Satanism la Manastire: O “preoteasa” a facut sex cu 3.472 de credinciosi

Manastirea parasita de la Chiajna, locul unde se aduna, noaptea, satanistii

Fenomen. Satanismul reprezinta cea mai feroce forma de manifestare a spiritului omenesc. An de an, milioane de tineri, cu varste cuprinse intre 15 si 25 de ani, devin adeptii miscarilor pseudo-religioase sau a celor care reneaga divinitatea.

Dupa 1990, fenomenul si-a facut aparitia in forta in Romania, SRI atentionand in numeroase randuri despre acest pericol al decaderii morale. Fostul ofiter criminalist, comisarul-sef Traian Tandin, a reunit in ultima sa carte “Secte Criminale” povestile uimitoare ale unora dintre cele mai sinistre grupari inchinate Diavolului. Ofiterii IPJ Constanta au identificat, in urma cu mai mult timp, o secta care isi tinea “liturghiile negre” in cavoul fostului mosier Farmache din cimitirul Cernavoda. Oamenii legii au constatat ca interiorul mormantului era pictat cu insemne specifice, tripla 666 si capul de tap. Autorul “lucrarilor” era paznicul cimitirului, Robert Dumitrescu, care absolvise cursurile scolii de arta din Constanta. Dupa participarea la mai multe sedinte de chemare si divinizare a Diavolului, o fetita de numai 14 ani a fost determinata sa se sinucida prin otravire. Pedofilia, lesbianismul, sexul in grup si incestul sunt ingredientele nelipsite pentru o intrunire satanista de exceptie. 

Virginica Sentipa scrie in declaratia data politistilor: “Badulescu Ionut m-a dus acasa la el si m-a pus sa ma tai la mana stanga si sa-mi vars sangele pe pentagrama din centrul cercului de lumanari aprinse, zicandu-mi ca acum, ca satanista, am adus prima ofranda lui Satan. Apoi a chemat alti doi baieti, ne-am adunat in cerc, am fumat o tigara, trecand-o de la unul la altul, convenind ca acela la care se scutura scrumul tigarii sa primeasca o pedeapsa. Scrumul s-a scuturat pe mine. Pedeapsa a fost sa ma culc cu un baiat de acolo. Am facut sex-party pe o canapea si ceilalti se uitau la noi. In alta zi, Badulescu impreuna cu un prieten m-au crestat la mana si mi-au supt sangele. Apoi Badulescu mi-a cerut sa fac sex oral cu el. L-am intrebat de ce nu a vrut sa facem normal, iar el mi-a raspuns ca e sef-satanist, iar sefii satanisti sunt legati prin juramant sa nu aiba relatii sexuale normale, ci doar sub forma de perversiuni”.

O secta iesita din comun, descrisa in cartea comisarului Tandin, e “Biserica Sexului”, aflata pe taram american. Singura conditie pentru cei care vor sa fie admisi aici e sa faca amor cu Marea Preoteasa, pe nume Sabrica. Femeia era incurajata chiar de sotul ei. Invitata sa-si spuna povestea la un talk-show, ea a declarat ca primise in ea “dragostea a nu mai putin de 3.472 de binecredinciosi”. Cercetatorii americani estimeaza ca numai in SUA numarul slujitorilor lui Satan se ridica la peste 25 de milioane si ca 10% din populatia globului se inchina Diavolului.

James Phillips, expert in ocultism, a identificat 10 semne specifice oamenilor raului:

1. Vin si pleaca de acasa la ore ciudate;

2.Nu merg niciodata la biserica;

3. Traiesc bine, desi n-au niciun venit;

4. Cara sacose al caror continut nu-l dezvaluie;

5. Rad rar si in cele mai nepotrivite momente (de ex., la un accident sau la o inmormantare);

6. Sunt pasionati de ocultism;

7. Provoaca frica animalelor sau copiilor;

8. Sunt atrasi de sange;

9. Colectioneaza obiecte ciudate (unghii, schelete de animale);

10. Se imbraca gros chiar daca afara e cald. 

preluare de pe sursa:
Sursa: Necronomicon

MĂCELUL.. de la Mănăstirea CUCOVA…

CITEZ:.. un ziar naţional de spiritualitate şi atitudine ortodoxă

În anul 1992, înainte de trecerea sa la Domnul, părintele schimonah Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul (Românul), a trimis ultima sa mărturie, despre măcelul de la Mănăstirea Cucova, citând un articol apărut în presa vremii, respectiv într-un număr al ziarului “Dreptatea Putnei” din luna decembrie a anului 1935; iată în cele ce urmează mărturia părintelui Ioanichie.

În ziua de 22 decembrie, distinsul nostru prieten, deputat de Cetatea Alba, dl. Theodor Iacobescu, în urma intervenţiilor domnului Nicuşor Graur, a adresat domnilor miniştrii de Interne şi Justiţie, următoarea interpelare:

“Domnul ministru de Interne, în discursul rostit, accentua marea grijă pe care domnia sa a avut-o pentru păstrarea ordinii şi mai ales abilitatea ce s-a manifestat în preîntâmpinarea dezordinelor.

În judeţul Putna, în tot timpul anilor 1934-1935, a fost dezlănţuită o adevărată teroare împotriva credincioşilor stilului vechi.

Teroarea administrativă, după devastările bisericilor din Răcoasa şi Angheleşti, a culminat cu măcelul de la Cucova, unde s-au comis sălbăticii şi orori nemaipomenite.

Credincioşii de stil vechi din judeţele Putna, Bacău şi Tecuci, au hotărât ridicarea unei mănăstiri în comuna Cucova, judeţul Putna.

Ei au cerut şi au primit autorizaţie de construcţie atât de la ministerul de interne cât şi de la primăria din Cucova.

Având deci toate formalităţile legale îndeplinite, credincioşii au dobândit un teren prin act autentic întocmit la Judecătoria Sascut şi au ridicat apoi mănăstirea şi câteva chilii, împrejmuind totul cu un gard.

Au început şicanele administrative, zi şi noapte, jandarmii încercând să pătrundă în curtea mănăstirii sub diferite pretexte, insultând, ameninţând şi lovind.

În ziua de 27 mai a.c, la trei săptămâni după ordinul de mai sus, organele administrative şi numeroşi jandarmi au descins la Cucova, cu hotărârea de a pătrunde cu forţă în curtea mănăstirii.

Credincioşii din interior s-au opus, închizând porţile şi comunicând că nu primesc jandarmii înăuntru, pentru că le este teamă.

A început atacul care repede s-a transformat într-un adevărat măcel. S-au tras sute de focuri de armă, s-au aruncat bolovani şi pietre, s-a izbit cu parul, sapa, toporul, ciomagul etc., pentru a-i forţa pe cei dinăuntru să deschidă porţile.

Credincioşii n-au ripostat cu nici cel mai mic act de violenţă, au luat icoana Maicii Domnului şi au ridicat-o strigând: „Omorâţi-ne, privim moartea cu ochii”.

Atacul a durat toată ziua, terminându-se fatal cu pătrunderea jandarmilor în curtea mănăstirii, fiind omorâţi 5 oameni şi rănite 28 de persoane, din care multe au rămas infirme pe toată viaţa.

S-a devastat totul, fiind dărâmate biserica, chiliile, gardul şi fiind distruse icoanele, cărţile sfinte, odoarele bisericeşti şi veşmintele.

Astăzi pe locul unde a fost mănăstirea, chiliile şi gardul nu se mai găseşte nimic, totul a fost ras până la pământ.

Terminându-se măcelul, a început urmărirea credincioşilor care au putut să scape şi sute de oameni au fost fugăriţi prin păduri timp de două luni de zile, iar acei care au fost prinşi, în frunte cu răniţii, au fost bătuţi, maltrataţi, raşi pe cap, li s-au tăiat bărbile şi au fost deferiţi Parchetului Putna.

Un număr de 40 de persoane au fost deţinute timp de 4-5 luni de zile, fiind închişi în închisori împreună cu criminalii de rând şi torturaţi zilnic pentru a mărturisi lepădarea de credinţa lor.

Astăzi s-a dat împotriva lor rechizitoriul Parchetului de Putna, pentru acuzaţia de rebeliune în masă.

Acestea sunt faptele.

Aşa că, nu numai că nimeni n-a fost pedepsit pentru crimele comise, nu numai că nimeni n-a fost tras la răspundere pentru barbariile, ticăloşiile şi maltratările săvârşite, nu numai că nimănui nu i s-a cerut socoteală pentru sângele vărsat, dar tot credincioşii au avut de suferit în urmă, fiind arestaţi şi deţinuţi luni de zile, iar astăzi trimişi în judecată.
Întrebam: Au cunoştinţă domnii miniştrii de Interne şi Justiţie de măcelul de la Cucova?

Au cunoştinţă că acolo organele administrative au ucis 5 oameni şi au rănit grav 28 de persoane?

Cine sunt autorii crimelor comise? Cine sunt autorii barbariilor săvârşite?

Cine răspunde pentru sângele vărsat?

Ce măsuri au luat domnii miniştrii de Interne şi Justiţie împotriva autorilor acestui măcel?

Cine a fost dat în judecată dintre ei? “

La Cucova a fost măcel în toată puterea cuvântului, au fost ucişi oameni care nu vroiau nici măcar să se apere; asasinii au fost acoperiţi de imunitate: credinţa se plăteşte cu sânge.

Eu am fost aici – m-am pus cu faţa la pământ ca să scap cu viaţă.

Monahul Ioanichie, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul.

Sfântul Ioan Iacob Românul. Din Ierihon catre Sion, Ierusalim, 1999.

NOTĂ: Faptele s-au petrecut astfel: în ziua de Paşti a anului 1935, preotul nou-calendarist din localitate, Trăistaru, a declarat oficial în biserică faptul că va distruge mănăstirea vechi calendaristă.

Această ameninţare a fost transmisă de către cei ce o auziseră credincioşilor din Cucova, care au organizat paza mănăstirii pe timp de zi şi noapte.

În ziua de 23 aprilie 1935, dimineaţa, au sosit jandarmii din Valea Seacă şi Sascut, împreună cu doi preoţi de nou-calendarişti şi un grup de civili din localitate, ca sprijin.

Credincioşii baricadaţi în interiorul mănăstirii au fost somaţi să deschidă porţile.

Întrucât jandarmii s-au convins că nu pot face faţă, au cerut ajutor la eşalonul superior şi în jurul prânzului au sosit circa 200 de jandarmi înarmaţi de la Legiunea din Focşani, însoţiţi de un procuror.

Au început din nou somaţiile şi focurile de avertisment.

Pentru a forţa intrarea în interiorul mănăstirii, primarul din comună, Ioan Tâţu, a adus doi boi şi un lanţ, cu care a smuls o bucată de gard.

Au pătruns jandarmii şi au început să tragă în mulţime omorând primul om, în persoana lui Ioan Hanga din Cucova.

Călugărul Eftimie Ioan, de loc din localitatea Balş, judeţul Iaşi, a fost rănit, maltratat, i-au băgat un par pe gură şi l-au aruncat într-o groapă din curtea mănăstirii, unde a murit.

Chiar şi numai acest exemplu este de ajuns pentru a descrie barbaria măcelului, însă au fost omorâţi 5 credincioşi şi alţi 28 au fost răniţi grav.

Cei ce au fost arestaţi, au fost transportaţi la sediul legiunii de jandarmi din Focşani şi bătuţi groaznic, iar în urma refuzului acestora de a trece la calendarul nou, au fost condamnaţi la 6 luni închisoare.

Biserica şi altarul Mănăstirii Cucova au fost devastate şi dărâmate, iar cărămida transportată la preotul Trăistaru, participant activ la crimele săvârşite.

Măcelul de la Cucova n-a încheiat şirul crimelor săvârşite împotriva Bisericii Ortodoxe păstrătoare a vechiului calendar din România; aceasta pentru că forţele răului care au introdus schimbarea calendarului bisericesc, nu erau călăuzite de Duhul Sfânt şi nu se puteau opri când au văzut rezistenţa eroică a celor ce iubeau adevărul de credinţă.

preluare de pe sursa: Ortodoxia

Detalii despre incidentul de la Targu Ocna. Despre „oameni ai bisericii” ce urasc pe Sfantul Valeriu Gafencu si Manastirea Petru Voda. Si despre mireni cu mult mai credinciosi …

   Dupa cum stiti, in septembrie atrageam atentia asupra unui:  
Incident grav la Targu Ocna: PREOTII SI CALUGARII DE LA MANASTIREA PETRU VODA EVACUATI din cimitirul unde se cauta ramasitele lui Valeriu Gafencu …
  
Monahia Fotini de la Manastirea Petru Voda vine cu detalii importante:

În luna iunie a acestui an, Valentina Gafencu, sora martirului anticomunist, Valeriu Gafencu, supranumit Sfântul închisorilor, a cerut binecuvântare de la Părintele Justin Pârvu pentru a înainta o cerere către CICCR (Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) spre demararea unor cercetări arheologice în cimitirul de la Tg Ocna, menite să stabilească locul unde a fost îngropat fratele ei, precum şi căutarea, deshumarea şi recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia, în cazul în care vor fi descoperite.

Părintele Justin nu doar că binecuvintează, ci şi sprijină financiar această campanie de cercetare arheologică.

Au trecut câteva luni până când în sfârşit primim răspunsul pozitiv la cererea doamnei Gafencu, din partea domnului arheolog Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, un creştin cinstit şi curat la suflet, şi din partea domnului Ioan Chertiţie, fost gardian de penitenciar, o figură impresionantă prin râvna de a căuta şi cinsti pe mucenicul Valeriu Gafencu, cel care i-a schimbat viaţa în mod miraculos, transformându-l dintr-un torţionar înfocat în slujitor smerit al Domnului.

Domnul Ioan Chertiţie care este şi coordonatorul proiectului „Pe urmele martirilor din închisorile comuniste”, în numele Asociaţiei Filantropice „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, cere binecuvântarea Părintelui Justin, faţă de care are o mare evlavie, să participăm şi noi la această înaltă operaţiune, cu rugăciune şi un mic ajutor financiar. De la dl. Chertiţie, de altfel inima acestui proiect de investigaţii, aveam să aflăm de ce a durat aşa de mult aprobarea cererii Valentinei Gafencu.

Spre surprinderea noastră aflăm că timp de o lună Episcopia Romanului a tergiversat lucrările, datorită întârziatei binecuvântări pe care s-a decis în cele din urmă să o acorde.

Activităţile de cercetare arheologică aveau să se desfăşoare începând de luni, 5 septembrie, în perimetrul cimitirului situat lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, aflată în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor, cercetările[1] fiind efectuate sub tutela Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, condus de istoricul Marius Oprea. Acest centru făcuse deja investigaţiile necesare pentru desemnarea locului unde a fost nu înhumat, ci aruncat ca pe fiare în groapa comună a penitenciarului, Mucenicul Valeriu Gafencu. Se ştie că Valeriu Gafencu s-a stins din viaţa aceasta pământească la data de 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital de la Târgu-Ocna.

În perioada comunistă, penitenciarul de la Târgu Ocna a servit pentru detenţia persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevărată Bastilie sanitară a României comuniste. În intervalul 1950–1954, la Târgu-Ocna, au murit 54 de deţinuţi politici, aceştia fiind îngropaţi în cimitirul de lângă biserica ortodoxă „Sfinţii Constantin şi Elena”.

Corpurile deţinuţilor au fost aruncate în groapă fără sicriu, fără slujbă de pomenire, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce, indicii importante pentru identificarea lor. Între anii 1977 şi 1997, tot în spaţiul acestui cimitir au fost îngropaţi bolnavii psihici din penitenciarul care devenise Sanatoriul pentru bolnavi psihici, fapt ce îngreuna operaţiunea de cercetare.

După 1989, spaţiul din cimitir care nu era ocupat de morminte, a fost folosit de către credincioşii din parohie, în prezent, terenul destinat cimitirului fiind aproape în întregime ocupat cu morminte noi. Singurul spaţiu din cimitir rămas liber mai cuprinde doar o suprafaţă restrânsă de teren situată în colţul de nord-vest al cimitirului, acesta fiind singurul loc unde Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional aprobase cercetările arheologice.

Cu binecuvântarea Părintelui Justin, ne pornim aşadar, în zorii zilei de 5 septembrie, cu mult entuziasm şi evlavie față de memoria martirilor noştri, spre cimitirul din Tg. Ocna, un grup de călugări şi maici, în total 9 la număr. Ajungem dimineaţa în jurul orei 9 şi ne pregătim emoţionaţi să intrăm în cimitirul ce adăpostea osemintele martirilor. În incinta cimitirului este construită o troiţă închinată martirilor anticomunişti, îngropaţi fără de cruce.

Întrăm să ne închinăm. Ne întâmpină cu un zâmbet larg şi rece, ce ascundea parcă ceva, părintele paroh din zonă. Nici nu apuc bine să termin de făcut sfânta cruce, când un domn civil îşi face foarte zgomotos apariţia şi iritat de faptul că am îndrăznit să păşim pe teritoriul sfântului cimitir, ne ordonă pe un ton ce ne amintea de vechiul regim torţionar de suflete, nici mai mult nici mai puţin decât să părăsim imediat cimitirul. Motivul? Lipsa unei binecuvântări scrise din partea Înalt Preasfinţitului Teofan, ierarhul de care mănăstirea Petru Vodă aparţine canonic.

Nu făcusem niciun alt gest decât să ne închinăm. Pe poarta cimitirului intrau şi ieşeau şi alte persoane, dar nimeni nu era intervievat, nimeni nu era anchetat. O clipă rămânem blocaţi. Întorc capul şi dau iarăşi de rânjetul părintelui paroh.

Imediat îmi vine în minte modul în care a murit Valeriu Gafencu. Ultimele sale cuvinte înainte de a-şi da obştescul sfârşit au fost: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul”, după care gardienii, personalul închisorii au fost la rândul lor cuprinşi de cinste şi evlavie faţă de cel care era recunoscut până şi de prigonitori drept Sfântul, şi au permis tuturor deţinuţilor să se închine şi să îşi ia fiecare rămas bun de la cel ce a fost mentorul duhovnicesc al deţinuţilor.

Revin cu mintea la cele ce se petreceau cu noi în cimitir, sub rafalele zbieretelor acelui individ, care se legitimează drept juristul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, domnul Alexa Constantin. Aşadar reprezentantul Bisericii, trimis cu misiune specială chiar de Preasfinţia sa Ioachim Băcăuanul.

Mi se părea incredibil ce se petrece. Adică gardienii necredincioşi de atunci, slujitori ai ideologiei ateist marxiste, cu inimile înmuiate, au permis deţinuţilor să se închine Sfântului, iar reprezentanţii Bisericii, slujitori ai credinţei ortodoxe şi ai sfintelor altare, învârtoşaţi la inimi, să ne oprime? Cum este cu putinţă aşa ceva? Ca slujitorul Bisericii să ne interzică a-i cinsti martirii, pe sângele cărora rezidă Biserica?

Mi se pare că aceia erau slujitori ai Bisericii, iar aceştia gardieni ai Bisericii, care transformă toiagul arhieresc în bâta poliţienească de controlare a oricărei acţiuni ce nu e politic corectă. Ca prin ceaţă îl aud pe Părintele Ieroschimonah Ioan, care ne însoţea, cum încearcă să îi explice gardianului Bisericii că nu intenţionăm să facem nimic altceva decât un parastas şi un acatist în cinstea sfinţilor închisorilor. Imediat tună replica juristului eparhial: Valeriu Gafencu nu este sfânt! Cine l-a canonizat?

Rămânem consternaţi în faţa noilor prigonitori ai sfinţilor închisorilor, ai martirilor Bisericii. Noi, care nădăjduiam ca Biserica să fie vestitoare a mântuirii, cea care în sfârşit avea să facă dreptate martirilor ce nu au fost niciodată reabilitaţi şi care au rămas fără cinstirea cuvenită; noi, care nădăjduiam ca Biserica să îi fericească pe cei care au fost prigoniţi pentru dreptate de către ateismul bolşevic, tocmai Biserica să se opună? Asistam parcă la inchiziţia unei biserici politice.

Asaltată de astfel de întrebări şi nedumeriri, găsesc răspunsul, chiar acolo, în cimitirul de la Tg. Ocna: La noi, comunismul nu a căzut! Rămâne viu atât în memoria guvernanţilor, cât şi a reprezentanţilor Bisericii, supuşi politic. Şi iată şi răspunsul la o altă întrebare pe care ne-o punem de o vreme încoace: Când vor fi slăviţi, canonizaţi martirii anticomunişti, sfinţii închisorilor? Atunci când comunismul va cădea şi din România. Toate celelalte Biserici surori, pătimitoare în regimul comunist, şi-au canonizat martirii, numai noi nu. Realizând ce se petrece, îmi revin şi îi adresez cu durere o întrebare juristului episcopal: Dacă eram rabini, protestanţi sau securişti, ne mai dădeaţi afară? Tăcere… Încerc să îi explic şi faptul că avem binecuvântarea verbală a Înaltului Teofan, la care dânsul nu găseşte altceva de răspuns decât să mă corecteze: ÎnaltPreasfinţitul Teofan! Uimită îi replic un lucru ce i-a lăsat uimiţi şi pe sărmanii arheologi care, jenaţi, se vedeau neputincioşi în a ne ajuta: Să ştiţi că Biserica Ortodoxă nu este Partidul Comunist!

Am ieşit. Izgoniţi în afara porţilor teritoriului bisericesc, îndureraţi sunăm la Părintele stareţ spre a-i cere sfatul în asemenea situaţie. Părintele Justin, de la celălalt capăt al firului, ne linişteşte spunând în auzul tuturor celor de faţă: „Lăsaţi aşa şi vă supuneţi, pentru că aşa cum Mântuitorul a ales să se descopere unei femei păgâne, samarinencei la fântâna lui Iacov, aşa şi acum poate că Sfântul Domnului, Valeriu Gafencu, doreşte să se descopere necredincioşilor decât celor credincioşi, spre luminarea şi îndreptarea lor”.

Am fi putut să cerem aprobarea primăriei, ce are la conducere pe doamna Floarea Ivanof, o creştină distinsă ce iubeşte sfinţii lui Dumnezeu şi care cu câţiva ani în urmă îl declarase pe Valeriu Gafencu cetăţean de onoare al oraşului, cea aflată în drept să ne interzică intrarea în cimitir, iar nu organele episcopiei, fără aprobarea cărora cercetările arheologice puteau lejer fi efectuate. În astfel de cazuri este autorizată doar aprobarea Ministerului Cultelor, care de altfel se şi dobândise. Nu am vrut să umbrim evenimentul, care şi aşa aduce cinste martirilor şi neamului românesc şi, cerând telefonic binecuvântarea Înaltului Teofan, am săvârşit în afara gardului parastasul pentru cei răposaţi şi acatistul Sfântului Valeriu.

Curând întristarea ni s-a transformat în bucurie, deoarece lângă noi îşi face apariţia unul din consilierii primăriei, care supravegheau activitatea, şi pătruns şi el de cele întâmplate, ni se alătură şi încearcă smerit să ne consoleze, alungându-ne întristarea. Ne-a mărturisit că noaptea precedentă a avut un vis în care a văzut cum se făceau săpături în cimitir şi i s-a arătat Valeriu Gafencu care i-a spus să îl caute că îl vor găsi. Această veste ne-a dat nădejde că îl vom găsi cândva. Când? Atunci când inimile noastre îl vor cinsti şi vor striga la Dumnezeu să ni-l dăruiască spre întărirea vieţii creştine. Dar o altă surprindere a noastră a fost să vedem că la aceste operațiuni nu a participat nimeni, în ciuda mediatizării puternice făcute pe internet acestui eveniment. Unde erau cei ce îl iubesc pe Sfântul Valeriu? Cei care îi scriu cărţi şi trâmbiţează sfinţenia lui? Oare nu se cădea ca un astfel de eveniment să fie însoțit de rugăciunile şi privegherile creştinilor? La cine să vină sfinţii lui Dumnezeu? La nişte nepăsători şi aşa comozi credincioşi?

Minunea săvârşită de Valeriu Gafencu

Sfântul Valeriu a rânduit însă o întâmplare minunată, încredinţându-ne că el este încă viu şi făcător de minuni şi aşa cum reuşea în închisoare să convertească inimile şi celor mai aprigi gardieni, tot aşa ne-a arătat şi acum.

La sfârşitul operaţiunilor arheologice, în urma cărora au fost descoperite rămăşiţele a patru martiri ai rezistenţei anticomuniste, fiind uşor de distins datorită faptului că erau fără sicriu, unul chiar cu faţa în joc şi cu mâinile la spate, istoricul Marius Oprea, vizibil emoţionat, cere Părintelui paroh să oficieze măcar un parastas pentru bieţii deţinuţi. Pe parcursul acestor zile, doi părinţi din mănăstirea noastră au rămas neclintiţi lângă gard, priveghind în rugăciune la căpătâiul martirilor descoperiţi.

Părintele paroh îi mărturiseşte lui Marius Oprea că ar face parastasul, dar că nu are cântăreţ. Inspirat de Dumnezeu, Marius Oprea îi arată Părinţii de dincolo de gard şi îi recomandă: Uitaţi cântăreții acolo! Şi minunea s-a săvârşit. Părinţii au fost chemaţi înăuntru şi cu mare bucurie au săvârşit parastasul celor care îşi dăduseră viaţa în temniţele comuniste.

Operațiunea arheologică va continua şi anul viitor mai desăvârşit, deoarece se vor efectua săpături şi în afara gardului cimitirului, unde se ştie că erau îngropaţi deţinuţii, pe o porţiune destul de largă. Sfântul Valeriu aşteaptă rugăciunile noastre şi poate că data viitoare vom şti să răspundem prezent chemării martirilor noştri[2].

Foto si alte detalii gasiti in articolul:
În România comunismul nu a căzut. Când se vor găsi moaştele sfântului închisorilor, Valeriu Gafencu?


 

preluare de pe Sursa: Saccsiv’s Weblog

Ortodoxia Româneasca sub asediul masoneriei

În primăvara anului 2003, un grup de comando al trupelor antiteroriste a descins la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel. 12 călugări au dispărut peste noapte şi nimeni nu a dat o explicaţie coerentă.

Un singur ziar local din Argeş a avut curajul să relateze faptele şi să înceapă o anchetă. După mai bine de patru ani, acest caz este tot învăluit în mister.

Evenimentele s-au petrecut la scurt timp după lansarea „Proclamaţiei Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală”.

Această misterioasă mişcare alcătuită, după declaraţiile care circulă pe Internet, din 500 de călugări, călugăriţe, stareţi, preoţi ortodocşi şi având susţinerea unor călugări de la muntele Athos, protestează împotriva unor hotărâri ale celor care conduc acum Biserica Ortodoxă Română. Ecumenismul este demascat ca erezie de Proclamaţia care atacă, de asemenea, prezenţa masonilor în fruntea Bisericii.


Comando la mănăstire. Fenomene paranormale sau conspiraţie?

Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel a fost ctitorită în 1215 de domnitorul Radu Vodă. În 2003 aici îşi duceau viaţa 12 călugări, conduşi de stareţul Vichentie Punguţă.

Într-o noapte din Săptămâna Luminată (săptămâna de după Sărbătoarea Paştelui), trupele Departamentului de Intervenţii Antiteroriste (DIA) iau cu asalt mănăstirea. Toţi călugării sunt îmbarcaţi în forţă, fără nici o explicaţie, în dubele parcate în faţa porţii. Destinaţia? Necunoscută.

În ziua următoare este adus în mănăstire un grup de măicuţe, care susţin cu tărie că ele sunt acolo de la întemeierea mănăstirii. Acest lucru este infirmat chiar de prezentarea făcută pe Internet a mănăstirii Negru Vodă, în care se afirmă că aceasta este o mănăstire de călugări.

După o săptămână, câţiva dintre cei luaţi pe sus de mascaţi în plină noapte apar la mănăstirea Curtea de Argeş, însă au „interdicţie de a vorbi”. Despre părintele Vichentie se spune că a plecat în America „în pelerinaj”. Dar călugării ortodocşi nu merg în America în pelerinaj, deoarece nu există locuri sacre pentru ortodocşi acolo.

Minciuna măicuţelor, cum că ar locui dintotdeauna la Mănăstirea Negru Vodă, era totuşi prea gogonată. Mult mai târziu, reprezentanţii Arhiepiscopiei Argeşului au dat câteva declaraţii oficiale, dar nici versiunea lor nu lămureşte ce s-a petrecut.

Explicaţiile lor, date în 2006 unicului ziar care a avut curajul să investigheze subiectul, sunt însă cusute cu aţă albă şi pline de contradicţii. Poziţia oficială a Bisericii, care ar fi trebuit să protejeze călugării de abuzurile autorităţilor statului, dovedeşte din contră implicarea acesteia în evenimente.

Fostul stareţ de la Mănăstirea Negru Vodă, expediat sau autoexilat în străinătate, reuşeşte să trimită de acolo un material cutremurător despre descinderea din 2003. Acest material a circulat din mână în mână şi poate fi citit acum pe Internet.


Versiunea oficială: la mănăstirea Negru Vodă s-au făcut… reparaţii?! curăţenie?!

Purtătorii de cuvânt ai Episcopiei Argeşului şi ai Episcopiei Muscelului, ca şi episcopul Calinic Argeşeanul admit, în cele din urmă, trei ani mai târziu, că a avut loc o mutare a comunităţii de călugări. Însă una temporară, se dezvinovăţesc ei.

„În urmă cu trei ani, la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung au fost executate nişte lucrări de reparaţie. Cu acea ocazie au fost mutaţi călugării la alte lăcaşuri de cult din judeţ,” declară în 2006, pentru un ziar electronic argeşean, consilierul episcopal Ovidiu Vlăsceanu.

Protopopul de Muscel, Eugeniu Matei, vrea să îi ţină isonul, dar vorbeşte despre o acţiune de curăţare a mănăstirii: „În perioada ianuarie-septembrie 2003, călugării de la Mănăstirea Negru Vodă au fost repartizaţi la alte lăcaşuri de cult din judeţ, deoarece în cadrul complexului monahal s-a făcut curăţenie. În toată această perioadă, la Negru Vodă au fost aduse măicuţe pentru a pregăti masa muncitorilor şi a face rânduiala aşa cum se cuvine într-un sfânt lăcaş.”

 De ce nu puteau face călugării de mâncare muncitorilor şi a fost necesar să fie aduse măicuţe, practică nemaiîntâlnită în nici un alt caz de renovare a unei mănăstiri, rămâne un mister. La fel cum, vorbind de o perioadă de câteva luni în care s-a făcut mutarea, Eugeniu Matei abate atenţia de la faptul că toţi cei 12 călugări au fost mutaţi într-o singură noapte şi nu s-au mai întors apoi la mănăstire.


MIREM, Mişcarea Ortodoxă de Reînviere Monahală

„Curăţenia” de care vorbesc reprezentanţii episcopiei este însă una simbolică. Mascaţii au intervenit în forţă întrucât se credea că la Negru Vodă se afla un nucleu al Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală (MIREM).

Aceasta este, conform propriului statut: „una din reacţiile născute la ultimele evoluţii din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, şi la hotărârile luate de capii acesteia care sunt total contrare învăţăturilor lăsate de Sfintii Părinţi ai Bisericii.”

Proclamaţia lansată în primăvara anului 2003 de Mişcarea Ortodoxă de Reînviere Monahală probabil că a venit ca o lovitură pentru Biserica Ortodoxă Română (BOR). Această proclamaţie afirmă că peste 500 de călugări, călugăriţe, preoţi, stareţi sunt „înmărmuriţi” de hotărârile capilor Bisericii, care vin în contradicţie cu credinţa seculară ortodoxă şi sunt, de altfel, veritabile erezii.

Proclamaţia cere Patriarhiei retragerea BOR din Consiliul Ecumenic şi cere ca Biserica să ia poziţie împotriva politicilor de globalizare, precum şi împotriva intrării României în UE.

Este foarte posibil ca evenimentele de la Mănăstirea Negru Vodă din primăvara anului 2003, evenimente care au survenit la o săptămână de la lansarea Proclamaţiei, să nu fie deloc singulare. Este de asemenea foarte posibil ca Patriarhia să fi cerut sprijinul serviciilor secrete pentru a depista componenţa MIREM şi a extermina această Mişcare.

Cert este că nu s-a reuşit anihilarea ei. După trei ani şi jumătate, aceasta continuă să existe şi înţelegem discreţia care o înconjoară pe de o parte ca prudenţă a celor care fac parte din MIREM şi ca muşamalizare, din partea oficialităţilor.

Acţiunile MIREM sunt cu precădere orientate împotriva masonizării şi ecumenizării Bisericii Ortodoxe Române. Printre altele, a luat poziţie împotriva introducerii în România a noilor cărţi de identitate cu microchipuri.

L-a demascat, înainte de alegerea noului patriarh, pe mitropolitul Daniel al Moldovei ca fiind francmason. A organizat proteste publice la Patriarhie în acest sens şi a postat afişe în principalele oraşe.

Presa a relatat destul de puţin despre aceste acţiuni, ridiculizând şi minimalizând importanţa acestei mişcări alcătuită din 500 de călugări, aşa cum face de fiecare dată când are de-a face cu cei ce nu sunt recunoscuţi de masonerie.


Biserica trebuie totuşi să dea explicaţii pentru cazul Negru Vodă

Revenind la cazul de la mănăstirea Negru Vodă, s-au cerut, dar nu s-au oferit, explicaţii. Cităm câteva fragmente din materialul care a circulat pe Internet: „La cererea noastră de a face cunoscută părerea avizată a oficialilor episcopali în legătură cu dispariţia nocturnă a obştii de la Negru Vodă, am fost respinşi cu cuvintele: «Nu avem nimic de declarat».

Asemenea fapte sunt de netolerat, de neînchipuit, de netrecut sub tăcere! Este clar un abuz, o încălcare flagrantă a drepturilor de vieţuire într-o ţară ortodoxă, dar de cine îngăduită? De cine pusă la cale? Cine şade în spatele întregii regii, căci actorii îi cunoaştem? Să fi fost acolo sălaşul vreunui cuib terorist ce pregătea atentate la adresa Ortodoxiei şi care doar cu trupe super-specializate a putut fi anihilat? Greu de închipuit!

Nu vrem să ne lansăm în afirmaţii neîntemeiate, dar ca o coincidenţă, descinderea a avut loc cam la o săptămână după lansarea Proclamaţiei Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală. Dacă mercenarii au crezut că în Negru Vodă este centrul Mişcării s-au înşelat amarnic.

Ceea ce ne stârneşte pricini de nelinişte este tocmai modul comunisto-securist de operare ce aminteşte întrucâtva de sinistrul an ‘59, când călugării şi monahiile au fost evacuaţi „legal“ din mănăstiri prin decretul 410 (ce luaţi aminte, nu a fost încă abrogat!) semnat de liftele roşii în acordul şi sprijinul cât disimulat, cât manipulat al prelaţilor vremii.


Problema ce o ridicăm este însă de conştiinţă:

• Ce-aţi face dumneavoastră, da, chiar oricare dintre cititorii acestor rânduri – monahi sau nemonahi – de aţi fi puşi în situaţia de a fi declaraţi de oficiali pur şi simplu dispăruţi sau chiar nenăscuţi, şi să vă treziţi înghiţiţi de beciurile Securităţii pentru oarece bănuieli de propagandă ortodoxă antiecumenistă? Să fiţi condamnaţi pentru aceasta, conform decretului x, la temniţă sau internaţi în vreun ospiciu pentru „acţiuni teroriste de destabilizare a României“!

• Ce-aţi face de veţi afla apoi că toţi v-au uitat, că nimănui nu-i pasă, că tuturor le e frică de represalii şi tac mâlc, că cei responsabili nu vor să bage de seamă.

• Ce-aţi face dacă v-ar dispărea peste noapte duhovnicul – cică ar fi plecat să-i încreştineze pe eschimoşi?

Cât despre cele ale credinţei, ortodocşii şi Ortodoxia din România se manifestă în plin spaţiu totalitar. La orice cuvânt anti-eres de-al nostru, Big Brothers au pregătit mii de contre, unele chiar în formă de bâtă. Dar cui îi e frică de beci, de lanţuri, de mărturisire?

Bătrânii cercaţi au sfătuit cam aşa: „Vremea noastră a cam trecut, voi sunteţi cei ce trebuie să duceţi până la capăt nestinsă flacăra Ortodoxiei. Noi am înfundat temniţele comuniste, tocmai ca voi, cei ce ne urmaţi, să nu mai treceţi prin iadul acela. Nu vă siliţi spre eroisme gratuite.

Nu denigraţi arhiereii apostaţi. Încă nu a venit timpul.“ Dar când plinirea vremii va sosi, vom cunoaşte lămurit aceasta, căci atunci „urâciunea se va trufi pe faţă în locaşurile sfinte“. Pentru monah este o normalitate a afirma adevărul fără să se bată cu pumnul în piept; poţi ajuta poporul fără a crea dizidenţă, panică şi răzvrătire şi fără „a arunca cu pietre“ în ierarhie.

Pentru monahismul contemporan, anihilarea obştii Mănăstirii Negru Vodă este doar un nor ce prevesteşte furtuna ce va să vină. Aşadar, oare cine urmează?”


Oare cine va urma?

Aşa se încheie, în mod aproape profetic, materialul care dezvăluie abuzurile din 2003. În mediile ortodoxe se cunosc astăzi mai multe cazuri „care au urmat”. Cel mai recent este cel de la mănăstirea Petru Vodă din Bucovina, unde stareţul Iustin Pârvu a fost înlocuit cu un mason.

Acest lucru a dat naştere unor ample proteste din partea călugărilor şi credincioşilor, care au fost înăbuşite cu ajutorul poliţiei. Se urmăreşte chiar eliminarea din rândul monahilor „recunoscuţi” a celor care nu sunt de acord cu masonizarea şi ecumenizarea Bisericii Ortodoxe.

Un alt caz este cel al părintelui Calistrat de la mănăstirea Bârnova, care a îndrăznit să îl „mustre” în public pe Daniel, mitropolitul Moldovei (pe vremea când acesta încă nu era Patriarh), trăgându-l chiar în glumă de barbă, fapt care a făcut să fie interzis de la cele sfinte pe termen nelimitat.

Părintele Amfilohie Brânză de la schitul Diaconeşti din Bacău, discipol al lui Cleopa, este şi el ameninţat cu caterisirea (răspopirea) deoarece i-a spus în public unui episcop că trebuie „să ascultam mai mult de Dumnezeu decât de conducătorii de tot felul”.

Şi cum acesta nu a fost de acord cu această afirmaţie, Amfilohie l-a întrebat în mod inevitabil: „Prea-sfinţia voastră sunteţi mason?”.

Iar episcopul, lăsând la o parte orice menajamente i-a răspuns: „Băi băiatule, tu nu ştii ce e asta, ia cel mai mare mason şi îmbracă-l în veşmintele arhiereşti şi se topeşte tot răul din el”.

Părintele Amfilohie nu s-a lăsat: „Dacă sunteţi mason, Prea-sfinţite nu vă mai pomenesc la sfintele slujbe, că mulţi sfinţi şi sinoade au condamnat masoneria!”

În timp ce astfel de preoţi şi călugări, care iau poziţie împotriva masoneriei, sunt marginalizaţi, persecutaţi sau puşi sub interdicţii de tot felul, vedem cum tot mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe nu se dau în lături să participe făţiş la ritualuri masonice.

Recent am putut vedea cum la înmormântarea lui Florian Pittiş ritualul masonic a primit binecuvântarea unui preot ortodox.

O ceremonie de numire a unor cavaleri de Malta s-a desfăşurat la Arad într-o catedrală ortodoxă şi o alta a fost oficiată la Suceava cu participarea unui preot ortodox.


***
Modul de acţiune ca şi amploarea forţelor utilizate în descinderea de la Mănăstirea Negru Vodă din 2003, total disproporţionate faţă de numărul şi modul de viaţă al celor atacaţi, sunt similare cu cele din „Operaţiunea Christ” demarată un mai târziu împotriva Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut.

O altă bizară asemănare este faptul că descinderile au avut loc, în ambele cazuri, în preajma Sărbătorii Paştelui. Chiar denumirea aleasă pentru această operaţiune este semnificativă.

De asemenea, există nenumărate similarităţi cu cazuri petrecute în alte ţări.

Toate acestea dovedesc că este vorba de acţiuni concertate organizate împotriva oricăror curente spirituale care nu se lasă îndoctrinate şi controlate de Francmasonerie.


preluare de pe sursa: Fata nevazuta a lumii

Haiducul Andri Popa, ctitorul satului Palilula

                                                                           de Larisa Mititelu

Satul Palilula a fost întemeiat de o mână de haiduci şi poartă numele unei comune din Bulgaria. Cel care a pus bazele aşezării doljene este vestitul Andri Popa, cel care a avut grijă să-şi netezească drumul spre Rai construind o minunată biserică.

Despre satul doljean se mai spune că beneficiază de protecţie divină, iar exemplele în acest sens sunt numeroase. Oamenii povestesc că turcii, dar şi nemţii, au venit croiţi în zonă să cotropească satul, însă, ca o minune, localitatea nu a fost de găsit.

Localitatea Palilula, aflată la o aruncătură de băţ de Craiova, se numără printre puţinele sate doljene cu o încărcătură istorică. Despre trecutul localităţii oamenii au multe să povestească.

Chiar formarea acestui cătun, situat la adăpostul dealurilor, ar putea constitui subiectul unei file de istorie. „Se spune că în această zonă ar fi venit o ceată de haiduci condusă de Andri Popa, care ar fi adus câteva fete furate din Bulgaria. S-au stabilit aici şi au numit aşezarea Pali, după numele unei comune bulgăreşti”, povesteşte preotul din sat, Romică Pană.

Bătrânii spun că Andri Popa nu a stat prea mult prin zonă, însă a lăsat în urma sa un sat şi o biserică veche de aproape două secole. „El a ales locul şi a început construcţia bisericii în 1827. A fost finalizată trei ani mai târziu şi, cu toate că nu are fundaţie, lăcaşul de cult a rezistat la cutremure. După plecarea haiducilor, biserica a rămas în grija unei familii de boieri”, adaugă preotul Pană.

Satul cu protecţie divină

Despre Palilula, sătenii spun că ar fi o localitate cu protecţie divină. De-a lungul vremii, satul s-a numărat printre aşezările-ţintă ale turcilor şi nemţilor, însă, ca un făcut, acesta nu a putut fi găsit de către cei care îi puseseră gând de cotropire.

 „Prima dată, turcii au încercat să cucerească satul Palilula. Ştiau de el, dar după ce l-au căutat zile întregi, s-au lăsat păgubaşi. Parcă ceva i-a făcut să nu-l vadă. Au mai încercat să ajungă aici şi nemţii. Şi tot aşa s-a întâmplat. Parcă toate casele au intrat în pământ. Cred că satul e protejat de Dumnezeu”, spune unul dintre săteni, Gheorghe Radu.

preluare de pe sursa: http://www.indiscret.ro/149/reportaj/5341/haiducul-andri-popa-ctitorul-satului-palilula.html

Arsenie Boca si manastirea Prislop

Am decis ca dupa articolul cu vizita mea la Targu-Jiu, anul trecut in mai cu scopul de a vizita “Masa Tacerii”, “Poarta Sarutului” si “Coloana Infinitului”, operele unice si exceptionale ale artistului de geniu Constantin Brancusi; sa prezint pelerinajul realizat in mai 2010 la manastirea Prislop, locul unde a slujit ca ieromonah, parintele Arsenie Boca. Voi insera in articol pozele realizate de mine cu acea ocazie deosebita.


Arsenie Boca, dupa numele de mirean Zian Boca, a fost un ieromonah, teolog si artist român.


S-a nascut la 29 septembrie 1910 la Vata de Sus, în judetul Hunedoara.


“Subsemnatul m-am nascut în 1910, septembrie 29, în Vata de Sus, jud. Hunedoara. Scoala primara si liceul în oraselul Brad, acelasi judet.


De pe atunci mi se remarca o anumita înclinatie spre singuratate si spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Asa spre pilda am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele ratiunii” iscalita: „Boca Zian cl. IV. lic.”


La intrarea în cursul superior de liceu am ramas orfan de tata, care era cizmar de meserie si foarte bun pedagog cu fiul sau.


Stiu pâna astazi ca m-a batut odata pentru ca sa nu mai pierd timpul – ceea ce i-am fagaduit cu lacrimi si n-am uitat pâna acum, si de multe ori mi-a folosit în viata.


În cursul liceului mi-au placut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul si muzica.


Terminând liceul si luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre stiintele pozitive, dar daca aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviatie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-ma saracia.

Drept aceea a biruit înclinatia contemplativa, sau speculativa si în 1929 m-am înscris la Academia Teologica din Sibiu.”

Sotia si fetita pe drumul spre Prislop

Dupa ce in urma cu o saptamana, pe 20 mai vizitam ansamblul arhitectural brancusian, pe 28 mai am fost in pelerinaj la manastirea Prislop, am oprit pe un camp din apropiere si am cules maci, asa cum se vede si in poza de mai sus.

Pictura veche din exteriorul bisericii, exact la intrare

Odata ajunsi la manastire am relizat cateva poze din exterior, precum si din interior, mi-au atras atentia icoana din stanga de la intrare de un purpuriu asemanator macilor culesi cu putin timp in urma, precum si piatra ciudata din dreapta cu inscrisuri ciudate.

Aceasi pictura de aproape

Cu toate ca exista semnul care avertiza ca este interzis sa faci poze in interiorul biserici, nu m-am putut abtine si am realizat poze la intrare.

Splendida Icoana a Maicii Domnului

Si ciudata piatra din dreapta la intrarea in biserica

Am mers apoi putin mai sus de biserica, pe un drum prin padure unde am aflat cimitirul si crucile maicutelor ce s-au invrednicit in nemurire la manastirea Prislop, iar in cele din urma am ajuns la Crucea lui Arsenie Boca, unde am ramas impresionat de florile care erau jur-imprejurul crucii.

Am ingenuncheat la crucea parintelui, unde am pastrat un moment de reculegere in memoria sa si o scurta rugaciune catre Dumnezeu.

 

Crucea maicutei Trifilia


La crucea maicutei Trifilia, am ales in mod special acest nume (care aminteste de un nume cu o vechime considerabila in zona Daciei preistorice – stiu asta din monumentala lucrare a lui Densusianu – unde este prezentata vechimea si istoria numelui Trifilios) ca o legatura in vesnicie cu numele meu de familie, Trif.

Aici, conform traditiei, am depus un buchet de flori in amintirea maicutei ce poarta numele meu.

Sotia si fetita care se roaga la Crucea lui Arsenie Boca

La crucea parintelui Arsenie Boca ne-am rugat in tacere, dupa care am fost in padure la chilia sapata in stanca a lui Ioan de la Prislop, acolo insa nu am facut poze.

Crucea lui Arsenie Boca Ieromonahul

Mormântul parintelui Arsenie de la manastirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din tara, unii considerându-l sfânt.

preluare de pe Sursa: Dezvatatorul

Tamaduire pentru trup si suflet, moastele Sfantului Nectarie si izvorul vindecator de la Sinca Veche

Schitul de maici „Şinca Veche” adăposteşte o părticică din moaştele Sfântului Nectaria din Eghina, ocrotitor şi făcător de minuni. Un sfânt al zilelor noastre, Sfântul Nectarie a fost canonizat în secolul XX, la doar 40 de ani de la moartea sa, iar moaştele sale veghează şi ocrotesc pelerinii în multe mănăstiri din ţară şi de peste hotare.

Cea mai cunoscută parte a vieţii Sfântului Nectarie este cea petrecută în insula Eghina (Egina), în apropierea Atenei unde cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi cu suportul credincioşilor şi ucenicilor a construit între anii 1904-1907 o mănăstire de maici. S-a rânduit astfel viaţa obştii urmând tradiţia Sfinţilor Părinţi.
Aici s-a retras Sfântul Nectarie, vieţuind în smerenie, dăruire şi rugăciune, aducând mare folos sufletesc şi ajutor în necazuri celor care veneau la el. După primul Război Mondial, sub îndrumarea Sfântului Nectarie, maicile din Eghina au hrănit pe cei nevoiaşi şi lipsiţi care căutau adăpost la mănăstire şi prin partea locului.
Printre minunile săvârşite de Sfântul în viaţă se numără tămăduirea bolnavilor precum şi alungarea secetei şi venirea ploilor pentru belşugul ţarinilor. Multe altele săvârşite de Sfântul sunt parte din tradiţia orală a pământurilor Greciei, dar şi ale ţării noastre unde moaştele Sfântului Nectarie continuă să înfăptuiască minuni.
Sfântul Nectarie a intrat în tradiţia Sfinţilor Părinţi prin scrierea mai multor lucrări de morală şi de istorie a Bisericii. Scrierile sale reflecta îndemnul de a păzi credinţa împotriva diverselor influenţe occidentale care asaltau ţările ortodoxe în timpurile sale, şi o mai fac încă şi astăzi.

Pe lângă paraclisul schitului Şinca Veche, moaşte ale Sfântului Nectarie se mai găsesc în România la Mănăstirea Putna, la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti sau la a Biserica "Sf. Ierarh Nectarie" din Iaşi.
Pentru aşezământul de cult de la Şinca Veche şi pentru toţi cei care vin aici, moaştele Sfântului Nectarie sunt o bucurie şi o binecuvântare. Aprobarea pentru construirea schitului în 2006 a fost doar începutul unei munci asidue, care s-a finalizat întru fericire cu prezenta orânduială a aşezământului de maici.
Fiecare mic element din asezământul Şinca Veche îşi găseşte locul bine definit în peisaj, intervenţia omului a fost ocrotitoare şi binefăcătoare, sporind potenţialul natural şi autentic. Cu voia Bunului Dumnezeu, şi pentru anii ce urmează, proiectul de dezvoltare în zona Buna Vestire promite o mai primitoare şi amplă obşte monahală prin adăugarea de noi chilii, prin construirea unei biserici cu hramul „Buna Vestire” şi prin înalţarea unui aghiazmatar, şi a unei clopotniţe cu toacă.
Conform proiectului desfăşurat de Fundaţia Ortodox-Culturală „Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, privirea pelerinului se va coborî din depărtare asupra unei cruci mari, înălţată în interiorul incintei schitului, şi care va calăuzi pe cei ce vin şi pleacă spre şi din depărtări.
Deşi poartă hramul „Naşterea Maicii Domnului“, schitul de maici de la Şinca Veche este cunoscut drept Schitul Sf. Nectarie datorită moaştelor din paraclis. Toţi credincioşii ce vin aici pentru rugăciune, cer mijlocire la Sfântul Nectarie pentru rezolvarea trebuinţelor lor, după voia lui Dumnezeu. Parcă pentru a întregi potenţialul tămăduitor al locului acestuia, schitul şi mănăstirea din grotă sunt „udate” de apele unui izvor aşa numit „tămăduitor”.

Apele Izvorului „Buna Vestire” de la Şinca Veche au fost sfinţite de sute şi sute de ori, atât la sărbători ca Boboteaza şi Izvorul Tămăduirii, cât şi cu multe alte ocazii rămase neconsacrate. Călugării nevoitori vor fi dat mulţumire şi vor fi îngănat o rugăciune de fiecare dată când apa proaspătă a izvorului le va fi potolit setea. Se cuvine ca mulţumire să dăm şi noi, pelerinii, împreună cu un gând pios de pomenire a călugărilor ce de-a lungul secolelor au păzit credinţa în ciuda multor vitregii.
Izvorul „Buna-Vestire“ de la Şinca Veche curge şopotitor prin jgheaburi de lemn, se coboară într-o frumoasă cascadă şi completează farmecul acestui loc binecuvântat. Oamenii spun că apele izvorului au puteri vindecătoare, şi mulţi au observat că parcă mai frumos şi bogat curge în zilele cu soare, când nevoia de apă sporeşte.
Prin eforturile Fundaţiei Ortodox-Culturale „Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, izvorul a fost supus unor lucrări de amenajare şi captare impuse de necesitatea aprovizionării cu apă a schitului Sf. Nectarie. Lucrările au respectat armonia locului şi au dat ocazia tuturor vizitatorilor să se bucure de o oază de linişte şi răcoare.
Poate că dealul Pleşu poartă pecetea istorie şi a multor epoci pe fruntea sa, dar fiecare om ce ajunge la mănăstirile din grotă sau la schit, se înnoieşte şi se primeneşte în cele mai profunde straturi ale fiinţei. La plecare, pelerinul poartă în suflet nădejdea închinării şi rugăciunii la moaştele Sfântului Nectarie, precum şi răcoarea binefăcătoare a apelor curate de la Izvorul „Buna Vestire”.

Maica HERUVIMA – nu a tradat ortodoxia, asa cum i-au cerut evreii de la Fundatia Soros, si a murit de cancer …

În cimitirul Mãnãstirii Petru Vodã se odihneşte, de mai bine de 5 ani de zile, monahia Heruvima, pe care, ca mireancã, a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasã.

Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi, în 1995, a primit o bursã de la Fundaţia Soros pentru un masterat în istorie medievalã la Universitatea Central Europeană (CEU), Budapesta.

Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tâlcuirii la Facere, scris de Sfântul Ioan Gurã de Aur, şi dovedea, în aceastã lucrare, cã textul tipãrit de iezuiţi şi preluat de J. P. Migne în Patrologia Greacă are numeroase interpolãri şi modificãri faţã de manuscrisul cercetat, în care se regãsea un text cu adevãrat hrisostomic, plin de duh.

Concluzia era cã la o ulterioarã editie criticã a Tâlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoinţã de iezuiţi (de altfel, apropo de asta, pr. Dumitru Fecioru a fãcut acelaşi lucru cu traducerea în româneşte, pentru cã a luat textul tradus la Neamţu, care se gãseşte într-un uriaş manuscris de la Academia Românã, şi l-a prelucrat dupã cel tipãrit în PG; o altã observaţie – a mea, de data asta – ar fi aceea cã pãrinţii nemţeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvinţel dupã ediţiile apusene ale Sfinţilor Pãrinţi, ci doar dupã manuscrisele din spaţiul ortodox).

Profesorii ei au apreciat munca şi i-au propus sã se înscrie la doctorat.

Lucrarea sa de doctorat era axatã tot pe tâlcuirea la cartea Facerii: trebuia sã dovedeascã faptul cã Sfinţii Pãrinţi l-au urmat în tâlcuirea lor la Facere pe ereticul Origen.

Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut, de fapt.

Dar, pe mãsurã ce mai citea din Sfinţii Pãrinţi cu pricina, realiza hula ce i se cerea sã o dovedeascã.

Am aici, rãmase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latinã), cea a lui Origen (în greacã), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacã), si cea a Sfântului Efrem Sirul (în englezã), ba chiar si comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacã), lucrãri pe care le citise acolo, la Budapesta, în original.

Cu cât mai citea înţelegea nu numai cã Sfinţii Pãrinţi nu l-au urmat pe ereticul Origen în lucrãrile lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrãri a fost acela de a-l combate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.

S-a întâmplat că, fiind acolo, sã-si punã câteva întrebãri despre profesorii sãi şi sã afle cã majoritatea sunt evrei, şi sã vadã dispreţul lor pentru Ortodoxie si pentru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare.

Iar când le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinţii Pãrinţi, ei i-au spus: “Nu, nu e aşa. Mai citeşte-i o datã. Mai gândeşte-te. Noi te plãtim ca tu sã demonstrezi ceva, iar tu trebuie sã o faci”.

Au urmat mai multe zile de certuri si argumentãri.

Venind în ţarã pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rãu şi s-a dus la medic sã-şi facã un control.

Aşa a aflat cã are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidã, în zona omoplatului stâng.

Explicaţia era una singurã: fususe iradiatã.

Doctorul i-a zis cã mai are doar câteva luni de trãit. S-a întors la Budapesta sã-şi ia bagajele.

S-a certat cu toatã lumea, care îi spunea: “De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem sã-ţi oferim vindecarea. Fii ascultãtoare şi vei scãpa cu viaţã.”

A luat tot ce a putut (deşi mare parte din cãrţi i-au rãmas acolo) şi s-a întors în ţarã.

A venit la Pãrintele Iustin si i-a povestit toatã tãrãşenia, iar Pãrintele i-a spus sã rãmânã la noi în mãnãstire (aceasta se întâmpla în august 1997).

A urmat un an şi jumãtate de suferinţã.

Boala a ajuns repede la metastazã.

Încet, încet, se topea vãzând cu ochii.

A primit sã fie rasoforitã şi, cu câteva sãptãmâni înainte de a pleca dintre noi, a fost cãlugãritã de Pãrintele Iustin.

A refuzat sã ia morfinã, pentru a-şi şterge, prin suferinţã, toate pãcatele sãvârşite în aceastã lume.

Urletele ei de durere vestesc şi astãzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului.

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţã, aceea de a prinde sãrbãtoarea Sfinţilor Arhangheli.

Dupã privegherea hramului mânãstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfânta Muceniţã Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împãcat, luminoasã la chip, sã mãrturiseascã înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stãpânitorilor acestui veac.

Dacã lumea în care trãim este, în întregul sãu, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfânta Heruvima dã mãrturie despre ceea ce stã scris în Apocalipsã: “Şi într’însa s’a aflat sânge de proroci şi de sfinţi şi de toţi cei junghiaţi pre pãmânt.”

Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul cã de la CEU, mai înainte de ea, plecaserã din acelaşi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentã din Georgia şi o alta din SUA.

Îmi pare rãu cã nu vã pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodatã.

Batjocura cea mare a fost aceea cã, dupã plecarea maicii Heruvima, foştii ei profesori au instituit la CEU Premiul Svetlana Tanasă, pentru cea mai bunã lucrare a anului.

Diavolul a vrut să-i arunce sufletul pur în gheena, dar Dumnezeu a ridicat-o dincolo de nori, pentru dragostea de adevăr, pentru că Adevărul este Hristos Dumnezeul nostru.

Ortodoxia este vie şi înfloreşte în adevăr şi sămânţa ei este sângele martirilor. Vino curând Hristoase Dumnezeul nostru, înainte ca să fim robiţi de vrăjmaşii care blasfemiază şi ne înspăimântă. Risipeşte cu Crucea Ta pe aceia care ne asupresc, ca să ştie ce minunată este Ortodoxia. Pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri şi ale Născătoarei de Dumnezeu, Iubitorule de oameni, miluieşte-ne pe noi!.

Duminică 21 ianuarie 2007, de Monahul FILOTHEU

preluare de pe blogul Saccsiv

Templul Ursitelor/Grota de la Sinca Veche - Intre adevar si legenda

Dupa ce am urmarit la televizor un scurt documentar despre acest obiectiv (care se afla la 45 km. de Brasov, spre Fagaras sau la 25 km. de Fagaras) si ne-am informat cu ajutorul internetului, ni s-a parut ca ar fi interesant sa facem o vizita de Pasti. De ce de Pasti? Pentru ca se spune ca atunci se aduna toate spiritele si energiile pozitive care indeplinesc orice dorinta. Ba mai mult, aratau poze de acolo cu pete albe pe ele si spuneau ca sunt spiritele si ca este imposibil sa faci poze in Grota si sa nu se vada nicio fantoma in ea. Se mai zice ca multi oameni s-au rugat pentru vindecarea bolilor si au fost ajutati in acest scop sau au simtit atingeri in timp ce erau inauntru. Cica spiritele sunt mereu acolo, dar de Pasti si de alte sarbatori mari e... varful.

Asa ca ne-am urcat in masina si am plecat spre Sinca Veche, nerabdatori sa mergem sa vorbim cu spiritele. Dupa ce am urmat indicatoarele, am ajuns pe un drum de tara, nefiind siguri insa de calea pe care am luat-o, dar primind apoi confirmarea cu ajutorul unor copii. Dupa un drum destul de lung prin gropi si pietris, printre oameni ce veneau de la biserica, pe o carare putin ingusta, am ajuns la grota.

La inceput credeam ca nu o sa mai gasim pe nimeni acolo, ca avem totusi de unde sa cumparam ceva lumanari si ca vom gasi un loc frumos amenajat. Urcand niste scarite, ajungem sus, observand ca ne-am inselat: lume era destula, iar daca vroiai lumanari, trebuia sa iei din alta parte; peisajul nu era cine stie ce (niste iarba uscata). Intrarea in grota nu se plateste (deocamdata), iar acel loc plin de spirite s-a dovedit a avea o marime destul de redusa, multe icoane si cruci pe pereti si multe lumanari aprinse. E ca o bisericuta in pestera. Cand intri te loveste un aer rece, iar luminile lumanarilor din intuneric te inspaimanta. Peretii sunt zgariati cu desene rupestre. Din cate am inteles, aici se mai fac si slujbe. Ne-am apucat sa facem cateva poze pentru a-i surprinde pe "locatari" dar se pare ca niciunul nu a fost interesat de asta. Mari dorinte nu am avut, ca sa va spun daca s-au indeplinit sau nu, dar la tam-tam-ul care am vazut ca se face, ne asteptam sa fie intr-adevar sinistru, sau poate ca nu suntem noi asa de speriosi pe cat ar trebui. Totusi, o usurare a sufletului s-a simtit dar nici nu stiu ce sa mai cred...

Va recomand totusi sa incercati daca ajungeti prin zona, mai ales daca este o sarbatoare mare si daca sunteti amatori de senzatii sinistre.


preluare de pe: http://amfostacolo.ro/romania-pareri,15/fagaras,92,2959/descopera-tara-fagarasului,5029/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__12891.htm

Misterul de la Şinca Veche - Templul Extratereştrilor

Clarvăzătorii care au vizitat locul confirmă ceea ce spun cercetătorii, anume că Templul de la Şinca Veche este creaţia unei străvechi şi avansate civilizaţii de pe Pământ, fiind construit acum 6000 - 7000 de ani. Acesta nu e nici din lemn şi nici din piatră, semn că cei ce l-au construit cunoşteau proprietăţile gresiei.

Nisipul fin din interiorul lăcaşului conţine cristale de cuarţ şi siliciu folosite pentru a comunica dacă nu cu civilizaţii extraterestre, atunci cu Divinitatea sau cu fiinţe din alte dimensiuni. Amatorii de suveniruri sau căutătorii de comori au luat cu inconştienţă cristalele de cuarţ care se găseau în jurul Templului, în grotă şi în pereţii altarelor. S-a pus intrebarea de ce a fost ales tocmai dealul de lângă Şinca Veche?

Acesta are o formă piramidală şi deţine acel platou necesar formelor piramidale care permit captarea si emiterea de energii. Dealul de lângă grotă, cunoscut de localnici sub numele de Dealul Ursitelor sau Dealul Pleşu (cel pleşuv) este un loc pe care nu se poate cultiva nimic, deşi specialiştii agronomi au încercat să prindă ceva. însă solul pare ca şi cum ar fi iradiat în urma aterizării unei nave extraterestre. Mai mult, la câţiva kilometri de drumul care duce spre templu se află un fel de amfiteatru acoperit cu iarbă şi arbuşti, un spaţiu cu un diametru de aproximativ 20 de metri, înălţat cu câţiva metri deasupra reliefului înconjurător.

Aici există un fel de terase ca în interiorul unei cetăţi sau aşezări fortificate. Să fie acestea ruinele unei străvechi aşezări dacice după cum spun unii istorici care susţin că şi templul este un sanctuar dacic?

Controversele privind acest aşezământ continuă. Seamănă cu o biserică ortodoxă, iar turnul conic pare a fi o clopotniţă. în zonă mai există patru mănăstiri din lemn datate între anii 1750-1760. "Arheologii nu şi-au spus ultimul cuvânt, dar după toate indiciile, aşezământul a fost construit în jurul anului 1700 de către o comunitate de călugări ortodocşi. Odată cu el, au mai fost clădite alte patru mănăstiri din lemn.

"Este greu de crezut că mănăstirea din peşteră a putut fi construită după 1700. în perioada în care mănăstirile ardelene erau dărâmate unele după altele de către austro-ungari, nu ar fi putut fi construite cinci lăcaşuri de cult ortodox." declara preotul Silvestru Popoviciu din Şinca Veche.


Fenomene Miraculoase

ţăranii din Şinca Veche sunt convinşi că Templul este vechi de mii de ani şi că are puteri miraculoase. Bătrânii satului spun că până şi iarba din jurul Templului Ursitelor ar face minuni. Vacile care pasc aici nasc viţei mai frumoşi şi mai sănătoşi decât celelalte şi dau lapte mult mai gras.O bătrână povestea că "o fetiţă mută din naştere a grăit în apropierea templului", anunţându-şi tatăl că şi-a găsit vitele pierdute prin pădure:"Sunt aici, tată!"

Deseori în această zonă se petrec nişte fenomene bizare. O relatare aparţinând unui reporter, inclusă în paginile unei publicaţii locale, "Monitorul de Braşov", prezintă comportarea ciudată a camerei de luat vederi care pornea şi se oprea din înregistrare după bunul ei plac. Vizionând materialul filmat s-au observat imagini pe care cei prezenţi nu le văzuseră în peşteră în momentul filmării. Pe bandă apăreau nişte sfere de lumină şi chiar o siluetă înveşmântată într-o mantie de culoare închisă, iar în plan îndepărtat o mână de lumină străvezie.

Doamna Tamara M. din Timişoara, povestea că în timpul rugăciunii a început să vadă sfere luminoase şi fiinţe de lumină. Fotografiile celor care imortalizează locul sunt străbătute de globuri strălucitoare, de halo-uri şi de imagini luminoase care nu sunt vizibile cu ochiul liber în momentul fotografierii. Altora li s-a întâmplat să dispară în intregime imaginile înregistrate, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Primarul comunei, dl Radu Munteanu, povestea:" Fratele meu a fotografiat locul, iar pe fotografii au apărut nişte pete albicioase, ca niste mingi de lumină…"

Există multe mărturii şi despre coruri enigmatice care se aud cântând o muzică celestă, deosebit de frumoasă.

Uneori în preajma acestui aşezământ au loc vindecări miraculoase. Dl Victor Pascu, paznicul locului, spunea aceleaşi lucruri incredibile: " Am cărat pământ din interior, am făcut un grilaj şi am construit stâlpi de susţinere. în vremea aceea eram bolnav de ulcer. După ce am terminat restaurarea, durerea de stomac ce mă chinuise ani întregi a dispărut si m-am vindecat miraculos. Dumnezeu m-a ajutat, iar de atunci am rămas aici, căci mi-am refăcut viaţa."

Unii specialişti în radiestezie care au făcut măsurători spun că locul degajă un magnetism impresionant şi energii foarte puternice, după cum rar le-a fost dat să vadă. Construcţia perfect izolată şi ascunsă de ochii celor din exterior favorizează o stare de introspecţie si de meditaţie întalnită în lăcaşele de cult.


Pelerinaj la "Templul Ursitelor"

Atraşi de misterul locului aici sosesc oameni din toată ţara şi din toate colţurile lumii. Americani, japonezi, italieni, români din ţara Făgăraşului sau din toate regiunile ţării, oameni bătrâni, bonavi, mame cu copii, tineri în căutare de alinare sau de senzaţional vin la templul făcător de minuni. S-a observat ca dorinţele se împlinesc cel mai bine în trei zile din an: de Sfântul Gheorghe, la Lăsata Secului de Paşti şi la Schimbarea la Faţă.

Mărturiile unor preoţi şi feţe de rang înalt care au vizitat aşezamântul au dus la recunoaşterea valorii spirituale a acestuia prin sfinţirea lui de către înalt Preasfinţia Sa Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului.

Dincolo de orice controverse şi speculaţii, Templul de la Şinca Veche este un loc de reculegere ideal, de un mister şi o puritate cu totul aparte

preluare de pe: http://ro.netlog.com/groups/ZAMOLXIS/blog/blogid=1051758

SINCA VECHE - templul initiatic predacic

Sinca Veche este o modesta asezare, aflata la 22 km de Fagaras si 45 km de Brasov. Aici s-a descoperit o incinta ce pare sa fie antecrestina. Locul, cunoscut ca "Manastirea ursitoarelor", a fost frecventat de localnici, care credeau, prin traditie, ca permite indeplinirea tuturor dorintelor. Intuitia taranului român, potrivit careia s-ar afla in preajma unui loc sacru nu a putut fi ignorata. Pe peretii altarului sapat in stânca, se pastraza din timpuri imemoriale câteva insemne ciudate pentru omul simplu. Fara sa-si puna multe intrebari, acesta le-a investit cu puteri magica. Sa fi gresit ei oare? Este vorba de cele doua triunghiuri intrepatrunse, care alcatuiesc semnul "Steau lui David", scrijelite pe peretii de stânca. Interiorul triunghiurilor adaposteste (!) semnul ying-yamg al filozofiei chineze. Alaturi, un basorelief ciudat, reprezinta imaginea unui personaj maiestuos, putin straniu in detaliile fiziologice. Este firesc sa ne intrebam ce cauta pe aceste tarâmuri simboluri apartinând altor culturi. Cum de s-a putut rataci pe un perete de stânca, deloc spectaculos, aceasta reprezentare ce nu apartine (din câte se stie) nici patrimoniului culturii pagâne, nici celei crestine de pe acest teritoriu. De unde acest transfer initiatic, atribuit altor culturi? Este adevarat, steaua lui David, formata din cele doua triunghiuri (principiul pozitiv, spiritual si cel de la baza, negativ) este un simbol arhetipal. Este posibil ca vechii sacerdoti ai acestui loc sa fi cunoscut forta energetica a Universului, intuita prin insumarea celor cinci elemente de la baza constituirii sale si cele doua principii fundamentale care explica permanenta miscarii materiei? Vechimea acestor inscrisuri sta marturie acestui fapt. Daca vreti sa va convingeti, este de ajuns sa vizitati Sinca Veche, o marunta localitate situata in unghiul formatde muntii Fagaras cu muntii Persani. Alaturi de aceasta zona s-a descoperit o asezare dacica importanta din punct de vedere spiritual. Ca este vorba de spiritualitate o demonstreaza si obiceiurile locale, care cinstesc locul si il socotesc daruit cu puteri magice deosebite.

preluare de pe: http://www.enciclopedia-dacica.ro/webring/nouaromanie.ro/redescoperirea%20romaniei_files/sinca%20veche.htm