Detalii despre incidentul de la Targu Ocna. Despre „oameni ai bisericii” ce urasc pe Sfantul Valeriu Gafencu si Manastirea Petru Voda. Si despre mireni cu mult mai credinciosi …

   Dupa cum stiti, in septembrie atrageam atentia asupra unui:  
Incident grav la Targu Ocna: PREOTII SI CALUGARII DE LA MANASTIREA PETRU VODA EVACUATI din cimitirul unde se cauta ramasitele lui Valeriu Gafencu …
  
Monahia Fotini de la Manastirea Petru Voda vine cu detalii importante:

În luna iunie a acestui an, Valentina Gafencu, sora martirului anticomunist, Valeriu Gafencu, supranumit Sfântul închisorilor, a cerut binecuvântare de la Părintele Justin Pârvu pentru a înainta o cerere către CICCR (Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) spre demararea unor cercetări arheologice în cimitirul de la Tg Ocna, menite să stabilească locul unde a fost îngropat fratele ei, precum şi căutarea, deshumarea şi recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia, în cazul în care vor fi descoperite.

Părintele Justin nu doar că binecuvintează, ci şi sprijină financiar această campanie de cercetare arheologică.

Au trecut câteva luni până când în sfârşit primim răspunsul pozitiv la cererea doamnei Gafencu, din partea domnului arheolog Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, un creştin cinstit şi curat la suflet, şi din partea domnului Ioan Chertiţie, fost gardian de penitenciar, o figură impresionantă prin râvna de a căuta şi cinsti pe mucenicul Valeriu Gafencu, cel care i-a schimbat viaţa în mod miraculos, transformându-l dintr-un torţionar înfocat în slujitor smerit al Domnului.

Domnul Ioan Chertiţie care este şi coordonatorul proiectului „Pe urmele martirilor din închisorile comuniste”, în numele Asociaţiei Filantropice „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, cere binecuvântarea Părintelui Justin, faţă de care are o mare evlavie, să participăm şi noi la această înaltă operaţiune, cu rugăciune şi un mic ajutor financiar. De la dl. Chertiţie, de altfel inima acestui proiect de investigaţii, aveam să aflăm de ce a durat aşa de mult aprobarea cererii Valentinei Gafencu.

Spre surprinderea noastră aflăm că timp de o lună Episcopia Romanului a tergiversat lucrările, datorită întârziatei binecuvântări pe care s-a decis în cele din urmă să o acorde.

Activităţile de cercetare arheologică aveau să se desfăşoare începând de luni, 5 septembrie, în perimetrul cimitirului situat lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, aflată în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor, cercetările[1] fiind efectuate sub tutela Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, condus de istoricul Marius Oprea. Acest centru făcuse deja investigaţiile necesare pentru desemnarea locului unde a fost nu înhumat, ci aruncat ca pe fiare în groapa comună a penitenciarului, Mucenicul Valeriu Gafencu. Se ştie că Valeriu Gafencu s-a stins din viaţa aceasta pământească la data de 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital de la Târgu-Ocna.

În perioada comunistă, penitenciarul de la Târgu Ocna a servit pentru detenţia persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevărată Bastilie sanitară a României comuniste. În intervalul 1950–1954, la Târgu-Ocna, au murit 54 de deţinuţi politici, aceştia fiind îngropaţi în cimitirul de lângă biserica ortodoxă „Sfinţii Constantin şi Elena”.

Corpurile deţinuţilor au fost aruncate în groapă fără sicriu, fără slujbă de pomenire, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce, indicii importante pentru identificarea lor. Între anii 1977 şi 1997, tot în spaţiul acestui cimitir au fost îngropaţi bolnavii psihici din penitenciarul care devenise Sanatoriul pentru bolnavi psihici, fapt ce îngreuna operaţiunea de cercetare.

După 1989, spaţiul din cimitir care nu era ocupat de morminte, a fost folosit de către credincioşii din parohie, în prezent, terenul destinat cimitirului fiind aproape în întregime ocupat cu morminte noi. Singurul spaţiu din cimitir rămas liber mai cuprinde doar o suprafaţă restrânsă de teren situată în colţul de nord-vest al cimitirului, acesta fiind singurul loc unde Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional aprobase cercetările arheologice.

Cu binecuvântarea Părintelui Justin, ne pornim aşadar, în zorii zilei de 5 septembrie, cu mult entuziasm şi evlavie față de memoria martirilor noştri, spre cimitirul din Tg. Ocna, un grup de călugări şi maici, în total 9 la număr. Ajungem dimineaţa în jurul orei 9 şi ne pregătim emoţionaţi să intrăm în cimitirul ce adăpostea osemintele martirilor. În incinta cimitirului este construită o troiţă închinată martirilor anticomunişti, îngropaţi fără de cruce.

Întrăm să ne închinăm. Ne întâmpină cu un zâmbet larg şi rece, ce ascundea parcă ceva, părintele paroh din zonă. Nici nu apuc bine să termin de făcut sfânta cruce, când un domn civil îşi face foarte zgomotos apariţia şi iritat de faptul că am îndrăznit să păşim pe teritoriul sfântului cimitir, ne ordonă pe un ton ce ne amintea de vechiul regim torţionar de suflete, nici mai mult nici mai puţin decât să părăsim imediat cimitirul. Motivul? Lipsa unei binecuvântări scrise din partea Înalt Preasfinţitului Teofan, ierarhul de care mănăstirea Petru Vodă aparţine canonic.

Nu făcusem niciun alt gest decât să ne închinăm. Pe poarta cimitirului intrau şi ieşeau şi alte persoane, dar nimeni nu era intervievat, nimeni nu era anchetat. O clipă rămânem blocaţi. Întorc capul şi dau iarăşi de rânjetul părintelui paroh.

Imediat îmi vine în minte modul în care a murit Valeriu Gafencu. Ultimele sale cuvinte înainte de a-şi da obştescul sfârşit au fost: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul”, după care gardienii, personalul închisorii au fost la rândul lor cuprinşi de cinste şi evlavie faţă de cel care era recunoscut până şi de prigonitori drept Sfântul, şi au permis tuturor deţinuţilor să se închine şi să îşi ia fiecare rămas bun de la cel ce a fost mentorul duhovnicesc al deţinuţilor.

Revin cu mintea la cele ce se petreceau cu noi în cimitir, sub rafalele zbieretelor acelui individ, care se legitimează drept juristul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, domnul Alexa Constantin. Aşadar reprezentantul Bisericii, trimis cu misiune specială chiar de Preasfinţia sa Ioachim Băcăuanul.

Mi se părea incredibil ce se petrece. Adică gardienii necredincioşi de atunci, slujitori ai ideologiei ateist marxiste, cu inimile înmuiate, au permis deţinuţilor să se închine Sfântului, iar reprezentanţii Bisericii, slujitori ai credinţei ortodoxe şi ai sfintelor altare, învârtoşaţi la inimi, să ne oprime? Cum este cu putinţă aşa ceva? Ca slujitorul Bisericii să ne interzică a-i cinsti martirii, pe sângele cărora rezidă Biserica?

Mi se pare că aceia erau slujitori ai Bisericii, iar aceştia gardieni ai Bisericii, care transformă toiagul arhieresc în bâta poliţienească de controlare a oricărei acţiuni ce nu e politic corectă. Ca prin ceaţă îl aud pe Părintele Ieroschimonah Ioan, care ne însoţea, cum încearcă să îi explice gardianului Bisericii că nu intenţionăm să facem nimic altceva decât un parastas şi un acatist în cinstea sfinţilor închisorilor. Imediat tună replica juristului eparhial: Valeriu Gafencu nu este sfânt! Cine l-a canonizat?

Rămânem consternaţi în faţa noilor prigonitori ai sfinţilor închisorilor, ai martirilor Bisericii. Noi, care nădăjduiam ca Biserica să fie vestitoare a mântuirii, cea care în sfârşit avea să facă dreptate martirilor ce nu au fost niciodată reabilitaţi şi care au rămas fără cinstirea cuvenită; noi, care nădăjduiam ca Biserica să îi fericească pe cei care au fost prigoniţi pentru dreptate de către ateismul bolşevic, tocmai Biserica să se opună? Asistam parcă la inchiziţia unei biserici politice.

Asaltată de astfel de întrebări şi nedumeriri, găsesc răspunsul, chiar acolo, în cimitirul de la Tg. Ocna: La noi, comunismul nu a căzut! Rămâne viu atât în memoria guvernanţilor, cât şi a reprezentanţilor Bisericii, supuşi politic. Şi iată şi răspunsul la o altă întrebare pe care ne-o punem de o vreme încoace: Când vor fi slăviţi, canonizaţi martirii anticomunişti, sfinţii închisorilor? Atunci când comunismul va cădea şi din România. Toate celelalte Biserici surori, pătimitoare în regimul comunist, şi-au canonizat martirii, numai noi nu. Realizând ce se petrece, îmi revin şi îi adresez cu durere o întrebare juristului episcopal: Dacă eram rabini, protestanţi sau securişti, ne mai dădeaţi afară? Tăcere… Încerc să îi explic şi faptul că avem binecuvântarea verbală a Înaltului Teofan, la care dânsul nu găseşte altceva de răspuns decât să mă corecteze: ÎnaltPreasfinţitul Teofan! Uimită îi replic un lucru ce i-a lăsat uimiţi şi pe sărmanii arheologi care, jenaţi, se vedeau neputincioşi în a ne ajuta: Să ştiţi că Biserica Ortodoxă nu este Partidul Comunist!

Am ieşit. Izgoniţi în afara porţilor teritoriului bisericesc, îndureraţi sunăm la Părintele stareţ spre a-i cere sfatul în asemenea situaţie. Părintele Justin, de la celălalt capăt al firului, ne linişteşte spunând în auzul tuturor celor de faţă: „Lăsaţi aşa şi vă supuneţi, pentru că aşa cum Mântuitorul a ales să se descopere unei femei păgâne, samarinencei la fântâna lui Iacov, aşa şi acum poate că Sfântul Domnului, Valeriu Gafencu, doreşte să se descopere necredincioşilor decât celor credincioşi, spre luminarea şi îndreptarea lor”.

Am fi putut să cerem aprobarea primăriei, ce are la conducere pe doamna Floarea Ivanof, o creştină distinsă ce iubeşte sfinţii lui Dumnezeu şi care cu câţiva ani în urmă îl declarase pe Valeriu Gafencu cetăţean de onoare al oraşului, cea aflată în drept să ne interzică intrarea în cimitir, iar nu organele episcopiei, fără aprobarea cărora cercetările arheologice puteau lejer fi efectuate. În astfel de cazuri este autorizată doar aprobarea Ministerului Cultelor, care de altfel se şi dobândise. Nu am vrut să umbrim evenimentul, care şi aşa aduce cinste martirilor şi neamului românesc şi, cerând telefonic binecuvântarea Înaltului Teofan, am săvârşit în afara gardului parastasul pentru cei răposaţi şi acatistul Sfântului Valeriu.

Curând întristarea ni s-a transformat în bucurie, deoarece lângă noi îşi face apariţia unul din consilierii primăriei, care supravegheau activitatea, şi pătruns şi el de cele întâmplate, ni se alătură şi încearcă smerit să ne consoleze, alungându-ne întristarea. Ne-a mărturisit că noaptea precedentă a avut un vis în care a văzut cum se făceau săpături în cimitir şi i s-a arătat Valeriu Gafencu care i-a spus să îl caute că îl vor găsi. Această veste ne-a dat nădejde că îl vom găsi cândva. Când? Atunci când inimile noastre îl vor cinsti şi vor striga la Dumnezeu să ni-l dăruiască spre întărirea vieţii creştine. Dar o altă surprindere a noastră a fost să vedem că la aceste operațiuni nu a participat nimeni, în ciuda mediatizării puternice făcute pe internet acestui eveniment. Unde erau cei ce îl iubesc pe Sfântul Valeriu? Cei care îi scriu cărţi şi trâmbiţează sfinţenia lui? Oare nu se cădea ca un astfel de eveniment să fie însoțit de rugăciunile şi privegherile creştinilor? La cine să vină sfinţii lui Dumnezeu? La nişte nepăsători şi aşa comozi credincioşi?

Minunea săvârşită de Valeriu Gafencu

Sfântul Valeriu a rânduit însă o întâmplare minunată, încredinţându-ne că el este încă viu şi făcător de minuni şi aşa cum reuşea în închisoare să convertească inimile şi celor mai aprigi gardieni, tot aşa ne-a arătat şi acum.

La sfârşitul operaţiunilor arheologice, în urma cărora au fost descoperite rămăşiţele a patru martiri ai rezistenţei anticomuniste, fiind uşor de distins datorită faptului că erau fără sicriu, unul chiar cu faţa în joc şi cu mâinile la spate, istoricul Marius Oprea, vizibil emoţionat, cere Părintelui paroh să oficieze măcar un parastas pentru bieţii deţinuţi. Pe parcursul acestor zile, doi părinţi din mănăstirea noastră au rămas neclintiţi lângă gard, priveghind în rugăciune la căpătâiul martirilor descoperiţi.

Părintele paroh îi mărturiseşte lui Marius Oprea că ar face parastasul, dar că nu are cântăreţ. Inspirat de Dumnezeu, Marius Oprea îi arată Părinţii de dincolo de gard şi îi recomandă: Uitaţi cântăreții acolo! Şi minunea s-a săvârşit. Părinţii au fost chemaţi înăuntru şi cu mare bucurie au săvârşit parastasul celor care îşi dăduseră viaţa în temniţele comuniste.

Operațiunea arheologică va continua şi anul viitor mai desăvârşit, deoarece se vor efectua săpături şi în afara gardului cimitirului, unde se ştie că erau îngropaţi deţinuţii, pe o porţiune destul de largă. Sfântul Valeriu aşteaptă rugăciunile noastre şi poate că data viitoare vom şti să răspundem prezent chemării martirilor noştri[2].

Foto si alte detalii gasiti in articolul:
În România comunismul nu a căzut. Când se vor găsi moaştele sfântului închisorilor, Valeriu Gafencu?


 

preluare de pe Sursa: Saccsiv’s Weblog

Haiduci, panduri si partizani

Anunturi

                                                                    
de ADRIAN BUCURESCU

Motto:
La poale de codru verde
Mititel focsor se vede.
Nu stiu, focu-i potolit
Au de haiduci ocolit...
(Doina haiduceasca)

Haiducia a fost specifica mai ales Balcanilor, extinsa, prin intermediul romanilor, pana in Maramures, Bucovina si Basarabia. Miezul fenomenului era de o parte si de alta a Dunarii, adica in Tarile Romane, Bulgaria si Serbia. Pe seama haiducilor, poporul a pus nenumarate legende, unele chiar fantastice. De obicei, in aceste legende, multe in versuri, haiducii ii jefuiesc pe cei bogati, indeosebi pe boieri, pe turci si pe fanarioti, si ii ajuta pe cei saraci cu o parte din prada, si ca sa-si asigure sprijinul lor. Infatisarea acestor razvratiti impune de multe ori respect, daca nu chiar groaza: "Cincizeci, mare, fara cinci, / Tocmai patruzeci si cinci, / Tot voinici d-ai Oltului, / Cum ii place codrului, / Cum nu-i vine campului: / Lungi / De mana, / Tari / De vana, / Tot porniti pentru pricina;/ Lungi / In coate, / Lati in spate, / Cu hangere ferecate / si cu pustile-ncarcate; / Cu mustata-n barbaric, / Cum sta bine la voinic; / Cu mustata cat o coada, / Doua la ceafa innoada, / si face nodul cat pumnul, / De se sperie paganul, / De-si face cruce crestinul". Mai rar, li se spunea si haramini, atribut sugerand forta, inrudit cu cremene, cormana, Caraiman s.a. In romana veche, haiduc se talmacea prin "refugiat; bejenar" (cf. a haitui; iatac; haide! a se duce; dor de duca). De altfel, regional haiducilor li se mai spunea si pribegi. Adapostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar muntii si dealurile, ci si largi zone de campie, cum era celebrul Codru al Vlasiei. Acolo, poterele nu se prea incumetau sa intre, nici macar iarna, printre copacii desfrunziti, caci unii haiduci se ascundeau in inima codrului chiar si in acest anotimp, in adaposturi subterane.



Novacestii, in istorie si-n mit

Haiducul cu cea mai veche atestare in istoria noastra este celebrul Baba Novac, nascut in jurul anului 1530, in Serbia, in satul Poreci, actualmente Donii Milanovat, pe malul Dunarii, foarte aproape de Cetatea Severinului. Pe linie romaneasca era de vita voievodala, mama sa fiind din neamul Basarabilor, iar tatal sau, sarb, fusese o vreme pretendent la tronul Serbiei. Numele de Baba poate veni si din romana si din sarba, insemnand "Maretul; Grozavul; Teribilul", de unde mitofolclorul nostru a mostenit personajul cu care astazi se mai sperie doar copiii, Babaul, ce are, regional, si varianta feminina Babaua. Acestei infricosatoare fiinte mitologice i se mai spune si Gogorita, Bordea, Borza, Caua, Babalucul si Bolea. Celalalt nume, Novac, este de asemenea comun romanei si sarbei, fiind dat unui personaj imaginat ca un om puternic, foarte voinic.

Sa ne intoarcem la documente! Baba Novac a fost un neobosit si viteaz luptator impotriva turcilor, fiind mai intai haiduc in Serbia, apoi in Oltenia. Cand oastea lui Mihai Viteazul a atacat garnizoana otomana din insula Ada Kaleh, Baba Novac a intrat in slujba marelui voievod, caruia i-a ramas credincios pana la moarte. Ceea ce l-a inaltat in randul celor mai pretuiti oameni ai lui Mihai Viteazul a fost incursiunea din primavara anului 1595, cand in fruntea a 700 de haiduci a trecut Dunarea, avansand pana la Muntii Balcani, ca sa astepte armata turceasca, condusa de Pasa Hasan, ce trecea muntii ca sa se intalneasca, la Sofia, cu sultanul. Atacand aceasta ostire, Baba Novac l-a fugarit pe Hasan, luand carutele, caii, armele si tot tezaurul. Dupa aceasta izbanda, voinicul a primit toata cinstea voievodului, care l-a avut apoi langa sine in toate luptele. Astfel, in batalia din 18/28 octombrie 1599, de la selimbar, nemaiavand rabdare sa astepte finalul negocierilor  incepute intre Mihai si episcopul Malaspina, solul cardinalului Andrei Bathory, a atacat prin surprindere, contribuind la izbanda oastei Tarii Romanesti. I-a fost descris imparatului Rudolf al II-lea ca unul dintre cei mai apreciati osteni valahi.

La leatul 1600, Mihai l-a trimis pe Baba Novac in Banat, prin partile Lipovei, unde a invins in mai multe lupte. Dupa aceea, l-a insotit pe Mihai in Moldova, unde voievodul i-a incredintat urmarirea lui Ieremia Movila. Atunci, Baba Novac a ocupat Moldova si a asezat acolo o garnizoana, la Iasi. A urmat cucerirea teritoriului pana la Camenita si Hotin. Marea capetenie a fost alaturi de Mihai Viteazul si in lupta de la Miraslau, apoi, in 9-19 septembrie 1600, in fruntea unui palc de oaste, la Naieni, langa Ploiesti, a izbutit sa intarzie cu zece zile inaintarea lesilor. A luptat apoi la Sarata, Naieni, pe 20 brumarel la Bucov, pe raul Teleajen. La sfarsitul lui brumar se afla la Curtea de Arges.

Pe cand se afla cu o solie, Baba Novac a fost arestat de Istvan Csaky, la porunca Dietei din Cluj, alcatuita din nemesi  maghiari, si osandit la moarte in oras, fiind ars pe rug la 5 februarie 1601. Apoi trupul i-a fost tras in teapa. S-a pastrat si lista cu cheltuielile facute cu executia: "am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preotul fl. 7 d. 50 (...). Am platit pentru Baba Novac si preotul, celor doi calai fl. 3. Am platit lui Luca Acsi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac fl.2". Trupul, tras in teapa, a fost pus pe Drumul Feleacului.



O triada care exprima curaj si barbatie
 
La cateva luni dupa biruinta de la Guruslau, care a avut loc la 3 august 1601, Mihai Viteazul s-a intors spre Cluj, ce s-a supus indata. In locul unde a fost tras in teapa credinciosul sau general, voievodul a pus un steag. Pe locul mosiei daruite de Mihai Viteazul lui Baba Novac s-a intins actualul cartier craiovean Brazda lui Novac.

Baba Novac a avut si un frate, Radovan, precum si mai multi fii. Cu fiul cel mare, Gruia, a apucat sa haiduceasca si sa lupte impreuna. In jurul lui Baba Novac si al lui Gruia s-au creat multe balade si legende, unele fantastice de-a binelea, caci rar s-a intamplat sa se mai vada asemenea viteji si sa se mai auda de astfel de ispravi voinicesti.



Un haiduc sanctificat de popor: Pintea Viteazul

Daca in bulgara si sarba hajduk inseamna "talhar", in romana haiducii-s haiduci, iar talharii - talhari. Nu sunt confundati unii cu altii. Cum s-a vazut mai sus, un haiduc ca Baba Novac a ajuns mare comandant in oastea Tarii Romanesti. Peste un veac, un alt vestit haiduc roman a fost sanctificat de popor, ramanand in amintirea Maramuresului ca Pintea cel Sfant. Sa nu uitam ca romanii nu i-au mai acordat aceasta cinste decat unui  voievod, anume lui Stefan cel Mare si Sfant!

Pe seama celui cunoscut mai ales ca Pintea Viteazul s-au tesut numeroase balade si legende. O legenda a consemnat si Tache Papahagi, in 1925, pe vremea cand cerceta graiul si folclorul Maramuresului: "Pintea o fost un viteaz mare. El o avut un cal nazdravan. Apoi, oamenii imparatului o vrut sa-l prinda. El o stat calare pe cal, sus, pa Piatra Gutaiului. Calu o stat intr-un picior de d-inapoi, ca s-amu se vede in piatra urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odata o zburat calu de pa Gutai, cu Pintea calare, colo, pa Varfu Pietrii de cata sugatag; de-aiciuca, ca gandu, o zburat pa Piatra Sapantii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime".

Grigore Pintea s-a nascut in anul 1670, in Magoaja, comitatul Cluj, ca fiu de mici nobili romani. Intrand in conflict cu nemesii din zona, s-a hotarat sa se ridice impotriva nedreptatilor sociale, fugind in codrii Maramuresului, ca sa haiduceasca. Terorizati, nobilii au incercat sa-l prinda, dar, potrivit legendelor, el a reusit sa scape de fiecare data de urmaritori. Ceata lui era puternic sprijinita de satenii maramureseni, indeosebi de cei din Mara si Hoteni, din fosta plasa sugatag.

Pe vremea imparatului Leopold I, obligatiile fiscale si militare introduse de stapanirea harbsburgica in Transilvania au dus la o ampla miscare de rezistenta, ramasa in istorie ca Revolta Curutilor. In aceste imprejurari, principele Francisc Rakoczi al II-lea a pornit o "lupta de eliberare nationala", intemeindu-se atat pe sprijinul iobagilor cat si pe ajutorul fagaduit de Ludovic al XIV-lea, regele Frantei, si de Petru cel Mare, tarul Rusiei. In nord-vestul Ardealului, in Maramures si Satmar, capitan in armata lui Francisc Rakoczi al II-lea a fost Grigore Pintea. Din documente reiese ca el a fost si un om invatat, cunoscator al mai multor limbi straine si al tehnicilor militare, deprinse in garnizoanele imperiale. Diplomat si negociator bun, Pintea a fost socotit de istoricul Nicolae Densusianu "unul dintre cei mai insemnati romani din secolul al XVII-lea".

In primavara anului 1703, mai multe orase din nordul Ardealului sunt cucerite de razvratiti. Oastea lui Pintea trebuia sa intre in cetatea Baia Mare, unde se afla vistieria imperiala. In luna august, cetatea era supusa asediului.

Grigore Pintea a fost impuscat mortal, intr-o ambuscada, la 14 august, in fata portii de miazazi a cetatii, in apropiere de Bastionul Macelarilor. Legendele spun ca a fost impuscat cu glont de argint, in urma tradarii unui haiduc, pentru 500 de taleri, bani fagaduiti de imparatul habsburgic Leopold I. In schimb, un document pastrat la Filiala Arhivelor Statului Sighetu Marmatiei il indica pe un oarecare Dessi Istvan, proconsul ungur in Magistratura Orasului Baia Mare, ca fiind cel care l-a impuscat mortal pe Grigore Pintea. Se zice despre viteazul haiduc ca ar fi luptat si impotriva tatarilor, pesemne pe cand era catana.

Maramuresenii, inclusiv cei din dreapta Tisei, au o adevarata evlavie pentru Pintea Viteazul. Acum cativa ani, am ascultat o balada inchinata lui, cantata foarte frumos de o fata romanca de peste Tisa. In Biserica de lemn din Budesti, monument istoric, se afla o camasa de zale si un coif pe care le-ar fi purtat eroul, sau pe care le-ar fi luat in lupta de la tatari. In muzeul din Baia Mare sunt expuse armele si harnasamentul pe care le intrebuinta. Marturii ale drumurilor si popasurilor lui Pintea si ale cetelor sale de haiduci sunt numele de locuri: Izvorul Pintii, Fantana lui Pintea, Varfu Pintii, Casa lui Pintea, satra Pintii sau Pestera lui Pintea. Multe legende vorbesc despre "berbintele cu galbeni" ale viteazului Pintea, ascunse in pesterile sau grotele din regiune. 



Pandurii si Habsburgii

In urma tratatului de la Passarovitz, din anul 1718 Oltenia a intrat sub stapanirea Habsburgilor, acestia numind-o Kleine Walachei, "Valahia Mica", ca s-o deosebeasca de Muntenia, care era "Valahia Mare". In acest fel, pentru scurta vreme, granita apuseana a Tarii Romanesti a devenit raul Olt. Tot atunci, teritoriile romanesti se transformasera in teatru de razboi intre austrieci, rusi si turci. Datorita incercarii Habsburgilor de a instaura in "Valahia Mica" o administratie proprie, sprijinita militar, si transformarea ei in provincie imperiala, ceea ce nu le reusise nici turcilor vreme de mai multe veacuri, s-a dezvoltat o puternica miscare de revolta, ce a cuprins toate clasele societatii, de la tarani si mici meseriasi, pana la negustori, mica si marea boierime. Asadar, aceasta a fost o miscare nu doar sociala ci si nationala. Nemultumirea populatiei era pricinuita de caracterul militar al exploatarii, precum si de strangerea veniturilor provinciilor in visteria curtii imperiale. Astfel, amploarea haiduciei a atins culmi nemaiintalnite in Europa, Habsburgii intampinand mari greutati in incercarea de a prelua puterea de facto in provincie.

Un foarte vrednic haiduc al Olteniei de atunci a fost Pavel Lotru din Balcesti, cautat mai mult de 3 ani de imperiali si potere, fara a fi prins. A disparut, insa banii furati de el au aparut indata prin toate targurile oltenesti. Cat au stat in Oltenia, austriecii de la el au primit cea mai grea lovitura. Pavel Lotru haiducea pe amandoua versantele Carpatilor, atat in Gorj si Valcea cat si prin zona Sibiului, unde avea mai multe ibovnice nemtoaice si unguroaice, neveste ale bogatanilor  din Sibiu. Una dintre ibovnice i-a dat de veste lui Pavel ca urma sa soseasca in Oltenia caravana ce strangea taxele si care venea din Ungaria, Croatia si Ardeal. Caravana cuprindea 20 de carute cu pereti metalici, fiecare trasa de cate opt perechi de cai nemtesti, arhipline de pungi cu galbeni. Sub conducerea lui Pavel Lotru, ceata lui s-a unit cu cetele de haiduci ale lui Radu Ursan si Neagu Papura. Acest jaf, petrecut la Dragasani, a fost atat de grozav incat a provocat o adevarata prabusire financiara in Imperiul Habsburgic, dar, totodata a dus la devalorizarea banilor in Oltenia, precum si la destituirea banului Craiovei.

Radu Ursan era din Jupanesti, judetul Gorj, fiind renumit pentru modul in care isi batea joc de soldatii imperiali. Acestia erau pusi sa joace piese de teatru in pielea goala si cu masti pe fata, spre hazul nestavilit al mesenilor care se adunau ca la panorama, ca sa vada comediile. Prinsii erau pusi sa joace povesti populare. Relatarea e facuta de contele Maxim von Bindewald, ce fusese trimis sa cerceteze jaful. Prins de catre poznasul Ursan, a trebuit sa joace iedul numarul 4. Povestile erau adaptate, fiind mai multi lupi si iezi, fiindca erau mai multi prizonieri ce trebuiau sa joace cu totii. Nu a fost prins de austrieci, dar a murit intr-o lupta cu turcii, peste cativa ani, tocmai la Caransebes. Se presupune ca el e eroul celebrei balade populare "Radul Mamii", culeasa prin partile Gorjului.

In urma furtului cel mare de la Dragasani, a fost infiintata formatia paramilitara a pandurilor. Termenul de pandur vine din lumea germanica, derivat din denumirea grupurilor de vikingi, pe vremea cand pustiiau sudul Marii Baltice. Prusacii au reinviat aceste fapte, intrebuintand trupe special pregatite pentru provocarea diversiunilor in armata austriaca: uciderea capeteniilor, rapirea unor persoane sus-puse, distrugerea depozitelor de munitii. Aceste trupe speciale actionau indeosebi in spatele frontului. Insa Habsburgii au preluat si ei metoda, folosind pandurii impotriva prusacilor. Cand au vazut ca trupele lor nu reusesc sa se impuna intr-o regiune straina, plina de haiduci care ii atacau intruna, au hotarat sa angajeze lefegii din randul oltenilor, pentru prinderea haiducilor. Numai ca oltenii le-au facut-o, multi haiduci gasind grozava ideea ca in loc sa jefuiasca boierii sau trupele austriece, sa ia simbrie fara sa faca nimic. Aproape doi ani de zile, austriecii au platit leafa unor haiduci ca sa prinda alti haiduci. Nici macar un haiduc nu a fost prins!

Plini de lehamite, austriecii au hotarat sa plece din Oltenia cu ani buni inainte ca aceasta sa fie retrocedata pe baza tratatelor internationale! Era pe la leatul 1739.



Cumplita stare a taranimii romane

Pana va veni iar vorba de panduri, e bine sa se stie ca motive de haiducie erau cu duiumul, si e de mirare ca nu s-au facut toti taranii haiduci. Iata cum descrie un mare si luminat boier, Dinicu Golescu, in cartea "Insemnare a calatoriii mele", starea taranilor nostri la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX: "si ca pentru banii de bir s-au urmat si pedepse, ca sa dea ceia ce nu are si atati cati nu poate agonisi. O! sa cutremura mintea omului, cand is va aduce aminte ca faptura dumnezeirii, omenirea, fratii nostri, au fost cate 10 asternuti pe pamant, cu ochii in soare, si o barna mare si grea pusa pe pantecile lor, ca muscandu-i mustele si tintarii, nici sa poata a se feri. (...) Alti crestini, tot pentru dare de bani, au fost spanzurati cu capu in jos, si altii, iaras, inchisi in cosare de vite, unde le-au dat fum, si alte multe asemenea pedepsi. (...) Aceste nedrepte urmari si nepomenite peste tot pamantul i-au adus pe ticalosii lacuitori intru asa stare incat intrand cinevas intr-acele locuri, unde sa numesc sate, nu va vedea nici biserica, nici casa, nici gard imprejurul casii, nici car, nici bou, nici vaca, nici oaie, nici pasare, nici patul cu samanaturile omului pentru hrana familiii lui, si, in scurt, nimica; ci numai niste odai in pamant, ce le zic bordeie, unde intrand cinevas, nu are a vedea alt decat o gaura numai in pamant, incat poate incapea cu nevasta si cu copiii imprejurul vetrii, si un cos de nuiele scos afara din fata pamantului si lipit cu balega. si, dupa soba, inca o alta gaura, prin care trebuie el sa scape fugand, cum va simti ca au venit cinevas la usa-i; caci stie ca nu poate fi alt decat un trims spre implinire de bani. si el neavand sa dea, ori o sa-l bata, ori o sa-l lege si o sa-l duca sa-l vanza, pentru un an, doi, si mai multi, sau la un boierenas, sau la un arendas, sau la oricine sa va gasi, ca el sa-i slujeasca acei ani, si banii ce sa dau pentru slujba acelor ani, sa sa ia pentru birul lui. (...) si apoi, intrand cinevas intru acele bordeie ale lor, peste putinta era de a gasi pe trupurile lor, si in casa, lucru de zece lei; caci si caldarea cu care o sa-si faca mamaliga nu o are fiescine, ci sunt 5-6 tovaras pe una. si cand acestea, din norocire, prindea de veste cand vinea in satul lor zapciu, polcovnicu, capitanu, mumbasir ispravnicesc, mubasir domnesc, fugea atat ei, cat si muierile lor, si copiii care putea fugi, prin paduri si pe munti, intocmai ca dobitoacele cele salbatice, cand le gonesc vanatorii cu cainii. Caci stiia ca, prinzandu-i, nu mai este alta vorba decat cerere de bani, si ei, neavand bani, vor lua garbaciuri pe spinare."

De aceea, multi fugari nu se mai intorceau niciodata in sat, ci haiduceau. Unul dintre acestia a fost Stanciu al Bratului, care pe la sfarsitul veacului al XVIII-lea cutreiera cu ceata lui in toata regiunea Rucar-Bran, pana la Brasov si Rasnov, si la miazanoapte de raul Dambovita. Ascunzatoarea lor era in pestera de la Cerdacul Stanciului, in muntii Piatra Craiului. Aceasta ceata jefuia indeosebi stanele din muntii luati cu japca de la mosneni de catre bogatasii din Rucar. Din ceata lui Stanciu al Bratului faceau parte Ion al Geantului din Rucar, Marin al selarului din Bogatesti, Dobre al Ploscarului din Piscani, sora sa Uta din Dambovicioara si fratele sau Nita Comanita din Satic. Intr-un tarziu, Stanciu a fost prins si spanzurat pe locul zis "Muchea cu Spanzuratorile" de la Posada. Haiduci cantati de baladele populare mai sunt si Toma Alimos, Stan si Golea, Gherghes, Botea, Bolboceanu, Corbea si multi altii. Intrucat boierii autohtoni devenisera aproape toti bicisnici, iar ceilalti erau in special fanarioti, inclusiv domnitorul si arendasii, haiducii au preluat nu numai lupta pentru emancipare sociala ci si cea pentru liberate nationala; din baladele populare aflam ca Badiul, aliat cu sarbul Neculcea, Valcan, Iorgovan, Stanislav Viteazul se bat cu sute de turci si, de cele mai multe ori, ii inving. Argus al lui Topala se bate cu fanariotii. Haiducii aveau in vedere si misei din alte natii; Miul Zglobiul se bate cu Ianos Ungurul, Doicil cu tatarii s.a.m.d.



Iancu Jianu, boierul-haiduc

Unul dintre cei mai vestiti haiduci din Oltenia, Iancu Jianu, s-a nascut la 1787, dintr-o familie instarita, cu rangul de slugeri, pe domeniile boieresti din Romanati. Se spunea despre el ca nu are egal in tara intr-o lupta dreapta, fiind si foarte indemanatic cu armele, cutezator, energic si avea un farmec personal deosebit. In culmea puterii, Iancu conducea in jur de 2.000 - 3.000 de haiduci. El si haiducii lui nu luptau numai impotriva boierilor mai vechi, ci si cu fanariotii, cu Habsburgii si mai ales cu turcii. A suplinit o vreme puterea domneasca in regiune. Momentul de varf l-a constituit campania din 1809 dusa de haiduci la miazazi de Dunare, in urma careia au fost incendiate Vidinul si Plevna, fiind ucis si Pazvan-Oglu, pasa din Vidin, ca razbunare pentru faptele pasalei care atacase Craiova si mai multe sate din Oltenia. A fost, de asemenea, distrusa din temelii raiaua turceasca de la Turnu Magurele, pe care turcii nu au putut s-o reconstruiasca niciodata. Iancu Jianu se purta atunci ca un voievod, facand danii bisericilor si ridicand cladiri pentru binele obstii in Craiova si Caracal. A fost prins prin viclenie pe cand mergea neinsotit pe ulitele Bucurestiului, fiind osandit la moarte. A fost iertat in urma unei intamplari romantice, caci, potrivit legii pamantului, daca o fata cerea de sot un osandit, acesta era iertat. Mai multe jupanite de la curte si-au exprimat aceasta dorinta. Iancu a ales una dintre ele si a renuntat trepat in anii urmatori la haiducie.

La Revolutia din 1821, Iancu Jianu l-a intampinat intr-o atmosfera emotionanta pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci stranse de Iancu Jianu au facut jonctiunea cu oastea lui Tudor, haiducii intrand in randurile pandurilor.

S-au pastrat cateva fragmente din scrierile lui Iancu Jianu in care isi povestea ispravile: "Legai pe toti din ocna, slobozii burduful si scosei pe toti haiducii din ocna si plecai cu dansii pana la un loc. Un haiduc ce-i zicea Voicu Iabras, stranse si el o ceata de ai lui, plecand impreuna si trecui Oltul la Slatina"; "Nu avea ce sa ne faca. In multe randuri am batut pe carserdarul Iamandi Giuvara urat mirositorul.  Cum o putea muierea lui sa steie cu puturosul de Giuvara cel nespalat cu anii?"



Revolutia de la 1821

Izbucnind un razboi ruso-turc, a dat sfoara in Tara Romaneasca tarul  ca inroleaza panduri, cu o solda foarte atragatoare. Indata au aparut voluntari din toata tara, dornici sa lupte impotriva turcilor. Cei mai multi dintre ei erau haiduci. Intr-o saptamana, numarul pandurilor inrolati a ajuns la 50.000, impartiti in cete de 1.000 - 1.500 de oameni, sub conducerea unor capetenii alese de ei, mai ales capetenii de haiduci. Dupa plecarea rusilor, pandurii ajunsesera ca o casta militara, cu uniforme, tabere de instructie, corturi si tot echipamentul militar necesar, arme si munitie. La 1821 se alatura toti lui Tudor Vladimirescu.

Unul din haiducii deveniti panduri in oastea lui Tudor a fost si Ionita Tunsu, zis si Tunsu, Raspopitul, Paracliserul, originar din Optasi, judetul Olt. Inainte de haiducie, el chiar fusese paracliser la Biserica Sfintii Voievozi de pe Calea Grivitei, pe atunci Calea Targovistii.       Un alt haiduc a fost si Ene Hatu din Celaru, judetul Dolj, a carui ceata haiducea prin Romanati. Poterele nu voiau sa-l urmareasca, fiindca se spune ca lega in haturi poterasii si arnautii prinsi si ii supunea la chinuri cumplite. In 1821, la chemarea lui Iancu Jianu, s-a alaturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Apoi, in 1848, a intrat cu ceata lui de haiduci intre revolutionarii lui Popa sapca din Celei, langa orasul Corabia. Acest Popa sapca, mare mucalit si gurmand, a fost in acelasi timp si preot, si haiduc si pandur si revolutionar.



Partizanii anticomunisti

Ar fi fost de asteptat ca in epoca moderna haiducia sa dispara. N-a fost sa fie. Ocuparea tarii de catre sovietici precum si instaurarea comunismului a dus la rezistenta armata anticomunista, ce a incorporat mii de luptatori din toate categoriile sociale, avand drept sens apararea fiintei neamului, a libertatii si demnitatii nationale. Sentimentele patriotice ale acestor eroi razbat si din denumirile unor grupuri ale lor: "Garzile lui Decebal", "Organizatia Vlad Tepes", "Haiducii lui Avram Iancu", "Haiducii Muscelului", "Soimii Carpatilor", "Vulturii Carpatilor" s.a.

Rezistenta armata din Romania a durat din 1946 pana in 1958, fiind cea mai ampla, cea mai sangeroasa si cea mai lunga rezistenta armata anticomunista. Cinste acelor barbati si femei care, mai presus de toate, au pus iubirea si jertfa pentru tara!

preluare de pe sursa: http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/haiduci-panduri-si-partizani-147286.html