Criza Romanismului

De la o vreme, de când se discută tot, a început să se discute şi „românismul”. Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă-pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Suntem români prin simplu fapt că suntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „naţionalist”; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sunt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simţ, însă, trebuie să i se pară cel puţin exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta în jurul noţiunii de „român” şi „românism”. Altceva ni se poate cere: să adâncim înţelesurile românismului, să-i găsim valorile sale universale, să creeam în cadrele românităţii-adică, într-un cuvânt, să nu încetăm de-a rămâne vii şi de-a creea.A renunţa la „românism”, înseamnă, pentru noi, românii a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Dar de când suntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această ţară, să „discutăm” cazul câtorva sute de mii de nefericiţi care şi-au ales, din prostie sau lipsă de bărbăţie, singuri moartea? Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toţii, îi elimină de la sine. Toată inerţia lor de celule moarte este zadarnică; mai curând sau mai târziu se vor desprinde firesc şi vor cădea.Lucrurile acestea le credem la mintea omului şi cunoscute -cât de obscur- oricărui creier matur.
………………………….

Din întâmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile lui Eminescu, Haşdeu, Iorga şi Pârvan.
………………………….

Oamenii aceştia au fost oameni vii şi ca atare, au gândit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a ROMÂNIEI, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia EMINESCU-IORGA -PÂRVAN. Ar fi necomplet altminteri. Ar fi anorganic.Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism”- pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferenţă dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere”.

………………………….

Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de-a fi români şi de-a rămâne români, oricum ar bate vânturile. Îmi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decât cu riscul de-a muri spiritualiceşte, de-a ajunge nefertil şi mizer. Iată că astăzi, cel puţin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român” poate însemna, pentru aceşti oameni, foarte multe ofense grave ………………. mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei care le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui KARL MARX un român poate să spună „da” sau „nu”- şi nu se supără nimeni. Dar asupra tradiţiei EMINESCU -IORGA – PÂRVAN nu se poate spune decât „da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe – şi fiecare dintre noi e obligat s-o facă- dar nu le poate renega. Asta, încă o dată, nu înseamnă a face „naţionalism”, pe stradă sau în artă. Înseamnă pur şi simplu a-ţi vedea de treabă, în colţişorul tău, împăcat cu pământul românesc, şi cu cerul de deasupra.
………………………………

Fiecare dintre noi e dispus să-şi dea sângele ca să-şi apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atât de prompt să-şi dea sângele pentru ţară. Dar nu în fiecare zi, la cafenea şi la întrunire, în tren şi pe câmp. E oarecum indecent să vorbeşti despre sângele pe care eşti gata să-l verşi pentru ţară, de sacrificiul vieţii tale pentru „prosperitatea neamului”. Ţara şi neamul au nevoie de tine şi în împrejurări mai puţin solemne. Deocamdată ţi se cer să cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copii prin şcoală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta şi apoi la tribuna politică, să-ţi faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai spui „las-o încurcată” de câte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă, şi alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea lucruri mici se clădeşte o ţară şi o cultură bărbătească. E nevoie, pentru aceasta de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare – ca să nu mai spunem că e nevoie de geniu şi de sfinţenie. Dar nu oricărui cetăţean i se pot cere asemenea eforturi. În schimb, se cere mai puţin lichelism, mai puţin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să realizeze în viaţa lor de fiecare zi aceste „lucruri mici”- se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o merită urmaşii noştrii.

MIRCEA ELIADE (VREMEA -an VII, nr. 375, febr.10, 1935)

preluare de pe sursa:

http://foaienationala.ro/criza-romanismului.html

Eminescu, gazetarul intolerabil

Ignoranta, interesele politice si propagandistice derizorii, dar si reaua credinta sau ostilitatea unor alogeni au deformat de atâtea ori adevaratul spirit al operei lui Eminescu – poetul si ziaristul. Destinul acestei opere s-a dovedit a fi tot atât de dramatic, precum destinul omului care a creat-o, precum biografia sa. G. Calinescu sublinia într-o celebra conferinta rostita la Academia Româna, în 1964, la împlinirea a 75 de ani de la moartea celui ce a scris „Oda, în metru antic“, ca viata acestuia „se confunda cu opera, Eminescu n-are alta biografie“. Dar, când facea aceasta remarca, marele critic avea în vedere opera poetica („el a scris în versuri o zguduitoare biografie“). Eminescu a scris însa o biografie tot atât de zguduitoare si în proza de ziar, rodul, de altfel, al singurei sale profesii si al unei vocatii paralele, cum observa Serban Cioculescu într-un articol aparut în „Revista Fundatiilor Regale“, din 1939, când trecuse o jumatate de secol de la moartea Poetului. Cele doua biografii si vocatii se întrepatrund si se contopesc într-o personalitate complexa si unitara. „Istoricii literari“ – prevedea Perpessicius – „vor stabili într-o buna zi cât de unitara a fost existenta materiala si sufleteasca a poetului, câta prezenta artistica si ideologica este în articolul sau de ziar ca si în poema cea mai hieratica…“

Fara îndoiala ca – îndeosebi în perioada când a lucrat la „Timpul“ – Eminescu considera munca sa de ziarist mai importanta si, oricum, mai urgenta decât cea de poet. O dovedesc daruirea, rigoarea documentarii din cele mai diverse si mai autorizate surse, gravitatea, intransigenta, pasiunea („Pasiunea înalta, pasiunile înjosesc“ e o magnifica reflectie a sa care a si fost selectata într-o antologie de maxime celebre din întreaga lume) si, nu în ultimul rând, arta (acesta este cuvântul) cu care a practicat ziaristica. Întrebarea ce o adresa cuiva care îl îndemna sa mearga sa se odihneasca: „pe cine sa las în locul meu?“, invocata simplist si tezist în „obsedantul deceniu“, tulbura într-un sens mult mai profund. Era vorba, în fond, de asumarea unei misiuni cu tot ce implica ea, nu doar de o slujba, de un job, cum se zice astazi cu un barbarism cel putin rizibil, pentru a câstiga o pâine. Si, la urma urmei, pe cine ar fi putut lasa Eminescu în locul lui?! Pe cine ar putea lasa Eminescu si astazi în locul lui?!

Al. Oprea sustinea într-un studiu consacrat gazetarului de la „Curierul de Iasi“, „Federatiunea“ si „Timpul“ ca Eminescu gazetarul nu a fost un doctrinar, încât trebuie judecat ca atare. Avea, desigur, o ideologie, dar nu era decât un mare ziarist, cel mai mare ziarist român pâna în prezent si, pe cât se poate omeneste prevedea, greu de egalat vreodata. Unii au vazut bine în Eminescu un om al metodei, al sistemului si „nu al reactiilor subiective lipsite de elaboratie intelectuala“. E limpede, în orice caz, ca sintagma „elaboratie intelectuala“ este cum nu se poate mai definitorie în ceea ce-l priveste. Altminteri, lipsa elaboratiei intelectuale a constituit una dintre tristele realitati de la noi pe care le-a denuntat, cum numai el stia sa o faca, gazetarul Eminescu: „N-are cineva într-adevar decât sa deschiza o teza de licenta, s-asculte prelectiuni la universitati – esceptam pe cele de matematica – sa citeasca ziare si brosuri, sa citeasca proiecte si paraproiecte de legi din Camera, s-asculte discutii în Adunari si se va convinge ca o numeroasa clasa de oameni nu-si întrebuinteaza mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din carti straine, ca propria munca intelectuala se reduce la nimic“

Neabdicând nici o clipa si sub nici un motiv de la codul si convingerile sale, care erau ale unui patriot lucid, luminat, Eminescu sanctiona cu severitate lenea balcanica, smecheria, miticismul, inclusiv cel al colegului sau de la „Timpul“, Caragiale, formele fara fond, impostura. Si asta nu în termeni generali, ci de fiecare data cu referiri si exemple concrete, pe deplin elocvente. „E o pura naivitate din partea «Românului» (ziarul liberal cu care s-a aflat în permanenta polemica – nota mea C.C.) de a-si închipui ca noua ne sunt necunoscute definitiunile ce le copiaza dumnealor din Dunoyer sau J.B.Say“.

Forta incomparabila a condeiului dublata de competenta si de o vasta informare faceau ca discursul lui Eminescu sa fie citit cu religiozitate si ascultat, atât de prieteni cât si de adversari. Criticul Mihai Ungheanu scria în volumul sau „Fiii risipitori“ ca „Un om ca Eminescu devine intolerabil pentru ca trebuie ascultat“. Si nu doar de contemporanii sai, între care erau totusi câtiva scriitori si ziaristi de vaza, de ar fi sa-l pomenim doar pe C.A. Rosetti.

El este intolerabil si pentru unii dintre contemporanii nostri. Un play-boy aproape centenar, purtat, precum moastele sfintilor, pe la toate televiziunile si radiourile, cu pretentii de mare boier al spiritului, istoric nu o data penibil de aberant, dupa ce pâna în 1990 si-a petrecut viata prin Africa, a venit sa ne dea nu numai lectii de istorie imaginata de el, ci si de eminescologie. Printre altele, ne-a spus ca opera jurnalistica a lui Eminescu nu ar fi trebuit sa fie editata, pentru ca e „reactionara“ si neeuropeana. Unde si când am mai auzit noi ca Eminescu e „reactionar“, iar ziaristica sa, dar si o buna parte din cea poetica erau tinute sub obroc? Daca pleziristul istoric nu stie, îi spunem noi: în epoca regimului stalinist din perioada imediat urmatoare ultimului razboi mondial, când valorile culturii noastre nationale erau bagate dupa gratii, la propriu si la figurat. Faptul ca pe atunci seninul si fericitul istoric nu se afla pe aici nu-l scuza pentru enormitatea pe care a debitat-o cu nonsalanta, ci mai degraba îl acuza. Batrânul liberal cu strabunici pe care Eminescu, e drept, i-a cam vestejit în „Timpul“, are tot dreptul sa nu-i placa ziaristica lui. Oricum, pe Eminescu, vorba congenialului sau Nichita Stanescu, îl doare în cenusa de ceea ce-i place sau nu istoricului ratacitor, dar a afirma ca opera sa publicistica nu trebuia editata e o afirmatie de o insolenta impardonabila. Fie si pentru ca ea a readuce în memoria românilor fapte terifiante. Si asta nu e frumos…

Munca intelectuala trebuia sa fie în conceptia lui Eminescu corespondenta muncii productive a „claselor de jos“, cum le numea el, clase carora prim-redactorul ziarului „Timpul“ le-a acordat o speciala atentie ori de câte ori în discutie a survenit problema eficientei si progresului. O problema de o actualitate perpetua. Aplicat, fireste, ca ziarist, la realitatea societatii românesti a vremii sale, Eminescu se ridica, totodata, deasupra evenimentialului, la sensurile mari, cu bataie lunga în timp, iar câte o fraza care sintetizeaza magistral, câte o concluzie, uneori interogativa, parca au fost scrise aseara, cu putin înainte ca ziarul sa intre în tipografie. Depasindu-si net epoca, Eminescu devine un model permanent de gândire si actiune – „modelul scriitorului român, cerebral, activ, angajat, capabil de a se subordona ideii. Acesta este marele model al literaturii române“ – crede pe buna dreptate Mihai Ungheanu în cartea amintita.

Presa româneasca a avut, de-a lungul timpului, mari gazetari, mari arhitecti de ziare si reviste, iar, mai nou, performeri incontestabili si în domeniul jurnalisticii audiovizuale. În epoca postbelica cel putin doua nume sunt emblematice din acest punct de vedere: George Ivascu si Octavian Paler. Mihai Eminescu a ramas însa Prim-Redactorul presei noastre. Un motiv în plus ca acel ce opteaza pentru nobila profesie de ziarist de limba româna sa se dovedeasca vrednic de aceasta meserie. Nivelul pe care l-a impus Eminescu e greu de atins, dar, vorba lui Calinescu, însasi dorinta de a fi e sublima. Evocându-l pe Ion Barbu, cu acel tulburator elogiu privindu-l pe E. Lovinescu – „El, singura noastra ratiune de a scrie!“ – Lucian Raicu marturisea: „Ma trec fiori amintindu-mi aceste cuvinte. Daca aceasta este Critica, nu e usor sa fii critic“. Parafrazând, am putea spune: Daca gazetaria e cea pe care a facut-o Eminescu, nu e usor sa fii ziarist. Altminteri, riscam tot mai mult si mai iresponsabil sa fim pusi, cum zicea Nichita Stanescu, în fata unei revendicari teribile: Eminescu sa ne ceara ultimativ: „Dati-mi limba înapoi!“. Restitutio in integrum ce ne-ar lasa literalmente goi…

autor: Constantin Coroiu

sursa: Revista Cultura

preluare de pe sursa:

http://foaienationala.ro/eminescu-gazetarul-intolerabil.html#more-9251

Rău peste rău

Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum,     printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.

Eminescu atribuie „lu­crului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu ros­turile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).

Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea.

Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.

Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.

Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene.

În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.

autor: Ilie Badescu (Revista Clipa)

preluare de pe sursa:

http://foaienationala.ro/ru-peste-ru.html#more-9428

„Netrebnicii care ne conduc”

„Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului”

„Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român…

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, şi ale „Românului” şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?… Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Alungaţi turma acestor netrebnici!

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: «Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stapânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii? De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.»”

Din ciclul „Icoane vechi şi icoane nouă”, publicat în „Timpul” – 1877

preluare de pe sursa:

http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html#more-9967

Patriotul Eminescu

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategigi pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabachieră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara, nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina, având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri, riscând să fie prins şi pedepsit cumplit.Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare”, pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet, în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: ,,E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă . El va urmări întotdeauna întregirea patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Şi pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Într-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate”, cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului, cum a fost el, nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911).

autor: Lucia Olaru Nenati

sursa: Revista Luceafarul

preluare de pe sursa:

http://foaienationala.ro/patriotul-eminescu.html#more-9749

Primul film documentar despre Mihai Eminescu

Ştiaţi că NU EXISTĂ NICIUN FILM ARTISTIC dedicat exclusiv lui Eminescu? Există o explicaţie decentă?

Are titlul “Eminescu, Veronica, Creanga” si este primul film documentar despre Eminescu. A fost realizat de Octav Minar in 1914. Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenta si importanta nationala a acestui document a fost semnalata in presa (“Saptamana Financiara” si revista “Vreau bilet”) de jurnalistul Miron Manega.

Reconstituirile

Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, „Bolta Rece”, localul „Trei Sarmale” etc), rudele acestuia (Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă. Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate! În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.

(Miron Manega)

SURSA http://cidadededeus.wordpress.com/2010/01/16/primul-film-documentar-despre-mihai-eminescu/

"Mihai Eminescu - Adio"

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Rămâi, rămâi, cu bine!

Mă voi feri în calea mea

De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,

De astăzi nu-mi mai pasă

Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei

Ca-n zilele acele,

Să mă îmbăt şi de scântei

Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,

Eu mă uitam prin ramuri

Şi aşteptam să te arăţi

La geamuri.

O, cât eram de fericit

Să mergem împreună,

Sub acel farmec liniştit

De lună!

Şi când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,

În veci alături să te am,

Femeie!

Din a lor treacăt să apuc

Acele dulci cuvinte,

De care azi abia mi-aduc

Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult

Nimicurile-aceste,

Îmi pare-o veche, de demult

Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci

Şi tremură pe lacuri,

Totuşi îmi pare că de-atunci

Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi

Eu n-o voi mai privi-o...

De-aceea-n urma mea rămâi -

Adïo!

Cine este autorul celei mai cunoscute fotografii a lui Eminescu?

Autor: Mihaela Stanciu

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu

O fotografie făcută în grabă la Praga avea să devină peste ani emblema lui Mihai Eminescu. Şi chiar dacă preferinţa pentru o imagine sau alta a poetului a cunoscut vârfuri sau scăderi de formă în funcţie de epocă, acest portret realizat în anul 1869, în Piaţa Sf. Wenceslas, atunci când Eminescu avea 19 ani, a reuşit să-şi impună supremaţia. Aşa îl cunoaştem noi pe Eminescu, aceasta era fotografia din cărţile de Limba Română: profil aproape sculptural, frunte înaltă, păr pe spate, papion. Totuşi, ce alte fotografii ale lui Eminescu mai există? Şi cine le-a realizat? Un lucru e sigur: ocaziile în care poetul s-a lăsat fotografiat au fost rare; foarte rare. Demersul nostru are, aşadar, vocaţie recuperatoare: iată povestea celor patru portrete ale lui Mihai Eminescu. Adăugăm însă aici şi cele câteva poze care stârnesc şi astăzi controverse: îl înfăţişează ele sau nu pe scriitor?

Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a poetului îi aparţine lui Franz Duschek (foto), un fotograf ceh care-şi avea studioul pe Str. Franklin din Bucureşti. Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883, atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de Titu Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei culturale Junimea; acesta e şi motivul pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek. Portretul a fost folosit ulterior în volumul princeps intitulatPoesii, dar şi în revista „Familia”, la moartea lui Eminescu, în 1889.

Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine: „Portretul cel mai vrednic de nemuritorul nume al luǐ Eminescu rămîne fotografia din tabloul «Junimei». Ea datează din epoca maturităţiǐ poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta în toată strălucirea şi toată vigoarea eǐ: şi’n literatură, şi’n viaţa publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a fost, pe cît soarta şi mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al geniului săǔ. De aceea este şi portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noştri, museele noastre, toate aşesămintele noastre culturale; a înfăţişa străinilor pe cel mai de seamă poet şi cugetător al Romînilor; a inspira pe artiştiǐ viitorului carǐ vor prinde în culorǐ şi carǐ vor săpa ’n marmură, orǐ vor turna în bronz pentru veciǐ vecilor, chipul cel mai adevărat al scriitoruluǐ nostru celuǐ mai desăvîrşit! […] Aceasta-ǐ cea mai bună şi cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu“[1].

„Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani”

Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era apreciat de clientela aristocrată a epocii. Cunoscut în rândurile protipendadei bucureştene, îşi anunţase cu emfază deschiderea studioului în care îl va fotografia mai târziu pe Eminescu: „Îmi permit a face onorabilul public atent că posiţiunea favorabilă a actualului meu atelier ’mi permite de aci înainte a effectua în modul cel mai bun recepţiuni fotografice, în toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, şi, prin urmare, sînt în plăcuta posiţiune a assigura că voi putea satisface orice justă acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“.

Probabil că onorariul pretins de fotograf era destul de mare, de vreme ce Slavici şi Eminescu au fost nevoiţi să ceară ajutor financiar de la Negruzzi pentru a se putea fotografia: „Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani ar trebui să ne trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e pe cât se poate de lămurit: bani şi iară bani“[2]. Se pare că, în final, cel care l-a însoţit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine“, scria el într-o scrisoare către Negruzzi“[3]. Cu siguranţă că Titu Maiorescu cunoştea buna reputaţie a lui Duschek, de vreme ce a ales ca fotografiile pentru tabloul Junimii să fie făcute acolo. Pesemne că şi lui Eminescu i-a plăcut acest portret, având în vedere că i-a dăruit Veronicăi Micle un exemplar. În ediţia din 1904 a „Calendarului Minervei” este reprodusă fotografia lui Eminescu însoţită de o poezie scrisă de Veronica Micle[4]. O redăm întocmai:

„Pe portretul unui poet

(Michaiǔ Eminescu)

Privindu-ţǐ faţa de farmec plină,

Luci o raza în al meǔ sin;

Crudă fu însă a eǐ lumină,

Din pieptea-mǐ scoasă un lung suspin.

Dară suspinul, ce nălucire,

Sbura ca vîntul ce-a adiat;

N’a sburat însă şǐ’acea simţire,

Ce-adînc în suflet l’adeşteptat.

Ş’acum mă’ntreb: simţirea adîncă

Cum de se naşte pentru’un portret,

Căci nu-ţi văzusem ochiǐ tăǐ încă,

Ştiam atîta că estǐ poet!” (Veronica Micle)

Portretul făcut de Duschek a folosit ca punct de plecare pentru bustul lui Eminescu realizat de sculptorul Mihai Onofrei în parcul Institutului de Fizică de la Măgurele. Statuia se află lângă chioşcul de lemn unde se presupune că veneau Eminescu şi Slavici în plimbările de sfârşit de săptămână. „Cea mai apropiată din grădinile de la Filaret şi totodată cea mai vestită dintre aceste grădini boiereşti era cea de la Măgurele a lui Oteteleşanu, care era deschisă pentru bucureşteni“, după cum povestea Slavici .

Cehul Jan Tomáš e autorul celui mai cunoscut portret al lui Eminescu

Fotografia care a intrat în istorie este însă cea realizată la Praga, în 1869; autor e un alt fotograf ceh, Jan Tomáš[5], cunoscut de către personalităţile culturale ale momentului. N-avea cum să bănuiască Tomáš că fotografia realizată de el va reprezenta mai târziu portretul oficial al scriitorului; nu ni-l putem închipui astăzi pe Eminescu altfel decât în fotografia lui Jan Tomáš din Praga. Dintre autorii care s-au aplecat asupra pozei, unii cred că i-a fost necesară lui Eminescu pentru dosarul de înscriere la Universitatea Carolină[6]. Totuşi, Henriette (Harieta) Eminescu menţionează într-o scrisoare adresată Corneliei Emilian[7] că fratele ei s-a fotografiat pentru „hatârul“ Veronicai Micle[8]. În epocă, întâia fotografie a lui Mihai Eminescu n-a fost percepută ca imagine absolută, ci a fost văzută ca o fotografie reuşită de tinereţe: „Portretul, despre care vorbim şi pe care l’am văsut într’o escelentă reproducere (după original) la d. A. C. Cuza[9], ne dă impresiunea unui frumos tînăr, care dacă nu aduce prea mult cu poetul de maǐ tîrziǔ arată desluşit caracterele fisionomice ale acestuia. Ras la mustăţi şi cu părul mare – reminiscenţe ale vieţii de actor – Eminescu ni se înfăţişează deja cu figura-ǐ distinsă: cu capu-i cesarian remarcabil, cu faţa de un oval clasic, cu fruntea largă, netedă, nobilă, cu ochii luminoşi, visători, cuminţi, cu gura expresivă, cu toate trăsăturile feţiǐ ca eşite din inspiraţia unui mare artist al armonieǐ plastice“[10].

Cum l-au păcălit prietenii pe Eminescu să se lase fotografiat

A treia fotografie a lui Eminescu este realizată la Iaşi, prin anii 1884‑1885, în atelierul lui Nestor Heck[11]. Împrejurările în care a avut loc vizita la atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate de unul dintre prietenii poetului, A. C. Cuza[12]: „În sfârşit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil“.

Această imagine figurează în numărul comemorativ al revistei „Floare Albastră” şi în volumul scrisorilor Henriettei, dar cu menţiunea greşită„fotografia cea din urmă”.

Ultimul portret: „înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu”

De fapt, ultima fotografie a poetului este cea realizată prin anii 1887-1888 de către fotograful Jean Bieling din Botoşani[13]. În primii ani de după moartea poetului, aceasta a fost poza care convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filosoful pesimist, nebun, care a sfârşit în mizerie[14]. Prin urmare, portretul a fost publicat pe coperta primelor ediţii Şaraga şi pe cărţi poştale, însă, la scurt timp, a fost respins de contemporaneitate. După numai 15 ani de la moartea lui Eminescu, deja se afirma că ultima fotografie„este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu, ear nu icoana genialului poet (…) şi este potrivită numai pentru a-l nedreptăţi şi a falsifica în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui“[15].

Celelalte fotografii, cu totul necunoscute, şi alte instantanee controversate

Mărturiile prietenilor lui Eminescu demonstrează că poetul s-a mai fotografiat şi cu alte ocazii; într-o scrisoare de-a lui I. Slavici către Valeria Micle-Sturza, întâia fiică a Veronicăi Micle, este menţionat: „Nu mă dau înapoi că am primit (...) de la sora dvs. Virginia Micle-Gruber, a doua fiică a Veronicăi Micle, un număr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu (...). Având şi astăzi aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tânăr, un alt bust Eminescu din 1878, o fotografie din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani, şi ultima posă l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici: Iahimoviciţ, la Odesa, în anul 1885“^[16]. De asemenea, şi Samoil Isopescul aminteşte că s-a fotografiat alături de Eminescu şi Teodor V. Ştefanelli la Viena în atelierul Lovy de pe Mariahilferstrasse^[17].

De-a lungul timpului au existat însă şi fotografii misterioase, care au stârnit controverse, dar nu au reuşit să se impună. Una dintre ele este aceea pe care G. Călinescu a publicat-o cu titlul: Eminescu la 16 ani[18]. Astăzi se consideră că tânărul din fotografie îl înfăţişează pe un actor contemporan cu Eminescu. Criticul Al. Piru spune că portretul e mai mult ca sigur inautentic şi deci putea fi dat cel mult cu menţiunea presupus. Totuşi, el va fi publicat şi într-o ediţie ulterioară. Un alt fals a fost publicat de Octav Minar sub titlul Ultima fotografie a lui Eminescu făcută la Mânăstirea Neamţului în albumul Eminescu-Comemorativ, Album artistic-literar, Iaşi, 1914. Presupusul Eminescu este surprins stând pe un scaun în timp ce ţine un ziar în mână^[19].

Dintre toate aceste fotografii, numai patru sunt recunoscute ca portretele lui Eminescu, iar dintre cele patru, numai una a rămas în istorie, confundându-se cu întreaga lume a poeziei sale. O fotografie multiplicată în miliarde de exemplare, însoţită de o certitudine: „Aşa a arătat Eminescu”.

Note

---

[1]Ion Scurtu, „Portretele lui Eminescu din Calendarul Minervei”, V, Ed. Institutului de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1904, pp. 91-92.

[2]Scrisoare a lui Ioan Slavici către Negruzzi, Bucureşti, 20 decembrie 1887.

[3]Scrisoare din 26 februarie 1878.

[4]Această poezie fusese inspirată de primul portret al poetului, realizat la Praga, în anul 1869. „Calendarul Minervei” a alăturat poeziei portretul realizat de Duschek în intervalul 1880-1883.

[5]Fotograf ceh (1841-1912).

[6]Dosarul de înscriere a fost respins pe motiv că documentul de absolvire nu corespundea cerinţelor necesare; în toamna aceluiaşi an, Eminescu se înscrie la Universitatea din Viena .

[7]Henriette şi Mihail Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia, Ed. Librăriei Fraţii Şaraga, Iaşi, 1893.

[8]Dovezile documentare nu par să sprijine această teorie, de vreme ce Veronica Micle şi Mihai Eminescu s-au cunoscut abia în anul 1872 la Viena.

[9]Este vorba despre Alexandru C. Cuza, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, academician (1857-1947).

[10]Ion Scurtu, art. cit., p. 92.

[11]Fotograf din Iaşi care, în anul 1850, fondase un atelier împreună cu fratele său, Ion Heck, şi care a reuşit în decursul a peste 40 de ani să realizeze o istorie a Moldovei alcatuită din portretele scriitorilor, artiştilor şi oamenilor politici ai vremii.

[12]Probabil că A. C. Cuza era în vacanţă la Iaşi pentru că în perioada realizării fotografiei el era student la Berlin.

[13]Fotograf din Botoşani care avea atelierul pe Str. Teatrului.

[14]Casandra Cristea, Fotografiile lui Eminescu, Suplimentul de Marţi al ziarului „Observator de Constanţa”, nr. 34-35, 20 iunie 2000.

[15]Ion Scurtu, art. cit., p. 91.

[16]Graţian Jucan, Fotografiile lui Eminescu, România literară, nr. 47, 2002.

17 Vasile Gherasim, Eminescu la Viena, Eminesciana 8, Ed. Junimea, 1977.

[18]Fotografia a apărut în 1938 în volumul Viaţa lui Mihai Eminescu, F.P.L.A., Bucureşti şi anterior pe coperta revistei Adevărul literar şi artistic.

[19]Fotografie păstrată la Arhivele Statutului din Iaşi.

[20]Imaginea a fost publicată în volumul Mihai Eminescu, Constantin Liviu-Rusu şi A. Petrescu-Vicoveanu, Ed. Junimea, Iaşi, 1976.

preluare de pe sursa:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cine-este-autorul-celei-mai-cunoscute-fotografii-lui-eminescu