De cand se mananca oamenii intre ei?

Pentru cei mai multi dintre noi, canibalismul este un fenomen exotic, plasat fie in negurile istoriei, cand stramosii omului modern nu se desprinsesera inca definitiv de regnul animal, fie in regiuni izolate ale planetei, unde civilizatia moderna nu a patruns si ai caror locuitori traiesc inca la nivelul epocii de piatra. Adevarul este insa ca antropofagia a fost si este semnalata si in societatile civilizate, in anumite circumstante, asa cum demonstreaza si cazurile socante de mai jos.

Pluta Meduzei

    Atunci cand Columb a ajuns in Lumea Noua, el a descoperit aici triburi de salbatici care aveau obiceiul de a-si manca inamicii ucisi, spre a le prelua puterile. Pe acest considerent, nativii Americilor aveau sa fie, ulterior, supusi unei exterminari aproape totale. Dar ironia sortii va face ca, peste ani, chiar si europenii ajunsi in America sa recurga la practici similare. In timpul marii foamete care a cuprins colonia Jamestown in 1609-1610, unii indivizi au recurs la canibalism, spre a nu muri de inanitie, dupa ce epuizasera, practic, toate celelalte surse de hrana: vitele, pasarile, caii si chiar sobolanii. Atunci cand supravietuitorii, imbarcati pe corabia Swallow, au dezvaluit aceste grozavii la Londra, relatarile lor au provocat un puternic soc in societatea engleza. Naufragiile corabiilor au dus, adesea, la cazuri de canibalism.

 In 1727, scufundarea navei Luxborough in mijlocul Atlanticului a fost urmata de o agonie indelungata a supravietuitorilor, care s-au vazut nevoiti sa-si manance tovarasii, pe masura ce acestia mureau epuizati, spre a nu muri de foame. Agonia a luat sfarsit cand mica lor ambarcatiune, plutind in deriva, a fost gasita de un alt vas comercial britanic. In 1816, nava franceza Meduza s-a lovit de un banc de nisip, in apropierea coastelor Africii, iar o parte a echipajului s-a refugiat pe o pluta. Dupa doua saptamani dramatice, corabia Argus a intalnit, intamplator, pluta si i-a salvat pe cei doar 15 supravietuitori (din cateva zeci de naufragiati, cat fusesera initial). Ei au recunoscut ca, spre a supravietui, mancasera parti din cadavrele compatriotilor rapusi de sete.


Revolutionarii le-au mancat ficatii aristocratilor la propriu!

    Episoadele de canibalism au fost insa legate nu doar de nevoia de hrana, ci si de dorinta de razbunare dusa la paroxism. Asa s-a intamplat, de pilda, in timpul conspiratiei Pazzi, desfasurata in 1478, la Florenta. Inamicii familiei de Medici au fost aruncati de multimea furioasa pe ferestrele Palazzo Vecchio si apoi macelariti, in Piazza della Signoria. Machiavelli descrie, intr-o depesa a sa, evenimentele, precizand ca piata si strazile adiacente erau pline de cadavre umane sfartecate. Unii florentini au fost atat de orbiti de furie incat au sfasiat cadavrele si le-au mancat ficatii cruzi!
    

Grozavii similare se petrecusera cu doi ani inainte, cu prilejul tentativei de asasinat contra ducelui Milanului. Doua secole mai tarziu, canibalismul a cuprins si gloata de pe strazile Parisului. Uciderea printesei de Lamballe, in 1792, de o multime furioasa, a fost urmata de un episod si mai cumplit, descris de un martor ocular: „Unul dintre rasculati i-a retezat capul printesei si i l-a infipt in varful unei halebarde. Un altul i-a sfartecat printesei pieptul si i-a smuls inima. Cu cei doi in frunte, multimea a trecut, intr-un vuiet, pe sub ferestrele ducelui de Penago, pe care l-a obligat sa priveasca ramasitele mutilate ale nurorii sale. De aici, razvratitii au mers mai departe, spre Temple, unde se afla arestata familia regala. La vederea scenei, regina a lesinat. Toate trasurile de pe strada erau oprite, iar ocupantii lor, membri ai aristocratiei, obligati sa sarute acel cap blond, retezat. Unul dintre monstri s-a laudat ca din inima printesei avea sa-si faca, in acea seara, o friptura grozava”.


Presedintele Bush, cat pe ce sa fie mancat de japonezi!

    In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, soldatii japonezi au fost acuzati in dese randuri ca si-ar fi ucis si mancat prizonierii, cu precadere pe soldatii americani cazuti in mainile lor, fiind de notorietate asa-numitul „incident Ogasawara”, petrecut spre sfarsitul conflictului. Putini stiu, dar chiar si fostul presedinte american, George Bush ca a fost la un pas de a fi decapitat si mancat de ofiterii japonezi, dupa ce avionul lui fusese doborat, in Pacific. Pe atunci un locotenent de doar 20 de ani, Bush s-a numarat printre cei noua aviatori care au reusit sa se parasuteze pe insula Chici Jima, dupa ce aparatele lor de zbor fusesera doborate de aviatia antiaeriana nipona. El a fost singurul care n-a putut fi capturat de japonezi, ceilalti opt camarazi ai sai fiind torturati si executati prin decapitare, iar ficatii si inimile lor fiind devorate de ofiterii superiori japonezi aflati pe insula.
  

 Exista istorici care sustin ca antropofagia ar fi fost larg raspandita in timpul blocadei Leningradului, cand locuitorii acestuia, in disperare de cauza, au ajuns sa manance din cadavrele celor morti de foame sau de frig, dupa ce devorasera de mult toti cainii vagabonzi din oras. Potrivit unor marturii socante, pe strazile orasului se puteau vedea, la tot pasul, cadavre cu halci de carne smulse din ele, cele mai apreciate parti fiind, se pare, coapsele si sanii femeilor.
    

Un fenomen similar se petrecuse, in URSS, in timpul Marii Foamete din 1933, din Ucraina, cunoscuta ca Holodomor, „moartea prin infometare”. Milioane de oameni au pierit atunci din cauza unei recolte proaste si a politicii criminale a lui Stalin, istoricii moderni apreciind ca, penuria alimentara ar fi fost, mai curand, rodul unei inanitii artificiale, organizate la scara vasta de un regim criminal impotriva unei populatii care se opusese cu eroism sovietizarii tarii. Pe acest fundal, au avut loc numeroase cazuri de canibalism, marturiile privitoare la ele fiind insa strict cenzurate, pana in urma cu doua decenii, cand Ucraina si-a recapatat independenta.


Miracol in Anzi

    Chiar si in zilele noastre au mai fost consemnate cazuri de canibalism, nu neaparat cele vizand unii indivizi aflati nu in toate mintile, ci accidente care au provocat situatii dramatice, in care instinctele de supravietuire au prevalat. De departe cel mai cunoscut este cel al avionului uruguayan prabusit in Anzi, in ziua fatidica de 13 octombrie 1972. Avionul avea la bord componentii unei echipe de rugby si rudele acestora, plecati din Montevideo la Santiago de Chile, pentru un meci amical.
  

 Din cauza norilor densi, pilotii au zburat „in orb” si au incercat sa traverseze o trecatoare din Anzi bazandu-se pe orarul aerian uzual, dar n-au luat in calcul faptul ca vanturile puternice franasera avionul si se produsese un decalaj intre graficul de zbor si distanta parcursa in realitate. Aparatul s-a ciocnit de un perete muntos si, cu aripa dreapta practic retezata, s-a prabusit pe panta inzapezita. Din cei 45 de oameni aflati la bord, 12 au murit in urma impactului si alti cinci a doua zi dimineata. In a opta zi a mai murit, din cauza ranilor, inca un pasager. Cei 27 de supravietuitori s-au confruntat cu lipsa hranei si cu frigul patrunzator, dar si cu durerile cumplite provocate de rani si fracturi. Cautarile echipelor de salvare au incetat dupa opt zile, ajungandu-se la concluzia ca accidentul nu a lasat supravietuitori.
  

 Vestea, pe care sinistratii au aflat-o prin intermediul aparatului radio din cabina pilotului, i-a adus in pragul deznadejdii. Atunci cand hrana s-a epuizat, ei au decis sa manance din trupurile colegilor morti. Cum toti erau romano-catolici, unii au echivalat acest act de canibalism cu ritualul Sfintei Comuniunii. Opt dintre supravietuitorii initiali au murit pe 29 octombrie, in urma unei puternice avalanse si, dandu-si seama ca singura sansa de scapare este sa porneasca in cautare de ajutoare, patru dintre cei ramasi au decis sa paraseasca epava avionului, pornind spre vest. Trei dintre ei au reusit sa intalneasca un taran chilian, care a luat legatura cu autoritatile, iar supravietuitorii accidentului aviatic, in numar de 16, au putut fi salvati, dupa mai bine de doua luni de chin.
GABRIEL TUDOR

http://www.revistamagazin.ro/content/view/8826/8/

preluare de pe sursa: MISTERELE LUMII

Au apărut primele dovezi ce arată că schimbările climatice duc la conflicte

Schimbările climatice au fost considerate, de-a lungul timpului, drept un factor catalizator ce a provocat declanşarea anumitor conflicte, printre care se numără şi Revoluţia Franceză din 1789, atunci când foametea provocată de distrugerea recoltelor i-a făcut pe ţărani să se îndrepte spre Paris.

 

Până acum, dovezile în favoarea acestei ipoteze erau considerate superficiale şi anecdotice. Recent, pentru prima dată, un studiu ştiinţific a descoperit o legătură de necontestat între fluctuaţiile climatice şi manifestările violente.

 

Conform cercetării publicate săptămâna aceasta în jurnalul Nature, ţările tropicale afectate de fenomenul climatic El Niño (caracterizat prin temperaturi extrem de ridicate) sunt de două ori mai susceptibile la a avea parte de tulburări interne, în comparaţie cu perioada în care sunt afectate de La Niña (fenomenul opus El Niño, ce se manifestă prin temperaturi scăzute şi ploi).

 

Războiul civil şi foametea întâlnite acum în Cornul Africii sunt doar câteva exemple tipice a ceea ce se poate întâmpla atunci când au loc schimbări climatice într-o societate fragilă, susţin autorii studiului.

 

În mod obişnuit cunoscut sub numele de Oscilaţia Sudică-El Niño (ENSO), ciclul are loc din doi în şapte ani şi durează între nouă luni şi doi ani, provocând pierderi masive în domenii precum agricultura, silvicultura şi pescuitul.

 

Fenomenul începe atunci când apa caldă se ridică deasupra părţii de Vest a Pacificului tropical şi trece pe partea cealaltă a oceanului.

 

Această parte a ciclului provoacă schimbări dramatice în regimul precipitaţiilor şi al temperaturilor, ducând la perioade mari de arşiţă şi vânturi uscate în Africa de Sud, Asia de Sud-Est şi Australia.

 

Atunci când ciclul intră în fază inversă, La Niña, apa din estul Pacificului se răceşte, aducând adesea ploaie în aceste regiuni.

 

Studiul a analizat aceste fenomene în perioada 1950-2004 şi a comparat aceste date cu perioadele conflictelor civile care au avut loc în interiorul graniţelor.

 

Datele au inclus 175 de ţări şi 234 de conflicte, mai mult de jumătate din acestea provocând mai mult de 1.000 de decese.

 

În ţările a căror cicluri meteorologice sunt determinate de El Niño, riscul declanşării unui conflict civil care să apară în timpul La Niña este de aproximativ 3%.

 

În timpul Fenomenelor El Niño, riscul se dublează, ajungând la 6%. Ţările care nu sunt afectate de El Niño au un risc de 2%.

 

Conform studiului, El Niño a jucat un rol în 21% dintre războaiele civile înregistrate în întreaga lume şi aproximativ în 30% dintre conflictele înregistrate în ţările care sunt afectate direct de acest fenomen.

 

Autorul studiului, Solomon Hsiang de la Institutul Pământului din Columbia, a declarat că El Niño a reprezentat un factor invizibil care a condus conflictele civile.

 

Prin cauzarea pierderii culturilor, a daunelor provocate de uragane şi prin facilitarea răspândirii epidemiilor, El Niño a contribuit la amplificarea foametei, a şomajului şi a inegalităţii dintre persoane, factori care au ajutat la alimentarea conflictelor.

 

Cu cât o ţară este mai săracă, cu atât riscul ca El Niño să provoace un conflict intern este mai mare, arată studiul.

 

“Această cercetare arată, dincolo de orice dubiu, că variaţiile climatice au un impact asupra predilecţiei oamenilor de a intra în conflict, inclusiv în lumea modernă în care trăim”, a declarat Mark Cane, cercetător al climatului la Universitatea Columbia din New York.

 

“E greu de crezut că acest lucru nu se va accentua pe măsură ce planeta va fi afectată de încălzirea globală”, a adăugat acesta.

 

“Sperăm ca acest studiu va oferi comunităţii internaţionale, guvernelor şi organizaţiilor umanitare informaţii suplimentare care ar putea ajuta, în viitor, la prevenirea crizelor umanitare asociate conflictelor”, au declarat autorii studiului.

 
Sursa: AFP

preluare de pe sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA