Cogito ergo sum - cuget, deci exist. Acest enunţ celebru al lui René Descartes stă la baza filosofiei europene, constituind un instrument cheie pentru recunoaşterea propriei existenţe. Dictonul lui Descartes susţine că, dacă putem să ne îndoim de percepţiile pe care le avem graţie simţurilor noastre, nu avem cum să ne îndoim de propria existenţă.
Dacă majoritatea oamenilor acceptă raţionamentul cartezian, o afecţiune rară, intitulată sindromul Cotard, îi face pe cei afectaţi să se îndoiască de propria existenţă sau chiar să se creadă morţi!
Ce este sindromul Cotard?
Sindromul Cotard este caracterizat de o stare de delir în care pacientul insistă că a murit sau că o parte a corpului său a putrezit. Acest sindrom este extrem de rar, fiind de obicei întâlnit la pacienţii ce suferă de schizofrenie şi de tulburări bipolare.
Această afecţiune a fost observată pentru prima dată în 1788, dar nu a fost descrisă în detaliu până în iunie 1880, când neurologul francez Jules Cotard a ţinut o prelegere în cadrul prestigioasei Société Médico-Psychologique din Paris, una dintre cele mai vechi instituţii medicale dedicate psihiatriei.
Cotard a descris această negare psihotică a propriei existenţe ca fiind o stare demenţială profundă, melancolică, de multe ori asociată cu o ipohondrie extremă. Acest sindrom afectează copiii, adolescenţii şi persoanele în vârstă, fiind de obicei una din manifestările schizofreniei sau ale tulburării bipolare. De asemenea, sindromul poate fi asociat leziunilor tempo-parietale ale emisferei cerebrale non-dominante.
În lucrarea din 1880 prin care a adus acest sindrom în atenţia lumii medicale, Cotard făcea referire la rapoartele altor doctori francezi, aceştia confruntându-se cu pacienţi care credeau că şi-au pierdut tot sângele sau că nu au creier, cap, stomac sau inimă. Cotard a stabilit un spectru de gravitate al acestui sindrom, cazul extrem fiind cel al pacientului care nu crede că are corp!
Ideile delirante constituie tulburări de gândire care determină o reflectare eronată a realităţii. Caracterul patologic al acestor tulburări nu este recunoscut de subiect, conducând la modificarea patologică a concepţiei despre lume. Sindromul Cotard este se manifestă ca o idee delirantă depresivă, mai exact ca o idee delirantă de negaţie.
Delirul Cotard se diferenţiază de toate celelalte tipuri de idei delirante prin faptul că este unicul a cărui existenţă poate fi confirmată chiar de către pacient -- chiar dacă el crede cu sinceritate în ideile delirante! Toate celelalte sindroame delirante necesită prezenţa unei alte persoane pentru a fi diagnosticate.
Care sunt cauzele sindromului Cotard?
Printre cauzele identificate până acum de către specialişti se numără depresia severă, tumorile pe creier, atacurile cerebrale, schizofrenia şi tulburările bipolare. Sindromul Cotard poate apărea şi ca urmare a lezionării unei părţi a creierului, în majoritatea cazurilor fiind întâlnite dereglări structurale şi funcţionale ale acestuia.
Mulţi specialişti în neurologie consideră că sindromul Cotard este apropiat de sindromul Capgras. Pacienţii ce suferă de acest sindrom cred că rudele apropiate şi prietenii au fost înlocuiţi de impostori. În ambele cazuri, specialiştii cred că problema apare ca urmare a unei dereglări a zonei cerebrale ce asociază feţele cu emoţiile. Una dintre ipoteze susţine că anumiţi pacienţi ce suferă de sindromul Cotard nu-şi recunosc propriul chip în oglindă, de aceea crezând că sunt morţi.
Cum se manifestă sindromul Cotard?
Un caz extrem al sindromului Cotard a fost descris de către Dr. Christopher Gardner-Thorpe de la Spitalul din Exeter.
O pacientă în vârstă de 59 de ani descria cum simte şocuri electrice în ambele braţe, iar din când în când experimenta episoade în care avea senzaţia că bucăţi de carne din corpul ei dispar.
Femeia simţea cum carnea de pe abdomen şi de pe membre cade, iar un lichid din interiorul său se scurge. Aceasta se panica, având senzaţia că un proces de descompunere are loc, urmând să o reducă la nimic. Având senzaţia că întregul corp îi dispare, femeia s-a uitat în timpul unui episod în oglindă, unde i s-a părut că îşi vede maxilarul alb, ca şi cum toată carnea ar fi dispărut. Pacienta a fost tratată cu metiprednisolon, însă iluziile de tip Cotard au continuat să apară episodic, la câteva luni.
Într-un alt caz, înregistrat în Iran, o pacientă susţinea că este moartă, pentru că s-a sinucis, fiind doar un suflet care rătăceşte prin deşerturi şi prin toaletele unde trăiesc alte suflete. Deşi femeia credea că nu este în viaţă, aceasta şi-a tăiat partea din faţă a nasului, declarând că a făcut-o ca să fie mai frumoasă. Simptomul este tipic schizofreniei, afecţiune de care pacienta suferea alături de sindromul Cotard. Aceasta a fost tratată cu şocuri electrice, obţinându-se doar o parţială ameliorare.
Se pot vindeca pacienţii de sindromul Cotard?
Situaţia depinde de la caz la caz, în funcţie de gradul de afectare a creierului, însă un caz recent petrecut în Marea Britanie arată că există şi situaţii cu final fericit.
O secretară în vârstă de 24 de ani, LU, a fost internată în 2004 la un spital de neurologie din Londra, fiind diagnosticată cu epilepsie, urmare a encefalitei provocate de virusul herpes simplex.
La două săptămâni după internare, LU a fost supusă unor teste în vederea întocmirii unui profil neuropsihologic. S-a observat că pacienta prezenta o capacitate redusă de atenţie, concentrare şi de judecată, fiindu-i de asemenea afectată şi capacitatea de a recunoaşte feţe.
În cadrul aceluiaşi test pacienta a prezentat simptomele tipice sindromului Cotard: susţinea în mod repetat că este moartă, afirmând că a murit cu două săptămâni înainte. În tot acest timp pacienta plângea, întrebând dacă spitalul în care se află este cumva Raiul. Întrebată de doctori cum crede că a murit, LU a răspuns: "Nu ştiu exact cum. Ştiu că aveam o gripă şi că am venit aici. Poate că am murit de gripă". De asemenea, pacienta afirma că "mă simt ciudat faţă de iubitul meu. Nu-l pot săruta, se simte ciudat - deşi ştiu că mă iubeşte".
Pacienta prezenta şi alte simptome, printre care ameţeală, halucinaţii auditive (auzea muzică disco), halucinaţii tactile (avea sentimentul că pe antebraţul stâng îi curge apă) şi halucinaţii vizuale (având senzaţia că pereţii se mişcă).
Convingerea pacientei că a murit s-a redus în zilele următoare, psihologii reuşind să obţină o restructurare cognitivă. Astfel, la două zile după întocmirea profilului neuropsihologic, lui LU i s-au pus câteva întrebări pe tema morţii. Pacienta a fost întrebată dacă a mai văzut vreodată o persoană moartă, şi dacă da, cum de şi-a dat seama că acea persoană este moartă. Ea a răspuns că a văzut-o pe bunica sa după ce a murit, şi a ştiut că nu mai este în viaţă pentru că ochii îi erau închişi şi nu mai făcea nicio mişcare. Pacienta a recunoscut că ea vorbeşte şi se mişcă, lucru inconsistent cu caracteristicile normale ale oamenilor morţi. După această discuţie, pacienta a fost întrebată cât de convinsă este de faptul că este moartă. Dacă înainte cu câteva zile procentul indicat de aceasta era de 100%, de data aceasta era de doar 40%.
Psihologii au continuat de-a lungul următoarelor zile discuţiile cu ea, iar într-o săptămână de la diagnostic iluzia pacientei a dispărut în întregime.
Situaţia depinde de la caz la caz, în funcţie de gradul de afectare a creierului, însă un caz recent petrecut în Marea Britanie arată că există şi situaţii cu final fericit.
O secretară în vârstă de 24 de ani, LU, a fost internată în 2004 la un spital de neurologie din Londra, fiind diagnosticată cu epilepsie, urmare a encefalitei provocate de virusul herpes simplex.
La două săptămâni după internare, LU a fost supusă unor teste în vederea întocmirii unui profil neuropsihologic. S-a observat că pacienta prezenta o capacitate redusă de atenţie, concentrare şi de judecată, fiindu-i de asemenea afectată şi capacitatea de a recunoaşte feţe.
În cadrul aceluiaşi test pacienta a prezentat simptomele tipice sindromului Cotard: susţinea în mod repetat că este moartă, afirmând că a murit cu două săptămâni înainte. În tot acest timp pacienta plângea, întrebând dacă spitalul în care se află este cumva Raiul. Întrebată de doctori cum crede că a murit, LU a răspuns: "Nu ştiu exact cum. Ştiu că aveam o gripă şi că am venit aici. Poate că am murit de gripă". De asemenea, pacienta afirma că "mă simt ciudat faţă de iubitul meu. Nu-l pot săruta, se simte ciudat - deşi ştiu că mă iubeşte".
Pacienta prezenta şi alte simptome, printre care ameţeală, halucinaţii auditive (auzea muzică disco), halucinaţii tactile (avea sentimentul că pe antebraţul stâng îi curge apă) şi halucinaţii vizuale (având senzaţia că pereţii se mişcă).
Convingerea pacientei că a murit s-a redus în zilele următoare, psihologii reuşind să obţină o restructurare cognitivă. Astfel, la două zile după întocmirea profilului neuropsihologic, lui LU i s-au pus câteva întrebări pe tema morţii. Pacienta a fost întrebată dacă a mai văzut vreodată o persoană moartă, şi dacă da, cum de şi-a dat seama că acea persoană este moartă. Ea a răspuns că a văzut-o pe bunica sa după ce a murit, şi a ştiut că nu mai este în viaţă pentru că ochii îi erau închişi şi nu mai făcea nicio mişcare. Pacienta a recunoscut că ea vorbeşte şi se mişcă, lucru inconsistent cu caracteristicile normale ale oamenilor morţi. După această discuţie, pacienta a fost întrebată cât de convinsă este de faptul că este moartă. Dacă înainte cu câteva zile procentul indicat de aceasta era de 100%, de data aceasta era de doar 40%.
Psihologii au continuat de-a lungul următoarelor zile discuţiile cu ea, iar într-o săptămână de la diagnostic iluzia pacientei a dispărut în întregime.
Dictonul "Cogito, ergo sum" trebuie modificat
Un neuropsiholog din Marea Britanie, Paul Broks, relata recent în The Telegraph dialogul purtat cu o pacientă ce suferea de sindromul Cotard. "M-a întrebat: «Sunt moartă?». Am asigurat-o că este cât se poate de vie, că se află într-o secţie de spital, unde bea un ceai şi dialoghează cu mine. Nu a fost convinsă. «Dar tu eşti real?», m-a întrebat ea".
Broks spune că acest sindrom ar putea avea la bază o dereglare neurologică ce duce la o decuplare a emoţiilor de gânduri. Nu este suficient să ne gândim că existăm, ci şi să simţim acest lucru. Astfel, zicala lui Descartes, "gândesc, deci exist" trebuie modificată în "simt că gândesc, deci exist".
Sursa: Descopera.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu