Drd. Kinga Anetta Trufan,
Avocat definitiv, BAROUL BUCUREŞTI,
Doctorand în Dreptul Comerţului Internaţional, ŞCOALA DOCTORALĂ – UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
Abstract
Within just one year, the world has been shaken by an unprecedented spike în the cost of basic foods, by hunger riots and by social tensions that have demonstrated – if demonstration was needed – that food insecurity is an irrefutable reality of our century. It is a new reality to which global warming and declining natural resources are now adding an unprecedented sense of urgency.
The scale of this crisis has been making headlines around the world. After all, nearly 900 million people now suffer from chronic hunger, while destitution is leading to conflicts between peoples and countries. And the pressures look set to grow. By 2050 it’s estimated that there will be 9 billion people on earth so the need for food may well have doubled – primarily amongst the urban populations of the world’s poorest countries – and the earth will be no less fragile. Maintaining reliable production is no easy task. Now, imagine doubling it în a world where the climate will become more extreme and unpredictable, and you see the size of the challenge.
Europe urgently needs to acknowledge this and take responsibility, aş the actions politicians take today will influence our ability to feed the world tomorrow. However, there is still a general lack of understanding among policymakers about the mechanics and the pressures of modern farming. This is clearly demonstrated by recent EU legislation that bans pesticides -which are critical for maintaining production - even though they have been proven safe for use.We need legislation that helps farmers to meet increased demand, not additional barriers without scientific foundation. Policymakers need to wake up and make decisions that are connected to the crude, inescapable reality of agriculture, which is about primal competition with pests and disease for our food supply. This will allow us to stand up to this challenge and succeed.
My article proposes to highlight the urgent need to raise agricultural productivity.Action is needed. There is far more to finding a solution, however, than simply identifying those few nations that are capable of feeding the rest of the world. It is increasingly urgent that every nation should be provided with the means of feeding itself. This means that it is essential that agriculture should become an international priority, with the poorest countries being helped to safeguard the security and independence of their own food supplies. These issues transcend national borders; guaranteeing the world’s food supplies is increasingly a matter of peace and fairness between peoples and nations. It also represents a huge challenge with regard to the environment and the management of the world’s most fundamental resources.
The will to act already exists, and countries and organisations are mobilising for the task.The United Nations’ Food & Agriculture Organisation (FAO) has been emphasising since last year the danger that rising food prices could lead to an increase în global conflicts. This year, the report of the Davos World Economic Forum for the first time ranked food insecurity aş a major risk to humanity. The World Bank’s most recent report forcefully emphasised the importance of agriculture în effectively jump-starting economic expansion and breaking the cycle of poverty. UN Secretary Ban Ki-moon has created a working group to define a common plan of action and France’s President Nicolas Sarkozy has proposed a global partnership for food. This proposed partnership has three pillars. First, an international group made up of all interested parties should draft a worldwide strategy for food security. Second, an international scientific platform should be charged with evaluating the world’s agricultural situation and sending out warnings of upcoming crises. Just aş with climate change, this platform could facilitate government adoption of political and other strategic tools to deal with food crises. Finally the international finance community that deals with agriculture and rural development should be further mobilised.
The EU has been at the heart of this international mobilisation. Aş a structure built on solidarity aş well aş being a major agricultural force în its own right, the EU wants to contribute fully to the international drive for the agricultural development of the countries of the south. We can be confident that Europe will approach this task with full regard for the diversity of the challenges ahead and without claiming it has any sort of off-the-shelf solution, or than it possesses some sort of universal model.
Europe can begin to make its contribution by applying the strength of an agricultural sector that has an essential role to play în supplying food to the world. The reliability and sheer size farm output means, it could and should play the role of regulator în global markets. It is also reminding ourselves that, if Europe were to cut back on its agricultural production then the increase în its own food imports would contribute significantly to a worldwide increase în food prices. This makes it imperative that EU food production levels should be held steady – both for the sake of Europeans themselves and also for the sake of people în the world’s poorest countries. În other words, maintaining Europe’s farm outputs at present levels also contributes to the stabilisation of global food markets.
But Europe cannot build up its own agricultural sector to the detriment of the less fortunate. On the contrary, the EU wants to harmonise its policies with those of poorer nations so aş to aid their development. At present, export subsidies and support payments represent less than 1% of the European agricultural budget, and the EU has undertaken to eliminate them entirely once it receives reciprocal undertakings from the major food exporting countries. And since 2001, with the implementation of the “Everything But Arms” iniţiative, all products from the poorest countries – with the exception of weapons and munitions – can enter the European market on a duty free basis. This has led to the EU becoming the primary market for the products of the poorest countries.
Emergency food assistance is also essential if the EU îs to help prevent human tragedies and defuse future social and political crises. The EU has already increased its food assistance budget; having recently added €60m to the €283m that was budgeted for this year. Beyond these steps, though, we also need to develop long-term responses. It is hardly a sustainable situation if all that food assistance can do is to enable refugees to survive and to support those who have lost everything through crop failure, or because they have been forced from their homes. That kind of ‘band-aid’ support will do nothing to help poverty-stricken countries develop food supply sovereignty, nor will it contribute to their wider economic growth. Europe’s clear focus must be on encouraging the development of local agriculture.
Doing so is the only way to achieve greater food security around the world and thus reduce poverty. It will also make it possible to ensure that the high price of agricultural products today is transformed into an opportunity for farmers în the developing world. În its most recent report, the World Bank stated that growth în the agricultural sector eliminates at least twice aş much poverty aş do identical levels of growth în any other economic sector. The aim, therefore, should be clear – we need to înveşt în agriculture to tackle both hunger and economic marginalisation. Let’s not forget that agriculture remains the primary productive sector în the world’s poorest countries, employing at least 65% of the working population în many of them and on average contributing more than 25% to the GDP.
This is why the EU should want to strengthen the relative share of its development assistance programme that focuses on agriculture and food security. Over the past 20 years, support for agricultural development has been constantly declining. Only 4% of public development assistance is nowadays earmarked for agriculture, at a time when over 2m people are trying to survive – most of them without sufficient means (essentially without land) – and when 75% of the poorest live în rural areas. The daunting scale of the task facing the world makes bolstering agricultural investment essential and, according to the World Bank, total public sector funding în this area has increased to roughly $17bn, of which $8bn is for Africa alone. The European Commission and the EU’s member states are therefore planning to increase their assistance, both through the European Development Fund and by developing new sources of financial support.
The food crisis now buffeting the world also requires a new solidarity between the countries of the North and South. To tackle the challenges, innovative financing techniques and novel but ambitious ideas are needed. The European Commission’s proposal to use the budgetary margins of the CAP to aid development is one such idea, even though it’s a proposal that may well face considerable scrutiny if not outright opposition from some quarters. While a serious debate between EU member states is essential, this should not detract from Europeans’ common desire to be în the vanguard of the international effort to tackle the crisis.
Lumea a fost zguduită de creşterea abruptă fără precedent a preţurilor la produsele alimentare, de revoltele oamenilor înfometaţi şi de tensiunile sociale care au demonstrat că aprovizionarea cu hrană a redevenit o sursă de insecuritate – încălzirea globală şi declinul resurselor naturale contribuie, la rândul lor, la o acutizare nemaiîntâlnită a problemelor. Se estimează că până în anul 2050 vor trăi pe Glob nouă miliarde de oameni, aşa încât necesarul de hrană s-ar putea dubla, cu precădere în rândul populaţiilor urbane din cele mai sărace ţări ale lumii.
Pentru prima dată, mai mult de 1 miliard de oameni se confruntă cu foametea! Mai multe milioane de oameni din ţările sărace vor avea probleme, având în vedere viitoarea criză alimentară – aceasta poate fi evitată prin finanţarea urgentă de către guvernul UK şi alte guverne, acordată celor 500.000 de ferme mici. Un nou raport realizat la nivelul Uniunii Europene avertizează asupra faptului că decenii de neglijare a micilor fermieri, care hrănesc 2 miliarde de oameni din toată lumea- o treime din umanitate- au împins aceste mici comunităţi agricole la limită, fiind necesare măsuri urgenţe pentru a remedia situaţia. Dacă o proporţie semnificativă a investiţiilor ar fi folosită pentru susţinerea micilor fermieri din toată lumea, atunci ar fi realizat un pas important în atenuarea impactului viitoarei crize de hrană.
A găsi o soluţie înseamnă însă mai mult decât doar a le identifica pe acele state care sunt capabile să hrănească restul lumii. Este tot mai important ca fiecare naţiune să-şi dezvolte mijloacele pentru a se putea autosusţine din punct de vedere alimentar. Asta înseamnă căagricultura ar trebui să devină o prioritate internaţională, iar ţările cele mai sărace să fie ajutate să-şi asigure securitatea şi independentă alimentară În timp ce majoritatea naţiunilor îşi pun probleme de termen lung precum schimbările climatice sau micşorarea rezervelor de apă dulce, două cuvinte provoacă fiori de gheaţă pe “şira spinării” oricărui guvern din lume: securitatea alimentară. Securitatea alimentară, în puţine cuvinte, este definită de ONU în următorul mod: “mâncarea este disponibilă în cantităţi suficiente pentru a hrană toată populaţia unei naţiuni”.
O serie de dezastre naturale care au provocat dublarea sau triplarea preţului alimentelor la nivel mondial i-a trezit la realitate pe reprezentanţii guvernelor.
Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a ONU a organizat o întrunire specială la Roma pe 24 septembrie 2010 pentru a discuta această problemă, precum şi volatilitatea recentă a preţurilor alimentelor. Întrunirea a fost stabilită după ce Rusia s-a hotărât să interzică exporturile de faină după seceta cumplită din acest an care a distrus 25% din recoltele sale pe 2010. Decizia Moscovei a împins preţurile în sus cu circa 5% în toată lumea. Preţul pâinii a atins cote inimaginabile în unele ţări şi a provocat revolte soldate cu morţi în Mozambic. Însă nu doar problemele din Rusia au afectat preţurile alimentelor la nivel mondial, ci şi inundaţiile din Pakistan. Datorită acestor dezastre naturale cauzate în principal de încălzirea globală, această ţară şi-a pierdut mare parte din recoltă şi a adăugat şi mai multă incertitudine pe piaţă.
.Ritmul de creştere al preţurilor s-a accentuat, deşi nimeni nu se aştepta că pieţele să reacţioneze aşa de repede. Au trecut două luni şi încă ne chinuim cu această problemă.Volatilitatea pieţei nu este ceva nou, mai ales când vine vorba de mărfuri. În timpul crizei din 2007-2008 preţurile au înregistrat o scumpire dramatică: preţul orezului a crescut cu mai mult de 200%, în timp ce faină şi borumbul s-au scumpit cu peste 100%. Cauzele încă trebuie dezbătute, însă efectele au dus din Haiti şi până în Mogadishu, la proteste şi la revolte soldate cu morţi.
În anii ce vor veni, probababil că vom avea parte de mai multe turbulenţe decât în prezent, pentru că pieţele tind să fie mai volatile pe termen mediu din cel puţin trei motive: zona Mării Negre devine un producător de cereale tot mai important, datorită fluctuaţiilor tot mai mari ale recoltelor de la un sezon la altul; creşterea aşteptărilor ca tot mai multe fenomene meteo extreme vor avea loc datorită schimbărilor climatice; o serie de actori non-comerciali de pe piaţa mărfurilor devin tot mai important.Dacă următorii ani vor fi şi mai volatili în ceea ce priveşte piaţa mondială a alimentelor, următoarele decade vor cunoaşte o scădere înfricoşătoare a recoltelor. Totodată, ONU prezice că până în anul 2050 pe Terra vor fi peste 9 miliarde de persoane. Cea mai urgentă problema care ameninţă umanitatea în următorii 50 de ani nu este schimbarea climatică sau criză financiară, ci dacă vom reuşi şi susţine o asemenea recolta . Într-o prezentare recentă de la Congresul Mondial al Ştiinţei Solului, s-a atras atenţia asupra faptului că în următoarea jumătate de secol, în cel mai optimist dintre cazuri, cererea globală pentru alimente se va dubla. Cel mai prost dintre toate scenariile posibile descrie o lume în care foametea a izbucnit în câteva locuri, ducând la razboie şi la milioane de refugiaţi care cutreieră globul în căutare de adăpost şi alimente. Acest scenariu poate fi evitat, însă numai dacă guvernele vor face schimbări de politica în ceea ce priveşte abordarea agriculturii.
În primul rând, trebuie să acceptăm că investiţiile în agricultură sunt de fapt cheltuileli de apărare. Dacă dorim să prevenim războaie, refugiaţi şi o criză alimentară, atunci trebuie să reînnoim investiţiile globale în agricultură şi în ştiinţa agricolă. Agricultura a fost cea mai puţin importantă prioritate pentru ultimul sfert de secol.
Eforturile recente ale companiei miniere australiene BHP Billiton de a cumpăra compania canadiala de îngrăşăminte chimice Potash Corp. au fost privite ca o încercare a australienilor de a câştiga de pe urma creşterii importanţei industriei agricole. În lupta pentru Potash s-au înscris şi companii chineze în încercarea de a-şi asigura stocurile de îngrăşăminte chimice pentru propria piaţă agricolă. Alt indiciu ca industria agricolă căpătă tot mai multă importanţă este şi declaraţia televizată a unui faimos investitor Marc Faber, spunând că cea mai bună investiţie pe termen lung din prezent sunt agricultură şi acţiunile care pot avea de câştigat de pe urma penuriei de alimente şi apa.
Spre deosebire de majoritatea ţărilor, China este conştientă de riscul potenţial al penuriei de alimente, motiv pentru care a început să se pregătească în această direcţie. Acest lucru include şi crearea de politici pentru asigurarea a rezervelor de apă. Însă Beijingul nu priveşte doar în propria-i ogradă, ci şi în alte regiuni, precum Africa, încercând să asigure rezerve de alimente şi acolo.
Statele şi organizaţiile se mobilizează deja. Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a ONU a adus în discuţie faptul că preţurile în creştere ale produselor alimentare ar putea duce la conflicte globale. Forumul economic de la Davos încadrează insecuritatea alimentară la capitolul “riscuri majore pentru umanitate”. Banca Mondială a subliniat cu fermitate importanţa agriculturii în impulsionarea dezvoltării economice şi în străpungerea cercului vicios al sărăciei. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a creat un grup de lucru mandatat să creioneze un plan comun de acţiune, iar preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, a propus un parteneriat alimentar global.
Parteneriatul propus de Sarkozy se bazează pe trei piloni. Mai întâi, un grup internaţional urmează să realizeze un proiect de strategie mondială pentru securitatea alimentară. Apoi, o platformă ştiinţifică internaţională va avea sarcina să evalueze situaţia agrară globală, cu posibilitatea de a emite alerte de criză şi – posibil – de a facilita adoptarea de către guverne a unor politici şi instrumente de strategie pentru rezolvarea crizelor alimentare. În fine, comunitatea financiară internaţională, în ciuda problemelor ei curente, trebuie mobilizată. Constantă şi volumul producţiei agricole comune fac că Uniunea Europeană să poată – şi chiar să trebuiască – să joace rolul unui regulator pe pieţele globale. Dacă Europa şi-ar reduce producţia agricolă, creşterea importurilor de hrană ar contribui semnificativ la o creştere globală a preţurilor alimentare. De aceea este imperativ ca nivelurile producţiei alimentare a UE să fie menţinute constant – spre binele europenilor şi al oamenilor din ţările cele mai sărace.
Dar Europa nu-şi poate dezvolta agricultura în detrimentul celor mai puţin fericiţi. UE trebuie să-şi armonizeze politicile cu ţările mai sărace. În prezent, subvenţiile exporturilor şi plăţile de sprijin reprezintă mai puţin de 1% din bugetul agrar european, iar UE are în vedere să le elimine o dată ce statele mari exportatoare de alimente vor face pasul reciproc. Din 2001, de la iniţiativa “Totul în afară de arme”, orice produs din ţările sărace, cu excepţia armelor şi muniţiilor, poate pătrunde pe piaţa comună europeană fără taxe vamale. Din acest motiv, UE a devenit principala piaţă pentru produsele din aceste ţări.
Uniunea Europeană dezvoltă şi metode de reacţie la noile provocări globale, aducând modificări Politicii Agrare Comune. Ideea se reflectă în decizia de a suspenda aşa-numita regulă “set aside”, care prevede ca o parte a suprafeţelor agricole să rămână necultivată. Acum UE este gata să crească progresiv cotele de produse lactate şi evaluează impactul deciziilor sale în domeniul biocombustibililor asupra pieţelor mondiale.
Totuşi, Europa trebuie să se concentreze pe încurajarea dezvoltării agriculturilor locale. Aceasta va fi singura cale pentru o securitate alimentara sporită şi reducerea sărăciei la nivel global, făcând posibil că preţurile alimentare mai mari să se transforme în oportunităţi pentru fermierii săraci. Acest lucru e vital, caci, aşa cum a afirmat Banca Mondială, creşterea în domeniul agrar are capacitatea de a elimina sărăcia de două ori mai repede decât creşterile din oricare alt sector economic. Agricultura rămâne principalul sector productiv în cele mai sărace ţări ale lumii, cu o pondere ocupaţională de 65% din totalul forţei active de muncă şi o contribuţie medie la PIB de peste 25%.
Dar în ultimii 20 de ani asistenţă pentru dezvoltare agrară a scăzut. Doar 4% din fondurile publice destinate asistentei pentru dezvoltare sunt dirijate înspre agricultură. Comisia Europeană şi statele membre ale UE au de aceea în vedere sporirea asistenţei, atât prin intermediul Fondului European de Dezvoltare, cât şi prin identificarea unor noi surse de sprijin financiar.
O liberalizare mai accentuată a comerţului agrar nu va asigura securitatea alimentară. Având în vedere natura inconsecventă a pieţelor agrare, este nevoie de mai multă reglementare pentru a ameliora impactul volatilităţii preţurilor asupra economiilor mai sărace. Acest lucru nu înseamnă că protecţionismul este calea spre progres, ci doar că a ţine cont de anumite aspecte care afectează comerţul agrar internaţional – condiţiile meteo, volatilitatea preţurilor, riscuri sanitar-veterinare – s-ar putea să fie necesar din când în când. Dar într-o lume în care raportul productivităţii poate fluctua chiar şi până la 1 la 1.000 nu ar fi înţelept să te bazezi doar pe pieţe pentru a da ţărilor sărace posibilitatea de a-şi dezvolta economiile. La fel de puţin probabil este că dezvoltarea va fi un rezultat al concurenţei dintre distribuitorii internaţionali de alimente şi producătorii din ţările în care foametea e încă prezentă.
În schimb, o strategie care combină expertiza externă cu cea locală în materie de geografie, constrângeri ecologice şi bariere economice – dispersând astfel riscurile şi gestionând în comun resursele şi proiectele – are mult mai multe şanse de succes în încercarea de a ajuta ţările sărace să obţină independenţa alimentară. Tocmai această abordare a fost cea care în mai puţin de 20 de ani a ajutat Europa postbelică să atingă suveranitatea alimentară. Ţările care şi-au pus dezvoltarea agrară la adăpost de riscurile pieţelor internaţionale – de exemplu, India sau Vietnam – au obţinut reduceri substanţiale ale gradului de sărăcie rurală. A sosit, de asemenea, momentul de a face din agricultură o prioritate, pentru a asigura o creştere cu faţa mai umană. Aflată în inima Uniunii Europene, Franţa vrea să joace rolul său într-un efort colectiv care devine o chestiune importantă pentru noi toţi. Actuala criză alimentară europeană poate fi o şansă nesperată pentru ceea ce credeam că aparţine unei economii mai puţin moderne. Şi orice stat trebuie să mizeze pe atuurile climatice, energetice şi geografice pe care le are. Altfel, poate fi acuzat de rea credinţă. S-ar putea ca lumii ultimelor două-trei decenii să i se spună, într-un viitor nu prea îndepărtat, cea a “îndestulării”. În ciuda tulburărilor politice care au înfometat milioane de oameni în Africa, numai statele care nu au vrut nu au reuşit să asigure securitatea alimentară a cetăţenilor. Lumea, avertizează însă “Washington Post”, alături de prestigioase publicaţii de expertiză economică, se schimbă în mod dramatic. Hrana va redeveni, foarte probabil, una dintre cele mai de preţ produse economice. Până la cip-urile care acum învârt lumea, există stomacul care mişcă omul.
În timp ce ochii lumii stau, din obişnuinţă, aţintiţi asupra cotaţiilor barilului de petrol, asupra recordurilor înregistrate de la o zi la alta, tot din obişnuinţă ultimelor decenii, nimeni nu mai ştie cât este cotaţia cerealelor pe bursele din Asia. Cotaţiile acestora au crescut într-un mod mai spectaculos decât cea a petrolul, unele chiar cu 300%. Ce înseamnă aceasta? Dacă preţul orezului creşte cu 10% într-o lună, milioane de asiatici sunt condamnaţi la foamete, din cauza veniturilor insuficiente. World Food Program avertizează asupra instaurării foametei tacite. În ultimul an, în peste 30 de state din întreaga lume, 15% dintre cele înregistrate la ONU, au avut loc tulburări publice, unele guverne au căzut, din cauza penuriei alimentare. Panica a început din cauza recoltelor slabe în zonele cerealiere ale lumii. Statele dezvoltate şi-au dorit rezervele asigurate şi au început să cumpere în neştire, la orice preţuri , tot ceea ce se găsea de vânzare pe burse. O criză clasică, adică o cerere mai mare decât oferta? Nicidecum. Nu există garanţia unei oferte mai mari pe viitor, în condiţiile schimbărilor climaterice previzionate, care pot transforma terenurile agricole în deşert sau în lacuri. Nu se ştie unde se va opri foamea miliardelor de chinezi şi indieni care acum cunosc o creştere economică fără precedent şi o dorinţă de consum nemaipomenită. Ajung terenurile agricole ale lumii? O evoluţie demografică atât de rapidă dă toate previziunile peste cap.
Asociaţiile din industria alimentară solicită Comisiei Europene să privească “cu atenţie” încurajarea dezvoltării sectorului biocombustibililor, întrucât acesta absoarbe o cantitate importantă de cereale şi oleaginoase, în detrimentul sectorului alimentar. Un alt raport al Băncii Mondiale arată că numărul persoanelor care suferă de foame a fost estimat, între anii 2002-2004, la 862 de milioane, dintre care 830 de milioane în ţările în curs de dezvoltare. Creşterea continuă a preţurilor la alimente a provocat proteste în 37 de state din lume, din Camerun şi Haiti, până în Egipt şi Niger, sporind temerile că tot mai mulţi oameni vor suferi de foame.
Criza financiară mondială a avut ca consecinţă creşterea preţurilor alimentelor de bază. Preţurile la mâncare au crescut foarte mult la nivel mondial în ultima vreme, declanşând proteste în mai multe state ale lumii.
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au atenţionat liderii statelor lumii că trebuie depuse eforturi imediate în privinţa crizei alimentare pentru asigurarea furnizării de alimente. În numai două luni preţurile la orez au crescut cu 75%, ajungând la maxime istorice, în vreme preţul grâului a urcat cu 120% faţă de nivelurile de acum un an, preţul pâinii în statele sărace ale lumii ajungând mai mult decât dublu.
Pe de o parte, criza imobiliară din SUA a făcut investitorii să se retragă de pe pieţele de capital, investind pe bursele de mărfuri, ceea ce a dus la maxime istorice pentru cereale, petrol, platină sau aur. În acelaşi timp, la creşterea preţurilor au mai contribuit majorarea preţurilor la energie şi din secetă, survenită ca urmare a schimbărilor climatice. Seceta de anul trecut din Australia şi Rusia, principalele state producătoare de cereale, a contribuit şi ea. La acestea se mai adaugă preţul mare al motorinei folosite în agricultură, preţuri majorate după ce barilul de ţiţei a ajuns la maxime istorice, tot ca urmare a crizei financiare mondiale. Robert Zoellick, directorul Băncii Mondiale, a propus un plan de combatere a malnutriţiei, care prevede în primul rând furnizarea de urgenţă a cel puţin 500 de milioane de dolari programului alimentar mondial. Şi FMI a atenţionat că, dacă va fi menţinut ritmul actual, mai multe sute de mii de oameni vor muri de foame în statele sărace, ceea ce va duce la efecte negative în economia mondială. Palaniappan Chidambaram, ministrul de Finanţe al Indiei a declarat că “devine din ce în ce mai evident că dacă nu ajungem repede la un consens global în privinţa spiralei preţurilor, neliniştea socială indusă de preţul la mâncare în câteva state va izbucni într-o molimă globală, care nu va lăsa nici un stat – dezvoltat sau nu – neatins”. În ultima perioadă, creşterea preţurilor la alimente a provocat proteste violenţe în Haiti, Egipt, Camerun, Coasta de Fildeş, Mauritania, Etiopia, Madagascar, Filipine, Indonezia.
Ce face România în condiţiile acestea? Este evident că, deocamdată, autorităţile se miră de preţurile produselor din rafturile hipermarketurilor, care au luat-o razna. Dar mai departe? Autorităţile se contrazic, dacă sunt întrebate care sunt rezervele de stat la grâu şi la alte alimente de bază. Se observă absenţa totală a oricărei gândiri strategice. România nu este deloc racordată la tendinţele mondiale. La nivel guvernamental, întrezăreşte cineva oportunitatea pe care o are România în noul context? Activele din agricultură, milioanele de hectare inutilizate sau subutilizate pot redeveni unul dintre atuurile economiei româneşti. E drept, s-au făcut atâtea pariuri pe agricultură, la momente mai mult sau mai puţin oportune, încât a o readuce în prim-planul dezbaterilor politice pare un eşec dinainte asigurat. Acum, terenurile sunt doar ţinte pentru construcţii. 99% dintre oamenii politici nu văd în terenuri decât posibile locaţii pentru dezvoltatorii imobiliari. Cum s-ar schimba situaţia? Propun să ne gândim numai la un proiect: “apa pentru agricultură”, pentru refacerea sistemelor de irigaţii. Sună utopic? Canalele de irigaţii, realizate în parteneriat cu statul, păzite precum conductele de petrol, ar face terenurile agricole la fel de valoaroase ca terenurile industriale pe lângă care trece o autostradă. Autostrăzile apei ar revaloriza puternic activele din agricultură, iar preţul terenurilor – care nu vor mai rămâne la discreţia secetei – va creşte exponenţial. Perspectiva se schimbă cu totul faţă de un domeniu economic care părea condamnat să supravietuieasca onorabil numai din subvenţiile europene.
În concluzie, consider că actuala criză alimentară europeană poate fi o şansă nesperată pentru ceea ce credeam că aparţine unei economii mai puţin moderne. Şi orice stat trebuie să mizeze pe atuurile climatice, energetice şi geografice pe care le are. Trebuie să reinventăm modul în care facem agricultură şi pe cel în care mâncăm dacă dorim să susţinem rezervele de alimente în perioadele de maxim ale populaţiei globale şi ale cererii. Aceasta este de fapt marea provocarea care îi aşteaptă pe liderii lumii.
preluare de pe sursa:
