Geoingineria, soluţia salvatoare pentru Terra?

Foto (10)

În ultimii ani, evenimentele asociate schimbărilor climatice au început să-şi facă simţită prezenţa peste tot în lume. De la recordurile de temperatură înregistrate în ultimii ani în numeroase părţi ale planetei (vara anului 2010 a fost cea mai caldă din istoria emisferei nordice) şi fenomenele meteorologice extreme (precum inundaţiile fără precedent din Pakistan şi seceta din China), efectele par de netăgăduit.

Dezbaterile aprinse din ultimii ani pe tema încălzirii globale au fost, în mare măsură, sterile. Chiar dacă reprezentanţii celor mai mari ţări au recunoscut că schimbările climatice provocate de om reprezintă o realitate care va afecta întreaga planetă, discuţiile la nivel global pe această temă nu au produs soluţii.

Principala cale de rezolvare a încălzirii globale provocate de om este reducerea emisiilor de gaze poluante ce duc la încălzirea atmosferei. Acest lucru implică renunţarea la utilizarea combustibililor fosili în favoarea energiei regenerabile şi non-poluante, sau cel puţin diminuarea gradului de utilizare a acestora. Deşi s-au făcut paşi în această direcţie, cele mai multe ţări nu par dispuse să reducă nivelul de emisii poluante într-un ritm care să încetinească efectul de încălzire globală.

Tot mai mulţi oameni de ştiinţă din întreaga lume propun o soluţie alternativă (sau cel puţin complementară) pentru a rezolva problemele provocate de schimbările climatice: geoingineria. Ce este geoingineria? Nici mai mult, nici mai puţin decât modificarea directă, la scară largă, a mediului planetar, în scopul contracarării efectelor schimbărilor climatice provocate de om.

Iniţial, această idee părea mai mult o propunere ştiinţifico-fantastică a oamenilor de ştiinţă, iar cei care abordau acest subiect nu erau văzuţi cu ochi buni de către vasta majoritate a cercetătorilor. În ultimii ani, însă, ca urmare a ritmului redus cu care au fost adoptate măsurile de reducere a emisiilor, aceste variante au devenit din ce în ce mai plauzibile.

Organizaţii prestigioase precum The Royal Society, cea mai veche societate ştiinţifică din lume, pledează acum în favoarea geoingineriei, solicitând factorilor de decizie să ia în calcul această variantă drept un plan de rezervă pentru problema încălzirii globale. În 2006, Paul Crutzen, câştigător al Premiului Nobel în Chimie pentru cercetările efectuate asupra găurii din stratul de ozon, a publicat în jurnalul Climatic Change un articol în care anunţa că omenirea ar putea fi nevoită să recurgă la geoinginerie în cazul în care încălzirea globală scapă de sub control.

Mulţi activişti de mediu protestează vehement împotriva geoingineriei, considerând că existenţa acestui plan de rezervă distrage atenţia de la adevărata problemă, reducerea emisiilor de carbon, şi permite părţilor implicate să amâne luarea unor decizii necesare în acest domeniu. Un alt motiv pentru care aceştia se opun geoingineriei este riscul ca aceasta să aibă consecinţe neprevăzute, care să înrăutăţească situaţia.

Cum a apărut, însă, ideea geoingineriei, şi cât de fezabilă este această soluţie?

Istoria geoingineriei

Ideea manipulării pe scară largă a climei unei planete a fost popularizată pentru prima dată de scrierile de tip science-fiction. Acestea au introdus conceptul de terraformare, prin care planete precum Marte erau transformate pentru a deveni locuibile de către oameni.

Cu toate acestea, scriitorii romanelor ştiinţifico-fantastice nu au fost primii care s-au gândit la modificări climatice la nivel planetar. Suedezul Svante Arrhenius, care a trăit între 1859 şi 1927, a fost primul om de ştiinţă care a recunoscut legătura dintre dioxidul de carbon şi efectul de seră, acesta realizând în 1896 că folosirea cărbunelui pe scară largă drept sursă de energie va conduce la încălzire globală. Arrhenius a luat în calcul ipoteza arderii a unei cantităţi mai mari de cărbune, pentru a crea un efect de seră care să facă iernile suedeze mai puţin neplăcute.

Sovieticii au fost primii care s-au gândit să pună în practică geoingineria, cercetătorii din URSS propunând în anii 1960 mai multe metode prin care tundra îngheţată să fie încălzită, pentru a fi transformată în teren fertil care să poate fi folosit în agricultură.

Astăzi, oamenii de ştiinţă dedicaţi studiului climei afirmă că o creştere a temperaturii la nivel global cu mai mult de 2 grade Celsius ar putea avea consecinţe devastatoare, fiind imperios necesar ca acest eveniment să fie evitat. Ultimele estimări ale specialiştilor arată că o reducere cu 50% a emisiilor de dioxid de carbon până în 2050 ar fi insuficientă pentru a menţine încălzirea globală sub pragul celor 2 grade.

Deşi majoritatea ţărilor lumii a luat parte la Summitul de la Copenhaga din 2009 dedicat schimbărilor climatice, acordul atins la această întâlnire de rang înalt nu obligă ţările să reducă masiv emisiile poluante.

Cum reducerea emisiilor de dioxid de carbon nu are loc într-un ritm suficient de rapid pentru a evita un deznodământ nedorit, oamenii de ştiinţă au elaborat mai multe variante prin care geoingineria ar putea ajuta la atingerea acestui ţel important.

Profesorul John Shepherd, conducătorul unui studiu exhaustiv efectuat de Royal Society asupra geoingineriei, a afirmat: “Niciuna dintre tehnologiile geoinginereşti nu constituie o soluţie magică, toate prezintă riscuri asociate. Este esenţial să reducem emisiile de carbon, dar trebuie să luăm în calcul şi posibilitatea deloc nerealistă că vom eşua să facem acest lucru. De aceea, dacă va fi nevoie de un «Plan B», este nevoie să efectuăm acum cercetările necesare pentru a vedea ce impact ar avea geoingineria şi cum ar putea fi ea aplicată în cazul în care vom avea nevoie”.

Cele două metode

Ideile geoinginereşti sunt numeroase şi variază de la idei practice, aplicabile astăzi, la propuneri fanteziste, aparent desprinse din paginile unui roman science-fiction. Toate, însă, par să se încadreze în una din cele două direcţii abordate: reducerea nivelului dioxidului de carbon din aer, diminuând astfel efectul de seră, sau scăderea cantităţii de energie solară absorbite de planetă, care ar avea un efect de răcire asupra acesteia.

Prima variantă abordează direct sursa problemei – dioxidul de carbon prezent în atmosferă în exces, pe când cea de-a doua tratează simptomele, nu cauza. Oamenii de ştiinţă consideră că soluţiile ce scad temperatura planetei prin reducerea nivelului de energie solară absorbit de către Terra trebuie folosite doar ca un răspuns rapid la o creştere semnificativă a temperaturii, pentru că acestea nu rezolvă o altă problemă provocată de dioxidul de carbon, acidificarea oceanelor, care are ca efect distrugerea ecosistemelor marine.

Reducerea nivelului dioxidului de carbon poate fi obţinută prin mai multe metode, iar cea mai simplă pare a fi plantarea de păduri. Această soluţie pare, însă, ineficientă şi costisitoare, necesitând întinderi mari de pământ pentru a produce un efect notabil.

O altă propunere ia în calcul folosirea oceanului ca mediu de stocare a carbonului. Acum, oceanul absoarbe 25% din emisiile de dioxid de carbon ce au ca sursă acţiunile umane. Unii cercetători propun introducerea de fier în apa oceanului, fapt ce ar conduce la dezvoltarea fitoplanctonului.

Metodele mai puţin fanteziste implică extragerea dioxidului de carbon din aer prin metode chimice (folosirea de hidroxid de sodiu pentru a obţine carbonat de sodiu) sau fizice (prin folosirea de filtre care elimină dioxidul de carbon din aer), ca apoi acesta să fie stocat în pământ. Aceasta variantă are avantajul de a ţinti direct cauza încălzirii globale, însă este costisitoare. David Keith, expert în geoinginerie la Universitatea din Calgary, a fondat compania Carbon Engineering. Inginerii companiei au proiectat turnuri gigant care au rolul de a purifica aerul, eliminând dioxidul de carbon cu ajutorul hidroxidului de sodiu. Printre cei convinşi de propunerea lui Keith se numără Bill Gates, care a investit 5 milioane de dolari în companie.

Cercetătorii în domeniul energiei şi mediului de la Institution of Mechanical Engineers din Marea Britanie au conceput, de asemenea, o “pădure” de copaci artificiali ce absorb dioxidul de carbon din aer şi îl stochează în pământ. Tim Fox, şeful departamentului de Mediu al organizaţiei, a explicat: “tehnologia necesară producerii acestor «copaci» capabili să absoarbă dioxid de carbon există deja – ce-i drept, într-o fază incipientă. De aceea, este esenţial ca guvernul şi companiile private să prioritizeze finanţarea acestor tehnologii, pentru ca ele să poată folosite în timp util şi pe o scară suficient de largă încât efectul lor să fie vizibil”.

Blocarea razelor Soarelui, soluţia de avarie

Cea de-a doua variantă, considerată o soluţie ce trebuie aplicată doar în cazul unei crize climatice, este “managementul radiaţiilor solare”, denumire dată metodelor propuse pentru a obţine reducerea cantităţii de raze solare absorbite de către planeta noastră.co

Temperatura medie înregistrată pe Terra este produsul echilibrului dintre radiaţiile solare absorbite de către Pământ şi radiaţiile infraroşii pierdute în spaţiu. Astfel, intervenind asupra unui element ce formează această ecuaţie, oamenii pot răci planeta fie contribuind la mărirea cantităţii de radiaţii solare pierdute în spaţiu, fie prin reducerea cantităţii de radiaţii solare absorbite de către planetă.

Printre tehnicile propuse se numără blocarea parţială a razelor soarelui şi modificarea albedoului, adică a coeficientului de reflectare al solului, clădirilor şi chiar al norilor.

Pentru a creşte proporţia de energie luminoasă radiată înapoi în spaţiu, cercetătorii au prezentat mai multe propuneri: folosirea predominantă a culorii alb pe acoperişurile aşezărilor umane, utilizarea în agricultură a speciilor de plante a căror frunze reflectă mai multă lumină în spaţiu şi chiar acoperirea unor suprafeţe mari ale deşerturilor planetei cu fragmente largi de materiale ce prezintă un albedo ridicat.

Fiecare dintre aceste metode are dezavantajele sale: aşezările umane constituie doar 2% din suprafaţa planetei, astfel că chiar şi un pas radical precum vopsirea în alb a tuturor acoperişurilor clădirilor de pe Terra nu ar fi suficient pentru a reduce temperatura globală. Totuşi, această metodă ar putea produce rezultate locale, ajutând la reducerea temperaturilor ridicate din aglomeraţiile urbane.

În ceea ce priveşte agricultura, folosirea plantelor cu un grad de reflexie mare ar influenţa semnificativ temperatura globală, însă această soluţie ar implica reducerea productivităţii, lucru greu de acceptat atunci când populaţia globală atinge 7 miliarde şi este în continuă creştere.

Transformarea deşerturilor în “oglinzi” gigant ar reduce temperatura planetei, însă riscă să producă efecte secundare nedorite, prin modificarea circulaţiei atmosferice, lucru ce ar putea provoca evenimente climatice nedorite, precum musonii.

Există şi metode inedite propuse de unii oameni de ştiinţă: lansarea pe orbită a unui paravan solar gigant. Acesta ar reflecta înapoi în spaţiu doar 2% din lumina soarelui, astfel că oamenii nu ar observa o scădere semnificativă a luminozităţii, însă această reducere ar fi suficientă pentru a compensa creşterea de temperatură provocată de dioxidul de carbon din atmosferă.

Creşterea capacităţii de reflexie a norilor, soluţia salvatoare?

O idee propusă pentru prima dată în 1999 de către un om de ştiinţă american, Jonathan Latham, are ca ţintă norii ce plutesc deasupra oceanelor. Pornind de la faptul că aceştia reflectă în spaţiu o bună parte din radiaţia emisă de soare, el propune folosirea unor nave pentru a lansa spre nori jeturi fine de apă de mare.

Astfel, norii ar conţine mai multe particule, reuşind să reflecte mai multe raze solare înapoi în spaţiu şi compensând astfel efectul de încălzire globală provocat de emisiile de dioxid de carbon.

Un inginer scoţian, Stephen Salter, a conceput un plan pe baza ideii lui Latham. Conform acestuia, este nevoie de maxim 1.500 de vase care să patruleze oceanele planetei. Acestea ar trage după ele propulsoare capabile să ridice particulele de apă de mare la o altitudine suficient de mare ca să permită vântului să le poarte spre nori.

Salter estimează că pentru construcţia a 300 de nave, numărul minim de ambarcaţiuni care ar asigura un efect notabil asupra climatului planetar, este necesară o sumă de 600 de milioane de dolari, la aceasta adăugându-se anual încă 100 de milioane de dolari pentru costurile operaţionale.

Cercetătorii estimează că folosirea acestei metode ar conduce la o reducere semnificativă a temperaturii globale, însă există riscul de a produce schimbări neaşteptate asupra curenţilor oceanici şi sistemelor climatice.

O altă variantă luată în calcul de oamenii de ştiinţă este aceea de a imita efectul produs de erupţiile vulcanice. Cercetătorii au descoperit că erupţia vulcanului Pinatubo în 1991 a dus la o reducere a temperaturii globale cu 0,5 grade Celsius. Acest lucru s-a datorat sulfului aruncat de erupţia vulcanică în stratosferă, partea superioară a atmosferei.

Primul care a propus folosirea sulfului ca metodă de răcire a planetei a fost fizicianul rus Mihail Budyko, în anii ‘70, însă această variantă a început să fie cu adevărat luată în serios în 2006, când a fost propusă de Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie. Un mare avantaj al acestei propuneri este costul relativ scăzut, fiind necesare doar câteva aeronave capabile de a zbura la altitudini mari, unde ar urma să pulverizeze aerosoli de sulf.

Şi această variantă prezintă riscuri, susţin contestatarii proiectului, care afirmă că injectarea de sulf în atmosferă ar putea duce la reducerea stratului de ozon şi la ploaie acidă, care ar decima flora şi fauna. De asemenea, experţii avertizează că un astfel de proiect ar putea produce efecte pozitive asupra unei bune părţi a suprafeţei Pământului, dar cu costul înrăutăţirii climei în Africa (unde temperaturile ar fi mai ridicate, iar climatul mai uscat) şi în India, unde nivelul precipitaţiilor ar scădea masiv.

Este geoingineria o soluţie realistă pentru problemele
climatice?

Efectuarea de experimente geoinginereşti pe plan global pare să rămână pentru următorii ani doar o variantă teoretică, recunosc cercetătorii implicaţi în acest domeniu. Aceştia însă insistă ca acest plan de rezervă să fie luat în serios, mai ales în cazul în care emisiile de dioxid de carbon nu vor fi reduse la timp, iar schimbările climatice vor avea efecte devastatoare, precum topirea gheţarilor din Groenlanda.

David Keith, profesor la Universitatea din Calgary şi expert în geoinginerie de peste 20 de ani, afirmă că “treptat, omenirea dezvoltă uneltele tehnologice ce ne permit să avem un control tot mai mare asupra mediului şi climei. Vom ajunge să putem controla clima la nivel global – poate nu în 20 de ani, dar într-un secol, cu siguranţă. De aceea este esenţial să începem de acum să analizăm ce înseamnă să deţinem această putere, ce implicaţii morale şi politice are acest lucru. Este important pentru a putea construi instituţiile care ne vor permite să folosim eficient această tehnologie. Exemple precum e-mailul sau telefoanele mobile ne arată că tehnologia evoluează cu o viteză mai mare decât cea cu care se schimbă sistemele noastre sociale. Aşadar, trebuie să anticipăm felul în care vom aplica această tehnologie”.

Mulţi ar putea considera periculoasă ideea de bază a geoingineriei – omul să încerce să modifice întreaga planetă – însă aceasta nu reprezintă nimic nou. Acest lucru se întâmplă deja, iar în ultimii ani tot mai mulţi oameni de ştiinţă denumesc perioada în care Terra a fost dominată de om drept Antropocen, pentru a reflecta faptul că nicio altă specie nu a schimbat faţa acestei planete într-atât.

Vasta majoritate a ecosistemelor planetei poartă urmele prezenţei omului, iar geoingineria implică doar direcţionarea acestei imense influenţe umane pe o cale ce va permite perpetuarea speciei noastre, prin menţinerea parametrilor climatici planetari la un nivel de echilibru.

Nici cei mai mari susţinători ai geoingineriei, precum David Keith, nu afirmă că aceasta ar fi soluţia pentru încălzirea globală. “Reducerea emisiilor de carbon constituie prioritatea numărul unu, fără dubiu. A te gândi la geoinginerie ca fiind singura soluţie este absurd”, afirmă acesta.

Vor reuşi marile puteri să accepte reducerea emisiilor de carbon?

Protocolul de la Kyoto, singurul tratat cu impact global care limitează emisiile de carbon, urmează să expire la finalul anului 2012. SUA şi China, ţările cu cele mai mari emisii, nu se numără printre cele care au căzut de acord să reducă emisiile de gaze poluante.

La finalul acestui an, între 28 noiembrie şi 9 decembrie, urmează să aibă loc la Durban, în Africa de Sud, summitul ONU asupra schimbărilor climatice. Mai multe ţări, printre care Brazilia, Africa de Sud, India şi China, au anunţat că extinderea protocolului Kyoto constituie prioritatea numărul unu a acestei întâlniri de nivel înalt. Cu toate acestea, şansele ca acest summit să ducă la o nouă rundă de reducere a emisiilor poluante este zero, această variantă fiind exclusă din start de SUA, Japonia, Canada şi Rusia.

Uniunea Europeană a anunţat că va accepta o nouă rundă de reducere a emisiilor doar dacă acest lucru va fi acceptat şi de către alte ţări, inclusiv India şi China, ce nu sunt obligate în acest moment să limiteze emisiile de gaze poluante.

În acest context, în care societatea nu pare dispusă să accepte reduceri masive ale emisiilor poluante, este de aşteptat ca schimbările climatice să devină, pe zi ce trece, mai devastatoare. De aceea, planul de rezervă, geoingineria, ar putea constitui ultima speranţă a omenirii.

preluare de pe sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Noua Era Glaciara: Pamantul ca un bulgare de nea

Dupa ce, de ani de zile, aflam pe pielea noastra ca verile sunt din ce in ce mai fierbinti, iata ca, de la o vreme, a aparut o noua amenintare.

Savantii ne anunta ca nu de caldura trebuie sa ne temem, ci de iarna care va sa vina.

Si care ar fi cauzele acesteia?

Noi si “efectele adverse” ale dezvoltarii civilizatiei noastre?

Sau e ceva de dincolo de noi?

Una calda, una rece… si tot asa

In ultimele doua milioane de ani, Terra a trecut prin vreo 20 de glaciatiuni.

Acestea au durat in total 1.800.000 de ani, acoperind 90% din perioada despre care discutam.

Suntem foarte norocosi sa fi apucat o blanda perioada interglaciara.

Ultima glaciatiune a inceput in urma cu aproximativ 115.000 de ani.

Temperaturile medii au inceput sa scada, ajungand sa fie cu 7-10 grade mai mici decat astazi.

Iarna a juns la apogeu cu 18.000 de ani in urma.

Scuturi de gheata groase de cativa kilometri acopereau cea mai mare parte a Americii de Nord si Europei.

A urmat o schimbare foarte rapida de situatie: in urma cu 10.000 de ani, temperaturile au crescut din nou; glaciatiunea luase sfarsit.

De atunci, au mai existat cateva “toane”, precum Mica Era Glaciara, cum a fost numita perioada dintre anii 1350 si 1850 d.Hr.

In acesta grea jumatate de mileniu, recoltele agricole au avut mult de suferit, iar foametea a bantuit deseori in Europa.

In Anglia, in perioada respectiva, Tamisa ingheta de la un mal la altul, iar pe gheata astfel formata se organizau targuri de iarna.

Inghetau si canalele din Olanda, iar in anul 1780, portul New York a inghetat asa de zdravan, incat se putea merge pe jos din Manhattan pana pe insula Staten.

Timp de sute de milioane de ani, Terra a cunoscut alternante climatice.

Perioade cu clima tropicala au fost precedate si urmate de lungi epoci in care gheata a acoperit planeta pe intinderi mari.

Or, daca asemenea lucruri s-au tot intamplat in decursul istoriei Pamantului (si in absenta efectelor perturbatoare ale civilizatiei umane), e logic sa presupunem ca s-ar putea repeta.

Iar daca se vor repeta, va fi vorba despre fenomene in producerea carora oamenii chiar nu au nici un amestec, caci doar legile inca neintelese care guverneaza miscarea corpurilor ceresti fi-vor vinovate de lunga iarna ce ne-asteapta.

Stiu, e poetic si abscons.

Lamuririle urmeaza.

Astronomii si teoriile lor

Incercand sa explice aparitia erelor glaciare si a subdiviziunilor lor, glaciatiunile, astrofizicianul sarb Milutin Milankovitch (1879-1958) a emis teoria conform careia erele glaciare sunt efecte ale modificarilor pe care le sufera orbita Pamantului in miscarea acestuia in jurul Soarelui.

Asa-numitele cicluri Milankovitch sunt de trei tipuri.

In primul rand, pot aparea variatii ale formei orbitei Pamantului (excentricitatea).

Orbita are conturul unei elipse, iar lungimea axelor ei poate varia, facand-o mai mult sau mai putin alungita.

In al doilea rand, poate varia unghiul dintre axa de rotatie a Pamantului si planul orbitei (oblicitatea).

Si, in fine, pot aparea variatii ale directiei in care este orientata axa de rotatie a planetei (precesie), asa cum oscileaza axa unui titirez fata de verticala.

Toate acestea afecteaza cantitatea de caldura pe care Pamantul o primeste de la Soare.

Milankovitch a calculat efectele respectivelor variatii de-a lungul ultimilor 600.000 de ani si a gasit o corelatie intre ciclurile cosmice descrise de el si periodicitatea erelor glaciare.

Ideea parea promitatoare, dar nu a fost luata in serios pana spre mijlocul anilor ‘70 din secolul XX, cand noi date au venit sa intareasca unele dintre afirmatiile astrofizicianului sarb.

Cauza principala, dupa Milankovitch, ar fi excentricitatea.

Alungirea elipsei inseamna ca, la un moment dat, Pamantul se va gasi la o distanta marita fata de Soare, deci va primi mai putina caldura si gata glaciatiunea!

Excentricitatea variaza cu o periodicitate de cca 100.000 de ani, aproximativ aceeasi cu care apar glaciatiunile. Pare o corelatie convingatoare si, cu toate acestea, nu toata lumea e convinsa de ea.

Profesorul Richard Muller, de la Lawrence Berkeley Laboratory din California, este unul dintre “necredinciosi”.

El sustine ca, desi Milankovitch a descris corect, in linii mari, cele trei cicluri cosmice, metodologia sa nu a fost fara cusur.

Muller afirma ca efectul excentricitatii este mai slab decat credea savantul sarb, iar suprapunerea dintre periodicitatea variatiilor orbitei si cea a aparitiei erelor glaciare nu este perfecta.

Exista si o alta teorie, ce are la baza un ciclu cosmic nestudiat de Milankovitch: orientarea orbitei Pamantului, care se modifica in raport cu ecuatorul Soarelui.

Cand Pamantul se apropie de planul ecuatorului solar, el cade victima asa-numitului praf zodiacal – pulberi provenite din evaporarea cometelor si din ciocnirile asteroizilor.

Iar acest praf, aidoma cenusii vulcanice, spun adeptii teoriei, impiedica razele Soarelui sa ajunga pe suprafata Terrei.

Cand insa Muller a cautat in gheturile din Groenlanda dovezi care sa confirme aceasta teorie, a gasit cu mult mai putin praf decat se astepta, asa ca nici teoria prafului zodiacal n-a reusit sa explice, de una singura, aparitia erelor glaciare.

Dupa parerea savantului american, acestea se datoreaza unei multitudini de cauze, intre care anumiti factori interni, proprii Terrei, care potenteaza efectele ciclurilor cosmice pentru a declansa o racire de durata a climei.

De unde stim cum a fost?

Pe toti ne intereseaza cum va fi vremea, dar unii vor sa stie cum a fost vremea.

Paleoclimatologia exploreaza trecutul climatic al planetei noastre, dezvaluind, unul cate unul, secretele vremii de acum mii si milioane de ani.

Metodele sunt diverse.

Astfel, pot fi utilizate marturii istorice, cum sunt vestigiile artei rupestre.

Oamenii primitivi desenau animale care traiau in zona respectiva si aceasta constituie o marturie asupra conditiilor de clima.

Am putut afla, astfel, ca Sahara era, in urma cu sapte mii de ani, o intindere verde, roditoare, populata de animale specifice zonelor de campie, animale care azi nu mai exista in pustiul saharian.

Desene ce reprezinta asemenea animale au fost descoperite in marele desert si, iata, avem marturia indirecta, dar clara, ca pe atunci clima acestei parti a Africii era cu totul altfel decat azi.

Studiul unor organisme marine fosile, cum sunt foraminiferele, poate aduce informatii asupra temperaturilor din acele perioade indepartate.

O metoda frecvent utilizata este studiul ghetii din zone unde aceasta s-a acumulat, in decursul timpului, strat dupa strat (cum s-a intamplat in Antarctica).

Cu ajutorul unor utilaje speciale, care foreaza vertical, sunt extrasi cilindri lungi de gheata, numiti carote.

Analiza lor aduce informatii precise despre temperatura la care s-a format gheata in straturile ce corespund diverselor perioade.

Mai precis, temperatura este corelata cu concentratia anumitor izotopi ai hidrogenului si ai oxigenului din apa.

In gheata pot fi incluse si bule de aer, datorita carora poate fi studiata compozitia atmosferei in perioade mai indepartate sau mai recente din istoria Pamantului.

Asemenea bule de “aer stravechi” se gasesc uneori si in chihlimbar sau in diferite minerale si roci.

In fine, o metoda mult folosita pentru cunoasterea climei din trecut este dendrocronologia, bazata pe studiul inelelor de crestere ale copacilor, intrucat acestea prezinta caracteristici legate de temperatura si de regimul precipitatiilor.

Iarna vine din Soare

Daca ipotezele cu amenintari venite din spatiul extraterestru va pasioneaza, iata o varianta dezvoltata de astrofizicienii de la Centrul National de Cercetare Stiintifica din Franta.

Este un posibil scenariu al efectelor climatice generate de intrarea Soarelui intr-un nor de gaze dense.

In jurul astrului zilei se afla o “bula” imaginara, numita heliosfera, ce reprezinta zona in care isi face simtita influenta asa-numitul vant solar, o emanatie a Soarelui compusa din particule subatomice incarcate electric (protoni si electroni), nuclee de heliu si radiatii magnetice (campul magnetic al Soarelui).

Vantul solar bate in toate directiile, cu viteze supersonice, pentru ca, la o anumita distanta de Soare, sa slabeasca brusc: viteza sa devine subsonica si, in cele din urma, el nu mai razbate in spatiul interstelar.

Zona in care vantul solar isi inceteaza activitatea, intalnind mediul interstelar, poarta numele de heliopauza.

In spatiul interstelar exista, de asemenea, materie: atomi de heliu si de hidrogen, particule incarcate electric, praf cosmic.

Numai ca respectiva materie nu este distribuita uniform.

In unele zone, trebuie sa rascolesti prin 1.000 cm3 de spatiu ca sa gasesti un atom de gaz, in timp ce, in alte zone, materia interstelara formeaza nori gigantici, foarte densi.

Acum vine partea cea mai palpitanta.

De fapt, nu chiar acum, ci peste vreo doua milioane de ani.

Atunci, Soarele, care acum se plimba linistit printr-o zona aproape goala a galaxiei noastre, va intalni unul dintre acesti nori uriasi si va intra drept in el.

Intr-o asemenea zona de gaze dense, miscarea Soarelui va produce un curent de materie, un vant interstelar, asa cum, atunci cand mergem cu motocicleta, inaintarea acesteia produce o miscare in sens opus a aerului – ceea ce simtim noi ca fiind vantul ce ne bate in fata.

In heliopauza, vantul solar nu va mai intalni, asadar, un mediu interstelar aproape vid, ci unul dens populat cu materie.

Particulele incarcate electric vor fi respinse de cele din vantul solar, dar particulele neutre, precum praful, vor patrunde in heliosfera.

Pamantul se va afla chiar in zona de contact (sau de conflict), unde se infrunta cele doua vanturi.

Planeta noastra va fi, asadar, bombardata de tot ceea ce se misca pe-acolo: particule incarcate electric (care, probabil, vor fi respinse in mare masura de atmosfera terestra) si praf.

Ei, si tocmai praful va fi problema.

Datorita gravitatiei, acesta va tinde sa se acumuleze in jurul Soarelui, corpul ceresc cel mai mare (si care exercita, prin urmare, cea mai puternica atractie gravitationala) din sistemul solar.

Dar Soarele se afla in continua miscare, asa ca praful se va tari in urma lui formand o trena ca o coada de cometa.

Iar biet Pamantul nostru, cum se invarte el mereu in jurul Soarelui, va fi bombardat mai tot anul de particule – mai rare, dar destule -, iar o data pe an, cand va trece fix prin coada densa a Soarelui, va fi invaluit de un nor greu de pulbere cosmica.

Si nu va fi nici o placere.

Acest praf va impiedica radiatia solara sa ajunga la Pamant si sa-l incalzeasca asa cum face de miliarde de ani.

La scara mai redusa, si eruptiile vulcanilor pot avea efecte de acest soi.

Cand, in anul 1991, a erupt Pinatubo (din Filipine), temperatura medie anuala a fost cu 0,5 grade sub cea obisnuita.

Iar eruptia vulcanului indonezian Tambora (1815), care a aruncat in atmosfera cantitati imense de cenusa vulcanica, a avut ca efect o scadere sensibila a temperaturii medii: anul urmator, 1816, a fost supranumit “anul fara vara”.

In cazul unei invaluiri generale in praf, temperatura medie anuala ar putea scadea, in numai cativa ani, cu vreo 30 grade.

Nu numai praful ne-ar dauna, ci si hidrogenul prezent in norul gazos.

Hidrogenul s-ar combina cu oxigenul atmosferic si ar forma apa; procesul s-ar petrece in partea superioara a atmosferei, la 80 km de scoarta terestra, unde temperaturile sunt de zeci de grade sub zero; prin urmare, apa rezultata ar ingheta instantaneu, formand nori de cristale de gheata care ar reflecta razele solare, impiedicandu-le, in buna masura, sa ajunga la Pamant.

Rezultatul?

O racire si mai accentuata.

O astfel de iarna ar face sa dispara un numar incalculabil de vietuitoare.

Dupa atatea vesti proaste, una buna (oarecum…): acest scenariu nu este, totusi, foarte precis.

Nu e deloc simplu sa prevezi ce se va intampla peste doua milioane ani, sa calculezi consecintele intrarii Soarelui intr-un nor de praf cosmic si sa stabilesti masura in care heliosfera ne va proteja de amenintarile mediului interstelar.

Daca e prea cald, vine iarna

Ce se va intampla in Europa in conditiile incalzirii globale a climei?

a) Va fi vara tot timpul.

b) Va fi iarna tot timpul.

Raspuns corect: b

Aceasta este parerea unei parti a comunitatii stiintifice internationale; noi nu ne asumam raspunderea, iar cealalta parte a comunitatii stiintifice – nici atat.

Dar poate va intereseaza sa cunoasteti logica acestui raspuns, pentru ca o logica exista.

E vorba despre vechea poveste cu incalzirea globala cauzata de efectul de sera.

Ca temperaturile medii anuale au tendinta sa creasca, e clar.

Ca asta ar putea duce la topirea calotelor glaciare – suna logic.

Paradoxala pare doar afirmatia ca, in cazul in care clima ar continua sa se incalzeasca, Europa ar putea cunoaste o iarna interminabila, practic o noua glaciatiune.

Fenomenul – spun specialistii – poate deveni posibil din cauza perturbarii mecanismului de actiune al Curentului Golfului (Gulf Stream). Caci daca Gulf Stream nu e, nici caldura in nordul Europei nu prea mai e.

Gulf Stream este un curent oceanic – asemanator unui fluviu care ar curge prin ocean -, si anume unul cald. Curentul Golfului ia nastere in apropierea Ecuatorului, se indreapta spre Caraibe si apoi o ia drept spre nordul Atlanticului.

Pe masura ce inainteaza spre miazanoapte, apa calda (care, la Ecuator, are 26-280C) se evapora, fapt ce duce la cresterea concentratiei de saruri.

La cca 55 de grade latitudine nordica, apele sarate, fiind mai dense, coboara la adancimi mai mari (2.000-3.000 m), unde, in contact cu apele reci de profunzime, se racesc la randul lor.

Intorcandu-se spre punctul de plecare, ele ies din nou la suprafata in dreptul Ecuatorului si ciclul se reia.

Dupa cum se vede, totul se bazeaza pe diferentele de temperatura, de salinitate si de densitate ale apelor Oceanului Atlantic.

Or, daca gheturile polare s-ar topi, apa oceanului s-ar indulci, iar modificarile de salinitate ar putea perturba delicatul echilibru al fenomenului.

Iar daca apele calde ale Curentului Golfului nu ar mai scalda coastele nordice ale continentului european si insulele din preajma lor, clima acestor tinuturi – care e suportabila doar datorita curentului cald al Golfului – s-ar modifica dramatic.

Islanda, Norvegia, Anglia ar fi acoperite de gheturi vesnice.

E un scenariu tulburator dar, asa cum afirma savantul italian Mario Giuliacci, nu stim cum vor evolua lucrurile.

E posibil ca temperatura sa se stabilizeze printr-un mecanism natural de compensare si reglare.

Cum se spune, natura va gasi o cale.

Asta nu inseamna sa ne culcam pe o ureche si sa stam linistiti, bizuindu-ne doar pe natura.

Efectul artificial de sera exista, e din ce in ce mai accentuat si orice masura care conduce la reducerea lui este binevenita.

Concluzie:

intervalul de timp in care vom trece de la clima actuala – care, sa recunoastem, e destul de placuta in zona temperata – la o iarna grea si nesfarsita variaza, dupa cum se vede, foarte mult.

Unii spun ca iarna “aceea” va veni cam in doua milioane ani.

Cei mai pesimisti o “asteapta” in numai 100-150 ani.

Fata de atata imprecizie, ce-ar mai fi de spus?

Important e sa avem timp sa ne cumparam ce ne trebuie si, mai ales, sa ne obisnuim cu ideea.

Si cu frigul!

Sursa: Descopera-Terra

Conspiraţia “efectului de seră”

Aşa-zisa “încălzire globală” a fost contestată încă de la formularea ei ca “teorie oficială”, ea fiind de fapt pretextul unei scheme financiare de redistribuţie la nivel global.

 

 

preluare de pe: blogul Prioritate de dreapta

Ora Pământului: o păcăleală josnică

Nimic nu întruchipează mai bine mișcarea de mediu deturnată de corporații decât josnica farsă „Ora Pământului”.
O dată pe an suntem bombardaţi în toată lumea de campania „bunului simț”, campanie susținută prin publicitate, TV, radio, panouri publicitare, pliante, ziare şi în toate modurile posibile pentru un eveniment care implică oprirea luminilor timp de o oră pe an și care te invită astfel „să iei atitudine împotriva schimbărilor climatice.”

Ceea ce Al Gore nu spune este faptul că în perioada Cretacicului nivelul de CO2 a fost 1000 de ori mai mare ca acum şi că nivelurile mării au fost atât de mari încât America de Nord cuprindea o mare interioară/continentală. Antarctica a fost acoperită de păduri temperate şi dinozauri.
Știința nu doar a eșuat în a demonstra că schimbarea climei antropice are loc – în măsura în care acest domeniu este tratat de susținătorii Casei Albe, precum John Holdren care a redenumit „încălzirea globală” în „schimbarea climei globale” și mai nou în cea mai ambiguă versiune „alterarea climei globale”, dovezile arătând astfel că „oamenii de știință” ce tratează trivial această teorie au fraudat publicul de nenumărate ori. Demn de remarcat este faptul că John Holdren în persoană este o creatură a centrului Harvard Belfer, care este denumit de fapt după magnatul petrolier corupt Robert Belfer. O mare parte din politica ce provine din centrul Belfer sfârșește în fața delegaților ce iau parte la cele mai frauduloase și ineficace summit-uri privind schimbările climatice ce au fost ținute recent în Copenhaga și Cancun.

Dacă ne oprim puțin să analizăm corporațiile ce sponsorizează „Ora Pământului” sau WWF (World Wide Fund – Fondul Mondial pentru Natură), sau mulțimea bancherilor și a industriilor petroliere care-și dirijează politica climatică în centre precum Belfer Center de la Harvard, ar trebui să ne dăm seama că aceștia, împreună cu multe alte societăți, au contribuit la profanarea planetei, au deturnat ecologia și o mulțime de activiști bine intenționați întrucât interesele acestor corporații sunt îndreptate numai spre a profana planeta și civilizațiile următoare, numai că acum au perceput și o justificare morală.
La ce altceva să te aștepți de la o organizaţie atât de mare cu numeroase corporații și afiliați?
Pentru a rezolva aceste probleme, soluţiile propuse implică, desigur, consolidarea puterii aflate în mâinile guvernului, o primă soluţie fiind taxele pe carbon care să fie plătite direct la bancherii privaţi, regulamente, reguli și legi pe care numai corporațiile megalitice și le-ar putea permite ca să corespundă acestor competiții de eliminare care au cauzat mediului prejudicii considerabile, reale și verificabile.

„Ceasul de carbon” a lui Deutsche Bank. Ideea că bancherilor, recunoscuți în mod universal pentru lăcomia și mizeria umană, le-ar păsa vreun pic de mediu este absolut ridicolă. Dar dacă se ia în considerare faptul că Deutsche este unul dintre „participanţii de vârf” în piaţa creditelor de carbon, atunci are sens.
Cum rămâne cu realele pericole de mediu? Cum rămâne cu industria nucleară dezlănțuită, cu uraniul sărăcit și depozitat în teatrele de conflict aflate în expansiune continuă antrenate de către Occident, cum rămâne cu plantele modificate genetic, cu deplasarea animalelor și coruperea speciilor naturale care locuiesc pe această planetă? Sau cum rămâne cu ineficientele mega industrii agricole, de logistică și petrol, cu erbicidele și pesticidele otrăvitoare aruncate pe produsele noastre alimentare de companii precum Monsanto sau cu comerțul liber care arde tone de combustibil diesel pentru a aduce brelocuri din plastic de la fabricile din China pe meleagurile Americii, iar lista poate continua la infinit.
Soluţiile reale, în general, nu implică guverne și corporaţii, de fapt, ca o necesitate, ele trebuie să le excludă. „Mariajul” dintre interesele corporatiste şi reglementările guvernamentale ar trebui să fie ceva asupra căruia să putem cădea cu toții de acord, indiferent unde ne-am situa în spectrul politic.
Soluţiile reale implică o educaţie reală în ştiinţă, tehnologie, design, şi fabricație. Acest lucru le oferă oamenilor din toate nivelurile societăţii posibilitatea de a evalua corect problemele şi de a aplica soluţii locale.
Agricultura ecologică la nivel local cuplată pieței locale de fermieri ar putea elimina complet necesitatea otrăvii Monsanto, îngrăşămintele şi culturile modificate genetic și de aici s-ar continua cu înlocuirea reţelelor logistice petroliere intensive care distribuie mari cantități de produse agroalimentare.
De fapt, dacă stai bine să te gândești, aproape toate aceste soluţii reale implică o comunitate adevărată şi o acţiune locală. Acestea nu sunt soluții care implică politici, taxe, şi regulamente, ci mai degrabă tehnologia, educaţia constructivă, soluţii tehnice pragmatice, care nu numai că ar face mediul nostru mai locuibil, dar ar face ca economiile noastre locale şi comunităţile să devină viabile şi autonome. Motivul pentru care acest lucru nu se face? Veţi observa că nici una dintre aceste activităţi nu necesită sponsori precum Walmart, Nike, IBM, Toyota, Bank of America, Coca-Cola, HSBC, CitiBank, IKEA, Nokia etc.
Așadar, are vreun sens faptul că problemele reale şi soluţiile lor au devenit ţinta unor prădători precum conglomeratul corporativ care este WWF? Are vreun sens ideea lor de a ne oferi soluții „alternative”, centralizate și corporative care înlocuiesc activismul local?

Spre a înțelege mai bine cum stau lucrurile, fiecare ar trebui să cerceteze pentru sine lista sponsorilor corporației World Wide Fund pentru a afla ce fel de nume se învârt aici și ce expun interesele reale ale corporatiștilor care ne țin într-un război perpetuu aflat pe marginea unei ruine financiare.
Sincer, chiar putem crede că acestor corporaţii le pasă de manipularea responsabilă a planetei? Că le pasă de oameni și de mediul înconjurător? Nu sunt ei în centrul celor mai oribile scandaluri, atrocităţi și războaie ale epocii noastre? Dacă suntem interesați de mediu ar trebui să cercetăm modul în care să ne putem ajuta pe noi și comunitatea în care trăim şi să devenim independenți de foamea petrolieră, de lumea devastatoare a corporaţiilor care își promovează propria versiune de „ecologism” prin intermediul unor organizaţii deturnătoare ca WWF. Ei au creat, prin propria viziune, o religie malthusiană ce are la bază ura umană și supunerea servilă pentru un guvern mondial ce „promite” să repare problemele pe care chiar el le-a creat.
Hai să fim mai deștepți de-atât și să privim un pic peste inițiativa aberantă care este „Ora Pământului” și să căutăm în ansamblu și la nivel local niște soluții reale. Să gândim și să acționăm local. Deja este știut de fiecare care sunt problemele la nivel local, în orașele natale sau cele în care locuim și în mod aproape sigur deja se știe ce este de făcut pentru a repara problema. Este ideal ca fiecare să facă tot ce este cu putință și în interesul personal spre a rezolva aceste lucruri pentru că nu necesită ca șarlatani precum Al Gore să te țină de mână în timpul acesta spre a-i plăti taxa pe carbon.

preluare: http://bloguri.piatza.net/ora-pamantului-o-pacaleala-josnica/

De pe urma incălzirii globale vor beneficia opt state. NASA a confirmat ca 2010 a fost anul cel mai cald

Anul 2010 a fost comunicat de către NASA ca fiind cel mai cald an, la nivel global, din istoria înregistrată a planetei, la egalitate cu 2005. Iar tendinţa de încălzire a Pământului pare să continue. "Dacă trendul de încălzire va continua, aşa cum este de aşteptat, dacă emisia de gaze cu efect de seră va continua să crească, recordul stabilit în 2010 va fi depăşit în scurt timp", avertizează James Hansen, şeful institutului GISS, organism al NASA care studiază clima şi schimbările planetare.


Laurence Smith, profesor de Ştiinţe ale Pământului şi Spaţiului la Universitatea din California, analizează situaţia planetei în cartea The World in 2050: Four Forces Shaping Civilization's Future şi explică ce schimbări vor avea loc ca urmare a încălzirii globale.

Oraşele cele mai sărace ale planetei, aflate în Africa sub-sahariană, vor deveni mai aglomerate şi mai instabile. Vor avea loc secete masive, din ce în ce mai des. Însă nu toate ţările vor avea de suferit.

Măsurătorile de astăzi arată că Arctica se încălzeşte de două ori mai repede decât restul planetei; razele solare - ce erau odată reflectate în spaţiu de catre gheaţă - sunt acum absorbite de ocean şi de pământul dezgolit după topiri. Iar pe măsură ce topirea blocurilor de gheaţă se accelerează, acest lucru va facilita accesul la nenumăratele resurse naturale ale Arcticii, inclusiv rezervele de combustibili fosili - aceiaşi combustibili care accelerează încălzirea globală.

USGS estimează că 30% din rezervele de gaz natural ale planetei şi 13% din petrolul neexploatat se află în Arctica. În Groenlanda, companii precum Chevron, ExxonMobil şi alţi giganţi petrolieri deja au cumpărat dreptul de a exploata ţiţeiul în zone maritime care erau inaccesibile, până de curând, din cauza gheţii.


Conform lui Smith, opt ţări vor avea de câştigat pe măsură ce gheaţa Arcticii se topeşte: SUA (graţie Alaskăi), Canada, Rusia, Danemarca (datorită relaţiilor strânse cu Groenlanda, fostă colonie), Norvegia, Suedia, Finlanda şi Islanda.

Aceste ţări nordice vor avea parte de investiţii susţinute, pe măsură ce iernile vor deveni mai tolerabile, iar rezervele de apă pe care le deţin - mai valoroase. Oamenii, animalele şi plantele vor migra spre nord pe măsură ce clima va deveni intolerabilă la latitudini mai scăzute. Încălzirea globală nu va fi singurul factor ce va duce la această transformare; creşterea populaţiei, accelerarea globalizării şi pofta insaţiabilă a omului pentru resurse naturale vor conduce în aceeaşi direcţie.


Populaţia planetei va ajunge la 9.2 miliarde în 2050, conform ultimelor estimări. Pe măsură ce economiile giganţilor China şi India se vor dezvolta, aceste două ţări vor avea nevoie de mai multă energie, iar Arcticul va putea ajuta, prin resursele sale de carbon, la satisfacerea acestor nevoi.

O altă consecinţă a încălzirii globale va fi faptul că zonele uscate vor deveni şi mai uscate, iar cele umede vor avea şi mai multă apă. Pe măsură ce temperatura va creşte, lacurile şi mările din nordul planetei vor rămâne dezgheţate mai multe luni din an, astfel că evaporarea şi implicit nivelul de precipitaţii vor creşte în Arctic. Astfel, această zonă va fi una dintre puţinele de pe planetă cu un surplus de apă.

Iar în noul secol, apa va fi o resursă extrem de importantă. Chiar dacă nu ar exista încălzirea globală, scrie Smith, creşterea populaţiei şi răspândirea industrializării vor duce la creşteri masive în nevoile de apă ale populaţiei. Proiecte care acum par prea scumpe, precum pomparea apei din râurile şi lacurile siberiene, sau din Golful James (Canada), vor deveni fezabile pe măsură ce preţul apei va creşte.

Viitorul pare a fi luminos pentru ţările cu acces la Arctic, însă nu şi pentru populaţiile native acelor zone. Inuiţii, poporul Sami (cunoscută şi ca "laponi", termen considerat de ei ca fiind jignitor) şi celelalte popoare ce trăiesc în aceste zone îngheţate vor avea, teoretic, de câştigat din această dezvoltare. Smith este optimist: "În zonele din nord se vor construi mai multe conducte şi porturi pentru vânzarea de petrol, gaz natural şi apă. Cred că populaţiile native vor avea de câştigat".

Optimismul profesorului ar putea fi, însă, nefondat. De-a lungul istoriei, populaţiile indigene nu au avut de câştigat atunci când alte ţări le-au dorit resursele naturale.
(sursa: descopera.ro)