Reportaj:: Ielele, frumoasele padurilor

Scris de Laura Oana Ielele sau Sanzienele sunt fapturi feminine suprana-turale din mitologia romaneasca, foarte raspandite in superstitii si care, cel mai frecvent, sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avand aceleasi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele sau chiar si ca Sirenele.

Ielele locuiesc in vazduh, in paduri, pesteri, in munti sau pe maluri de ape sau se intalnesc la raspantii ori adesea scaldandu-se in izvoare. Se povesteste ca apar in special noaptea, la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase si chiar in vazduh, dansand goale cu parul despletit sau in vesmant de zale. Dansul lor specific este hora, iar locul pe care au dansat ramane ars ca de foc si iarba nu mai poate creste o vreme buna pe locul batatorit. Cand iarba rasare din nou, are o culoare verde-intunecata, vitele refuza sa pasca aici, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor. Potrivit povestilor taranesti, ielele apar uneori cu trup, alteori sunt doar naluci imateriale, dar in general, nu sunt considerate genii rele, ci ele se razbuna doar atunci cand sunt provocate, ofensate sau privite in timpul dansului. Sanzienele, tornadele din jurul nostru Se spune ca viata este mult mai frumoasa, mai bogata si mai inteleapta decat isi poate imagina omul secolului XXl. Batranii si persoanele cu capacitati paranormale spun ca mintea, mai degraba ratio­nala decat intuitiva, a uitat sa inteleaga graiul fermecator al plantelor si fluturilor. Nu mai credem decat in ce vedem si suntem convinsi ca Zanele, Spiritele Padurilor, Elfii jucausi sau Ondinele sunt doar povesti frumoase, ca suntem sigurele fiinte inteligente de pe planeta, desi despre Spiritele Naturii si existenta lor, vorbesc toate povestile lumii si exista inca departe de orase oameni care le vad, le simt, le aud, le inteleg, le iubesc si le respecta. Lidia Barsan, in lucrarea “Elfi, Gnomi, Silfe, Spirite tainice ale naturii”, spune ca dincolo de ceea ce vedem, atingem si pipaim, se afla un chip al lumii ascuns doar celui care se limiteaza din cauza ratiunii. Vazute astfel, ielele nu sunt altceva decat spirite ale aerului, numite si Silfe. Potrivit teoriei, ele se ocupa de corpul mental al universului si creaza inteligenta tuturor fiintelor. Acestea populeaza aerul pla­netei, primenesc atmosfera, insufletesc visele si aspiratiile si pastreaza puritatea vietii. Pedepsele nenumitelor Ielele nu duc o viata indivi­duala: se aduna in cete si pot zbura cu viteze fabuloase, parcurgand “noua mari si noua tari” intr-o singura noapte. In “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numeste ielele “nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”. De fapt, “iele” nu este un nume, ci pronumele personal feminin “ele”, rostit popular in timp ce numele lor real, tainic si inaccesibil, este inlocuit cu simboluri: Danse, Dragaice, Valve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vantoase sau epitete flatante precum Maiestrele, Frumoasele, Musate, Fetele Codrului. In popor se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de sarbatori, mai ales in cele dedicate lor, sunt ridicati in vartejuri grozave de pe pamant, chinuiti si smintiti. Multi gospodari de la sate pot povesti cum, in zi senina, s-au trezit cu fanul abia strans luat si dus de Vantoase - un vartej format din curenti turbionari care se formeaza instantaneu si dispar undeva prin paduri. Daca un barbat ramane olog dupa ce a adormit pe camp, satenii cred si acum ca a fost pedepsit de iele. Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuite tot puterilor malefice ale sanzienelor. Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale acestor fapturi. Metodele sunt preventive, precum pelinul si usturoiul purtate la brau ori la palarie, sau sunt medical-exorciste: jocul calusarilor dansat pe trupul unui om imbolnavit de iele.  Tot pentru a evita razbunarea ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Calendarul zanelor 15 Martie sau Idele lui Martie, o zi in care are loc Festivalul nimfelor raurilor si ale spiritelor apei. “In aceasta zi inotati pe riscul vostru”, spun batranii. 30 Martie este Ziua Domoviyrilor - niste spirite ale naturii cu infatisare de pitici. Acum ei isi leapada pieile de iarna si isi fac altele, mai luminoase, pentru vara. In aceasta zi, aceste spirite manifesta un temperament rautacios, iar persoanele care intra in contact cu ele trebuie sa isi ia masuri de protectie. 1 Martie, o zi numita “Beltane”, cand spiritele naturii ies afara din dealuri pentru a celebra festivalul antic al Marii Zeite. A 4-a zi dupa Pastele ortodox sau “Pastele blajinilor”, un popor credincios, care traieste pe malurile raurilor, langa ostroave sau in pesteri ori la hotarul cu Raiul. Pentru ca acum ei isi serbeaza Pastele, este bine sa faceti precum bucovinencele care pastreaza in fiecare an cojile de la ouale folosite, albe sau rosii, si le arunca intr-o apa curgatoare, de unde ajung in tara de la granita Raiului si se transforma in oua intregi, din care mananca blajinii.  24 Iunie sau “Sanzienele” este serbata in noaptea din ajunul Sfantului Ioan Botezatorul din 23 pe 24 iunie. In noaptea de Sanziene, la miezul noptii se deschid cerurile si sanzienele, ielele sau frumoasele isi fac aparitia, fermecand muritorii cu cantecele si dansurile lor. Tot acum se aprind focurile deasupra comorilor.  7 August - in ziua de “Lammas Tide” ies la iveala dealurile zanelor si locuintele lor, care se ridica deasupra pamantului sustinute de stalpi puternici.  n Sfarsitul lui august, inceputul lui septembrie marcheaza festivalul Crom Dubh, in Irlanda, o vreme cand este bine sa stai in casa noaptea, pentru a te feri de spiritul unui calaret negru fara cap, care prevesteste moartea.  29 Septembrie este ziua in care “Domnul Zanelor” deschide portile dintre lumea noastra si taramul zanelor, iar daca un muritor vrea sa calatoreasca pe taramul lor, poate sa o faca, cu conditia sa se intoarca inainte ca usile sa se inchida la loc. 8 Noiembrie este o alta zi in care “Domnul Zanelor” permite muritorilor sa arunce o privire in imparatia sa.  11 Noiembrie – o sarbatoare traditionala numita “Hollantide”, cand oamenii din dealuri “hogmen”, unele dintre cele mai de temut spirite Manx, se muta in alte case, asa ca oamenii este bine sa nu iasa la plimbare. In aceasta zi se sarbatoreste si “Lunantishees”, festivalul spiritelor care protejeaza o planta numita porumbarul, sacra pentru zane Iunie – luna ielelor Iunie este luna a sasea din calendarele reformate, dar a fost a patra luna din stravechiul calendar roman, de unde si-a pastrat denumirea care se trage de la numele zeitei romane Iuno, sotia lui Jupiter, patroana femeilor casatorite. Dupa credintele populare, acum se infrunta fortele binele cu ale raului, iar omul simplu incerca sa faca anumite compromisuri ritualice pentru imbunarea lor. Prin urmare, Ispasul se tinea de teama grindinii, lupilor si accidentelor, ziua Lunii ratacite de pe 5 iunie era pentru ferirea oamenilor de raceala, iar “baltatele”, din 14 iunie, era o zi serbata pentru ferirea de Iele, plus zile celebrate pentru ferirea campului de seceta sau grindina. Pana si sfintii crestini sunt uneori deghizati sub un invelis pagan (Onofrei, Elisei, Timotei, Vartolomeu), in timp ce divinitatile pagane precum Dragaica, Caloianu si Sanzienele se regasesc sub ascunzisul hainei crestine. Cu trecerea vremii, importanta zilelor inchinate divinitatilor lui iunie a fost mult diminuata, ele trecand in randul “sfintilor marunti”, dar au ramas destul de bine reprezentate in calendarul popular romanesc. Cel mai important fenomen astronomic ce are loc in aceasta luna este solstitiul de vara din 21 iunie, moment in care soarele atinge cea mai mare declinatie boreala, cu cea mai lunga zi din an, iunie fiind luna cu cea mai puternica insolatie. Acest important eveniment astronomic este urmat, in calendarul popular, de ziua Sanzienelor, sarbatorita in 24 iunie, zi ce consfinteste deschiderea din plin a sezonului culegerii plantelor de leac.  Astrologic, iunie este interpusa intre zodia Gemenii si cea a Racului, Gemenii fiind un simbol al dualitatii in asemanare si chip si de aceea prima parte a intervalului este sub imaginea tuturor opozitiilor interiore si exterioare, contrare si complementare, relative sau absolute, cand totul se implineste intr-o tensiune creativa, culminand cu apogeul verii. Incepand din 22 iunie isi exercita amprenta zodia Racului, un simbol care exprima schimbarea de sens a miscarii soarelui, miscare care devine descendenta, din ascendenta, cum a fost pana in acest moment. Calendarul de peste vremuri In 18 iunie se celebra “joia verde” sau manioasa, zi care se tinea pentru protectia recoltelor, vitelor si sanatatii oamenilor. Acum se celebrau “Paparudele”, cand se secera orzul, un obicei menit sa sporeasca recolta. Vinerea se tinea pentru apararea de tunete si era ziua “Sfantului apostol Juda, fratele domnului”, o zi cand se lucra numai pana la amiaza si se facea claca pe mancare si bautura. Ziua de 23 este considerata “miezul verii” sau Ajunul Sfantului Ioan Botezatorul, o zi in care se aduna sanzienele si se faceau cununi de flori care se aruncau pe acoperis pentru aflarea ursitei. In ziua de 24 erau celebrate chiar sanzienele. Era ziua soarelui, cand se spunea ca amutea cucul, iar in calendarul crestin se serbeaza Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul.  In aceasta zi nu se lucreaza si scaldatul este interzis. Acum se culeg plante de leac pentru ca infloreste feriga, “iarba fiarelor”, si se fac farmece de dragoste. In 25, se tinea Joia Bulcii, de teama ielelor, iar in 29 se celebreaza “Sampetru de vara, sarbatoarea lupilor”, adica Sfintii Apostoli Petru si Pavel, zi cand, daca tuna sau fulgera, pana si nucile si alunele vor avea viermi. Ca sa te aperi de grindina si lupi, se dau pomana colaci, lumanari si mere. Luna se incheie in 30 cu “Stoborul sampetrului” sau Soborul Sfintilor 12 Apostoli. preluare de pe sursa: http://www.replicahd.ro/replica_db/index.php?pagerun=2&p=2395&more=1&c=1&tb=1&pb=1

Ielele, fiinte mitologice romanesti

Ielele sunt fiinte imaginare din mitologia populara romaneasca, infatisate ca niste fete frumoase, imbracate in alb, care apar numai noaptea, vrajind, prin cantecul si prin jocul lor, pe barbati, asupra carora au puteri nefaste. Lor nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice. Totusi, cel mai frecvent, ielele sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avand aceleasi atribute ca nimfele, naiadele, dryadele, sau chiar si ca sirenele.

Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stanci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspantii,
scaldandu-se adesea in izvoare. Se crede despre ele ca apar in special noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de rauri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh, dansand goale, numai cu sanii goi, cu parul despletit, mai rar cu vestmant de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe care au dansat ramane ars ca de foc, iarba nemaiputand creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind parlite; mai tarziu, cand iarba rasare din nou, culoarea acesteia este verde-intunecata, nu e pascuta de vite, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia “lingura zanei”.

Ielele apar uneori cu trup, alteori sunt doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezinta tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pana la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice.

Ielele vin fie in numar nelimitat, fie umbla in cete de sapte, uneori chiar 3, in acest ultim caz (raspindit in Oltenia), legenda le considera fiicele lui Alexandru Machedon si le numeste Catrina, Zalina si Marina. Nu sunt considerate, in general, genii rele; ele se razbuna doar atunci cand sint provocate, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod obisnuit sunt invizibile, putand fi zarite rareori si numai noaptea), insa atunci pedepsesc pe cel vinovat pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cantecul si cu vartejul horei jucate in jurul acestuia de trei ori.

Principalele lor insusiri sunt coregrafia si cantecul vocal cu care, ca si sirenele, isi vrajesc ascultatorii. O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca “ielele beau noaptea apa de prin fantani si oricine va bea dupa dansele, il pocesc”. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgand “noua mari si noua tari” intr-o singura noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc. Ielele apar pe stanci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri. In aproape toate descrierile care li se fac, ielele apar acorporale.

Foarte importanta in sistemul lor de seductie este imbracamintea. Vesmintele lor cel mai adesea sunt vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin care li se zaresc sanii. Intalnirea cu ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sunt considerate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identice cu Eriniile din mitologia greaca (la romani, Furii).

In “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea ielele “nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”. Nu se cunoaste originea acestui mit. “Iele” nu este un nume, ci pronumele personal feminin “ele”, rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii: epitete impartiale – Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase si epitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc.

In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intamplator, deoarece pot deveni invocatii periculoase. Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji. Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru iele – Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Balciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Pasti, Marina, sf. Foca – ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu mania ielelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sunt ridicati in vartejuri de pe pamant, chinuiti si “smintiti”, la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de hora ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sunt prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sunt paralizati sau schiloditi. Toti cei care au reusit sa invete si sa cante cantecele ielelor sunt rapiti si dispar fara urma.

Nici cei care dorm sub arborii considerati de iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea ielelor. Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizandu-le. Cine, din intamplare, le aude cantecul, ramane mut.

preluare de pe sursa:

http://www.almeea.com/ielele-fiinte-mitologice-romanesti/

Misterul Ielelor

Etimologia numelui ” iele “, este controversata si ipotetica. Lazar Saineanu considera ca numele vine de la cuvantul cuman yel care inseamna vant. B.P. Hasdeu crede ca este in legatura cu sanscritul Vel , a se misca, sau vela , moarte napraznica, maladie. Alti folclorisi cred ca pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care pronuntat popular a devenit Iele. Vasile Alecsandri le-a denumit ” Stapanele vantului “.

De fapt superstitia considera cuvantul Iele demonic, deci nu trebuie sub nici o forma rostit ci inlocuit cu nume sau epitete magulitoare, care sa le faca binevoitoare, cum ar fi: Zanioare, Sfinte de noapte, Soimane, Dansele, Mandre, Iezme, Fecioare, Rusalii, Miluite, Maiestre, Albe, Imparatesele vazduhului, Cele Nepomenite. B.P.Hasdeu in Chestionarele sale, arata ca Ielele sunt ades nominalizate cum ar fi: Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosanzeana, Lemnica, Ana, Pascuta, Ogrisceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda, Simioana, Rosia, Todosia, Lacargia, Sandalina, Ruxandra, din nou stapana lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna.

Fiind dar zane rele, invocarea lor dupa nume nu se poate face decat in cadrul practicilor vrajitoresti si fiecare vrajitoare stie doar 9 nume de Iele. Cel mai frecvent folosite in descantece sunt Margalina, Savatina, Rujalina pe care Vasile Lovinescu le identifica cu tripla Hecate.

In mitologia romana Ielele zboara (avand sau nu aripi), de cele mai multe ori sunt goale, sau poarta valuri albe si parul despletit pe umeri, in general sunt nevazute de oameni , dar uneori noaptea se fac vazute, au voce deosebit de frumoasa, le place sa danseze din nou jocul specific lor este hora pe care o incing in poieni rotunde, in jurul unui trunchi ale carui frunze sunt apoi ca arse de foc inca o data pe locul unde au dantuit iarba este palita, din nou cand creste este intunecata si nu e pascuta de vite. Pe acest loc cresc ciupercile comestibile ” lingura zanei “. Copacul in jurul caruia danseaza este considerat de multi cercetatori ,in sensul hermetic al mitologiei folclorice ” Axis mundi”,hora ielelor are o semnificatie centripeta, nu numai de rotire in sens inchis, dar de constrangere a lumii la o miscare perpetua, o impiedicare a acestei lumi de a se risipi printr-o miscare centrifuga (existenta in tendinta fizica a oricarei rotiri naturale), adica de a se dizolva in nefiinta. ( Victor Kernbach ,” Universul mitic al romanilor).

preluare de pe sursa:

http://www.efemeride.ro/misterul-ielelor

MUNŢII IELELOR: Poveşti adevărate din Codru Moma

Ca la facerea lumii

Aproape necunoscut, rar bătut de picior omenesc, ţinutul munţilor Codru Moma este neschimbat de la facerea lumii. Peste "drum” de Munţii Apuseni, în vestul extrem al ţării, frumuseţea lui stoarce lacrimi, iar trecutul e neclintit. Mai mult ca oriunde, aici, rădăcinile Ardealului strămoşesc au rămas ascunse sub rădăcinile codrului des. 

La izvoarele cu apă tămăduitoare, la cetăţile străvechi ascunse în munţi, n-au ajuns decât lupii, căprioarele şi porcii mistreţi. Şi chiar dacă satele intră în rânduiala vremurilor de astăzi, credinţele şi obiceiurile străbune sunt la fel ca în urmă cu sute de ani

În Munţii Codru Moma, ascunsă în desişurile codrilor de fag şi gorun, rezistă până astăzi a­min­tirea a cel puţin şase cetăţi dacice: Dezna, Clit, Cetăţeaua, Botfei (în judeţul Arad), Finiş şi Petrani (în Bihor). Aşezate la un capăt şi altul al mun­ţilor, cetatea Dezna (est) şi cetatea Finiş (vest), cele două fortificaţii, par să fi avut un rol hotărâtor în istoria ţării noastre.

Despre cetăţile din Codru Moma, arheologii se măr­gi­nesc a spune că au fost con­struite târziu, prin se­colul al XIV-lea, şi că nu există ziduri mai vechi. Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi de ce în toate sa­te­le dimprejurul acestor munţi se vorbeşte cu atâta in­sis­tenţă despre daci, despre în­tâmplări cu mult mai vechi decât ruine­le acestor cetăţi ce dăinuiesc, precum legendele, până în zile­le noastre. Cu cât satele sunt aşe­zate mai în a­dân­cimea mun­ţilor Codru Moma, cu atât poveştile şi practicile stră­vechi sunt mai vii.

Dar de unde a apărut numele acestor munţi? De ce Codru şi de ce Moma? Pentru desluşirea acestei enigme, am cercetat arhi­ve, am întrebat specialişti din toate domeniile. Ni­mic edificator. Singurul lucru pe care l-am găsit a fost o consemnare istori­că, în care un rege dac, pe nume Codru, este amintit în scrierile lui Herodot, ca fiind urmaşul regelui Do­ru, prezentat de istori­cul grec drept conducător al dorienilor care au plecat din zona de azi a Ardealului, invadând sudul Peninsulei Bal­canice. Cât priveşte numele de Moma, el nu poate fi dedus decât din legendele, miturile, obiceiurile şi amin­tirile păstrate de oamenii locului.

Muierile pădurii

Dincolo de atestările ştiinţifice, adesea greoaie şi întârziate, cele două masive muntoase, Codru şi Mo­ma, au fost şi rămân în continuare cele mai pure păstră­toare ale unei istorii vii, în care magia populară a ocupat un loc special, şi unde nimeni nu se miră când aude de întâm­plări cu fiinţe mitologice, când se vorbeşte des­pre stri­goi, iele ori despre oameni-lup. Tot aici, într-un loc ţinut în mare taină, într-o anume zi din toamnă, se în­tâl­nesc în fiecare an cei mai renumiţi vrăjitori din ţară. De altfel, în masivul Moma se află şi cele mai vechi temple ritualice, peste care se spune că s-au re­clădit, mai târziu, cetăţile Finiş, Petrani, Botfei, Clit, Ce­tăţeaua, locuri misterioase, mai ales datorită legen­de­lor care se leagă de existenţa lor. Poveştile populare din zonă arată că din timpuri străvechi masivul Moma ar fi fost locuit de nişte făpturi femeieşti, dotate cu pu­teri supranaturale. Femeile născute aici, de o frumuseţe rară, erau iniţiate în nişte tehnici spirituale speciale. Locul lor preferat era în inima codrului neumblat de oameni, unde, spun lo­cal­nicii, se întâlnesc şi fac şi-n ziua de azi diferite lu­crări magice. Poveştile legate de existenţa acestor femei seamănă întrucâtva cu mitul ielelor, doar că din descrie­rea localnicilor, par a fi nişte fiinţe cu mult mai reale, existând deopotrivă între lu­mea de aici şi cea de din­colo. Nenumărate întâmplări le certifică existenţa, dar şi teama oamenilor de a vorbi despre ele.

Turnul Cetăţii Finiş

 

"Astea nu-s lucruri de spus. Pe vremea mea, au fost câţiva bărbaţi care mi-au povestit că s-au întâlnit cu nişte muieri dezbrăcate în pădure. Dar vorbeau des­pre asta numai după ce se îmbătau. Aveau cam la vreo 30 de ani, umblau în pielea goa­lă, şi aveau părul lung şi des­pletit. Nu s-au putut atinge de ele că dispăreau şi apoi apă­­reau ba ici, ba colo. După în­tâlnirile acelea, nici unul n-a mai avut mintea limpede. Aşa că nu-i bine nici să te întâl­neşti, dar nici să vorbeşti des­pre ele, că te strică de cap”, îmi spune, cu o oarecare jenă, Nicolae Florea din satul Finiş şi îmi recomandă să stau de vorbă cu fostul morar din satul vecin, din Tărcăiţa. "Pe­tru îi un pic mai bătrân ca mine, are nouăzeci şi şap­te de ani şi ştiu că ştie mul­te despre lucruri din astea”.

Din vechea moară a sa­­tului Tărcăiţa n-a mai ră­­mas decât roata, pe care copiii morarului Petru au transformat-o într-una de tăbăcit piei. Bătrânul îmi cere să repet de câteva ori povestea spusă de Nico­lae, că nu auzea bine. Spe­riat cumva, priveşte în altă parte cu ochii lui al­burii şi refuză subiectul: "Astea-s vorbe de feciori zăluzi la cap. Şi de-ar fi să fie ade­vărat, ţi-ar zice ca­reva ade­vărul? Du-te, doamnă, în treabă-ţi, nu te în­crede în scorneli”. Bătrânii sate­lor cred că numele de Moma sau Muma, cum spun ei, nu provine de la o fiin­ţă pământeană, ci mai degrabă ar fi un spirit al munte­lui, drept şi blând, care are grijă de toate vietăţile pădurii, ca de propriii copii.

Muma codrilor

Baciul Mihai din Haşmaş, un sat situat în judeţul Arad, de cealaltă parte a masivului Moma, zice că în vre­mea când era-n putere şi putea colinda pădurile, s-ar fi întâlnit chiar de două ori cu Muma codrilor. "Oame­nii se aşteaptă să vadă o fiinţă cu chip de femeie aşa după cum îşi imaginează ei. Nu-i aşa. Dacă îşi dă jos hai­nele din scoarţă de copac şi stă ne­miş­cată, se face pe loc nevăzută, de zici că a fost numa' o nă­lucire. Oamenilor li se arată numai când vrea, şi atunci pen­tru a-i pune la încer­care. Dacă este cum­se­cade, om în legea lui Dumnezeu, te lasă în pace, ba te şi ajută la greu. Se mânie rău atunci când oamenii taie fără milă pădurea, atunci face să cadă lem­nele peste tăietori”.

Cetatea Dezna

 

Unii spun că Muma ar fi chiar mama Ielelor şi că în nopţile cu lună plină iese din pădure, aproape de sate, ca să veghe­ze la binele animalelor. "Eu am auzit-o”, spune un cioban din Botfei (Arad), "am auzit-o când îmi mânam oile la stână. Era noapte, dar se vedea de lună ca ziua. La un moment dat, am început să înjur oile, să ţip la ele să meargă mai repede, că mă prin­dea miezul nopţii. Întâi am crezut că-i ecoul vorbe­lor me­le, da' nu era. Se auzea un glas gros şi destul de su­părat, care să răstea la mine să las animalele în pace, mi s-a făcut frică şi-am tăcut, apoi n-am mai auzit ni­mic”.

Comorile Ielelor

De departe, însă, cele mai de temut întâmplări sunt legate de comorile din masivul Moma, comori care ar fi aparţinut, se presupune, acestor femei, ce stăpânesc şi astăzi pădurile. Se spune că respectivele comori sunt păzite cu străşnicie de duhul muntelui.
Bătrânii satelor susţin că nu-i bine să cauţi o astfel de comoară. Chiar dacă ai găsi-o, nu vei avea parte de ea, deoarece a fost lăsată acolo cu blestem. O bună parte dintre ei ştiu locurile unde s-ar afla ascunse, dar, de tea­ma blestemelor, se feresc până şi să îndemne pe cineva să le caute. Toţi cei care s-au încumetat să se apro­pie de ele, dacă n-au înnebunit, au murit într-un mod inex­plicabil.
Povestea lui Ion din Finiş este încă vie în amintirea oamenilor. Ion ştia locul exact unde se află îngropată comoara din vechea cetate. A săpat mai multe săptă­mâni la rând, a găsit-o, dar nu s-a putut apropia de ea. A trebuit să aştepte până în noaptea în care se spunea că din locul respectiv va ieşi o lumină, un fel de flacără al­bastră. În urma unui ritual pe care-l învăţase de la o vră­jitoare bătrână, în momentul când a ţâşnit flacăra, Ion a aruncat peste ea aşternuturile pe care şi le adu­sese de acasă, sub ele a găsit o grămadă de monede din aur şi ar­gint. Le-a legat cu şapte noduri şi-a plecat îna­inte de pri­mul cântat al cocoşilor. Însă nu s-a putut bu­cura de comoară, pentru că, chiar de a doua zi, au început să-i moară animalele din ogradă, apoi i s-au îmbolnăvit mem­brii familiei. Cu toate avertismentele primite, Ion s-a încăpăţânat să păstreze banii. Soţia şi copiii i-au murit rând pe rând. Abia când a fost şi el lo­vit de boală, a dus comoara înapoi, dar a fost prea târziu.
Astăzi, căutătorii de comori din România, al căror nu­măr creşte necontenit, afirmă că înainte de a dez­gro­pa un tezaur, cer sprijinul unor persoane cu capa­cităţi senzitive speciale, pentru a dezlega blestemul sub care acesta este ţinut. Pe de altă parte, ei susţin că în zona din sud-vestul României există câteva sute de tone de comori ascunse. Tezaurele scoase la lumină până acum în ţara noastră nu reprezintă decât zece la sută din aurul as­cuns aici din străvechime. Restul de 90 la sută aş­teaptă să fie dezgropate.

Lacrimile Lunii

Fery Egyed din Finiş

 

Mai bântuie o poveste prin partea locului: oamenii pe care i-am întâlnit mi-au spus că în măruntaiele masi­vului Moma s-ar afla un puternic filon de zăcământ de argint. Din această cauză, cele mai multe izvoare au pro­prietăţi tămăduitoare. Argintul, spun ei, sunt lacri­mile lunii.
Depresiunea Beiuşului este bine cunoscută pentru vechile sale centre argintifere. Din miturile şi legendele locului se poate deduce existenţa unor ritualuri şi a unor practici spirituale intense, închinate astrului nopţii. Şi astăzi, sătenii, cel puţin cei vârstnici, îşi desfăşoară activităţile din viaţa de zi cu zi, aşa cum au învăţat ei pe timpuri, după cum indică fazele Lunii. Pentru ei, lunile pământene nu încep aşa după cum au fost ele fixate în calendar, ci atunci când pe cer apare Luna Nouă. Ştiu, de asemenea, când o să plouă sau când va fi vreme bună. Dacă un corn al Lunii este îndreptat în jos, e semn de vremuială (vreme rea), dacă ambele coarne sunt în sus, e semn de secetă. Când e Crai nou şi secera se des­face în două, atunci e bine să te rogi la Lună pentru să­nă­tate, bani sau pedepsirea duşmanilor. În perioada cu Lună Plină nu se fac semănături, deoarece boabele nu se leagă, şi nici nunţi nu se fac, pentru că nu durează căsni­cia. În schimb, de cum începe Lună Nouă, gospodarii ară pământul chiar în timpul nopţii, pentru că, spun ei, nu cresc buruieni şi se fac recoltele sănătoase, iar vracii satelor îşi culeg plantele de leac ori fac descântece prin păduri. La Lună Nouă, babele satului sfătuiesc fetele de măritat să iasă din casă cu cingătoarea de la brâu desfă­cută, s-o arunce în sus către Lună, apoi să bată cu ea streaşina casei zicând: Lună, Lună/ doamnă bună/ bun cal ai/ şi frâu nu ai/ să te duci la ursitul meu/ să te duci şi să mi-l aduci/de l-ai găsi dormind în pat/ să-l iei şi să-l vâri sub pat/ şi de sub pat/ să-l dai pe uşă afară/ şi la mine să-l porneşti/prin pădure fără şine/ şi prin sat fără ruşine...

Furatul laptelui

Nu există om din satele din jurul Munţilor Moma care să nu fi auzit de strigoi ori care să nu fi avut de-a face cu practicile acestora. Strigoi sunt acei bărbaţi sau femei care pot să fure laptele din ugerul vacilor. După unii, aceşti oameni se transformă în câini ori pisici, pă­trund noaptea în grajdurile sătenilor şi, deşi nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo, toţi spun că după o astfel de "vizită”, vaca lor n-a mai avut lapte. Sunt nenumărate relatări despre cei care s-au întâlnit în grajd cu câte un animal de dimensiuni mici, iar după ce au reuşit să-l înţepe cu furca de fier, s-au trezit a doua zi cu vecina ori cu un sătean că aveau răni pe picioare sau pe braţe. Oamenii spun că vacile al căror lapte a fost "luat”, dacă li se dă drumul, se duc singure la casa strigoiului şi mu­gesc la poartă. Printre localnici există şi persoane care ştiu să prevină şi chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. Se spune că, atunci când fată prima dată vaca, o femeie pricepută în astfel de lucruri se dezbracă în pielea goală şi poartă viţelul de trei ori roată în jurul vacii, spunând o rugăciune într-un grai pe care numai ea îl pricepe. Apoi, cu un ac, gazda face o gaură în cornul vacii, unde pune sare şi tămâie. După acest ritual, animalul nu va mai fi atacat niciodată de strigoi. În satul Finiş, local­nicii maghiari care

Satul Hinchiriş din Codru Moma

 

au ajuns aici pe vremea imperiului austro-ungar s-au trezit şi ei în mijlocul acestor practici. "Noi n-am avut vacă niciodată. Bunicul meu mi-a spus că în vecini trăieşte o strigoaie şi că de câte ori a încer­cat el să crească câte-o vacă, vecina i-a luat laptele. Ştiu de la bunicul că noi, ungurii, cunoaştem o metodă prin care putem depista oamenii strigoi. Se zice că dacă tai capul primului şarpe care-ţi iese primăvara în cale, îi bagi un căţel de usturoi în gură şi îl coşi pe interiorul pălăriei, când mergi la biserică vezi care-i vrăjitoare. Bunicul zice că în jurul capului acestor oameni se văd coarne şi cu cât coarnele sunt mai mari, cu atât sunt mai periculoşi”, îmi povesteşte Fery Egyed. Îmi mai spune că în copilăria sa veneau prin sat nişte copii de ţigani unguri, din satul vecin, Ioaniş, şi dacă localnicii le ofereau lapte, aceştia refuzau, spunând cu naivitate ceea ce auziseră la ei în sat: "Bate baba cuiu-n grindă şi curge cât lapte vrem noi”.

Potrivit localnicilor, strigoii nu pot muri, până nu gă­sesc pe cineva căruia să-i transmită toate cunoştin­ţele lor malefice. Bătrână şi bolnavă, vecina lui Fery din Finiş a zăcut mulţi ani pe pat, fără să poată muri, până când a venit la ea o femeie după care vrăjitoarea a trimis vorbă. Imediat după ce a plecat femeia aceea, bătrâna a murit. Practicile şi vrăjitoriile specifice zonei n-au fost scrise niciodată, ele au fost transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, au fost moştenite de la vreun membru al familiei ori au fost învăţate de la cineva aflat în pragul morţii.

Oamenii-lup

Povestea lui Graţian - omul lup din satul Izbuc, Bihor, a ajuns deja celebră, datorită documentarului lui Thomas Ciulei (producţie 1995). "Regizorul l-a urmă­rit multă vreme pe Graţian, pe drumurile sale în pădure ori cu sacul, pe la vecini. Prin sat umbla vorba că la naş­terea lui Graţian, cordonul ombilical nu a vrut să se rupă până când moaşa nu a invocat pricoliciul de lup. A fost un moment hotărâtor pentru viaţa acestuia. În film, Graţian povesteşte despre Dumnezeu, despre dis­tanţele care tind spre infinit şi despre dorinţa sa de a elucida "şmecheria” cu infinitul. Se vede pe sine ca un călător prin univers, care va trece la un moment dat pra­gul vieţii pământeşti, iar atunci esenţa sufletului său se va contopi cu Dumnezeu. Documentarul conturează portretul unei persoane deosebite, pe muchia dintre ma­gie şi realitate, dintre geniu şi nebun. Graţian era fiu de preot, dar pentru că părinţii îl blestemaseră, iar casa lui era bântuită, ajunsese un cerşetor şi se mutase într-o co­­cioabă la marginea satu­lui”.

Nicolae Florea din Finiş

 

Poveşti similare cu cea a lui Graţian din Izbuc există în multe din satele Codrului Moma.
La cei optzeci de ani ai săi, Nicolae Florea din Finiş a auzit multe poveşti, dar a şi trăit destule întâmplări inex­pli­cabile. Una care i-a rămas vie în memorie a fost întâl­nirea pe care a avut-o cu o fe­meie-lup.

"Cred că-s mai bine de cincizeci de ani de atunci”, spune bătrânul. "Eu cu Ca­si­an şi cu cumnatul meu, Cula Dorii, ne-am băgat ciobani la oile satului. Plouase mult în primăvara aceea şi-am întâr­ziat cu urcatul oilor. Era cam prin 24 sau 25 mai. După ce-am ieşit cu turma din sat şi cum urcam noi, agale, prin pădure, dealul Bujorului spre Glimeia, pe o vreme mocănească, numai ce vedem cânii c-o iau în faţa tur­mei şi încep să latre ca nebunii către ceva. «Du-te, Niculai, să vezi ce-i acolo», zice cumnatul către mine. «Ba, să margă Casian, că-i mai aproape», zic eu. Se duce Casian. «Aici-i o muiere, mă», strâgă el către noi. Mai slobod la gură cum era, Casian începe şi-o înjură, că ce aia a mă-sii caută ea p-acolo, că una, că alta. Cula îi aruncă şi el câteva vorbe, dar nu prea multe. Femeia stătea în picioare lipită de un stejar, se uita la noi şi nu scotea o vorbă. Era o femeie slăbuţă, cam la vreo 35-40 de ani, îmbrăcată doar cu o ie şi poale din cânepă şi era desculţă. Eu m-am uitat la ea şi-am văzut că avea un păr negru, aşa ca nişte ţepi, pe picioare. Atunci m-am gândit că nu-i lucru curat cu femeia aceea, am chemat câinii şi le-am spus şi ortacilor să-i dăm pace, să merem noi în treaba noastră, că nu-i a bună. Când o venit noap­tea, cam pe la trei, aşa către dimineaţă, ne trezim deo­dată c-o haită de lupi, care ne atacă stâna din mai multe părţi deodată. Întuneric, de-ţi băgai degetele-n ochi. Sar câinii, strig eu, strigă Casian, degeaba, că nu vedeai nimic. Atacul a fost scurt. Ziua, când ne-am evaluat pagubele, am văzut că lupii atacaseră numai oile lui Casian. De la fiecare proprietar care-i dăduse animalele în grija lui, lupii omorâseră cea mai frumoasă oaie. De ale mele şi ale cumnatului nu s-au atins. No!, n-o fost oare mâna muierii de lângă copac?”.

Fetele care aduc ploaia

Pădurile cu poveşti

 

Până cu un sfert de veac în urmă, în satele Hinchiriş şi Mierag, localităţi situate pe versantul nordic al masivului Moma, existau câteva bătrâne văduve care ştiau un descântec şi, cu ajutorul unor copile-fecioare, puteau să aducă ploaia. Marta Lucaciu din satul Hinchi­riş este de profesie inginer zootehnist. Ea a fost una dintre fecioarele pe care văduvele le-au folosit într-unul din ritualurile lor de ploaie.
Iată ce povesteşte: "Cred că aveam vreo 8 sau 10 ani pe atunci. Trei văduve m-au luat deoparte şi mi-au cerut ca timp de trei zile să fiu cea mai cuminte fată din sat, să nu înjur, să nu mânii pe nimeni şi să nu mă mai joc cu copiii în uliţă, pentru că au de gând să-mi în­credinţeze o misiune foarte importantă. Mi-au atras aten­ţia că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta. A patra zi, au venit la mine nişte prietene, cam de vârsta mea, şi ne-am dus toate în pădure, într-un loc unde numai una dintre ele ştia. Aici ne aşteptau văduvele cu o găleată de apă şi un maldăr de crengi de alun. M-au dezbrăcat în pielea goală, m-au spălat şi au început să mă îmbrace cu crengile acelea, rotindu-se în jurul meu şi spunând nişte cuvinte pe care nu le-am înţeles. Apoi ne-au condus până la mar­gi­nea satului, le-au spus pri­etenelor mele să aibă gri­jă de mine să nu cad, pen­tru că păşeam greu în­velită aşa, în crengi, să nu vor­besc cu nimeni şi să cânt cu toată nădejdea ce mă învă­ţaseră. Fetele au în­ceput să cânte şi ele: «Dor­doliţă liţă/ Dă, Doamne-o ploiţă/ O ploaie curată/ De la Dom­nul da­tă./ Dordo­loaie loaie/ Dă, Doamne, o ploa­ie/ O ploaie curată/ De la Domnul da­tă». Până la ieşirea din sat, din fiecare casă a ieşit câte cineva cu o găleată de apă, şi după ce o arunca peste mine, îşi fă­cea semnul cru­cii spunând: »Dă-ne, Doam­ne, o ploaie curată». Numai ce-am ieşit noi din sat, că dinspre vâr­ful Dievii au şi început să se formeze nişte nori, iar până seara se slo­bozise şi ploaia. Atât de mân­dră am putut fi atunci de mine că n-am să uit asta toată via­ţa”.

La păscut, sub culmile muţilor Codru Moma Foto: Christian Filipescu (2)

 

Epilog

Din punct de vedere geo­­grafic, Munţii Codru Mo­ma apar ca o masă mun­toasă insulară, înconjurată de depresiuni. Sunt bine conturaţi, aproape detaşaţi de masa mare a Munţilor Apuseni (Vlădeasa şi Meta­liferi) şi au o punte îngustă de legătură cu Munţii Biho­rului. În limitele descrise, Codru Moma ocupă o su­pra­faţă de circa 1.200 kmp, înălţimea maximă o ating în vârful Pleşu, de 1.112 m şi vârful Dievii, de 1.044 m. Numai misterele pe care le ascund nu pot fi măsurate în metri. Ele ţin de fiinţa ome­nească şi pentru ea nu există măsurători.

Mariana Gavrila

preluare de pe sursa:

http://www.formula-as.ro/2012/1039/societate-37/muntii-ielelor-povesti-adevarate-din-codru-moma-15614

 

Iele – fapturi feminine supranaturale

Ielele sunt fapturi feminine supranaturale care apartin folclorului romanesc, fiind considerate unele dintre cele mai de temut creaturi fantastice de pe teritoriul nostrum, dar, in acelasi timp, sunt si unele dintre cele mai fascinante creaturi din mitologia romaneasca. Credintele despre aceste fapturi se intalnesc in mai multe culturi europene. Se presupune ca Ielele ar fi fetele lui Alexandru Machedon (de unde provine si denumirea de “fetele lui Sandru”), care au baut toata apa vie din sticla destinata imparatului, devenind zane frumoase si nemuritoare.

Denumirea Ielelor

Numele de “iele” este, de fapt, pronuntia pronumelui personal feminin “ele”. Acest nume le-a fost dat pentru a nu se rosti vreun altul care ar putea sa le supere, astfel incat sa provoace si mai mult rau. Ielele mai sunt cunoscute si sub alte denumiri precum: Mandrele, Frumuselele, Ale-frumoase, Zanele, Cinstitele, Vitezele, Doamnele, Fetele campului, etc. Prin aceste denumiri le sunt atribuite doar caracteristici pozitive, rolul prinicipal al acestora fiind acela de a le imbuna.

Caracteristici ale Ielelor

Spre deosebire de zane care, in basmele si legendele populare sunt divinitati feminine bune, Ielele sunt considerate divinitati feminine rele sau “zanele rele”. Nu au o existenta fizica, ci sunt spirite, naluci tinere si vesele. Sunt vazute dansand, in rochii din matase alba, si au capul acoperit de cununi din flori; de picioare au legati clopotei, iar pe piept au zale care rasuna in timpul dansurilor. Se presupune ca traiesc in locuri retrase, in paduri, in munti sau chiar in copaci, iar numarul in care apar este diferit (3, 5, 7, 12).

Frumusetea acestor fapturi imateriale este uimitoare. Ele sunt foarte gratioase, voluptoase si seducatoare. Isi poarta parul lung despletit. Exista legende care spun ca Ielele au aripi. De obicei apar noaptea, in lumina lunii, dansand si cantand, in trecerea lor catre alte locuri. Se spune ca locul unde danseaza ielele ramane sterp, ars, iarba ramasa se usuca, are o culoare intunecata, iar vitele nu o mai pasc. Singura planta care mai creste in locurile pe care au pasit Ielele este o ciuperca numita sugestiv “lingura zanei”. Persoanele care trec prin locul pe unde au jucat Ielele vor avea probleme, fie se irita pe tot corpul sau se umplu de bube. Adesea se gasesc si alte indicii ale jocului Ielelor in locurile unde acestea petrec, cum ar fi margele, cercei sau fire lungi de par, chiar si parti din hainele lor. Cine atinge aceste locuri va fi pocit.

Cateodata ele pot trece pe deasupra, intr-o trasura luata de pe pamant, si atunci au cu ele lumanari a caror stralucire poate fi vazuta.

Dupa ca canta si danseaza, Ielele isi intind masa.

Ielele se hranesc cu flori ale campului, pe care le aduna din poienite, beau apa din izvoare si fantani, si se spune ca cine bea dupa ele va ramane stramb. Se intalnesc in preajma apelor si se scalda in apa limpede a raurilor. Glasul si versurile cantecelor sunt foarte line si duioase, si nu pot fi comparate cu cele omenesti. Ele atrag si vrajesc prin glasul si prin cantecele lor. Exista o vorba in popor care spune “canta ca Ale-sfinte”, referirea facandu-se strict la Iele.

Ielele fac rau daca sunt starnite. Daca cineva trece prin locul unde ele canta si danseaza, persoana respectiva va fi pocita. Ielele il pedepsesc pe cel care le jigneste, care vorbeste urat despre ele sau pe cel care le vede dansand. Persoana in cauza este vrajita, Ielele avand un ritual prin care il dezmiarda pe inculpat prin cantecul lor dulce, il adorm, dupa care joaca de trei ori hora in jurul sau si il blesteama. De cele mai multe ori, persoana in cauza ramane muta, surda sau stramba, si nu mai poate fi vindecata nici de leacurile babesti. Cine este nemultumit de veselia lor, va fi schilodit.

Ielele se poarta frumos cu persoanele care le admira, oferindu-le de cele mai multe ori acestora tot ce isi doresc.

Se spune ca cine aude Ielele cantand va ramane surd, iar cine va raspunde chemarii lor va ramane mut. De aceea este bine ca atunci cand prezenta lor este simtita, cel care le simte trebuie sa se culce la pamant cu fata in jos, sa isi acopere capul si urechile pentru a nu le vedea sau auzi. In caz contrar, Ielele vor veni la persoana respectiva.

Nu doar cand sunt deranjate de cineva Ielele fac rau oamenilor. In popor se spune ca daca cineva doarme afara, in curte, Ielele trec pe deasupra lor si ii sucesc mainile si picioarele. Ele pot striga numele unei persoane la poarta, insa acea persoana nu trebuie sa raspunda inainte de a fi strigata pentru a treia oara, deoarece, in caz contrar, va fi vrajita si ranita de catre Iele.

Ielele se pot razbuna atat pe tinere fete cat si pe flacai. In popor se spune ca pentru a te pazi de aceste fapturi fantastice este bine sa porti trei catei de usturoi la cingatoare.

[reluare de pe sursa:

http://dli.ro/iele-fapturi-feminine-supranaturale.html

Ziua Ielelor

Ielele sunt personaje supranaturale foarte prezente in folclorul romanesc. Ziua ielelor sau ielele coincid cu sarbatorea Rusaliilor. Legendele ne spun ca de ziua Rusaliilor ielele   se scalda dezbracate in apele muntiilor si joaca hora ielelor, cel care se intaneste cu ele nu va scapa de acestea.

 Hora ielelor era considerata un ritual foarte puternic careia nimeni nu ii poatea sta in cale. In traditia romaneasca avem obiceiuri care vin in intampinarea acestui ritual, astfel Dansul Calusarilor este un ritual impotriva ielelor.

In folclorul romanesc exista numeroase povestiri in care personajul principal sunt ielele, acestea sunt descrise ca niste femei ce stau in adancul padurilor si cauta sa atraga in mrejele lor barbatii care trec prin padure.

De asemenea in satele de la munte pe timpul verii cand taranii mergeau la stransul fanului,  era interzis sa iti lasi copilul mic in preajma padurii deoarece exista riscul sa  fie schimbat  cu altul care se presupunea ca este bolnav. Ciclonii formati in zilele de vara care ridicau de la sol frunze sau fan erau considerati ca fiind ,, mana ielelor''. Astfel cei care strangeau fanul in capita nu ascuteau varful lemnului folosit la capita, de frica ca ielele sa nu ii ridice in aer iar dupa sa ii lase peste varful ascutit.

Superstitii de ziua ielelor

Daca in noaptea de Rusalii vei dormi afara sub cerul liber risti sa cazi in mrejele ielelor.

Daca te certi de ziua ielelor, vei fi luat de iele.

De ziua ielelor e bine sa ai usturoi la tine.

Daca ai pelin la tine te va proteja de iele.

De ziua ielelor nu ai voie sa mergi in camp sau padure,pentru ca risti sa te imbolnavesti.

Timp de doua saptamani incepand cu ziua de Rusali nu se culeg ierbuiri de leac, se spune ca ielele au urinat pe ierburi.

  In trecut problemele de sanatate ale copiilor, din satele de munte erau puse in seama acestor fapturi, cand cineva se ratacea prin paduri tot ielele erau considerate ca fiind cele care sunt vinovate de acest lucru. 

preluare de pe sursa:

http://www.desprevise.ro/supranatural/34-articole-supranatural/1143-ziua-ielelor

INTALNIRI CU IELELE

Relatarea despre Achim Roman

Achim, da din mana si-mi povesteste cum era copil normal pana la 11 ani si atunci, deodata, fara sa stie de ce, a ramas asa, fara sa se mai poata misca, fara sa mai creasca. De-asta are inaltimea unui copil si de-asta oasele au inceput sa i se deformeze, si nici un doctor n-a putut spune ce s-a intamplat de fapt.
Bietul Achim a fost paralizat timp de 19 ani, imobil ca un lemn urcat in pat. Abia putea vorbi, durerile ii strabateau trupul ca niste fulgere fara leac, dar atunci, in 1988, dupa ce s-a petrecut minunea, el s-a dat jos si a mers.
Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca paralizia inexplicabila a lui Achim s-ar fi declansat intr-o noapte de primavara, cand, copil neastamparat, ar fi deranjat ielele, frumoasele noptii care danseaza in clar de luna, care impletesc coamele cailor si innoada crengile inflorite ale pomilor, si ielele l-ar fi pocit pentru ca le-ar fi vazut dansand. Nici un muritor nu le poate vedea fara a plati pret greu.

---

Misterele padurii Drocaia

Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare. La granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi. Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori….

Blestemul (copilul crescut de Muma Padurii)

Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor. Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica. Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi.
In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu - in amintirea orfanului salbaticit.
Calauza noastra ofteaza: “Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat”…

Barbatul furat de iele

Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de “fumuri” - cum se spune cand se face numaratoarea familiilor. Singura legatura cu lumea mare e “rata” care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv... In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand. Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului. La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani... In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi...
Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna... De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig. Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani... “L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu’ popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, da’ mi-a spus ca i-e frica de secretaru’ de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie. Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta. Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu’ ca sa pot lua pensie de urmas, da’ mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu’ meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?”

---

Povestile Dadei Anica
- Rotita de la carucioara ielelor -

Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: "Pe vremea mea, injunghiam campurile, nu alta!" - spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata.
Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului.
<< Spunea mama mea, care a fost doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor". Mama mea a vazut carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata s-ar fi astamparat si ar fi adormit. Cotlonul era o vatra de caramizi puse in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit un cantec subtirel si neasemuit de frumos. Cand, ce crezi? Pe marnea hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul. Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor. Si cand mama s-a dezmeticit din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti. Aceea era o rotita de la carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului Tamaduirii. Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea." >>
In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 sau 30 de ani in urma. Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca, despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, despre oamenii din satul sau. Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale.

---

Babu, inteleptul din Gura Raului

La 81 de ani, dupa o viata petrecuta pe varful muntelui, langa oi, Nitu Stef stie randuielile vazute si nevazute ale lumii, de parca ar sta de-a dreapta lui Dumnezeu. In satele din Marginimea Sibiului, „Babu” inseamna „mos”, „al batran”, un om intelept, credincios, trecut prin toate ale vietii, respectat si stimat. Babu este cel care intelege vremea si timpurile. Cel care stie. Babu este o institutie.

Despre Maiestre

„Si eu am auzit odata Maiestrele, numai ca nu le-am vazut. Ca daca le vedeam, nu mai eram aicea sa povestesc. Ba eram pocit sau paralizat. Eram acolo, aproape de sat, cu oile la strunga. Erea pa toamna. Dormeam pa o cojoaca aproape de zorii zilei, cand canta cocosii. Se-mpreuna zorile. Atunci am auzit ca prin vis un cantec ceresc si cand deschid ochii, vad miscand pe sus ceva, ca un fum. Ca o frunza pe boare mergea de lin. Si-am zis: „Astea-s Maiestrele!”. Erau sus, cat biserica. Am inchis ochii sa nu le vad. Stiam bine ce-i, din batrani. Si cantaau, cantau cantec ce nu s-o auzit pe asta lume. Cantau de deasupra si eu sedeam asa, cu ochii stransi, in cojoaca, si ascultam. Or cantat pe deasupra, poate jumate de ceas, poate mai mult, pana or rasarit zorile. Si dupa ce-or rasarit, numa’ atuncea am deschis si eu ochii. Acuma s-o rait lumea. Duhurile ceresti nu-s ca in alte vremi. S-or dus si nu s-or mai inturna pana-i veac.”

---

Proorocul din varful dealului

La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil. Astazi, IOAN SURDUC are 68 de ani si o familie numeroasa. Modest, retras, accepta foarte greu sa vorbeasca, pentru ca nu vrea sa-l manie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorinta lui cea mai mare este sa traiasca in pace, ferit de curiozitatea si zarva lumii, care il asupresc. In casa lui vecina cu cerul, asezata pe-un varf de deal, Ioan Surduc isi asteapta cu seninatate sorocul, pentru a se putea intoarce pentru totdeauna in Rai.

Hora de ingerite

Pe la 12 ani, Ioan Surduc incepea sa semene a "flacaias" si mergea cu vitele la pascut prin poienile inalte de pe dealul Pitpoghirului. Uneori se auzeau bubuituri indepartate, de la tunuri, dar razboiul nu prea se simtea pe acea vale, izolata la capatul lumii. Intr-o zi tarzie de toamna, cand padurile incepusera sa fie arse de brume, Ionica Surduc a trait minunea vietii sale. Pe neasteptate, el a fost "rapit in duh", aidoma apostolului biblic! "Eram pe un plai moale si mangaiam vitele. Soarele ardea bland. Dintr-o data, tot seninul s-a tulburat... A venit peste mine un vartej, plin cu frunze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. Dupa cateva clipe, m-am trezit intr-o poiana unde nu mai era toamna. Totul stralucea si am vazut in jurul meu o hora de ingerite! Nici nu stiu cum sa le zic... Erau, parca, pe jumatate zane, pe jumatate ingeri. Cantau asa de dulce si se leganau in jurul meu, ca nu-mi venea sa cred! Apoi, am vazut in fata mea pe "Fata Padurii", cum ii ziceam noi, in copilarie, celei mai frumoase zane din povesti, dar Ea semana cu Maicuta Domnului. Nu stiu daca era asa... Numai mie mi s-a parut, dar asa simteam! Chipul acela avea atata iubire, ca nu l-am uitat toata viata. Apoi, la marginea poienii, in spatele horei de ingerite, l-am vazut pe Nicolae Taficiuc, un consatean, mult mai tanar decat tata, care tinea in mana o firimitura de lumanare, arsa pana la capat. Nu stiu cat a durat totul, dar m-am trezit culcat pe iarba, pe plaiul tomnatic, fara vite!".
Ionica Surduc a fugit acasa, ingrijorat de soarta vitelor, dar si emotionat de ceea ce se petrecuse cu el. Parca fusese un vis de cateva clipe... Cand a ajuns in batatura, mama-sa a izbucnit in plans si si-a facut sapte cruci, imbratisand flacaiasul. Atunci a aflat, de-a dreptul uluit, ca fusese dat disparut in sat, de aproape doua zile!! Toti ceilalti trei frati - Petre, Mihai si Nicolae - plecasera sa-l caute, cand au vazut ca se intorc vitele singure acasa, pe inserat, dar nu ii dadusera de urma pe nicaieri, desi colindasera toate dealurile si poienile. "Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de fata cu toti, mi-l amintesc si astazi: "Inseamna ca am fost plecat de pe lumea asta pe lumea cealalta, dar acolo cateva clipe fac cat doua zile..." Dupa ce le-a povestit mamei si fratilor sai ceea ce i se intamplase, acestia au ramas cu gurile cascate si s-au crucit, caci nu mai era de gluma. In aceeasi seara a venit la ei, plansa si cu o broboada neagra, batrana mama a lui Nicolae Taficiuc, sa-i roage pe baieti sa traga clopotele, fiindca fiul ei murise cu cateva ceasuri mai devreme... De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus "proorocul" si vestea s-a raspandit in tot satul!

preluare de pe sursa:
http://www.spiritelenaturii.go.ro/intalniri/intalniricuielele.htm

IELELE

Dansul ielelor dezbracate

Iele sunt fapturi feminine supranaturale intilnite in mitologia romaneasca, foarte raspindite in superstitii, carora nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice. Totusi, cel mai frecvent, Ielele sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avind aceleasi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau chiar si ca Sirenele. Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldindu-se adesea in izvoare. Se crede despre ele ca apar in special noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de riuri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh, dansind goale, numai cu sinii goi, cu parul despletit, mai rar cu vestmint de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe care au dansat ramine ars ca de foc, iarba nemaiputind creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind pirlite; mai tirziu, cind iarba rasare din nou, culoarea acesteia este verde-intunecata, nu e pascuta de vite, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia "lingura zinei". Ielele apar uneori cu trup, alteori sint doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezinta tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pina la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice.

Ielele vin fie in numar nelimitat, fie umbla in cete de sapte, uneori chiar 3, in acest ultim caz (raspindit in Oltenia), legenda le considera fiicele lui Alexandru Machedon si le numeste Catrina, Zalina si Marina. Nu sint considerate, in general, genii rele; ele se rabuna doar atunci cind sint provocate, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod obisnuit sint invizibile, putind fi zarite rareori si numai noaptea), insa atunci pedepsesc pe cel vinovat pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cintecul si cu virtejul horei jucate in jurul acestuia de trei ori. Principalele lor insusiri sint coregrafia si cintecul vocal cu care, ca si Sirenele, isi vrajesc ascultatorii. O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca "ielele beau noaptea apa de prin fintini si oricine va bea dupa dinsele, il pocesc". Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgind "noua mari si noua tari" intr-o singura noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc. Ielele apar pe stinci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri. In aproape toate descrierile care li se fac, Ielele apar acorporale. Foarte importanta in sistemul lor de seductie este imbracamintea. Vesmintele lor cel mai adesea sint vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin care li se zaresc sinii. Intilnirea cu Ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sint considerate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identice cu Eriniile din mitologia greaca (la romani, Furii).

Chinuri si sminteli, pedepsele Vintoaselor

Se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de Rusalii sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si ismintitii. Multi gospodari de la sate ne-au povestit cum, in zi senina ca si cristalul, s-au trezit cu finul abia strans in claie dintr-o data luat si dus de Vintoase - un fel de vartej format din curenti turbionari care se formeaza istantaneu si dispar undeva prin paduri. Obiectele prinse in acele virtejuri sint risipite pe distante foarte mari. Se spune totodata ca oamenii ori vitele care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor mor in mod misterios. Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuite tot puterilor malefice ale acestor fapturi. La tara spre exemplu, daca un barbat ramine olog dupa ce s-a culcat pe cimp, satenii considera ca a fost pedepsit de Iele. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila sau beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor. Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.

Rusaliile

La 50 de zile dupa Pasti poporul roman serbeaza, timp de trei zile sau o saptamina (diferentieri zonale), Rusaliile. Acestea sint personaje feminine cvasimalefice a caror existenta se petrece mai ales in vazduh, vara si in padure. Similar Ielelor, cu care uneori sint confundate, una dintre calitatile lor principale este dansul deosebit de frumos. Danseaza in aer sau pe pamint, noaptea, asezate in cerc, dar, daca sint zarite de un muritor sau daca, din greseala cineva calca pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsa), acesta se imbolnaveste foarte grav de o boala numita, in limbaj popular, "luat de Rusalii".

Remedii magice

Remediul magic-ritual impotriva acestor boli il ofereau, in sudul tarii si in Moldova,Calusarii. Rusalii, latina Rosalia = sarbatoarea trandafirilor, constind in depunerea de trandafiri - rosae - pe morminte; rusaliile - femei fabuloase din categoria Ielelor, in mitologia romaneasca, fiicele lui Rusalim imparat; potrivit credintei populare, Rusaliile le iau oamenilor mintile. Acest mit - sarbatoare pagina - , a fost suprapusa ulterior peste sarbatoarea crestina postpascala (Pascha rosata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii si devenita Duminica Rusaliilor cind casele sint imbodobite cu ramuri verzi. Sarbatoarea este legata de abundenta vegetala a verii. Caderea Rusaliilor este un dans frenetic cu prabusiri in somn hipnotic, practicat in Duminica Rusaliilor de femeile romance din zona Timoc, insa acesta este considerat mai degraba un caz izolat de datina locala. In Dobrogea romanizata, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfirsitul primaverii, sarbatoare tinuta de credinciosi in relatie directa cu pomenirile din cultul mortilor.
Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor, fie preventive - pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie - fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav ide Ielei. Tot pentru a evita rabunarea Ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Coregrafia este cel mai semnificativ atribut al Ielelor. Horele Ielelor par sa mosteneasca dansul Baccantelor. Aceasta forma de superstitie este de altfel atestata la multe popoare. Tacitus, in "Anale", vorbeste despre un grup de romani care "cuprinsi de delir, se napustesc cu sabiile scoase asupra centurionilor", dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, goala, care "le-a dat sminteala si delir". Un gen de Iele exista si in mitologia germanica, cu origine daneza: Elfii locuiesc in paduri si danseaza. Arborele lor preferat este arinul, ei avind insa si un rege, pe Erlkonig.

Dimitrie Cantemir despre iele

In "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir numea Ielele "nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi". Nu se cunoaste originea acestui mit. "Iele" nu este un nume, ci pronumele personal feminin "ele", rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii: epitete impartiale - Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase si epitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc. In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intimplator, deoarece pot deveni invocatii periculoase. Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji. Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru Iele - Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Pasti, Marina, sf. Foca - ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu minia Ielelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si "smintiti", la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sint prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi.

Toti cei care au reusit sa invete si sa cinte cintecele Ielelor sint rapiti si dispar fara urma. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fintinile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor. Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramine mut.

Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii

Sanzienele sunt niste flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere. La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui. Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, „cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde”. Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: „Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul”. Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar „bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi”, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude.

La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor, adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii Padurii, Marea Zeita a vegetatiei - fiindca florile de Sanziene intra tot in patrimoniul ei. Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.

 
Alte denumiri: ielele, sanzienele, frumoasele, sfintele, maiestrele, maiastrele, mandrele, soimanele, soimaritele, vantoasele, dansele, milostivele, milostivnicele, miluitele, zanele, rusaliile, dragaicele, domnitele, puternicele, nagodele, samovilele, valvele, iezmele, iroditele, musatele, fetele codrului, imparatesele vazduhului.

preluare de pe sursa;
http://www.spiritelenaturii.go.ro/enciclopedie/ielele.htm