“Vreme trece… vreme vine!” Omenirea evoluează… Spre bine, spre rău? Dar asta-i altă poveste. În zilele noastre nu se derulează numai o transformare firească a structurilor si a institutiilor ci şi crearea unei noi caste, stăpână atotputernică a destinului celorlalţi şi al controlării istoriei, conştientă fiind de sensul şi de absurditatea ambelor, dar ignorându-le deopotrivă. (foto: români basarabeni deportaţi)
“Ne-am născut într-o lume controlată de forţe nevăzute care au invadat şi care manipulează omenirea de mii de ani. Nu, acesta nu este un scenariu de la Hollywood, este chiar ceea ce trăim în prezent. Dacă privim în jur, am putea crede că ceea ce vedem este “real”. De fapt trăim în iluzie, o iluzie proiectată să ne menţină într-o închisoare mentală, emoţională şi spirituală.” (David Icke, COPIII MATRICEI, Bucureşti, Ed. DAKSHA, 2008)
Au trecut anii… Numeroase documente, sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au fost fie uitate, fie mistificate de către “fabricanţii” de istorie, fie ocultate de cei interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală. Din când în când, memoria trebuie reînprospătată.
Constat în ultima vreme, că despre unele din aceste momente ale istoriei, se aminteşte din ce în ce mai rar, iar atunci când se întâmplă, apare doar o scurtă notiţă, cu caracter informativ. Ici-colo, câte un contemporan “nonconformist” încăpăţânat, încearcă să scuture colbul aşternut de trecerea vremii, să şteargă uitarea şi să le readucă la lumina zilei.
S-au scurs 69 de ani de la semnarea ne-denunţatului, deci a încă actualului Pact Molotov-Ribbentrop, 68 de ani de la pierderea unor provincii româneşti şi împunerea Diktatului de la Viena, mai bine de 64 de ani de la bombardarea, cu cruzime a oraşului Dresda şi tot atâţia ani de la necondamnata trădare a regelui Mihai I, 63 de ani de la explozia primei bombe atomice americane la Hiroshima…
Poate vă întrebaţi care raţionamentul selectiei acestora? Toate s-au consumat, de-a lungul anilor, în timpul celei mai mari conflagra omenirii şi în împrejurări cu conexiuni de cauzalitate; să le luăm pe rând :
PACTUL MOLOTOV – RIBBENTROP
La 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania, urmărindu-şi propriile scopuri şi aparent căzând de acord, au parafat nefericitul tratat, cunoscut sub numele „Pactul Molotov-Ribbentrop”. Consecinţele acestuia au fost dezastruoase pentru România, iar unele mai dăinuie şi astăzi. Urmare a prevederilor pactului, Uniunea Sovietică a prezentat României ultimatumul prin care aceasta din urmă era obligată să părăsească pământurile strămoşeşti ale Basarabiei şi ale nordului Bucovinei, într-un interval imposibil de realizat şi pe care chiar sovieticii l-au călcat în picioare.
Sub conducerea Regelui Carol al II-lea Consiliul de Coroană a hotărât abandonarea cetăţenilor români şi a teritoriilor amintite, fără opunerea unei minime rezistenţe, hotărâre condamnată de întreaga populaţia românească. Dintre puţinii care au avut demnitatea de a se împotrivi acestei decizii voi aminti pe marele savant Nicolae Iorga şi pe generalul Ion Antonescu.
La data de 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov a prezentat ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, nota ultimativă prin care sovieticii cereau românilor să părăsească teritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei. La 28 iunie 1940, sovieticii au adresat Romaniei o noua notă ultimativă, prin care cereau ca evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de către autoritaţile române să fie realizată în patru zile.
Populaţia din teritoriile menţionate au fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, de intrarea iminentă a trupelor sovietice în Cernăuţi, Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. Nu fusese luată nici o măsură prealabilă, deşi cu luni de zile înainte, factorii de răspundere ştiau, că Uniunea Sovietică avea în vedere reanexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Nerespectând termenul pe care l-au impus în a doua nota ultimativă, sovieticii au ocupat oraşele Cernăuţi şi Chişinău încă din data de 29 iunie 1940.
Mulţi români nevinovaţi au căzut victime abuzurilor Armatei Roşii, comise asupra celor care încercau să se refugieze dincoace de Prut, una din dureroasele amintiri fiind măcelul românilor seceraţi fără milă de gloanţele grănicerilor sovietici, la Fântâna Albă, în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină). Erau neînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde pentru drum. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi este puţin probabil să se afle vreodată, dar puţinii supravieţuitori amintesc de un număr cuprins între 3.000 şi 5.000 de săteni. După masacru răniţii au fost târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După câteva zile, mii de familii au fost urcate în trenuri şi deportate în Siberia, numai pentru „vina” de a fi români.
Nu după mult timp în ziarul „Universul” a apărut impresionantului articol al marelui savant Nicolae Iorga (foto stânga jos ), sub titlul
„DE CE ATÂTA URĂ?” pe care îl redau:
„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.
De unde atâta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?
Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.
Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.”
„Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti.” (Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al evreilor din România – declaraţie din anul 1946)
Apreciez deosebit de relevant şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa,
„BASARABIA ŞI „PROBLEMA”:
„Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina „Săptămânii roşii” (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal – necum să se opună – coreligionarilor beţi de ură (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu… (…) Fireşte, „nu toţi Evreii”, scriind despre cauza masacrării Evreilor de către Români, între anii 1941 şi 1943, „ignoră” adevărul cronologic, istoric, acela care spune:
- întâi a avut loc cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, evacuarea tragică (pentru Români şi numai pentru ei), între 28 iunie şi 2 iulie 1940;
- abia apoi, la 29 iunie 1941 a fost pogromul de la Iaşi, primul act sângeros – victime : Evreii din România
Adevărul spune: „evacuarea” armatei şi a civililor din teritoriile cedate a constituit, din partea Eveilor, nu a Ruşilor ocupanţi – o agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină; şi încă mai spune: agresiunea EVREILOR în timpul evacuării, împotriva militarilor şi a civililor români din teritoriile cedate a însemnat „Ochiul-prim”, iar ce s-a întâmplat după un an de zile – inadmisibil, reprobabil – „Ochiul-scos”. „Ochiul-scos” a fost răzbunarea Românului pe Evreu.”
Referitor la pogromul de la Iaşi, Mihai Pelin combate cu documente afirmaţiile nefondate şi nereale, făcute în presa vremii de publicistul Curzio Malaparte:
„Fapt dovedit, principala răspundere a masacrului de la Iaşi revine elementelor din Organizaţiile TODT şi SS, existente în oraş, chiar dacă generalul german Eugen Ritter von Schöbert nu părea a fi un nazist înfocat…” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986, documente,p.576).
DIKTATUL DE LA VIENA
Între 28 iunie şi 7 septembrie 1940, România a pierdut 99.926 kmp cu 6.829.288 locuitori. Prin acordul de la Craiova, a retrocedat Bulgariei Cadrilaterul, iar la 30 august 1940 României i-a fost impus Diktatul de la Viena, prin care a fost silită să cedeze 43.492 km² din teritoriul
Transilvaniei, în favoarea Ungariei.
S-a abătut o avalanşă de crime, torturi şi violuri comise de trupele şi organizaţiile horthyste împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate: în noaptea de 13/14 septembrie 1940,
„Comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate cu căruţele – unii încă mai respirau – şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m, peste care s-a turnat var şi apoi pământ. ” Au căzut victime 157 de români, copii, femei, bătrâni şi bărbaţi. (Arhiva MAI, fond documentar, dosar nr. 10, vol. 16, p.217)
Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români.
Iată ce scria publicistul american, Milton G. Lehrer, martor al unor astfel de atrocităţi, în lucrarea sa
LES ASSASINATS:
„Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti, la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele”.
Un martor ocular descrie scenele de groază care au urmat:
„După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau, de vii, în văpaia focului (casele care ardeau n.a.),
arzând de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot locul de plânsetele lor” Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). (Arhiva MAI fond documentar, dosar 541, vol.122)
22 IUNIE 1941
Franţa şi Anglia, aliaţii tradiţionali ai României erau mult prea preocupaţi de propria situaţie, iar în condiţiile amintite, alinierea României la Reich devenise singura opţiune rămasă disponibilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.
Având girul tuturor românilor, la 22 iunie 1941 Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, a dat celebrul ordin de zi:
„OSTAŞI, VĂ ORDON TRECEŢI PRUTUL! ” luptând alături de trupele germane împotriva URSS. Armata Română a fost întâmpinată cu multă bucurie şi recunoştinţă de populaţia românească din Basarabia şi Bucovina.
Cunoscutul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, a fost puternic marcat de realităţile din Basarabia, care stătuse doar un an în raiul comunist sovietic. În volumul-document
ARD MALURILE NISTRULUI , cu subtitlul:
„Reportaj de război din teritoriile dezrobite” autorul descrie,
fără a le îndulci, o multitudine de aspecte ale tratamentului la care au fost supuşi românii de dincolo de Prut până în iunie 1941. Biserici pângărite, crime, maltratări, abuzuri, supunerea la umilinţe greu de descris, din partea bolşevicilor năvălitori şi mai cu seamă din partea localnicilor evrei. Dar veţi afla mai multe decât v-aş putea relata eu din lectura fragmentului următor, extras din paginile cărţii sale,:
„Aflu că dincolo de Nistru sunt mii de basarabeni tineri care muncesc făcând şosele pentru retragerea ruşilor. Supraveghetorii sunt evrei din Basarabia. Cea mai mică greşeală, cel mai nevinovat cuvânt spus de vreunul din aceşti români basarabeni dezlănţuie furia evreului care-i comandă.
Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolşevice, evreii din Căuşani au strâns din sate câteva sute de căruţe în care au încărcat averile şi le-au trecut Nistrul. Ţăranii care le-au condus căruţele nu s-au mai întors. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le spuseseră că or să-i împuşte. Nici la Căuşani, nici la Ursoaica, nici în satele de pe întinderea Bugeacului şi pe malul Nistrului nu am mai întâlnit decât câteva vite. Fuseseră luaţi toţi caii, toţi boii, toate oile şi căruţele, cirezi de mii de vite (…) Un ţăran tânăr, Oltu Boris îl chema, a fost luat de evrei pentru a lucra la şosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte înainte fugise trecând Nistrul înnot, în pielea goală, împreună cu alţi doi prieteni.
- (…) Da, am venit în pielea goală, numai noi şi sufletele noastre…
- În sectorul în care lucram eu era comandant unul Herşcu, care fusese negustor aici, la Ermoclia. În fiecare zi împuşca Herşcu câte unul de-ai noştri. Acolo, în taberele de muncă silnică nu exista altă pedeapsă decât împuşcarea. Evreul comandant era mai puternic decât orice dictator. Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să ne împuşte pe toţi, fiindcă suntem basarabeni trădători.
- Dar de mâncare vă dădeau?
- O sută de grame de pâine pe zi. Asta era hrana pe care trebuiau să ne-o dea, dar nu ne-o dădeau nici pe-asta. Trăiam din mila românilor de dincolo de Nistru. Ne făceau câte o mămăligă pe care o mâncam goală, pe furiş.” (Constantin Virgil Gheorghiu. ARD MALURILE NISTRULUI. Bucureşti, ed. GEEA, 1993, p.185-185)
Prin forţa împrejurărilor, România s-a aflat, fără voia ei, în hăţişurile marii conflagraţii a celui de-al doilea război mondial. Trecerea Prutului de către Armata Română a avut sprijinul întregii populaţii şi al partidelor politice. Mai târziu s-au auzit voci care au contestat trecerea armatelor române peste Nistru.
Era oare posibilă oprirea la Nistru ? Din ce se ştie astăzi şi după cum afirmă chiar autorii tratatului de
ISTORIA ROMÂNILOR, vol. IX, apărut la Editura Enciclopedica, sub egida Academiei Române, în 2008, răspunsul este negativ. Legile aspre ale războiului nu permit jumătăţile de măsură.
Era posibilă oprirea Armatei Române la graniţa de vest a ţării? Ce-au căutat militarii români în Ungaria, dar în Cehoslovacia? Răspunsul este acelaşi ca şi în primul caz. Diferenţa constă în faptul că la începutul războiului am fost aliaţi cu Germania, iar în al doilea, „aliaţi”, cu de-a sila, cu Uniunea Sovietică.
„Toate sacrificiile făcute în luptele pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei (aproape 200.000 de militari români) au fost inutile. Victoriile româneşti nu au fost recunoscute, ci atribuite numai trupelor sovietice”. (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986).
Nu trebuie ignorat nici faptul, aparent nesemnificativ, că trupelor româneşti le-a fost blocată intrarea pe teritoriul Germaniei, un motiv în plus de a nu-i fi recunoscut României, statului de ţară cobeligerantă, cu consecinţele cunoscute astăzi.
S-au consumat cisterne de cerneală pentru a fi „descrise” „crimele” românilor pe frontul de est, exagerându-se voit „chestiunea evreiască” şi numărul victimelor. Se impune să ştim că cele mai multe „dovezi” prezentate pentru a susţine aceste acuzaţii s-au materializat prin „mărturii” subiective ale unor „martori”, mai mult sau mai puţin oculari, sau prin relatări indirecte.
În mod deliberat sunt ignorate sau ocultate, afirmaţiile unor mari personalităţi evreieşti, din acele vremuri tulburi ale războiului, cum este şi cazul declaraţiei ce urmează:
„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New zork, USA, Hotel Alameda (…) declar următoarele: „ (…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei… Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:
- Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;
- El a dat paşaport în alb, pentru a salva evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;
- Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.”
Este inuman şi regretabil că un singur om a murit, pentru „vina” de a fi român, german, ungur, evreu sau rus. Este evident şi incontestabil faptul că s-au comis abuzuri şi de o parte şi de cealaltă, însă este un gest la fel de criminal să acuzi o naţiune întreagă, pe baza unor dovezi, deseori aflate sub semnul incertitudinii al subiectivismului şi chiar al falsului.
13/14 FEBRUARIE 1945- DRESDA
Dacă tot am pomenit de abuzuri, voi relata unul din acte al civilizatei aviaţii aliate împotriva oraşelor germane.
În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe germane, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori fiecare; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4000 şi 8000 de imobile, lăsând, după estimări cam o treime din populaţia Germaniei, fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe. (Jacques de Launay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).
Desigur, veţi spune:
„Era război! Care pe care!” Aşa să fie?
Redau mai jos două declaraţii edificatoare:
„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate (…)”. (Raportul generalului Armengaud, ataşat al Forţelor franceze la Varşovia, 14 septembrie 1939).
La 30 octombrie 1940 Churchill afirma:
„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166).
În cadrul programului menţionat anterior se numără şi bombardamentul asupra oraşului Dresda, în luna februarie a anului 1945, raid de teroare al aviaţiei aliate, îndreptat exclusiv împotriva populaţiei civile şi apreciat de istorici drept O PATĂ PE BLAZONUL BRITANIC. Raidul asupra Dresdei a fost executat, din ordinul generalului Harris, precedat fiind de cele asupra oraşelor Brawnschweig din octombrie 1944 (soldat cu 80.000 de morţi şi 300.000 de persoane rămase fără adăpost) şi asupra Berlinului, la 3 februarie 1945 (25.000 morţi). (D.Irvind THE DESTRUCTION OF DRESDEN, Londra, 1963)
Dresda, capitala Saxoniei, oraş fără obiective militare, care adăpostea o populaţie CIVILĂ de peste un milion de persoane, printre care se aflau numeroşi refugiaţi, a constituit ţinta bombardierelor aliate. Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, a doua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane.
„In noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa “Lancaster” aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombe incendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Recurgând la o statistică macabră, se poate constata că aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani, o rată cu adevarat “apocaliptică”. Din 28.010 de imobile – cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază după sursă, între 120.000 si 150.000, cei mai mulţi, civili.
Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a americane, la mijlocul zilei următoare, această operaţiune „complementară”, total inutilă ducând la întreruperea, pentru doar trei, zile a circulaţiei feroviare.” (D.Irvind THE DESTRUCTION OF DRESDEN, Londra, 1963)
Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat:
„Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (…). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă…”
6 AUGUST 1945 – HIROSHIMA –
Japonia militaristă îşi prelungea, neputincioasă, agonia. Deşi zilele războiului „cald” erau numărate, Statele Unite ale Americii au decis să demonstreze întregii planete noua sa capacitate de distrugere.
LITTLE BOY, băieţelul, aşa a fost botezată prima bombă atomică, cea lansată la Hiroshima, în dimineaţa zilei de 6 august 1945. Nu era chiar aşa de micuţ cum sugerează numele; avea 4,25m lungime şi cântărea cam 4.500 de kilograme.
Explozia „băieţelului” a dezvoltat o energie echivalentă cu cea a cca. 25.000 tone de trinitrotoluen. Efectele bombei i-au făcut să se cutremure şi pe creatorii ei: profesorul Oppenheimer, generalul Groves, laureatul premiului Nobel, Enrico Fermi şi pe mulţi alţii, care abia atunci au perceput adevărata noţiune a apocalisei.
Ora 8, 15 minute, 17 secunde. A izbucnit o lumină, un fulger care a orbit 300.000 de oameni şi a făcut să dispară orice umbră chiar şi din cele mai întunecate unghere. După globul de foc a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima, pentru cei aflaţi mai aproape, ea transformându-se în tăcere veşnică. Suflul provocat de explozie a atins o viteza de 1300 de km pe oră dinspre sfera de foc, smulgând din temelii, pe o raza de mulţi km patraţi, casele care mai rămăsesera în picioare. Vântul de foc care se pornise, se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra oraşului aerul devenea irespirabil, iar apa râurilor s-a evaporat…
Rezultatele bombardamentului de la Hiroshima: 78.150 morţi, 13.983 dispăruţi şi 37.425 răniţi (fără a-i include pe cei care au pierit, în chinuri, zeci de ani după explozie n. a.
). Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc deşertului atomic, pe o suprafata de 11 km patraţi – 17.000 de victime pe km patrat dintre care 8000 morţi şi dispăruţi. (Castelani Gigante, 6 august 1945-ISTORIA BOMBEI ATOMICE, Bucureşti, E.P.,1968)
Cunoscutul cotidian „Le Figaro” scria, la 10 august 1945, sub semnătura lui François Mauriac:
„Astăzi, după anunţarea celor petrecute la Hiroshima, lumea ştie că materia poate să piară într-o zi în care un om, chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemenea hotărâre.”
23 AUGUST 1944 – BUCUREŞTI
S-au împlinit 64 de ani de la invazia sovietică şi instaurarea comunismului în Romania, realizată cu nemijlocitul sprijin regal, şi consolidată cu ajutorul “baionetelor sovietice” – aceleaşi care, trei ani mai târziu l-au forţat să abdice. Opera a fost desăvârşită de Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului birou al lui Mihai I, urmaţi de Roitman-Chişinevski, Nicolski, Răutu… M. Roller & Co.
În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Btătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptul că numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimis pe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-a comunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unui acord în scris de la cei trei:
“Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate.” Acest lucru reiese şi din depoziţia generalului Pichi Vasiliu, în timpul procesului:
“După plecarea lui Brătianu de la audienţa avută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniu şi Brătianu.” Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.
La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-l sprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv în plus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţiei cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţii comuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţa imperativă a celor doi comunişti, referitoare la răsturnarea Mareşalului, exprimată prin somaţia:
“…Răspundeţi: acceptaţi sau nu. Nu mai poate interveni din partea dvs încă o amânare!”, Generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului, prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici un fel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul în masă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ al proiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţa vorbitorului, a răspunzând surăzâtor:
“Drăguţă… eu nu sunt obişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă.”
Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului, Regele a decis să facă el armistiţiul,
“Dacă îl lăsăm pe Ion Antonescu să facă armistiţiul - a spus Regele –
ne va ţine iar sub papuc.” (Memoriile lui Brătianu).
Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei, Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru o vizită la Palat, însă după insistenţa – prin telefon - a generalului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp, la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldea şi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şi alţii, suporterii ideii comuniştilor – aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta – făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală: Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă, Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif – o încăpere îngustă, fără aerisire – în interiorul căreia, i-a spus să aducă o măsuţă şi două scaune.
”În cazul că îl arestăm, aici ai să-l închizi!”. Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment Regele a căzut de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei, iar “Coroana” s-a rostogolit lamentabil.
Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, orice ar fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelor ce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal nu mai lasă loc niciunei îndoieli.
Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate în după-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foarte controversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor al evenimentelor care ar putea relata derularea “filmului” arestării Mareşalului este fostul suveran, dar
“Majestatea Sa” nu are nici un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi … nu va vorbi niciodată.
Regele a nesocotit opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestării Conducătorului Statului – şi de facto al Armatei – a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabile neamului românesc.
Regele şi complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiului pe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile de pregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurile nechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţiei pentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele de siguranţă ale ţării.
După marea infamie – arestarea Mareşalului – Regele a mai comis imensa eroare materializată prin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor, ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşi şi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor luaţi anterior.
(Raportul M.St. M. al Armatei Române din 1945).
De teama represaliilor germanilor, dovedind “marele său curaj” Regele a plecat din Bucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţia a trecut sub control sovietic. Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou, Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau – Ordinul „VICTORIA”.
Decretul care însoţea distincţia, menţiona:
„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA.
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS, Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945”. (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane).
În 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii.
Cu o „oarecare” întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul SUA la Bucureşti i-a înmânat Regelui Mihai,
Medalia şi
Decretul Legiunii Meritului cu gradul de Comandor, acordate de Preşedintele Statelor Unite, Harry Truman.
Consecinţele acelui nefericit
23 AUGUST 1944 – ZI A TRĂDĂRII NAŢIONALE s-au repercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în inchisori unde doar foarte puţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria:
„(…) au săvârşituna dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa” … caracterizând actul actul trădării:
„O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”. (Ştefan Dumitrescu, DELIRUL vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004)
În România postdecembristă, cuvântul
TRĂDARE a fost înlocuit cu găselniţa-surogat
DEFECTARE. În acest fel
TRĂDAREA este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat.
Fostul suveran, revenit în România după decenii îşi trăieşte ultimii ani de viaţă condus de alţii, aşa cum a trăit în copilărie, în adolescenţă şi în anii tinereţii. Niciodată nu a dat socoteală pentru trădarea sa. Generalului Pacepa i-au fost înapoiate averea, gradul şi solda pentru serviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îl declară erou… Din păcate, exemplele pot continua.
EPILOG
Privind retrospectiv, putem construi similitudini, ca şi diferenţe între soarta Mareşalului Ion Antonescu şi a altor protagonişti ai celui de-al doilea război mondial:
Hitler s-a sinucis.
Mussolini a fost împuşcat de “partizanii” comunişti.
Mareşalul Mannerheim, deşi a luptat împotriva ruşilor încă din 1918, iar în anii 1939-1940 le-a administrat o ruşinoasă corecţie, deşi a fost aliat cu Hitler, nu a fost judecat, de vreun “Tribunal al poporului” finlandez, nu a fost condamnat şi cu atât mai puţin executat, ba mai mult, în anul 1944 a fost ales Preşedinte al Finlandei, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1946. Astăzi statuia lui ecvestră tronează în piaţa Parlamentului Finlandei, din Helsinki.
Miclos Horthy,
„amiralul fără flotă” - aflat şi el de partea Axei – s-a purtat abominabil cu ne-maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi şi evrei. Nu a fost trimis în faţa vreunui „Tribunal al poporului”, nu a fost condamnat şi nici asasinat de ai lui. După război, a fost adăpostit într-un castel din Germania, apoi mutat în Portugalia. Nu a fost „vânat” de Simon Wiesenthal, de vreun român, de vreun sârb sau de altcineva. Şi-a dat obştescul sfârşit în linişte, nederanjat de nimeni. Spre onoarea conaţionalilor lui, a fost reabilitat şi reînhumat în Ungaria, cu funeralii naţionale. Nimeni nu s-a împotrivit.
Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii, dar evreii se prefac a nu cunoaşte acest adevăr incontestabil. Abia după dispariţia dintre cei vii, crâmpeie de adevăr au început să iasă la lumină şi, parţial, să fie difuzate în văzul lumii. Nici un tribunal internaţional nu a îndrăznit sa-i judece faptele comise, în schimb pe Milosevici-sârbul, nu s-au sfiit să-l „sinucidă”, după ani de temniţă în care nu au reuşit să-l ingenuncheze… „Vânătoarea de vrăjitoare” continuă.
EX Regele Mihai I. „Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au aruncat ca pe o măsea stricată, Regele nu mai era decât un infirm moral. Nici Stalin, nici Truman nu au mai mişcat vreun deget pentru el.” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p.371).
A trăit în străinătate până după evenimentele din decembrie 1989. În urmă cu câţiva ani guvernele postdecembriste i-au „restituit” o serie de bunuri, unele neaparţinându-i vreodată şi i-au acordat favoruri cuvenite foştilor şefi de stat. În contradicţie cu orice legi şi protocoale, a fost inventată
“Casa regală” a Republicii România, iar „Majestatea Sa” a declarat-o pe una din fiicele sale – soţie a „principelui” de mucava, Duda - „moştenitoarea tronului”.
Mareşalul Ion Antonescu a dus un război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, pentru recâştigarea teritoriilor răpite de URSS în 1940.
La 23 august 1944 mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului.
După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu a fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal, (în prima perioadă a detenţiei) a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar - ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui. În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară unde a fost „judecat” de „Tribunalul poporului” – o mascaradă sub regie străină, derulată sub presiunea lozincilor străzii – şi condamnat la moarte. De fapt (ca şi arestarea Mareşalului) sentinţa fusese hotărâtă înainte de înscenarea „procesului”.
Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual şi poate, chiar în viitor:
„Scump popor român,
(…) Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial în anul 1914.
Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.
Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.” (Gh. Buzatu, ROMÂNIA, CU ŞI FĂRĂ ANTONESCU, Iaşi, Ed.Moldova, 1991).
În ultimul cuvânt care i-a fost acordat, Mareşalul a spus:
„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.
Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.
Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut.” (Ioan Dan, „PROCESUL” MAREŞALULUI ION ANTONESCU, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434)
Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus:
„Te du cu bine, Lecca! … urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc că mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam.” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986,p. 511).
Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa numitului „Tribunal al poporului”. Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi unei „execuţii-măcel”.
Ceea pentru ceilalţi protagoniştii învinşi ai celui de-al doilea război mondial este posibil – recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate – pentru mareşalul Ion Antonescu este interzis. Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şi regelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oare ale Mareşalului unde or fi?
În timpul celui de-al doilea război mondial nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii – iar aceştia sunt cu mult mai numeroşi – în ţările de sub influienţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat, în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria primilor miniştri ai României, constituie încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil de măsluire brutală a istoriei.
Ariel Sharon, fostul prim ministru al Israelului a ordonat masacrul comis asupra civililor palestinieini din taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatilla, din lagărele Libanului ocupat de Israel (numărul victimelor neevreilor masacraţi nu este accesibil publicului, el ridicându-se la mii de victime). Ariel Sharon nu a fost pus, niciodată sub acuzare pentru faptele comise, de către aceleaşi organizaţii care îl acuză pe Ion Antonescu.
Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este condamnat şi ucis în fiecare nouă zi.
Fac apel, încă odată la Nicolae Iorga:
„DE CE ATÂTA URĂ?”
Ion Măldărescu
5 septembrie 2008
Dezvăluirile şi informaţiile alternative oferite în principal de către bloggeri şi comunităţi nedependente de mass media corporatistă au devenit în ultima vreme tot mai numeroase şi mai credibile, punând în real pericol campaniile de manipulare colectivă la nivel global. 
