Poliţiştii au încercat să dea de urma fetelor, dar în zadar. Ele au fost aspirate de un sifon de evacuare cu grilaj, în care s-a creat un vîrtej puternic: între rîu şi bazin, eroziunea a provocat, la nivelul inferior al sifonului, o pîlnie de 6 metri lungime, în care se prăvăleşte apa. Adolescentele au fost duse spre fund şi lipite de grilaj.
La orele 16,13, echipa de salvare de urgenţă soseşte de la Kaufbeuren, oraşul cel mai apropiat. Scufundătoarea Bärbel Müller îşi trage din mers costumul şi intră imediat în apă, reuşind s-o scoată pe Helga, pe la 16,20: „Era inertă şi rece complet, cu corpul vînăt şi total lipsită de orice reacţie”. Transportată de urgenţă la Spitalul din Kaufbeuren, fata moare la orele 18,06, în ciuda oricăror încercări de reanimare, care au început încă din ambulanţă, şi a îngrijirilor de la spital. Margit este scoasă puţin după aceea de un alt scufundător, Edgar Heinz Gailhofer, după 40-50 de minute de apnee. Doctorul Forster, care se află la marginea bazinului, constată decesul adolescentei: „Ea se afla în moarte clinică, avînd pupilele dilatate, fără nici o bătaie de inimă, lipsită de activitate cardiacă. A fost intubată şi i-am aplicat imediat respiraţia artificială şi masajul cardiac. Apoi, i-am introdus în venă un cateter, prin care i s-a administrat adrenalină. Ulterior, i s-a practicat cel puţin o manevră de defibrilare.
Pe monitor, a apărut destul de repede o vizibilă resuscitare a inimii; s-a continuat masajul cardiac pînă ce s-au putut simţi primele pulsaţii la nivelul gîtului. Pupilele rămîneau însă dilatate. Atunci cînd circulaţia sîngelui a fost reluată, m-am temut că reanimasem o persoană care avea să rămînă cu grave leziuni cerebrale de pe urma accidentului. În acel moment, excludeam oricum categoric o vindecare completă”. Margit este transportată cu elicopterul la Spitalul din Kempten, unde ajunge la orele 16,40. Medicii notează o comă de gradul 3 pe scara Glasgow, nivelul cel mai grav: la acest grad, nu mai există nici o reacţie vizuală, motrice sau verbală la stimuli.
Raportul medical semnalează: „Pierdere a cunoştinţei profundă, absenţa reflexelor periferice, pupile dilatate la maximum şi insensibilitate la lumină. Absenţa oricărei presiuni periferice, pulsaţii sensibile ale carotidei, ritm sinusoidal de aproximativ 110 bătăi pe minut. Pacienta este intubată pe cale orală, respiraţie controlată sacadată şi cu întreruperi. Pacienta este ultrarăcită, cu temperatura rectală de 29,4° C”. Diagnosticul este foarte rezervat, fiind afectat procesul vital. Doctorul Forster îl previne pe tatăl adolescentei: irigarea creierului nu se realizează şi, dacă fata supravieţuieşte, ea va prezenta leziuni cerebrale ireversibile. În schimb, decesul fiind foarte probabil, pot fi luate în considerare eventuale prelevări în vederea donării de organe.
Părintele Salzmann, preotul spitalului, îi administrează ultima împărtăşanie. În această situaţie disperată, apropiaţii Margitei organizează un lanţ de rugăciune, pornind de la Mînăstirea Franciscanelor de la Kaufbeuren. Aici a trăit, în Secolul al XVIII-lea, preafericita Kreszentia Hoss (1682-1744), considerată protectoarea cetăţii, căreia i se dedică un cult asiduu şi în legătură cu care fusese deja studiat un eveniment susceptibil de a face obiectul unei declaraţii de miracol din partea Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor. În 1944, cînd Kaufbeuren trebuia să fie bombardat de aviaţia aliată, locuitorii s-au dus în massă la mormîntul preafericitei, implorînd-o să mijlocească în favoarea oraşului. Şi, în mod aparent inexplicabil - vremea era senină, iar avioanele zburau atît de jos, încît puteai să distingi bombele gata să fie aruncate -, bombardierele au survolat de mai multe ori oraşul, fără a-şi delesta încărcătura. Abia în 1983, odată cu deschiderea arhivelor militare ale Statelor Unite şi Germaniei, problema a putut fi studiată şi s-a admis în final că, în ciuda împrejurărilor extraordinare, cazul era explicabil prin cauze naturale.
Accidentul care i s-a întîmplat Margitei Heim este un caz complet diferit, după cum explică doctorul Forster: „Creierul nu rezistă la o anoxie (lipsa oxigenului din organism) de 30 de minute, în absenţa completă a respiraţiei şi o temperatură corporală de 29 de grade. În acest caz, nu era vorba de hipotermie profundă, pentru că apa nu era îngheţată. Inima a reînceput să bată în urma reanimării, dar creierul a rămas lipsit de oxigen prea multă vreme pentru ca o eventuală supravieţuire să nu fie însoţită de sechele” (hipotermia susceptibilă de a asigura protecţia creierului survine la om atunci cînd temperatura corporală scade spre 20 de grade: este vorba de mecanismul hibernării).
Un unchi al Margitei se adresează, atunci, Mînăstirii Franciscanelor, cărora le cere, în numele părinţilor adolescentei, să se roage pentru ea. Comunitatea începe imediat să se roage, iar maica superioară recomandă, în plus, călugăriţelor să facă, în acest sens, şi un demers personal. La rîndul lor, apropiaţii şi prietenii îşi înteţesc vizitele la mormîntul preafericitei. După 3 zile, Margit reacţionînd în mod surprinzător la stimuli, medicii decid transferarea ei la Spitalul Neurologic de la München.
Ameliorarea continuă, după cum constată mama adolescentei: „În dimineaţa zilei de 29 iunie, Margit avea ochii întredeschişi. După-amiază, cînd ne-am întors la ea, avea ochii complet deschişi. Marţi, 1 iulie, cînd m-am dus să o văd, dormea. Medicul mi-a mărturisit că va trăi, dar că nu ştia care avea să fie amploarea sechelelor cerebrale. Miercuri, cînd i-am adus un volum despre preafericita Kreszentia, care îi aparţinea, ea a reacţionat uşor văzîndu-l şi am avut impresia că îl recunoştea”. Începînd din acel moment, progresele au fost stupefiante şi Margit însăşi va explica: „Ştiu doar că m-am trezit după un somn profund şi că ceea ce percepeam era foarte fragmentar. Ar fi trebuit să reîncep totul de la zero, ca şi cum aş fi fost un prunc, or eu am reînceput să vorbesc şi să merg foarte repede”.
Pe 9 iulie, ea a fost trimisă la Kempten pentru control. Timp de 3 săptămîni, ea a fost supusă unor teste neurologice şi psihomotorii, precum şi unei reeducări, care, deşi pur formală, este continuată, pînă în decembrie, la domiciliu. Avînd în vedere progresele, compania de asigurări nu îşi asumă cazul, chiar dacă asiguratorul declarase părinţilor că, în locul lor, ar fi preferat să-şi vadă fata moartă, decît refăcută trupeşte, dar suferind de sechele decurgînd din grave leziuni ale creierului. Margit îşi reia şcoala fără nici o dificultate. În 1988, alte controale şi teste arată o recuperare excepţională: „IQ-ul ei de 115 dovedeşte o inteligenţă peste medie.
Curba atenţiei pentru materialul verbal şi vizual, precum şi capacitatea de a reţine şi de a învăţa rapid sînt proporţionale cu vîrsta. Capacitatea de percepţie pentru materialul verbal mai complex se situează peste medie. Capacitatea de concentrare şi timpul de efort pe termen lung sînt stabile şi bune. Chiar şi în exerciţiile care solicită un efort de concentrare, timpul de adaptare corespunde nivelului de formare profesională. Nu mai există nici un deficit intelectual specific, care, apărut ulterior, să poată fi atribuit unor leziuni cerebrale”.
Alte examinări practicate în 1998 de specialişti confirmă diagnosticul: „Ea este complet vindecată, sănătoasă şi nimic nu lasă de bănuit complicaţii în viitor. (...) Nu există nici o urmă de sechele, aşa cum se constată după stările comatoase, precum fobii sau dificultăţi de adaptare, după cum nici tulburări psihosomatice, şi nu se poate evidenţia nici o perturbare cognitivă la nivelul percepţiei, al reflecţiei, al facultăţii de înţelegere, al memoriei, al orientării; nici măcar ciclul somn-veghe nu este lezat. Nici o disfuncţie psihomotorie şi nici o tulburare de personalitate sau de comportament”. Între timp, Margit şi-a terminat studiile şi a devenit puericultor.
Pe 11 ianuarie 2000, consulta medica a concluzionat în unanimitate: „Moarte clinică prin înecare, confirmată, cu ischemie cerebrală prelungită. Vindecare rapidă, completă şi durabilă, fără nici un fel de sechele neurolo-gice, ştiinţific inexplicabilă”. Decretul referitor la miracol fiind promulgat pe 13 martie 2001, Kreszentia Höss a fost canonizată pe 25 noiembrie 2001.
JOACHIM BOUFLET
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu