Ceahlaul – salasul lui Zamolxe

                                                                              de Cornel Nicula

Multe şi minunate sânt comorile României, străvechea Dacia sau Da Ksha cum se numea în negura vremurilor… A considera că ai comori de preţ, nu înseamnă a te gândi doar la aur, argint şi diamante, ci şi la bogăţia florilor şi a speciilor care există pe meleagurile acestea care tăinuiesc, de zeci de milenii, enigme care încă nu s-au lăsat cunoscute nici până azi.

Este cât se poate de evident faptul că din vechimea neamului geto-dac se cunosc anumite lucruri despre locurile cele mai importante ale acestui teritoriu cândva plin de sacralitate. Unul dintre aceste locuri este şi cel în care se află masivul muntos Ceahlău.

 

Fiind unul dintre cei mai impresionanţi munţi ai zonei Carpaţilor Orientali, munţii Ceahlău reprezintă o formaţiune alcătuită din mai multe eşantioane de rocă nealterate şi dispuse sub forma unui sistem de culmi naturale, răspândite radial ca şi când în vremuri de mult uitate o mână uriaşă şi nevăzută a aranjat locul respectiv în acest fel.

 

Aceste culmi converg către două din cele mai înalte vârfuri ale Ceahlăului – Vârful Toaca de 1904 metri şi Vârful Ocolaşul Mare de 1907 metri.

Încă din anul 1955 această splendidă zonă a fost declarată Parc Naţional, în acest fel fiind constituită ca zonă protejată prin lege. Mă întreb de ce nu s-a procedat la fel şi în cazul Sarmisegetuzei, capitala spirituală a geto-dacilor.

 

Spun asta deoarece încă din străvechime toate triburile geto-dace ştiau că actualul Ceahlău – Kogaionul lor, era considerat Muntele Sfânt, sălaş al zeului lor Zamolxe, care i-a învăţat tainele nemuririi, după cum spun sursele istorice ale acelor vremuri.

 

Legenda Ceahlăului

Un nume des întâlnit în literatura română, Ceahlăul era considerat din cele mai vechi timpuri, aşa cum am spus mai înainte, un munte sfânt.

 

Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă sau Mihail Sadoveanu au scris despre Ceahlău cu atâta suflet, descriind fiecare în mod inegalabil atât drumurile de munte ale Ceahlăului, cât şi specificul său pitoresc şi strămoşesc.

 

Astăzi este menţionat în ghidurile turistice ale lumii drept al doilea munte sfânt al creştinătăţii după muntele Athos din Grecia. Vedeţi dragi prieteni ce munţi importanţi avem? Câţi dintre voi ştiaţi că Ceahlăul este al doilea munte sacru al creştinătăţii? Este sacru nu pentru că aşa spun ghidurile turistice şi oamenii contemporani, ci pentru că din vremuri de demult a rămas moştenire peste timp o istorisire adevărată.

Se spune că Ceahlăul a fost făcut din poruncă cerească. Cel puţin legenda aşa descrie cum a fost la începutul Ceahlăului. Numit de către geto-daci Kogaion, precum sursele istorice atestă acest fapt, Ceahlăul reprezenta locul unde Zamolxe îşi avea altarul său, la care veneau atât regii daci ai acelor vremuri, cât şi sacerdoţii care se iniţiau în tainele vieţii spirituale.

 

Rădăcina numelui Kogaion vine de la cuvântul de origine dacică gogan – pietroi sau stâncă mare. Dacă scormonim printre regionalismele româneşti, vom găsi cuvântul gogon, care înseamnă rotund. Un alt cuvânt din zona Orheiului, gogă, are semnificaţia de parte de sus a cuptorului.

 

Dacă am face o sinteză a termenilor arhaici şi de regionalisme, am putea spune că muntele Kogaion, Muntele Sfânt al geto-dacilor, se numea Altarul Celui de Sus, prin asta fiind înţeleasă noţiunea de Dumnezeu Unul, reprezentat prin Zamolxe.

 

Este de înţeles că un astfel de Altar al Celui de Sus exista în Ceahlău-Kogaion, deoarece tot din înscrisuri străvechi se spune că o dată pe an, la 6 august în sistemul nostru calendaristic, în acele vremuri sacerdoţii din toată Dacia se adunau în vârful Kogaionului, unde se întâlneau cu Zamolxe şi ţineau mare sfat.

 

De altfel Ceahlăul reprezintă una dintre chakrele străvechii Dacia, fostul Mare Regat alcătuit din 33 de regate, un punct energetic-spiritual al lumii foarte important.

 

Moştenirea uriaşilor

Basmele şi legendele poporului nostru sânt foarte frumoase, pline de tâlc şi mister. Şi astăzi bătrânii de prin satele Moldovei îţi pot povesti despre uriaşi, fiinţe care au trăit cândva pe aceste meleaguri. Una dintre legende spune că uriaşii s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, fiind geloşi pe oameni, şi au fost transformaţi în pietre imense.

 

Există pe multe culmi muntoase din România stânci cu forme foarte ciudate, ce amintesc de chipuri umane de dimensiuni uriaşe, de parcă nişte fiinţe au fost împietrite instantaneu, aşa de sugestive sânt detaliile „chipurilor” ce pot fi observate pe aceste stânci. Dincolo de legende şi poveşti, există realitatea. În localitatea Scăieni din judeţul Buzău, de exemplu, în 1985 au fost descoperite schelete de uriaşi ce măsurau peste 2,50 metri înălţime.

 

La Argedava, în localitatea Popeşti –Novaci, dar şi în alte zone ale ţării, au fost scoase la lumină, mai mult sau mai puţin întâmplător, schelete ale unor fiinţe de dimensiuni uriaşe, între 3 şi 5 metri înălţime.

 

Foarte multe legende ale poporului nostru, care din nefericire nu au fost luate în seamă de cei de la Ministerul Culturii, conţin referiri la faptul că în urmă cu câteva mii de ani, pe teritoriul Daciei – fostul Imperiu al pelasgilor, oamenii trăiau laolaltă cu uriaşii în bună înţelegere.

 

Două rase locuind împreună pe acelaşi teritoriu. Aceşti uriaşi, aşa cum susţin cele mai vechi legende şi mituri din popor, erau descendenţii unui neam venit din stele numit Cei Vechi.

 

Şi aceşti uriaşi au fost cei care au construit amenajarea, astăzi acoperită de elementele naturii, de la Vârful Toaca, despre care cercetările ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că este vârful unei piramide realizate de către fiinţe ce ştiau a modela materia cu puterea gândului.

 

Formaţiunea piramidală de la Vârful Toaca are o geometrie prea exactă pentru a fi doar un simplu capriciu al naturii. Şi atunci, privind în urmă la moştenirea lăsată nouă de acei uriaşi şi de strămoşii noştri geto-daci, putem spune că Zamolxe a fost şi este păstrătorul unei cunoaşteri spirituale destinată nouă, urmaşilor lor peste timp, care avem datoria sacră de a apăra munţii noştri, în vârful cărora în vremuri demult uitate, zeii se întâlneau cu muritorii într-o comuniune de suflet.

Astăzi Ceahlăul este vizitat de turişti de pretutindeni, care se minunează de bogăţia florei şi faunei acestui munte sacru, deşi în unele zone unde se poate ajunge pe jos turiştii nu pot ajunge deoarece ceva misterios şi straniu ocroteşte zonele în care, pe când existau cele 33 de regate dacice, sacerdoţii şi căpeteniile se adunau pentru a-l cinsti pe Zeul Suprem, Dumnezeu Unul.

 

 

 

preluare de pe sursa:

http://www.revistacosmos.ro/ceahlaul-salasul-lui-zamolxe/

Zimbrul – moştenirea neamului geto-dac

                                                                                                    de Cornel Nicula

Ţara noastră este dăruită de Creator cu multe frumuseţi inestimabile, de care trebuie să avem grijă dacă vrem să ne bucurăm şi peste 50 sau 100 de ani de ele. Avem cele mai multe păduri şi râuri, ca densitate a lor, de pe tot continentul european, iar dacă ar fi să ne referim la alte continente, poate doar una sau două ţări din America de Sud să rivalizeze cu România, din întreaga lume.

Unul dintre simbolurile dăinuirii noastre, ca zestre ancestrală lăsată nouă spre cinstire şi păstrare, este zimbrul.

Animal cu trăsături elegante şi ferme în acelaşi timp, fiind din aceeaşi familie a bizonului, dar mai mic în mărime, vechimea sa nu poate fi estimată cu certitudine. Şi asta datorită înrudirii sale cu bizonul, pe care-l aflăm în preeria nord-americană.

Din acest motiv putem considera că această specie migra fără probleme în vremuri când Europa era legată de America de Nord printr-o presupusă întindere de uscat. Cu timpul bizonul european – zimbrul, s-a împuţinat tot mai mult, la noi în România rămânând în secolele anterioare regiunea unde aceste frumoase animale se aflau într-un număr mai mare.

Hategul este principala rezervaţie din România unde zimbrii au fost ocrotiţi şi consideraţi importantă atracţie turistică. Cunoscuţi încă de pe vremea strămoşilor noştri daci, zimbrii reprezintă pentru noi o bogăţie de care trebuie să ne bucurăm. Numărul lor era la un moment dat, în urmă cu aproximativ 12 ani, în scădere, şi au fost luate măsuri pentru înmulţirea lor.

Ca urmare, au fost amenajate câteva zone din ţară, pentru a se realiza grupuri distincte de zimbri, unul dintre acestea fiind în Neamţ. Fiind situată la 3 kilometri de oraşul Haţeg, rezervaţia pe lângă care şi eu am trecut în urmă cu un an, dar şi acum doi ani, din pădurea Slivuţ este cea mai cunoscută din România.

Deşi în anul 2002 încă existau doi zimbri veterani, Romi şi Romina, alţi doi, dintre care unul de doar trei ani, completează grupul ce atrage curiozitatea turiştilor din România şi din alte ţări. În 1958 existau cam 30 de exemplare, iar în prezent în altă rezervaţie din Bucşani, Dâmboviţa, se află alte 50 de exemplare, ca măsură de înmulţire.

În trecutul României în Munţii Carpaţi existau turme mari de zimbri, care hălăduiau în voie pe teritoriile autohtone, ţăranii români din secolele voievozilor primelor principate fiind obişnuiţi cu apariţia acestor animale în apropierea zonelor în care locuiau.

Este atestat faptul că în anul 1354 voievodul Dragoş Vodă a bătut pe una din feţele monedelor de atunci un cap de bour, dar pentru că această specie diferită de cea a zimbrului a dispărut în vremurile acelea, pe monedele respective capul de bour a fost înlocuit cu cel de zimbru.

Dacă veţi merge prin judeţele Ardealului veţi putea întâlni emblema cu zimbrul pe ea, semn al durabilităţii obiceiurilor şi tradiţiilor acelor zone încărcate de legende şi frumuseţi naturale.

Comportamentul acestor animale maiestuoase şi parcă blânde, în acelaşi timp, este unul de tip social, întocmai ca şi al omului.

Putem considera că este un adevărat privilegiu pe care natura ni-l poate oferi, dacă am vizita astfel de rezervaţii de zimbri din România, pentru a putea vedea pe viu felul în care trăiesc şi se manifestă zimbrii.

Aceştia pot trăi în păduri, în grupuri relativ mici, doar dacă au asigurată hrana din abundenţă, aşa cum habitatul natural sălbatic le poate oferi. Ei consumă plante din 15-20 de specii, iar uneori masa lemnoasă a copacilor constituie un supliment necesar pentru tonusul lor normal.

Acum primăvara a venit, iar în curând vara va începe, sezonul cald şi umed din zona Haţegului, dar şi din celelalte rezervaţii de zimbri, oferind oportunitatea de a vizita astfel de locuri încărcate de frumuseţe naturală reconfortantă, de a admira aceste animale minunate, care-şi au rolul lor în ecosistemul ţării noastre fără îndoială, şi de ce nu, chiar în ecosistemul planetar.

Folosiţi perioada de vară a concediului pentru a face o excursie de neuitat către locurile unde zimbrii pot fi văzuţi aşa cum sunt ei, şi puteţi rămâne cu amintiri de neuitat pe care să le înrămaţi în albumele voastre cu amintiri, în care să vă uitaţi atunci când neaua anilor vi se va aşterne peste creştet.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/zimbrul-%e2%80%93-mostenirea-neamului-geto-dac/

Olăneşti – moştenire strămoşească

În toamna anului 2009 redacţia noastră a primit o invitaţie pentru a se deplasa la o întâlnire cu cititorii la Baia Mare. Despre această întâlnire cu publicul cititor din zona nord-vestică a ţării am scris la vremea respectivă, însă o parte a incursiunii noastre se referă la drumul de întoarcere.

După consumarea acelui eveniment am luat înapoi drumul Bucureştiului, plecând dimineaţa devreme de data aceasta fiind doar trei în maşină, respectiv subsemnatul, colegul nostru Florin şi un domn de bine din Galaţi care ne-a susţinut în toate activităţile noastre de până acum. Spun trei deoarece la ducere mai era cu noi colegul de redacţie Virgil care locuieşte la Bistriţa, dar care în perioada aceea avusese ceva treburi spirituale prin Bucureşti.

Traversând iarăşi ţara către capitală, în acea zi splendidă de început de noiembrie, ne-am apucat să discutăm despre aceste lucruri spirituale din viaţa oamenilor. Cum se spune „călătorului îi stă bine cu drumul” iar noi n-am făcut excepţie de la regulă, deşi ca să străbaţi 1500 de kilometri în doar 2 zile nu e uşor deloc. Maşina noatră gonea pe şosele înghiţind kilometru după kilometru, de parcă avea o foame neostoită, mai ales la viteza cu care ne deplasam deoarece chiar la o deplasare relativ cu viteză mare tot se fac vreo 12 ore între Baia Mare şi Bucureşti.

 

După prânz ne aflam dincoace de Carpaţii Meridonali îndreptându-ne către dealurile vâlcene, cam pe la ora 3 după-amiază fiind în apropierea staţiunii Olăneşti. Şi cum o asemenea deplasare cere popasuri rare, pentru a te încadra în timp şi a ajunge la destinaţie, era firesc faptul că trebuia să ne oprim undeva pentru a lua masa.

 

Pentru că nu poţi păcăli foamea cu nişte covrigi şi câteva sărăţele care oricum îţi provoacă sete. Aşadar apropiindu-ne de Olăneşti, domnul din Galaţi care era şi şoferul, umblat ani de zile pe şoselele României, cunoştea bine locul şi ca urmare ne-am oprit în localitatea menţionată anterior.

Este un lucru cât se poate de evident că nimeni nu poate vizita ca turist toate locurile frumoase ale României de-a lungul vieţii, dar atunci când ai ocazia, este foarte important să trăieşti acele mo-mente pentru a rămâne cu ceva după ce ai plecat din acele locuri. Ne-am oprit în staţiune alegând un loc de parcare, apoi după ce am coborât din maşină am fost atent la tot ceea am perceput cu ajutorul simţurilor.

 

Aerul din Olăneşti este aparte, având un fel de savoare fină a consistenţei sale oferită de vegeta-ţia bogată din zonă, predominând coniferele, stejarul şi fagul, aceste specii întreţinând prin vibraţia lor energetică o puritate a locurilor. Înainte de a ne deplasa către un local unde aveam să servim masa, ne-am plimbat pe una din străzile principale aflate în imediata apropiere a intrării în locali-tate, uitându-ne la standurile micilor întreprinzători care ofereau fel şi fel de suveniruri şi produse.

 

Domnul din Galaţi ne-a spus că putem găsi o varietate rară, chiar foarte rară, de miere, numită miere de mană care este cea mai bună dintre toate soiurile existente pe planetă. Am luat două borcane de câte 800 de grame de miere de mană şi vreau să vă spun că într-adevăr, are un gust deosebit şi nu se compară cu nicio alta varietate de miere.

 

Se pare că albinele din zona Olăneştiului procură polenul şi ingredientele necesare mierii de mană din speciile rare de flori care există acolo, cum sunt floarea de colţ, ghinţura galbenă, crinul de munte, nuferii albi şi galbeni şi din alte specii rare declarate patrimoniu al naturii.

După ce ne-am plimbat pe strada respectivă ne-am dus la mâncăm, şi am ales un local frumos, care te îmbia să-i calci pragul numai prin aspectul său. Am intrat şi aşezându-ne la masă, am şi fost abordaţi de chelner care ne-a întrebat ce alegem din meniu. Personal am ales o sănătoasă cirobă ţărănească de legume, despre care vreau să vă spun că doar acasă mai poţi să o găteşti la fel. Un gust, o savoare, o fineţe şi o consistenţă rar întâlnită la o ciorbă de legume mâncată în deplasare la un restaurant pe drumurile ţării.

 

Ce mai, pe scurt, parcă aş fi mâncat un fel de ciorbă făcută de vreun bucătar al zeilor, dacă aş putea spune aşa. Popasul acela făcut la Olăneşti a constituit pentru mine personal o ocazie de a mă convinge că totuşi în România există foarte multe locuri extraordinar de frumoase, unde poţi petrece zile minunate şi unde ai posibilitatea de a-ţi menţine sănătatea mâncând consistent şi sănătos, şi plimbându-te într-o atmosferă mult mai curată decât cea din oraşele ţării, astfel încât şi trupul, şi spiritul să-şi refacă între ele acele uitate legături energetice, care ne ajută să revenim la starea noastră de primordialitate, aşa cum o trăiau cândva strămoşii noştri geto-dacii, şi înaintea lor strămoşii acestora.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/olanesti-%e2%80%93-mostenire-stramoseasca/

OBICEIURI ŞI PRACTICI DACICE PĂSTRATE ÎN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPORULUI ROMâN

Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

 

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

 

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor – spiritualitatea – putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.

 

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.

 

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

 

Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: “din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

 

Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra “Venus” de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu “râuri” (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

 

Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.

 

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.

 

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

 

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

 

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

 

Mai mult, o serie de plante – care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic – sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi “miraculoase” în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

 

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.

 

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea.

 

sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=9342

Sursa: Identitate Nationala