Zimbrul – moştenirea neamului geto-dac

                                                                                                    de Cornel Nicula

Ţara noastră este dăruită de Creator cu multe frumuseţi inestimabile, de care trebuie să avem grijă dacă vrem să ne bucurăm şi peste 50 sau 100 de ani de ele. Avem cele mai multe păduri şi râuri, ca densitate a lor, de pe tot continentul european, iar dacă ar fi să ne referim la alte continente, poate doar una sau două ţări din America de Sud să rivalizeze cu România, din întreaga lume.

Unul dintre simbolurile dăinuirii noastre, ca zestre ancestrală lăsată nouă spre cinstire şi păstrare, este zimbrul.

Animal cu trăsături elegante şi ferme în acelaşi timp, fiind din aceeaşi familie a bizonului, dar mai mic în mărime, vechimea sa nu poate fi estimată cu certitudine. Şi asta datorită înrudirii sale cu bizonul, pe care-l aflăm în preeria nord-americană.

Din acest motiv putem considera că această specie migra fără probleme în vremuri când Europa era legată de America de Nord printr-o presupusă întindere de uscat. Cu timpul bizonul european – zimbrul, s-a împuţinat tot mai mult, la noi în România rămânând în secolele anterioare regiunea unde aceste frumoase animale se aflau într-un număr mai mare.

Hategul este principala rezervaţie din România unde zimbrii au fost ocrotiţi şi consideraţi importantă atracţie turistică. Cunoscuţi încă de pe vremea strămoşilor noştri daci, zimbrii reprezintă pentru noi o bogăţie de care trebuie să ne bucurăm. Numărul lor era la un moment dat, în urmă cu aproximativ 12 ani, în scădere, şi au fost luate măsuri pentru înmulţirea lor.

Ca urmare, au fost amenajate câteva zone din ţară, pentru a se realiza grupuri distincte de zimbri, unul dintre acestea fiind în Neamţ. Fiind situată la 3 kilometri de oraşul Haţeg, rezervaţia pe lângă care şi eu am trecut în urmă cu un an, dar şi acum doi ani, din pădurea Slivuţ este cea mai cunoscută din România.

Deşi în anul 2002 încă existau doi zimbri veterani, Romi şi Romina, alţi doi, dintre care unul de doar trei ani, completează grupul ce atrage curiozitatea turiştilor din România şi din alte ţări. În 1958 existau cam 30 de exemplare, iar în prezent în altă rezervaţie din Bucşani, Dâmboviţa, se află alte 50 de exemplare, ca măsură de înmulţire.

În trecutul României în Munţii Carpaţi existau turme mari de zimbri, care hălăduiau în voie pe teritoriile autohtone, ţăranii români din secolele voievozilor primelor principate fiind obişnuiţi cu apariţia acestor animale în apropierea zonelor în care locuiau.

Este atestat faptul că în anul 1354 voievodul Dragoş Vodă a bătut pe una din feţele monedelor de atunci un cap de bour, dar pentru că această specie diferită de cea a zimbrului a dispărut în vremurile acelea, pe monedele respective capul de bour a fost înlocuit cu cel de zimbru.

Dacă veţi merge prin judeţele Ardealului veţi putea întâlni emblema cu zimbrul pe ea, semn al durabilităţii obiceiurilor şi tradiţiilor acelor zone încărcate de legende şi frumuseţi naturale.

Comportamentul acestor animale maiestuoase şi parcă blânde, în acelaşi timp, este unul de tip social, întocmai ca şi al omului.

Putem considera că este un adevărat privilegiu pe care natura ni-l poate oferi, dacă am vizita astfel de rezervaţii de zimbri din România, pentru a putea vedea pe viu felul în care trăiesc şi se manifestă zimbrii.

Aceştia pot trăi în păduri, în grupuri relativ mici, doar dacă au asigurată hrana din abundenţă, aşa cum habitatul natural sălbatic le poate oferi. Ei consumă plante din 15-20 de specii, iar uneori masa lemnoasă a copacilor constituie un supliment necesar pentru tonusul lor normal.

Acum primăvara a venit, iar în curând vara va începe, sezonul cald şi umed din zona Haţegului, dar şi din celelalte rezervaţii de zimbri, oferind oportunitatea de a vizita astfel de locuri încărcate de frumuseţe naturală reconfortantă, de a admira aceste animale minunate, care-şi au rolul lor în ecosistemul ţării noastre fără îndoială, şi de ce nu, chiar în ecosistemul planetar.

Folosiţi perioada de vară a concediului pentru a face o excursie de neuitat către locurile unde zimbrii pot fi văzuţi aşa cum sunt ei, şi puteţi rămâne cu amintiri de neuitat pe care să le înrămaţi în albumele voastre cu amintiri, în care să vă uitaţi atunci când neaua anilor vi se va aşterne peste creştet.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/zimbrul-%e2%80%93-mostenirea-neamului-geto-dac/

Olăneşti – moştenire strămoşească

În toamna anului 2009 redacţia noastră a primit o invitaţie pentru a se deplasa la o întâlnire cu cititorii la Baia Mare. Despre această întâlnire cu publicul cititor din zona nord-vestică a ţării am scris la vremea respectivă, însă o parte a incursiunii noastre se referă la drumul de întoarcere.

După consumarea acelui eveniment am luat înapoi drumul Bucureştiului, plecând dimineaţa devreme de data aceasta fiind doar trei în maşină, respectiv subsemnatul, colegul nostru Florin şi un domn de bine din Galaţi care ne-a susţinut în toate activităţile noastre de până acum. Spun trei deoarece la ducere mai era cu noi colegul de redacţie Virgil care locuieşte la Bistriţa, dar care în perioada aceea avusese ceva treburi spirituale prin Bucureşti.

Traversând iarăşi ţara către capitală, în acea zi splendidă de început de noiembrie, ne-am apucat să discutăm despre aceste lucruri spirituale din viaţa oamenilor. Cum se spune „călătorului îi stă bine cu drumul” iar noi n-am făcut excepţie de la regulă, deşi ca să străbaţi 1500 de kilometri în doar 2 zile nu e uşor deloc. Maşina noatră gonea pe şosele înghiţind kilometru după kilometru, de parcă avea o foame neostoită, mai ales la viteza cu care ne deplasam deoarece chiar la o deplasare relativ cu viteză mare tot se fac vreo 12 ore între Baia Mare şi Bucureşti.

 

După prânz ne aflam dincoace de Carpaţii Meridonali îndreptându-ne către dealurile vâlcene, cam pe la ora 3 după-amiază fiind în apropierea staţiunii Olăneşti. Şi cum o asemenea deplasare cere popasuri rare, pentru a te încadra în timp şi a ajunge la destinaţie, era firesc faptul că trebuia să ne oprim undeva pentru a lua masa.

 

Pentru că nu poţi păcăli foamea cu nişte covrigi şi câteva sărăţele care oricum îţi provoacă sete. Aşadar apropiindu-ne de Olăneşti, domnul din Galaţi care era şi şoferul, umblat ani de zile pe şoselele României, cunoştea bine locul şi ca urmare ne-am oprit în localitatea menţionată anterior.

Este un lucru cât se poate de evident că nimeni nu poate vizita ca turist toate locurile frumoase ale României de-a lungul vieţii, dar atunci când ai ocazia, este foarte important să trăieşti acele mo-mente pentru a rămâne cu ceva după ce ai plecat din acele locuri. Ne-am oprit în staţiune alegând un loc de parcare, apoi după ce am coborât din maşină am fost atent la tot ceea am perceput cu ajutorul simţurilor.

 

Aerul din Olăneşti este aparte, având un fel de savoare fină a consistenţei sale oferită de vegeta-ţia bogată din zonă, predominând coniferele, stejarul şi fagul, aceste specii întreţinând prin vibraţia lor energetică o puritate a locurilor. Înainte de a ne deplasa către un local unde aveam să servim masa, ne-am plimbat pe una din străzile principale aflate în imediata apropiere a intrării în locali-tate, uitându-ne la standurile micilor întreprinzători care ofereau fel şi fel de suveniruri şi produse.

 

Domnul din Galaţi ne-a spus că putem găsi o varietate rară, chiar foarte rară, de miere, numită miere de mană care este cea mai bună dintre toate soiurile existente pe planetă. Am luat două borcane de câte 800 de grame de miere de mană şi vreau să vă spun că într-adevăr, are un gust deosebit şi nu se compară cu nicio alta varietate de miere.

 

Se pare că albinele din zona Olăneştiului procură polenul şi ingredientele necesare mierii de mană din speciile rare de flori care există acolo, cum sunt floarea de colţ, ghinţura galbenă, crinul de munte, nuferii albi şi galbeni şi din alte specii rare declarate patrimoniu al naturii.

După ce ne-am plimbat pe strada respectivă ne-am dus la mâncăm, şi am ales un local frumos, care te îmbia să-i calci pragul numai prin aspectul său. Am intrat şi aşezându-ne la masă, am şi fost abordaţi de chelner care ne-a întrebat ce alegem din meniu. Personal am ales o sănătoasă cirobă ţărănească de legume, despre care vreau să vă spun că doar acasă mai poţi să o găteşti la fel. Un gust, o savoare, o fineţe şi o consistenţă rar întâlnită la o ciorbă de legume mâncată în deplasare la un restaurant pe drumurile ţării.

 

Ce mai, pe scurt, parcă aş fi mâncat un fel de ciorbă făcută de vreun bucătar al zeilor, dacă aş putea spune aşa. Popasul acela făcut la Olăneşti a constituit pentru mine personal o ocazie de a mă convinge că totuşi în România există foarte multe locuri extraordinar de frumoase, unde poţi petrece zile minunate şi unde ai posibilitatea de a-ţi menţine sănătatea mâncând consistent şi sănătos, şi plimbându-te într-o atmosferă mult mai curată decât cea din oraşele ţării, astfel încât şi trupul, şi spiritul să-şi refacă între ele acele uitate legături energetice, care ne ajută să revenim la starea noastră de primordialitate, aşa cum o trăiau cândva strămoşii noştri geto-dacii, şi înaintea lor strămoşii acestora.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/olanesti-%e2%80%93-mostenire-stramoseasca/