Autor: OLIVIU CRÂZNIC
Ielele reprezintă, fără îndoială, unele din cele mai fascinante creaturi din mitologia românească. Presupuse fiinţe supranaturale, similare unor sirene de pădure, ele sunt descrise de obicei ca frumoase fete ce dansează goale în nopţile cu lună plină, cu lumânări în mâini şi clopoţei la glezne, atrăgând şi sugrumând călătorii inocenţi. Uneori îi aduc la nebunie, alteori îi sufocă cu îmbrăţişările lor, sau îi îneacă în mlaştini. Pe locurile unde dansează, pământul rămâne carbonizat şi nu mai creşte iarba. Acestea sunt aşa-numitele cercuri ale ielelor. În funcţie de regiunea sau ţara în care ielele sunt menţionate, descrierea şi obiceiurile lor diferă, de aceea ne vom concentra asupra trăsăturilor întâlnite cu o oarecare regularitate, sau menţionate de cei care pretind că au fost martori oculari la apariţiile lor.
În ceea ce priveşte etimologia numelui, aceasta este extrem de controversată. Cea mai răspândită accepţiune propune pronumele personal (persoana a treia feminin) ele, pronunţat cu i ca în Ardeal. În sprijinul acestei ipoteze se menţionează, printre alte argumente, denumirea de dânsele sub care mai sunt cunoscute, precum şi traducerea în engleză cu apelativul they, care de altfel le distruge trăsătura esenţială – feminitatea. Pentru denumirea de sânziene, preluarea Sanctei Diana este explicaţia cea mai probabilă.
După alte teorii, provenienţa denumirii iele este cuvântul yel (vânt, în limba cumană; vântoasele – o altă denumire a lor), sau vela(moarte năpraznică, maladie). Personal, aş propune luarea în considerare a eleionomaelor, naiadele mlaştinilor în Grecia Antică, pentru originea mitului, având în vedere evidentele similitudini cu legenda românească. Cum nu am mai întâlnit însă nicăieri această teorie, rămâne să o menţionez doar ca pe o simplă speculaţie.
În alte ţări, întâmplări şi referiri care ar putea fi cu uşurinţă atribuite ielelor sunt însă făcute cu privire la fiinţe specifice folclorului respectiv, probabil datorită necunoaşterii mitului. Astfel, fairies,pixies şi chiar succubus ajung să se comporte şi să arate total necorespunzător propriei legende; însă la o analiză atentă a fenomenului, caracteristicile ielelor se pot recunoaşte cu uşurinţă în spatele consemnărilor…
Dar ce sunt, în fond, ielele?… Nici aici miturile nu concordă. Suflete de femei vrăjite, fete frumoase blestemate a se transforma în cotoroanţe oribile sau invers, bătrâne ce primesc înfăşişarea de fecioare seducătoare, străvechi şi păgâne fiinţe erotice ale aerului, fiicele lui Rusalini Împărat care îi urăsc pe creştini pentru că prin creştinare le-au trădat tatăl, sau chiar fiicele lui Alexandru Macedon, care au băut apă vie. Precum şi multe alte explicaţii au fost oferite, toate rămânând la nivelul de teorii.
Cum se explică, însă, fascinaţia pentru aceste făpturi mitice, regăsite peste tot în cultura românească modernă şi contemporană, de la cărţile unor titani ca Eliade (Nopţile de Sânziene), Agârbiceanu (Arhanghelii) sau Voiculescu (Lostriţa), până la melodiile unor formaţii celebre, melodii true to the lore atât în atmosferă cât şi în versuri, adevărate redări ale mitului pe cale muzicală?… (Compact – Jocul ielelor pe versuri de Goethe, Cargo – Ielele, Tiarra – Ielele etc.)
Poate motivul îl reprezintă caracterele specific româneşti ale mitului, poate însă frecvenţa cu care ielele apar în menţiuni despre întâmplări pe care unii le consideră reale, întâmplări care se perpetuează de veacuri până în zilele noastre.
Astfel, luminatul Dimitrie Cantemir vorbeşte despre ele în Descriptio Moldaviae, S. Marian le pomeneşte în daimonologia funerară (Înmormântarea la români, 1892), T. Pamfile în Duşmanii şi prietenii omului (1915), A. Gorovei le enumeră ca făcând parte dintre cele douăzeci şi două de făpturi demonice din Descântecele românilor (1931), iar M. Ioniţă relatează mai multe întâmplări stranii, în special unele de la Baia de Aramă (Oltenia), în foarte bine documentata Carte a Vâlvelor (1982). Nu mai vorbim de legende şi basme, cum ar fi Cei trei fraţi de cruce, în care ielele scot ochii unuia din protagonişti. În Transilvania circulă mai multe poveşti conform cărora ciobani adormiţi pe un cerc al ielelor au paralizat, cei care au băut apă din fântânile din care au băut şi ielele “se pocesc” sau flăcările lor conduc la comori ascunse în mlaştini.
O întâmplare recentă o constituie cea de la Hoghiz, din 2006, în care unii investigatori ai fenomenelor oculte au văzut apariţia unui OZN, în timp ce alţii s-au întors către explicaţia ancestrală, deoarece apariţia peste noapte a şase inele suspecte a fost întovărăşită de urletele cumplite şi tânguitoare ale câinilor din zonă, şi de lumini stranii sub lună plină… şi asta într-o noapte care coincidea cu Sărbătoarea Sânzienelor.
Legat de luminile stranii, trebuie să precizăm că deseori aceste flăcări în noapte se explică prin asocierea ielelor cu fenomenul ignis fatuus sau will-’o-the-whisp (ori, uneori, corpse candle, luz mala şi jack-o’-lantern), atribuit de ştiinţă în general straniilor şi controversatelor fulgere globulare, iar de adepţii supranaturalului fiinţelor răului.
Privitor la menţiunile din străinătate, există raportări ale misterioaselor creaturi în toate ţările şi în toate timpurile, de la tragica legendă a lui Hylas Argonautul, atras şi ucis de frumoasele nimfe, şi de la serioasa consemnare a lui Tacitus în Istorii, conform căruia soldaţii înnebuniţi de întrezărirea unei nimfe într-un izvor şi-au măcelărit centurionul, până la straniile inele ale ielelor din 1678 din Hartfordshire, care se considera în epocă că erau făcute de diavol.
Ar mai fi de amintit că în 1579, în Sicilia, controversata instituţie a Sfintei Inchiziţii a declanşat o investigaţie în legătură cu rapoartele legate de fiinţe asemănătoare în înfăţişare şi obiceiuri unor iele; 65 de oameni au fost arestaţi pentru că participaseră benevol la dansurile acestora. În Evul Mediu, cercurile de mătrăgună apărute sub spânzurători erau atribuite în unele cazuri unor spirite erotice feminine, venite să danseze la execuţie şi să ridice sufletele morţilor. În 1791, cunoscutul om de ştiinţă Erasmus Darwin a investigat personal problema inelelor vrăjite, pe care le considera asociate cu fenomenele electrice. Până şi scriitorul Karl May, preocupat de această problemă, a oferit o explicaţie inelelor întâlnite în America, considerând că erau făcute de grupuri de ierbivore mari, strânse la un loc pentru a se apăra de prădători.
Nu pot încheia fără a atrage atenţia asupra unui ritual fascinant în legătură cu fenomenul. Mă refer la spectaculosul dans ritualic al căluşarilor, menit a îndepărta ielele şi a-i vindeca pe cei pociţi de acestea. Un episod destul de interesant din Dosarele X a preluat ideea, înlocuind însă jocul ielelor cu posesiunea demonică, probabil datorită lipsei familiarităţii publicului american cu fenomenul în cauză. O popularizare în străinătate a acestui mit specific românesc în detaliile sale ar fi poate binevenită, ca un adaos de valoare în mitologia universală. De altfel, cele trei strigoaice care îi asediază pe Van Helsing şi Mina în Dracula lui Bram Stoker sunt, fără îndoială, nimic altceva decât ielele noastre, aşa cum scriitorul le-a înţeles.
preluare de pe sursa:
http://suspans.ro/literatura/opinii/despre-iele
