Apoteoza lui Ceauşescu – 21 august 1968

Autor: Lavinia Betea

Condamnarea invaziei Cehoslovaciei l-a transformat pe Ceauşescu într-un erou. Pentru prima dată în istoria Tratatului de la Varşovia, un fapt dictat de Moscova  crea opoziţie deschisă din partea altui stat membru al alianţei.

Moment deosebit a fost vizita delegaţiei române de partid şi de stat la Praga pentru semnarea tratatuui de prietenie şi asitenţă mutuală cu Cehoslovacia (15-17 august 1968).

Ceauşescu la Praga
Dubcek i-a informat, cu optism, pe liderii români despre bunul mers al reformelor şi sfârşitul diseniunilor cu „cei cinci”( Leonid Brejnev, Wladyslaw Gomulka, Todor Jivkov, Janos Kadar şi Walter Ulbricht). La Praga, Ceauşescu, Maurer şi Mănescu au fost protagoniştii unei conferinţe de presă  Ziariştii l-au întrebat pe Ceauşescu în ce situaţii pot interveni trupele Tratatului de la Varşovia într-o ţară din alinaţă. Exclusiv în cazul atacului unei ţări imperialiste, a fost răspunsul. Va reînvia Mica Antantă? România nu doreşte să-şi limiteze relaţiile doar la câteva dintre statele socialist europeane, a zis Ceauşescu.
În secret însă, l-a înştiinţat,pe Dubcek despre planurile invaziei.  „Să vină că-i primim cu flori!”, i-ar fi răspuns Dubcek, după mărturia lui Ion Stănescu (Lavinia Betea (coord), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceauşescu, Polirom, 2009).   Faptul se petrecea cu o zi înaintea stabilirii datei invaziei de către „cei cinci”.

Invadarea Cehoslovaciei
În zorii zilei de 21 august, o jumătate de milion de soldaţi sovietici, bulgari, polonezi, est-germani şi maghiari trecuseră graniţele aeriene şi terestre ale ţării. 29 divizii, 7 500 tancuri şi 1000 avioane - o forţă echivalentă celei americane din Vietnam. Surpriza a fost deplină pentru liderii şi populaţia Cehoslovaciei.
Ceauşescu a fost informat, official, puţin după miezul nopţii dintre 20 şi 21 august 1968. Un „lucrător” de la Ambasada sovietică venise cu scrisoarea de înştiinţare la sediul CC al PCR. Scrisoarea i-a fost adusă la reşedinţă de Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului. Aproape simultan a venit vestea şi prin canalele speciale pregătite de români. Unul dintre ziariştii trimişi la Praga a transmis prin telex ştirea ce-a fost  predată imediat lui Paul Niculescu-Mizil. Odată cu Ceauşescu, prin înştiinţări sovietice, au fost informate şi centrele de putere din Londra, Paris şi Washington.
„Ne dăm seama că propaganda burgheză, acum, declanşează o campanie antisocialistă dezlănţuită, va ţipa despre „amestec“ în treburile interne ale Cehoslovaciei, i s-a transmis lui Ceauşescu prin scrisoarea sovietică. Probabil, vor apărea greutăţi temporare şi pentru partidele frăţeşti. Însă, pierderea pentru cauza socialismului, pentru mişcarea comunistă mondială, ar fi fost incomparabil mai mare dacă în Cehoslovacia ar fi învins contrarevoluţia. Acordând tovarăşilor cehoslovaci ajutor frăţesc, ţările noastre îşi îndeplinesc datoria lor internaţionalistă faţă de poporul cehoslovac, faţă de mişcarea comunistă muncitorească internaţională şi de eliberare naţională. Iar această datorie este pentru noi mai presus de toate.”

Formalităţi statutare
Ceauşescu a convocat urgent membrii Comitetului Executiv al CC al PCR. Apoi întreg Comitetul Central.  Poziţia de condamnare a invaziei a fost unanim aprobată. Comunicatul transmis la radio prin care România condamnă agresiunea împotriva Cehoslovaciei i-a umplut pe români de mândria demnităţii conducerii lor.
După aceste formalităţi statutare, în numele conducerii partidului, Ceauşescu s-a adresat mulţimii, la mitingul popular din amiaza lui 21 august. Pentru prima şi ultima dată din istoria regimului comunist, n-a fost necesară mobilizarea participanţilor. În faţa sediului CC s-a adunat o nemaivăzută mulţime de circa o sută de mii de oameni.

Cel mai bun discurs
“Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională, li s-a adresat, cu fermitate, Ceauşescu. Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc (…) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului”.
Din balconul sediului CC al partidului, cu toţi demnitarii gardându-l în fundal, discursul nescris al lui Ceauşescu părea generat de vibraţiile mulţimii. Oratorul  şi cetăţenii se conectaseră deplin la intensitatea evenimentului. A fost primul şi cel din urmă moment de felul acesta din istoria regimului comunist.
Rupt demult de popor, Ceauşescu intenţionase să-l retrăiască în decembrie 1989. Intenţie fatală însă!
În 21 august 1968, poziţia lui Ceauşescu era o ştire de senzaţie în presa mondială. Pentru prima dată în istoria lagărului comunist, un fapt dictat de Moscova  crea opoziţie deschisă din partea altui stat membru al Tratatului de la Varşovia. Ceauşescu e un erou în presa occidentală şi în mediile politice din celălalt front al "războiului rece". În 22 august, convocată în sesiunea extraodinară, Marea Adunare Naţională a adoptat « Declaraţia cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României ». Documentul a fost  transmis la ONU, tuturor parlamentelor şi guvernelor din toate ţările cu care România avea relaţii diplomatice.

ÎNTÂLNIREA DE LA VÂRŞEŢ
23 august, sărbătoarea naţională a României, a fost sărbătorită cu bucurie şi fast. În premieră au defilat „gărzile patriotice”, reînfiinţate după anunţul lui Ceauşescu la mitingul popular.
După paradă, capii serviciilor speciale din România şi Iugoslavia au plănuit întâlnirea secretă a lui Ceauşescu cu Tito, la Vârşeţ. În 24 august, Ceauşescu a mers însoţit de Bodnăraş aranajorul manevrelor secrete din partid să ţină sfat cu liderul care-l înfruntase pe Stalin.

Paza bună şi primejdia rea
Înţelegem din stenograma discuţiilor că liderul român îşi luase deja măsuri de protecţie: Marea Adunare Naţională aprobase, la 22 august, propunerea ca prezenţa unor armate străine în România să fie posibilă doar cu aprobarea legislativului.  Eliminau astfel posibilitatea unor manevre sovietice la cererea vreunei fracţiuni din conducerea partidului. În cazul unei invazii, ţara să fie apărată cu arma în mână, era altă decizie recentă.
Între timp, Ceauşescu primise asigurări şi de la chinezi că poate conta pe sprijin din partea lor. Luase legătura şi cu partidele comuniste din Franţa şi Italia care condamseră, la rândul lor, invazia Cehoslovaciei.

Amgajarea lui Tito 
Pe Ceauşescu şi Bodnăraş i-a interesat dacă, în caz de atac sovietic, românilor li s-ar deschide un „coridor” pentru organizarea rezistenţei, alături de sârbi, pe teritoriul iugoslav. Noi vom lupta, zic ei, dar poziţia geo-politică a României lasă un singur front deschis – Iugoslavia.
„Aici aveţi spatele frontului, le-a precizat Tito. Acum e o altă problemă: problema dacă vă strâmtorează pe dv. până la front şi veţi trece frontul în Iug(oslavia) cu echipament militar şi cu totul. Dacă dv. veţi veni cu echipament militar aici, nu veţi putea opune rezistenţă aici. Aşa că noi vom opune rezistenţă. Atunci vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi, va trebui lăsat. Mă înţelegeţi ce am în vedere, ca URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu le dăm pretext. (…) În momentul în care Iugoslavia va fi atacată, atunci vom merge împreună.”

Prudenţă şi calm
Acestea fiind convenite, Tito i-a sfătuit să se poarte astfel încât să nu poate fi folosit nimic de către sovietici ca pretext al unei invazii. Să-i asigure că vor rămâne fideli tuturor alianţelor încheiate. Dar Ceauşescu acţionase deja ca atare. Pentru a nu agrava situaţia, l-a trimis, spune el, şi pe Mănescu la ONU cu indicaţia să împiedice punerea invaziei Ceholsovaciei în discuţia Consiliului de Securitate.
La ONU, după relatarea lui Mănescu, reprezentanţii permanenţi ai Franţei, Canadei, Marii Britanii, Danemarcei, Paraguai şi Statelor Unite au cerut imediat convocarea de urgenţă a Consiliului de Securitate. Reprezentantul Uniunii Sovietice a transmis însă secretarului general un mesaj de împotrivire. Deoarece evenimentele petrecute privesc exclusiv ţările membre ale Tratatului de la Varşovia.
Nici în conclavul „celor cinci” nu pogorâse pacea. Românii  „trebuie sau să respecte linia, sau să suporte consecinţele.”,  a declarat belicos  ministrul armatei poloneze Jaruzelski .  Este de dorit să se abţină de la alte acţiuni militare împotriva ricărei ţări din Europa de Est, li s-a transmis liderilor sovietici de la Casa Albă.  Între timp şi-au dat şi ei seama că întrecuseră măsura, KGB-ul exagerând pericolele pragheze.
Entuziasmul cetăţenesc atinge cotele maxime în România.  Oamenii căutau sediile gărzilor patriotice pentru a se înscrie voluntari să apere ţara cu arma în mână. Alţii scriau cereri de primire în partid. Mii de adeziuni la poziţia exprimată de secretarul general soseau din toate colţurile ţării la Bucureşti. 

SFÂRŞITUL   „PRIMĂVERII DE LA PRAGA"
Dar înainte încă de a-şi fi ţinut Ceauşescu discursul, "primăvera de la Praga" luase sfârşit.  La ora 4 dimineaţa liderii partidului şi membrii guvernului din Cehoslovacia au fost arestaţi de paraşutişti sovietici.  Seara, Dubcek şi alţi „reformatori” au fost urcaţi într-un avion. După o escală în Polonia, conducătorii Cehoslovaciei aterizau în seara lui 23 august, la Moscova. Decuplaţi de evenimentele din ţară, neştind ce se doreşte de la ei, erau total dezorientaţi. Mizând pe debusolarea lor, liderul partidului Dubcek şi primul ministru Cernik au fost aduşi în faţa lui Brejnev şi Kosîghin. La Moscova, liderii cehoslovaci au semnat  „acordurile” de „normalizare”. După care, în 26 august, au fost conduşi la aeroport de însuşi Brejnev. A doua zi, la Praga, Dubcek liniştea  populaţiea aşa cum convenise Moscova. Vor întârza, o vreme, proiectele de reformă – a asigurat el cetăţenii iar trupele străine  se vor retrage.
A doua zi după întâlnirea de la Vârşeţ, Ceauşescu a convocat Comitetul Executiv. Între timp, despre efectele invaziei asupra conducerii pragheze primiseră veşti de la Otta Sik, membru al guvernului Cehoslovaciei, sosit la Bucureşti. În spiritul celor discutate cu Tito, Ceauşescu invită la calm. Pentru urechile potenţialelor iscoade, Ceauşescu le-a povestit celorlalţi cum fusese el arestat în tinereţe deoarece  participase la o manifestaţie dedicată  lui 7 noiembrie. S-a stabilit să-şi vadă toţi de treburile lor. Ca să fie şi mai convingători, liderii pleacă „în  teren”. Iar Ceauşescu face o „vizită de lucru” în secuime. Tema invaziei a fost scoasă din discursul public şi din presă.
Fierbintea lună august a anului 1968 se încheiase pentru români.

sursa: http://adevarul.ro/cultura

O poveste nespusă până acum. Pe 11 decembrie 1987, în urmă cu exact 25 de ani, trei studenţi s-au ridicat împotriva lui Ceauşescu

Autor: Lavinia Betea

La Braşov, sfârşitul anului 1987 a fost unul agitat. Într-un tăvălug al nemulţumirilor, prin revolte cu mii de participanţi sau acţiuni restrânse doar la câteva persoane, muncitori şi studenţi au scandat împotriva frigului, a foamei şi a lui Nicolae Ceauşescu.

La 15 noiembrie 1987, muncitorii braşoveni de la întreprinderea de autocamioane „Steagul Roşu” au declanşat un protest dur la adresa regimului comunist. Clădirea Comitetului Judeţean de Partid a fost devastată, iar de la revendicările economice s-a ajuns rapid la scandări împotriva lui Ceauşescu. Intervenţiile Securităţii şi măsurile de represiune luate în zilele următoare i-au înfuriat şi mai mult pe braşoveni.

Câţiva tineri au pactizat cu muncitorii care stârniseră revolta. La 22 noiembrie 1987, Cătălin Bia, Lucian Silaghi şi Horia Şerban, studenţi ai Facultăţii de Silvicultură, au confecţionat o pancartă pentru care au fost arestaţi şi anchetaţi. Speriaţi de zvonurile ce circulau prin oraşul de sub Tâmpa, cei trei cereau: „Muncitorii braşoveni nu trebuie să moară!”.

Apoi, pe 11 decembrie 1987, Marin Brâncoveanu, Marian Lupou şi Mihai Torjo, studenţi ai Facultăţii de Mecanică, toţi din Zărneşti, s-au solidarizat la rândul lor cu protestul din 15 noiembrie. După 25 de ani, Mihai Torjo, unul dintre curajoşii studenţi, relatează ziarului „Adevărul” desfăşurarea unui protest anticomunist mai puţin cunoscut.

Prezentăm în cele ce urmează mărturia lui Mihai Torjo, cu menţiunea că intertitlurile aparţin redacţiei.

„Complot” în facultate, la miezul nopţii

„Regimul comunist călca din ce în ce mai apăsat asupra grumazului nostru greu încercat. Am simţit din plin acea apăsare, dar puţini aveau îndrăzneala să ridice glasul. La 15 noiembrie 1987, nu unul, ci foarte mulţi au ridicat glasul. Vocea lor s-a propagat dincolo de ceea ce sistemul considera ograda lui. Întreg sistemul comunist a fost zguduit.

Era vineri, 11 decembrie 1987, eu am avut cursuri în corpurile T şi M ale Universităţii din Braşov, unde a trebuit să pregătesc intrările. Am lăsat geamurile cu zăvoarele deschise la parterul clădirilor unde urma să intrăm. Seara toţi trei ne aflam în curtea corpului T. La subsol era discotecă, iar paznicul, nea Gal, se afla acolo pentru a asigura ordinea. Împreună cu Marin Brâncoveanu am intrat în corpul clădirii T, unde practic se ţineau cursurile, iar Lupou a rămas afară, să ne atragă atenţia printr-un semnal luminos - de ţigară aprinsă - în cazul in care cineva ar sesiza prezenţa noastră în clădire. Am intrat în sălile de curs, unde am început să scriem lozinci anticomuniste, antidictatoriale şi în favoarea muncitorilor braşoveni. Nu am trecut cu vederea portretele „iubitului conducător”, pe care, cu multa „grijă”, le-am caricaturizat, dar nu înainte de a îndepărta geamul care putea fi uşor şters, punându-l apoi la loc. Astfel de mesaje am lăsat şi pe coridoare, după care ne-am retras mergând spre corpul M. Acolo am intrat doar eu, singur, escaladarea fiind mai dificilă, urmând ca Brâncoveanu şi Lupou să mă asigure la intrarea şi ieşirea din clădire. Am inscripţionat pereţii sălii de curs, care se afla la parter, cât şi portretul lui Ceauşescu, dar şi pereţii holului de la intrare. De îndată ce am părăsit corpul M, am plecat spre casă – era seara târziu, trecuse de miezul nopţii - cu o maşină de ocazie, căci toţi trei locuiam la Zărneşti.

Trădarea lui „Romitan”

Suntem depistaţi relativ târziu, în luna mai a anului următor, fiind ridicaţi de acasă, după cum urmează: pe 15 mai – Brâncoveanu, pe 16 – Lupou, iar pe 17 – eu (astfel încât să nu ne putem întâlni) de către ofiţerul de securitate căpitanul Taropa Ioan, ulterior avansat în grad, şi de un miliţian, fiind transportaţi la sediul miliţiei din Cristian, unde, prin presiuni fizice şi psihice, suntem forţaţi să dăm declaraţii. Am fost turnaţi de informatorul cu numele conspirativ „Romitan”, cu numele real Dinu Rumega, coleg cu Brâncoveanu. Acestuia Brâncoveanu îi vorbise despre acţiunea noastră, considerând că poate avea încredere în el. Această informaţie am aflat-o în urmă cu 4-5 ani, când am intrat în posesia dosarelor de la C.N.S.A.S. Din 19 mai ancheta continuă la sediul securităţii din Braşov şi durează până la sfârşitul lunii. În timpul anchetelor, sub diverse presiuni fizice şi psihice, suntem obligaţi să dăm zeci de declaraţii aproape identice. Familiile noastre, dar şi prietenii, sunt intimidaţi şi ameninţaţi, încercându-se astfel, pe de o parte, să fim determinaţi să renunţăm la acele acţiuni „ostile”, iar pe de altă parte, izolarea noastră. Măsurile împotriva noastră nu se lasă aşteptate, astfel încât imediat suntem excluşi din UTC (Uniunea Tineretului Comunist) - situaţie care nu ne-a deranjat – apoi Rectoratul Universităţii dă sentinţa de excludere a noastră din facultate pentru „grave prejudicii materiale şi morale aduse facultăţii”, fiind astfel exmatriculaţi prin ordinul rectoratului 6162/20.06.1988. Suntem obligaţi la plata daunelor provocate Universităţii – o sumă foarte mare la vremea aceea - 19.550 lei. Ni se schimbă locurile de muncă, după cum urmează: Marin Brâncoveanu, muncitor necalificat în subteran – mina Bărbăteni, Marian Lupou, muncitor necalificat – manipulator lemne la CCH Zărneşti, iar Mihai Torjo, muncitor necalificat în turnătorie la IMMR – Braşov.

Imediat după încheierea anchetelor, îl contactez pe prietenul şi colegul meu de alpinism, Victor Şerban, cu care împărtăşeam aceleaşi opinii faţă de regim. Cu mult înainte, el o contactase pe profesoara Doina Cornea în legătură cu mişcarea novembriştilor, astfel că decidem să ieşim din anonimat, soluţia aleasă fiind o şansă în plus pentru noi. Astfel organizaţi, Victor contactează Bureau International du Travail (B.I.T.), C.I.S.L. (Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere) din Bruxelles, Amnesty International, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, cât şi posturile de radio străine, pentru a putea fi puşi sub protecţie de către aceste organisme internaţionale.

Solidari cu Doina Cornea

Astfel stând lucrurile, ne organizăm într-un grup de presiune care urmărea subminarea puterii de stat, apărarea drepturilor omului, în special cele muncitoreşti, noi înşine provenind din mediul acesta. Iniţiativa în coordonare o avea Victor Şerban, iar forma de organizare era de tip celular, astfel că nu toţi ne cunoşteam între noi, pentru a evita astfel scurgerea anumitor informaţii în timpul anchetelor. Victor Şerban întotdeauna a lăsat impresia că există cineva de la care se primesc dispoziţiile privind acţiunile noastre. Numele acelei persoane era Sorescu Ion, nume care, ulterior, după revoluţie - am aflat că era de fapt pseudonimul lui. Victor, împreună cu Ioan Voicu, cât şi alţi apropiaţi de-ai lui, au răspândit manifeste concepute pe hârtie fotografică, sub semnătura S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România), pe care le-au răspândit prin mijloace de transport, magazine, spaţii aglomerate, în localităţi ca Zărneşti, Sfântu Gheorghe, Braşov şi Câmpina, cu mult înainte de evenimentele din 15 noiembrie 1987.

Între timp ne solidarizăm cu dna Doina Cornea, devenind cosemnatari ai unor scrisori deschise publicate de dânsa, între care şi cea în care protestam în problema dărâmării satelor. Din grupul nostru, numit generic ,,grupul din Zărneşti”, ulterior ,,grupul sindicalist din Zărneşti”, cum însăşi dna Cornea spunea, sau ,,Zărneşteni”, cum eram numiţi în dosarele securităţii, făceau parte Victor Şerban, Monica Şerban – soţia, Ioan Voicu – coleg de muncă cu Victor Şerban, şi noi, cei trei studenţi seralişti – Marin Brâncoveanu, Marian Lupou, respectiv eu, Torjo Mihai, toţi cei enumeraţi fiind semnatari ai scrisorilor dnei Cornea, dar şi persoane care ne vom manifesta de aici încolo în mod făţiş si consecvent opinia faţă de sistemul comunist până în anii ’90, cât şi după aceea. La scurt timp poziţiile noastre devin cunoscute opiniei internaţionale, cât şi organizaţiilor internaţionale, care încep să se intereseze de noi.

Soţia lui Şerban, Monica, împreună cu cei doi copii, Andrei şi Asineta, de 4 şi respectiv 7 ani, se deplasează în câteva rânduri la Cluj la Doina Cornea, unde stabileşte o întâlnire cu dânsa pentru data de 1 mai, în Piaţa Libertăţii din Cluj (data şi locul sunt alese în mod simbolic), şi obţinem adrese ale altor dizidenţi din ţară, cu care trebuia să intrăm în contact.

Pe data de 1 mai, împreună cu Victor Şerban şi Ioan Voicu-Brâncoveanu neputând fi prezent din cauza faptului că pierduse trenul - ne deplasăm la Cluj, unde ne întâlnim cu d-na profesor Doina Cornea la orele 8:00-8:30. La puţin timp Securitatea intervine, pe dna Cornea o îmbrânceşte, iar pe noi trei ne înfaşcă şi ne urcă într-o maşină, fiind duşi la sediul Securităţii din Cluj, unde începe ancheta – declaraţiile şi bătăile nelipsind. Sub stare de arest suntem transportaţi sub escortă de către căpitanul Gheorghe Moldovan, căpitanul Dumitru Costea –ofiţeri de securitate – şi doi miliţieni, la Braşov, unde continuă anchetele. După cele câteva zile de anchetă petrecute în stare de arest suntem eliberaţi şi ni se face percheziţie acasă.

Petiţie contra lui Ceauşescu, la Revoluţie

Acţiunile noastre nu se opresc aici, posturile de radio străine publică iniţiativa noastră de a forma un sindicat la Zărneşti. Victor Şerban este contactat de către C.I.S.L. din Bruxelles, în câteva rânduri fiind întrebat despre situaţia noastră şi despre iniţiativa sindicală. Sunt contactat şi eu dând un interviu ce a fost publicat la posturile de radio străine. Datorită intervenţiilor lui Victor Şerban, C.I.S.L. depune o plângere împotriva Guvernului României. Raportul care a fost remis B.I.T. – o instituţie a O.N.U. de la Geneva – se constituie astfel ca o plângere oficială împotriva Guvernului român .

Securitatea ne supraveghează îndeaproape pe toţi şase. Presiunea era din ce în ce mai mare; părinţi, prieteni, toţi cei care stăteau de vorbă cu noi erau suspecţi, astfel că eram nevoiţi să evităm orice contact spre a-i proteja pe cei în cauză. În perioada premergătoare Revoluţiei, odată cu începerea evenimentelor din Timişoara, supravegherea locuinţelor noastre devenise permanentă, acţiunile noastre fiind monitorizate continuu. În ziua de 22 decembrie 1989, împreună cu Victor Şerban am facut parte din delegaţia muncitorilor braşoveni, care a intrat să negocieze cu autorităţile municipale şi a redactat o petiţie, prin care, între altele, se cerea demiterea preşedintelui Ceauşescu.

Iată că cei 25 de ani de la momentul „11 decembrie 1987” pentru noi, cei trei studenţi, şi pentru colegii noştri de suferinţă Victor Şerban, Monica Şerban şi Ioan Voicu – ale căror merite NU pot fi trecute cu vederea – au o însemnătate. Nu regretăm nimic, chiar dacă cei care acum ne conduc nu sunt capabili să priveasca înapoi. Cu 25 de ani în urmă, pe 15 noiembrie, era duminică şi zi de alegeri, unii au ales altceva... Acum, în schimb, cu nesimţire, tot comuniştii cred că li se cuvine să conducă şi, ce este mai trist, – iată paradoxul - cei care odinioară urau secera şi ciocanul, astăzi ţin acest steag la loc de cinste. Cât de uşor se uită... Chiar zilele acestea s-a consumat o mare DRAMĂ... pentru unii... şi totuşi nu este motiv de capitulare. Încă avem NĂDEJDE!", îşi încheie Mihai Torjo dezvăluirea.

---

Sursa: www.adevarul.ro

Vizita generalului de Gaulle la Bucureşti

Autor: Lavinia Betea

În perioada 14-18 mai 1968, Nicolae Ceauşescu a trăit primul mare triumf. Vizita generalului Charles de Gaulle însemna debutul întâlnirilor sale cu mari personalităţi. De Gaulle l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie a statului francez.

Pentru de Gaulle a fost ultima călătorie de purtător al simbolurilor Franţei. Studenţii baricadeseră Cartierul Latin iar contestaţiile tinerei generaţii răbufniseră în marile citadele universitare.

Ziarele româneşti, în schimb, anunţau, în ajunul vizitei lui de Gaulle, o nouă manifestare a grijii partidului faţă de tânăra generaţie: legiferarea învăţământului general obligatoriu de zece ani.

Independenţă în Europa

În pregătirile vizitei, de Gaulle şi-a exprimat ambasadorului român intenţia de-a aborda public temele respectării independenţei în relaţiile interstatale şi „necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale ca alternativă la soluţia blocurilor militare”.

L-a asigurat pe emisarul gazdelor că, în convorbiri şi discursuri, nu se va amesteca în treburile interne ale gazdelor.
Cu doi ani mai înainte, preşedintele Franţei făcuse o vizită la Moscova, iar în toamna lui 1967 o călătorie în Polonia. În discursul ţinut la Varşovia, s-a declarat potrivnic al confruntării celor două mari blocuri militare care scindau planeta.

De la Atlantic până în Urali să fie promovată o politică de destindere, înţelegere şi cooperare, a fost apelul lui. În replică însă, Gomulka a vorbit despre beneficiile aduse Poloniei de alianţa şi prietenia cu URSS şi RDG. Aşadar, de Gaulle încerca şi la Bucureşti să găsească un partener în blocul estic pentru o politică de independenţă a ţărilor distanţate de blocurile militare. Şi, după cum dovedeşte stenograma convorbirii cu Ceauşescu din 14 mai 1968, la Bucureşti n-a primit un răspuns mult deosebit celui din Varşovia…

Contra imperialismului american

După protocolul de la aeroport, bucureştenii i-au făcut generalului o extraordinară primire. Cortegiul a parcurs drumul până în centrul Capitalei aclamat de bărbaţi, femei şi copii cu flori şi steguleţe cu tricolorul român şi cel francez. O primire spontană, a fost impresia oaspeţilor, românii sărbătorind „vizita Franţei, în persoana generalului de Gaulle”, şi-a amintit Sanda Stolojan („Cu de Gaulle în România”, Albatros, Bucureşti, 1994).

După tipic, convorbirile au început cu expunerea oaspetului. Invocând sinceritatea asupra căreia conveniseră, de Gaulle a insistat asupra relaţiilor cu Statele Unite ale Americii. Între francezi şi americani n-a fost niciodată război, spunea el. Franţa i-a eliberat pe americani de sub stăpânirea engleză, iar americanii i-au ajutat pe francezi în ambele războaie mondiale. Într-o oarecare măsură şi oarecum tardiv, a punctat. Dar: „Cu timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, SUA a devenit o ţară imperialistă, atribuindu-şi un oarecare caracter «mesianic», de apărare a unor principii şi idealuri pe care le consideră ca fiind singurele valabile. Ei consideră că politica lor se identifică cu adevărul şi au convingerea că tot ceea ce contrariază ambiţiile şi pretenţiile lor nu poate fi decât rău. Franţa nu poate fi de acord cu această politică. (…) SUA vor să joace pretutindeni, fie că este vorba de Africa, Asia sau America Latină, un rol de prim-plan care vine deseori în contradicţie cu interesele ţărilor din regiunile respective”.

Contra politicii sovietice

La fel de categoric a fost de Gaulle şi cu celălalt bloc: „Franţa nu doreşte ca ţările din răsăritul Europei să se afle sub dependenţa URSS, deoarece dacă acest lucru s-ar întâmpla, nu ar putea fi realizat nici un echilibru pe continentul european. (…) Franţa nu doreşte ca Rusia să-şi menţină şi să-şi dezvolte o preponderenţă politică şi militară asupra acestor ţări”.

Ceauşescu a declinat însă imediat oferta implicită a trecerii în rândul acelor state care, precum Franţa, abandonează blocurile militare. A tăiat imediat elanul şi speranţele generalului. Regimurile socialiste din Estul Europei n-au apărut datorită prezenţei trupelor sovietice, zice el. Ci „al dorinţei profunde a popoarelor respective, necesităţii absolute de a se pune capăt stării de înapoiere în care se aflau aceste ţări”.

Un astfel de regim ar fi imposibil de conceput în Franţa sau Anglia, a replicat generalul. Mai degrabă conciliant decât contradictoriu, înţelegând că-şi făcuse iluzii. Realiza acum că Nicolae Ceauşescu se pronunţă împotriva blocurilor militare dar nu intenţionează deloc să iasă din cel sovietic. În beneficiul Franţei pe care-o slujea, mai rămâneau de pus la punct afacerile.

Cu slănina-ntreagă şi cuţitul uns

Însufleţirea protagoniştilor şi entuziasmul românilor s-au exhibat pe toată durata vizitei. Ceauşescu era vizibil încordat de emoţie şi nedeprins încă să ţină liber discursuri. Îşi scandează, cu foile de hârtie în mână şi pauze nepotrivite, discursul la mitingul din Craiova. „Ieuropa” sună ca-n gura unui băştinaş de pe alte continente.
După periplul prin ţară, de Gaulle l-a invitat pe Maurer la Ambasada Franţei, confesându-i-se asupra impresiei ce i-o făcuse Ceauşescu.

„Un ţăran mincinos”, l-ar fi făcut el, după mărturia fostului premier. Nici Maurer n-a cerut detalii, nici oaspetele nu i-a oferit (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2009).

Se înţelege însă că de Gaulle nu putea fi decât dezamăgit în aşteptări. În loc să iasă din Tratatul de la Varşovia, Ceauşescu prefera să-şi declare independenţa din interiorul său. Trăia, adică, visul ţăranului cu slănina întreagă, dar cu cuţitul uns. În locul liberalizării depline, Ceauşescu îşi „orbea” interlocutorii cu teoria regimului comunist instalat prin voinţa poporului.

Retrospectiv, convorbirea dintre de Gaulle şi Ceauşescu a fost o invitaţie implicită de „intrare în Europa”. Şansă refuzată de Ceauşescu în apoteoticul an 1968. Dar dintre labele „ursului de la Răsărit”, nici ceilalţi tovarăşi ai săi nu întrevedeau, atunci, o astfel de scăpare.

Lenuţa, debutantă în presa mondială

Vizita lui de Gaulle în România marchează şi biografia Elenei Ceauşescu. A fost prima ei ieşire la rampă internaţională ca primă doamnă a României. În programul aparte conceput pentru soţiile oaspeţilor francezi, doamna Yvonne de Gaulle apărea însoţită de soţia lui Maurice Couve de Murville, ministru de Externe al Franţei, şi soţia lui Bernard Tricot, secretarul general al administraţiei prezidenţiale de la Élysée.

Ştearsă şi monosilabică

Elena Ceauşescu se confruntă astfel, în lumina reflectoarelor presei mondiale, cu eleganţa şi spiritul francez. Examen îngreunat şi de prezenţa celorlalte soţii de demnitari români obligate să onoreze protocolul. După imaginile înregistrate, nevasta lui Ceauşescu îşi stabilise deja look-ul ce-a consacrat-o: deux-pièces-uri în uniuri pastelate pe nuanţe care să-i evidenţieze prezenţa pe fondul costumelor bărbăteşti.

Se coafa cu părul tăiat drept, sub baza urechii, nuanţîndu-i culoarea naturală în castaniu strălucitor. O (încă) tânără savantă cu responsabilităţi în cercetarea chimiei, ştiinţa viitorului, e reprezentarea spre care aspiră, deocamdată.

În jurnalul călătoriei din 1968, publicat după moartea lui Ceauşescu, Sanda Stolojan care făcuse oficii de traducător pentru preşedintele francez, o descrie pe debutanta Lenuţa ca pe-o figură „ştearsă”. Îmbrăcată într-un taior verde, nemachiată şi conversând monosilabic, i s-a părut eclipsată total de soţia lui Maurer.

Franţuzoaice prost îmbrăcate

Nici Lenuţa Ceauşescu nu s-a arătat însă impresionată de franţuzoaice. A măsurat oamenii, toată viaţa, ca şi soţul ei, prin defectele lor. Prin comparaţie, etalându-şi calităţile, ieşeau ei bine totdeauna. Astea, franţuzoaicele, va spune cu dispreţ de expertă în polimeri, se îmbracă în tergal ieftin.

Bârfa e însă universală! După ce consemnează încălcarea bunelor maniere de Ceauşescu care-şi rezema tacâmurile pe marginea farfuriei între înghiţituri, Sanda Stolojan reia răutăţile pariziene. Circula prin Paris, cică, zvonul că până nu demult, după „moda ţărănească”, soţii Ceauşescu dormeau amândoi în aceeaşi cameră, în două paturi, cu toţi copiii: într-unul, el cu băieţii, în celălalt, mama cu fata.

Prima întrevedere Maurer-de Gaulle

În conştiinţa publică mondială, preşedintele Franţei era „marele de Gaulle”.

Lider al Rezistenţei, şef al Guvernului provizoriu francez, prim-ministru, iar, din 1959, preşedintele Franţei, ţintea, prin politica lui, să redea Parisului aura de capitală a spiritului european. În timpul mandatului său de preşedinte, Franţa a renunţat la colonii, s-a retras din NATO şi a antamat relaţii speciale cu URSS şi China. De Gaulle impresiona şi prin calităţi personale deosebite. Îşi domina partenerii prin înălţime, prestanţa ţinutei militare şi semnele cicatrizate din bătăliile primei conflagraţii mondiale. Carisma, talentul oratoric, prodigioasa memorie şi inteligenţă relaţională configurau portretul acestui „om special”, după cum l-a caracterizat şi Maurer.

După prima lor întâlnire, premierul Maurer l-a descris pe de Gaulle lui Dej şi celorlalţi membri ai Biroului Politic în termeni paradoxali. L-a caracterizat ca „un aristocrat de cea mai bună tradiţie aristocratică”, în acelaşi timp un mare burghez, el şi familia sa fiind acţionari în toată marea industrie franceză. De Gaulle e-un demnitar de mare politeţe însă foarte distant. Care conducea, efectiv, toată politica Franţei.

Acea întrevedere dintre Maurer şi de Gaulle, consumată în vara anului 1964, la iniţiativa preşedintelui, a fost borna vizitei sale în România din mai 1968. Fusese programată pentru iunie 1967. S-a amânat din cauza „Războiului de şase zile”, conflict izbuncit între Israel, pe de o parte, şi statele arabe Egipt, Iordania şi Siria, pe de alta. Politica României atrăgea atunci în cea mai mare măsură atenţia unuia ca de Gaulle.

Luaseră amploare şi relaţiile dintre cele două ţări, cu istoric flatant pentru francezi, prin afacerile bune şi schimburile culturale încheiate după ridicarea relaţiilor diplomatice la rang de ambasadă, în 1963. Până la sfârşitul vieţii sale, Maurer a apreciat întâlnirea cu de Gaulle ca momentul cel mai bun din lunga-i carieră. Şi Maurer făcuse generalului impresie bună.

Conform stenogramei discuţiilor dintre cei doi, Maurer vorbise pe placul gazdei şi despre chestiuni sensibile. Ruptura dintre Rusia şi China schimbase ordinea lucrurilor, a declarat românul. Şi dacă n-ar fi existat aceasta, el, Maurer, nu s-ar fi aflat în faţa preşedintelui Franţei. Dar, spune el răspunzând altei întrebări, a trebuit ca înaintea călătoriei occidentale să viziteze Moscova ca să elimine bănuielile. Anumite cercuri sovietice insinuaseră că vizita delegaţiei economice româneşti la Paris are ca substrat promovarea unui „limbaj ostil Rusiei”.
 

Sursa: www.adevarul.ro

1968: Ceauşescu pacifică scandalul dintre scriitori

Autor: Lavinia Betea

Asemenea stări de lucruri n-am întâlnit nicăieri! – s-a văitat Ceauşescu la întâlnirea cu scriitorii din mai 1968. Zaharia Stancu şi Eugen Barbu s-au certat, în faţa lui, ca la uşa cortului.

Analizele regimului comunist sunt dominate de relaţia dintre putere şi intelectuali. Cele bazate pe mărturii certifică totdeauna opoziţia creatorilor la cenzură, „lupta“ pentru adevăr şi libertatea cuvântului. Dar stenogramele întâlnirilor dintre reprezentanţii partidului şi ai scriitorilor arată marile orgolii, tensiunile şi conflictele dintre creatori.

Pericolul forţei cuvântului

În perioada februarie-octombrie 1968, spiritul reformator a străbătut Europa şi cele două Americi. Intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia a fost evenimentul ce-a zguduit lagărul comunist.
În tălmăcirea semnelor vremii de către propagandiştii PCR, „Scînteia” a publicat, în aprilie 1968, în 12 numere consecutive, articole despre reformele pragheze. Legat de drepturile cetăţeneşti intelectualii şi creatorii din Cehoslovacia făceau aserţiuni frapante ca acestea: „Nu este posibil ca, printr-o interpretare arbitrară, formulată de pe o poziţie de putere, să se decreteze ce opinie poate sau nu poate fi exprimată public”; „Libertatea cuvântului trebuie să fie garantată prin anumite norme legale, cu o mai mare exactitate.”; „Libertatea constituţională de circulaţie şi, în primul rând, călătoriile concetăţenilor noştri în străinătate trebuie să fie garantate cu stricteţe de lege”.
Publicarea „Manifestului celor două mii de cuvinte”, în 27 iunie, semnat de mari personalităţi din mediile culturale şi artistice din Cehoslovacia, a dinamitat spaţiul public. De puterea libertăţii cuvântului s-au înspăimântat comuniştii conservatori de pretutindeni.
Pe acest fundal s-au consumat întâlnirile lui Ceauşescu cu reprezentanţii scriitorilor din 22 mai şi 6 noiembrie 1968. Scriitorii au apreciat poziţia secretarului general în condamnarea invaziei Cehoslovaciei de trupe ale „statelor frăţeşti”. „Rar s-a întâmplat ca în rândul scriitorilor noştri să fie atmosferă politică aşa de bună, în sensul că fiecare scriitor este unit în jurul conducerii partidului şi statului nostru”, a remarcat Marin Preda în noiembrie. Posibilităţile scriitorilor români de-a se „dezvolta liber” sunt mai mari ca totdeauna estimase, încă din mai, Eugen Jebeleanu
Nici la întâlnirea din mai, nici în noiembrie, scriitorii români n-au făcut referiri la confraţii praghezi şi militantismul acestora pentru libertatea cuvântului. Singur Ceauşescu atinge subiectul notoriu din spaţiile dedicate culturii în presa celuilalt lagăr. Dar libertatea, declară conducătorul partidului şi statului român, e condiţionată de interesele societăţii. Iar cuvântul tipărit poartă girul partidului. Iar „tovarăşilor cehi” doar aparent le-a folosit ce-au scris; pe fond le-a dăunat.

Banii şi funcţiile

După „reconsiderările” din lumea literară ce-au survenit reabilitărilor politice operate de Ceauşescu, scriitorii expun puterii conflicte generate de două mize: banii şi funcţiile.
„Cred că veţi face lumină, sper că veţi hotărî, să se facă o anchetă foarte serioasă şi în lumea scriitoricească şi în lumea teatrului, i s-a adresat Eugen Barbu lui Ceauşescu în mai 1968. Corupţia este generală. (...) Dumneavoastră, prin organele de la secţie, ştiţi foarte bine că aceste lucruri există, că în teatru nu se face nimic, că în cinematografie se fac filme proaste, că scenariile se fac pe bază de prietenii”. Uniunea Scriitorilor nu are viaţă de idei, ci „este forma fondului literar”, a confirmat şi Janos Szasz.
Recunoscuse, de altfel, şi preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu marile „pierderi planificate” ale revistelor literare. Subvenţionate anual cu peste 7 milioane de lei, cele 22 reviste (jumătate ale Uniunii, jumătate editate în alte oraşe din ţară) erau considerate de unii directori ca proprietatea lor, pârăşte şi Stancu. La deficitele anuale, campioană era tocmai revista „Luceafărul” condusă de Eugen Barbu. Cu 1.200.000 lei în pierdere, cuvântul faliment fiind folosit în discursul public doar în referinţele la capitalism.
În replică, Barbu îl acuza pe Zaharia Stancu de ilegalităţile cu care conduce nu mai puţin de trei instituţii: Uniunea Scriitorilor, Teatrul Naţional şi revista „Gazeta literară”. Şi că încurajează, preferenţial, împrumuturile de la Fondul Literar. Dă ca exemplu de profitori familia Păunescu: Adrian Păunescu datora 60.000 lei, iar Constanţa Buzea pe jumătate. Cărţi încă nescrise, se plăteau atunci, în avans. O „afacere” bună pentru scriitorii vremii era şi obţinerea aprobării împrumuturilor de la Fondul Literar în contul viitoarelor drepturi de autor.
„Dezbaterile” scriitorilor în faţa lui Ceauşescu ating cota periculoasă la „înfierarea” unora care-au venit „în cămăşi verzi sub steagul partidului”. Ceauşescu îşi va fi stăpânit greu râsul, aici: fostul informator al Siguranţei, Zaharia Stancu îl urechea, cu aplomb, pe Eugen Barbu! Despre “petele“ din dosarul lui Barbu circulau, printre scriitori, diverse supoziţii. „F... în cur pe mă-sa pe Mihai I că l-a dat jos pe Antonescu, prietenul marelui Hitler”, notează Marin Preda în Carnetele sale de atelier, că ar fi înjurat elevul Şcolii de jandarmi Eugen Barbu, în 1944. Motiv pentru care viitorul romancier a fost eliminat apoi din acea şcoală (Jurnal intim, Carnete de atelier, Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2008). Nu afli, însă, slugă mai credincioasă decât vanitosul cu pete la dosar! La fel cum făcuse din Stancu preşedintele breslei scriitorilor, după ce-n vremea lui Dej se-mpotrivise primirii lui în partid, în 1969 Ceauşescu l-a ridicat pe Eugen Barbu în rândul membrilor supleanţi ai CC al PCR.
„Să ştiţi că nu te mai întâlneşti într-o cooperativă de rând cu asemenea stări de lucruri”, a conchis Ceauşescu la întâlnirea cu scriitorii din mai 1968.

Ceauşescu, critic de artă

Nici pe plasticieni nu i-a neglijat Ceauşescu. La 30 octombrie 1967 se întâlnise cu membrii Biroului Uniunii Artiştilor Plastici. Printre aceştia, maeştrii Ion Jalea, Ion Irimescu, Brăduţ Covaliu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi Boris Caragea.
Bine înscăunat în jâlţul puterii, Ceauşescu renunţase la însoţitorii din garda veche. Îl seconda acum secretarul CC Manea Mănescu.

Daţi-ne teze pentru orientare!

Conform stenogramei, întâlnirea s-a consumat paşnic, Ceauşescu flatându-i pe maeştrii daltei şi penelului în ideea de consultări. Le-a cerut lămuriri despre cum se întreţineau, altădată, artiştii români în străinătate.
Deşi nimeni n-o spune deschis, situaţia artiştilor plastici era dramatică. Pe de o parte, partidul le cere să sporească prestigiul României în lume, prin expoziţii, participări şi premii internaţionale. Pe de alta, menirea lor rămâne „dezvoltarea conştiinţei socialiste” a cetăţenilor ţării. „Am vrea şi am ţine foarte mult să elaborăm nişte teze care să fie un drum spre viitor şi sper foarte mult în sprijinul partidului”, a propus atunci Brăduţ Covaliu. „Dacă am şti clar ce se cere de la noi, am şti şi noi cum să răspundem acestor realităţi”, motiva pictorul neputinţa „orientării”. Asemenea „teze” decretate în iulie 1971, vor fi socotite calamitatea culturii româneşti.

În străinătate pe bani din vânzări

n 1967 tocmai liderului partidului s-a declarat potrivnicul „orientării” în artă. Şi-a dat acordul şi la plecări în străinătate. Veţi primi viză, le-a promis, dar nu ca să stea acolo pe cheltuiala statului. N-au decât să-şi cheltuaiscă dolarii din lucrările vândute pe valută.
Nu sunt critic de artă, le-a mai spus Ceauşescu. Dar a emis pretenţii de comanditar şi patron al artelor ca acestea: „Eu nu cred că acum trebuie să discutăm ceea ce trebuie să fie o pictură sau o sculptură istorică. De ce să spunem noi cum a intrat Mihai Viteazu în Alba Iulia? (...) Nici nu cred că trebuie să-i facem vreo vină artistului pentru că el a păşit cu mult înaintea contemporanilor săi, dar trebuie să se gândească că totuşi trăieşte în lumea asta şi dacă statul, cât este el de stat, nu o să-i mai cumpere picturile pentru că nu-i plac, atunci o să moară de foame. Trebuie să se gândească şi la asta până la urmă. Când Michelangelo a fost pus să picteze Capela Sixtină, a pictat vreo 5 ani şi a trebuit s-o facă în ideea care i s-a spus. Nimeni nu poate să-i oprească pe artişti să facă ce vor, dar nici nu poate nimeni să vină cu pretenţia ca să i se asigure existenţa şi să i se cumpere tot ce a produs. Numai în măsura în care arta serveşte oamenilor, artistului poate să i se dea ce doreşte.”
În consecinţă, sarcină a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă era „să spună aşa: mie îmi trebuie aşa o pictură, pe aceasta o consider necesară pentru societate, pentru educarea societăţii, pe aceasta o plătesc”.

Efectele „reconsiderării”

În mai 1968, Ceauşescu a luat cunoştinţă de conflictele iscate între scriitori de „reconsiderarea” unor personalităţi condamnate în vremea lui Dej.
În numele breslei Zaharia Stancu şi-a făcut autocritica pentru că s-au „strecurat” în revistele literare articole elogioase despre Nae Ionescu, “preluări necritice“ din Mircea Eliade şi iscăliturile unor potrivnici ai comuniştilor.
Foştii deţinuţi politici angajaţi de redacţiile literare stârnesc alte discuţii. Eugen Barbu l-a acuzat pe Zaharia Stancu de „aducerea” lui Ion Caraion la „România literară”. Pentru Demostene Botez prezenţa lui Constantin Noica la „Viaţa românească” era un sacrilegiu. Fostul preşedinte al Uniunii i-l denunţă lui Ceauşescu pe Ion Negoiţescu că terorizează redacţia. „Fiţi bucuroşi că vă tolerăm, voi v-aţi vândut ruşilor”, le-ar fi zis fostul deţinut politic apologeţilor stalinismului. Putea Ceauşescu să-şi râdă în barbă de intransigenţa revoluţionară a bătrânului Botez. După informările ce-i fuseseră prezentate, cât fusese preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Botez consumase cu nevasta fondurile de deplasări în străinătate.
În concluziile întâlnirii din mai 1968 cu scriitorii, Ceauşescu le-a spulberat potenţialele iluzii de liberalizare a viziunilor literare. „Este de înţeles, tovarăşi, li s-a adresat el, că noi suntem partizani, de la început până la sfârşit, ai unei literaturi militante şi nici nu putem să concepem un alt fel de literatură. Nu e vorba de diversitate de concepţii că mie îmi face impresia că la unii s-a înţeles diversitate de concepţii. Una este problema de formă, de exprimare, de metodă şi alta este concepţia care trebuie s-o conţină literatura noastră şi în această privinţă suntem împotriva oricărei diversităţi de concepţii. Concepţia nu poate fi decât una singură – marxist-leninistă, concepţia materialistă despre lume şi atitudinea militantă împotriva concepţiei idealiste, a tot ceea ce serveşte concepţiilor claselor exploatatoare. (...) Noi nu ne-am propus vreodată libertate pentru concepţiile idealiste, dimpotrivă, pentru acestea noi nu considerăm că trebuie să existe libertate.”

  

Sursa: www.adevarul.ro

Cum vedea Ceauşescu primăvara pragheză

Autor: Lavinia Betea

În primăvara lui 1968, sovieticii considerau poziţia lui Ceauşescu mai periculoasă decât reformele pragheze. Prin Bucureşti se scurgeau şi secretele din Tratatul de la Varşovia către Mao Tze Dun, duşmanul lui Brejnev.

În vara lui 1968, Ceauşescu a trăit apoteoza popularităţii sale. Prin discursul de condamnare a invaziei Cehoslovaciei de trupe ale Tratatului de la Varşovia a reuşit să devină o figură de prim-plan.
După căderea regimului comunist Ceauşescu a fost blamat de-a fi mimat cu acordul Moscovei, ori poate chiar la iniţiativa ei, fronda care i-a creat faima de disident în Tratat. Documentele din arhivele româneşti şi străine atestă că-i înfruntase pe invadatori prin toate mijloacele la îndemână.

Raportul lui Ceauşescu către Mao

Dar cât de periculos era Ceauşescu? A considerat totdeauna că el reformase totul şi mai bine decât toţi ceilalţi în 1967. Şi prin comparaţie cu reformele pragheze, şi cu perestroika lui Gorbaciov. Voia să se opună însă, cu orice preţ, sovieticilor, opina Alexandru Bârlădeanu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Compania, Bucureşti, 2009), convins, ca fiecare dintre vechii şi noii demnitari, că epoca supremaţiei absolute a Kremlinului apusese.
Informarea ce i-a transmis-o lui Mao, în 24 iulie 1968, prin canalul Bodnăraş, ambasadorul Chinei la Bucureşti despre situaţia creată în Tratat de reformele pragheze, edifică asupra strategiilor sale. Lucrurile se mişcau în viteză iar liderul chinez trebuia cât mai repede înştiinţat, transmitea Bodnăraş. Comuniştii cehoslovaci nu vor putea fi abătuţi de la „drumul ales” deşi „toţi diavolii sunt puşi în mişcare”.

Moscova, sursă a răului

Ceauşescu făcuse şi primise vizite de înalt nivel, suplimentase iscoadele în Cehoslovacia, dezbătuse la nivelul Prezidiului Permanent şi dăduse undă verde unui serial de 12 episoade în „Scînteia" despre reformele pragheze.

Tulburările din Cehoslovacia, în viziunea lui, aveau o singură cauză: nemulţumirea „maselor muncitoare, a forţelor conştiente ale societăţii cehoslovace, a partidului” faţă de dependenţa, politică şi militară, tot mai grea, faţă de Uniunea Sovietică. Dar nu socialismul era periclitat în Cehoslovacia, „ci bagheta, dominaţia PCUS e în pericol”, credea Ceauşescu. Iar emanciparea Cehoslovaciei, faţă de dirijor, ar fi fost un prost exemplu pentru ceilalţi corişti.

Manevrele „fraţilor” sub lupa Bucureştiului

Iată un briefing al evoluţiei conflictului sovieto-cehoslovac, prezentat de Bodnăraş:

„Brejnev a făcut totul pentru a-l salva pe Novotny – a fost de 2-3 ori la Praga – dar n-a reuşit şi asta este foarte bine. În intervalul ianuarie-mai anul curent, sovieticii au exercitat tot felul de presiuni pentru a împiedica înlăturarea celorlalţi protagonişti ai aservirii totale faţă de Uniunea Sovietică. N-au reuşit. Au convocat la Dresda întâlnirea reprezentanţilor celor şase partide. Pe noi nu ne-au chemat. Au crezut că aceste presiuni, la graniţă, vor împiedica procesul de eliberare care era în curs. N-au putut însă opri acest proces. A avut loc după aceea întâlnirea celor cinci de la Moscova unde s-a promovat ideea represiunilor militare. Se pare că acolo tovarăşii unguri au şovăit, pentru că în opinia publică ungară, în rândul clasei. muncitoare, ţărănimii, intelectualităţii, PMUS, mişcarea care are loc în Cehoslovacia este foarte populară (…) Sovieticii au fost nevoiţi să invite la începutul lunii iulie pe tovarăşul Kadar pentru a-l prelucra ca să fie de acord cu măsuri drastice. Se pare că el a fost nevoit să accepte, fără entuziasm însă. Au convocat apoi la Varşovia întâlnirea celor cinci la care i-au chemat şi pe cehoslovaci. Pe români nu i-au chemat, nici pe alţii. Tovarăşii cehoslovaci au refuzat să se ducă. Noi socotim că au făcut foarte bine. Nimeni n-are dreptul să cheme ca la tribunal un alt partid. Până la convocarea întâlnirii de la Varşovia au întreprins o activitate subversivă. Sub masca unor interese comune militare au înscenat manevrele din iunie. Tovarăşii cehoslovaci au crezut ca şi noi că va fi o manevră de comandamente şi state majore, cu participarea exclusivă a unor unităţi de transmisiuni. În prezent pentru noi este clar că, fără ştirea comandamentului cehoslovac, a guvernului, a partidului, au fost infiltrate în Cehoslovacia peste cinci divizii din URSS, RDG şi RPU (Republica Populară Ungară, n.r.). În afara de aceasta au invitat şi au atras în Uniunea Sovietică peste 20 de membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia „pentru concediu” dintre aceia mai slugarnici ca să aibă pregătit un număr de oameni din care să formeze la nevoie un guvern, un comitet central, deci o garnitură de rezervă”.

S-a manevrat, spunea Bornăraş, şi o consfătuire a reprezentanţilor partidelor comuniste din Europa. Cehoslovacii n-au fost de acord, propunând întâlniri bilaterale. Atunci, în toate cele cinci ţări ţări, s-au organizat mitinguri de condamnare a reformelor pragheze. Apoi sovieticii şi-au dat acordul pentru întâlnirile bilaterale, dar la ei acasă. 

Pericolul „dezlănţuirii unei aventuri militare”

Sub „bagheta” Moscovei, mai spunea Bodnăraş, presa din Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, RD Germană şi Polonia îi blamau pe liderii cehoslovaci că pun socialismul în pericol. Şi recomandau, în numele internaţionalismului proletar, intervenţii salvatoare. Dacă liderii cehoslovaci nu vor ceda în întâlnirea cu cei sovietici la Cierna-nad-Tisou, pe graniţa cu Ucraina, Bodnăraş prevedea „perspectiva dezlănţuirii unei aventuri militare”.
Ceea ce s-a şi întâmplat peste mai puţin de o lună de zile de la informarea transmisă de Ceauşescu lui Mao, prin Bodnăraş.

Manipulări sovietice

Conducerea românească estimase realist, efectele globale ale invaziei. Bodnăraş le prezintă diplomatului chinez astfel:

Blocurile la paritate

„Se pare că în prezent, în condiţiile răgazului obţinut ca urmare a cooperării bilaterale, atât SUA cât şi URSS, vor să facă rânduială la ele acasă. Americanii caută, cu ajutorul socialiştilor şi altor aventurieri, să-l azvârle pe de Gaulle, care reprezintă cuiul îndreptat împotriva lor, ei încearcă să pună rânduială în ţările occidentale pentru a menţine spiritul NATO iar, aici, Uniunea Sovietică, mare putere, încearcă să-şi rezolve problemele şi să instaureze cu forţa autoritatea baghetei. Este clar că nu de la americani ne putem aştepta ca să ridice un deget în apărarea poziţiilor socialismului aici, în Europa. Nu putem spune precis cine este mai interesat în menţinerea NATO – SUA sau Uniunea Sovietică? Se pare că amândouă. Poate că greşim, dar credem că nu. Dacă dispare NATO există pericolul să dispară şi Tratatul de la Varşovia, şi atunci dispare instrumental militar de dominaţie pe care bagheta vrea să-l vadă impus”.

Cârtiţe şi operaţiuni secrete

Ceauşescu aflase că invazia fusese decisă dar nu ştia când anume.

Securitatea, care reuşise să infiltre cârtiţe în NATO, avea informatori şi în structurile birocratice ale Tratatului, după declaraţiile lui Ion Stănescu, şeful Consiliului Securităţii Statului (Lavinia Betea (coord), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceauşescu, Iaşi, Polirom, 2009).

Rapoartele informative româneşti despre manipulările din august 1968, publicate de istoricul american Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, Bucureşti, Editura RAO, 2011), par prevestirile busculadei din decembrie 1989 în România. „(Peste 100 de) ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile au sosit sub acoperirea de turişti (pentru a prelua controlul asupra aeroportului)", menţionează unul dintre acestea. „Cu aproximativ zece zile înainte, ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile au fost trimişi în Cehoslovacia ca „turişti” în operaţiuni de recunoaştere la cele mai importante obiective militare. În noaptea de 20-21august şi-au schimbat hainele civile cu uniforme militare şi şi-au dus la îndeplinire misiunea”. Comunicarea generalului Ion Gheorghe, şeful Statului Major, atenţiona că şi „bulgarii şi-au intensificat brusc activităţile turistice”, prin emisari „atletici, tunşi scurt şi care erau evcident militari", care vizitau mai ales împrejurimile Ministerului Forţelor Armate din Bucureşti.

Comando-uri şi intoxicări

Operaţiunile au fost recunoscute şi de foşti ofiţeri KGB. Sub acoperirea de turişti occidentali au fost trimişi la Praga 30 de ofiţeri sovietici. Ei postaseră lozincile contra-revoluţionare pentru răsturnarea regimului şi retragerea Ceholsovaciei din Pactul de la Varşovia. Au „descoperit” şi depozitele de arme ale „forţelor imperialiste” pe care tot ei le înfiinţaseră. STASI nu s-a lăsat mai prejos publicând în presa est-germană fotografii cu soldaţi şi tancuri americane în Cehoslovacia. Clişee dintr-un film american, turnat în Boemia, în fapt, cu figuranţi cehi în roluri de soldaţi americani.

Românii, pericol de gradul zero

În primăvara lui 1968, liderii sovietici îi considerau pe români mai periculoşi decât cehoslovacii în strategiile Tratatului de la Varşovia.

Citând documente din arhive străine, istoricul Mihai Retegan demonstrează că liderul polonez Gomulka sunase alarma (1968. Din primăvară până în toamnă, Bucureşti, Editura RAO, 1998). El reclamase ambasadorului sovietic la Varşovia că Iugoslavia, Cehoslovacia şi România s-au legat între ele prin dorinţa ruperii de lagărul socialist şi fondării unei alianţe speciale.

Din partea lui Ceauşescu, Moscova se aştepta la tot ce-i mai rău după retragerea delegaţiei române de la Budapesta. În şedinţa Politburo din 3 martie 1968, mareşalul Andrei Greciko, ministrul Apărării, informase că partea română pretindea modificarea statutului alianţei militare. Cu concluzia: „Vom crea un stat major capabil pe deplin de luptă şi Tratatul de la Varşovia nu va avea de suferit dacă românii pleacă”.
Prin relaţiile sale speciale cu China şi retragerea din Tratat, România ar fi putut deveni o primejdioasă insulă în Europa Răsăriteană. Astfel că, în seria pericolelor potenţiale, Moscova punea reformele pragheze după poziţia Bucureştiului! Fapt recunoscut de şeful diplomaţiei sovietice, Andrei Gromîko, în discuţiile din nucleul sovietic de decizie din 6 mai 1968 asupra situaţiei din Cehoslovacia. „Contrarevoluţia” pragheză va fi, „în cel mai bun caz”, „o a doua Românie”. Viitorul arăta sumbru în viziunea lui căci destrămarea Tratatului de la Varşovia ar fi pus în pericol „cauza” mai mult decât oricare dintre „căile naţionale” spre comunism.

Liderii praghezi sunt mai maleabili, opinase şi premierul Alexei Kosîghin după o lungă vizită la Praga. „Este mai uşor să vorbeşti cu liderii cehoslovaci, chiar şi în această situaţie, decât cu Ceauşescu, Tito sau Castro”, li s-a plâns Gromîko tovarăşilor săi. 

Sursa: www.adevarul.ro

Schimburi secrete de „complimente” între Ceauşescu şi Brejnev

Autor: Lavinia Betea

Discursul lui Nicolae Ceauşescu din 21 august 1968 a fost catalogat de Leonid Brejnev, secretarul PCUS, ca „gălăgie nesănătoasă”. După cum demonstrează documentele de arhivă, conducerea de la Bucureşti nu s-a lăsat intimidată de „doctrina Brejnev”.

Despre invadarea Cehoslovaciei nu s-a mai vorbit în discursul public din ţările Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV) până-n 1989. La Moscova, Gorbaciov şi liderii celorlalte patru ţări şi-au făcut autocritica în 4 decembrie 1989. Ceauşescu a refuzat asocierea la comunicatul lor. 

Învinuit de „gălăgie nesănătoasă”

Cum au decurs relaţiile României cu „fraţii” din OTV după invazia Cehoslovaciei? Cu ce reacţii primiseră însă „cei cinci” filipica lui Ceauşescu din 21 august 1968?

În chiar ziua naţională a României, Ceauşescu s-a adresat printr-o scrisoare conducerilor partidelor comuniste din Europa. Le propunea o întâlnire – tocmai la Praga! – ca să dezbată evenimentele. Nici măcar gazdele n-aveau cum aproba ideea, liderii praghezi aflându-se la Moscova atunci, în voiaj forţat.

Răspunsul lui Brejnev a venit prin ambasadorul sovietic la Bucureşti. Liderul PCUS îl învinuia pe Ceauşescu de-a fi numit intervenţie („în pripă şi profund greşit”), ceea ce el definise „acţiune internaţionalistă a ţărilor socialiste”. Mesajul avertiza că „nu putem să trecem peste gălăgia nesănătoasă care se face în România” şi peste „denaturarea poziţiei principiale a Uniunii Sovietice şi a altor ţări socialiste”. Şi exprima „speranţele” că, din situaţia creată, conducerea românească va trage concluziile potrivite pentru ca „să nu permită înrăutăţirea relaţiilor”.

Eşec desăvârşit

Ceauşescu nu s-a lăsat intimidat şi i-a propus liderului sovietic o întâlnire clarificatoare. Până atunci, a contracarat în logica bunului simţ. Dacă sovieticii dispuneau de date care să motiveze acţiunea, întreba el, de ce n-au fost discutate şi cu conducătorii României?

Şi-a menţinut ferm poziţia şi la prima vizită în URSS, de după evenimente, din mai 1969. În sprijinul retoricii sale, putea invoca, şi de această dată, aventura nefericită a rachetelor sovietice plasate în Cuba, fără înştiinţarea aliaţilor din OTV.

Dar nici invadatorii, nici Ceauşescu nu prea aveau de ales. Intervenţia în Cehoslovacia eşuase din toate punctele de vedere. Sovieticii n-au putut instala la conducere fracţiunea care ceruse ajutor. Un congres clandestin ţinut de Partidul Comunist din Cehoslovacia (PCC) a reconfirmat politica reformatorilor iar preşedintele Svoboda a refuzat desolidarizarea de ei. Reacţiile mulţimii faţă de soldaţii invadatori şi constatarea acestora că nici o contra-revoluţie imperialistă nu ameninţa Cehoslovacia au desăvârşit insuccesul. Dar după revenirea acasă, Alexander Dubček, prim-secretar al PCC în perioada ianuarie 1968-aprilie 1969, a anunţat o politică a „normalizării”.

Noua frăţie cu Tito

Mai putea stărui Ceauşescu în „gălăgie nesănătoasă”?

A continuat totuşi. La congresul comuniştilor italieni din februarie 1969, prin discursul lui Paul Niculescu-Mizil, şeful delegaţiei româneşti, a obţinut aplauze la scenă deschisă.

A afişat apoi, ostentativ, prietenia cu Tito, pionierul opoziţiei la „bagheta” Kremlinului. Timpul când iugoslavul tânjise să includă România într-o federaţie sub conducerea sa fusese uitat. Amintiri fără glas erau şi inspecţiile comisarului roşu Ceauşescu pe linia  fortificaţiile Banatului românesc contra „Iudei” şi „călăului” Tito. Consecinţele nu s-au lăsat însă mult aşteptate. Pe de-o parte, Tito a devenit gelos pe noul concurent Ceauşescu în relaţii privilegiate cu americanii. Pe de alta, relaţiile celor doi păreau să ducă la crearea unui periculos „bloc antisocialist”, după cum îl avertiza liderul comunist bulgar Todor Jivkov pe Brejnev, în 1973 (Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, Editura RAO, Bucureşti,  2011).

Explorări de noi resurse

Cu prudenţa la care se angajase faţă de Tito în întâlnirea de la Vârşeţ, Ceauşescu a amânat anumite proiecte. A sistat, pentru moment, tratativele de aderare la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

În acelaşi timp, Ceauşescu afirma disponibilitatea de colaborare cu „toate” statele lumii ca pe-o constantă a diplomaţiei româneşti. A ratificat-o şi prin votul delegaţilor la Congresul al X-lea al PCR din august 1969.

Pentru extensia relaţiilor economice şi culturale a trimis emisari încercaţi în statele Europei occidentale, în America Latină, în Africa şi în Orientul Apropiat. Cap de listă al acestor exploratori şi negociatori a rămas Ion Gheorghe Maurer. Doar în anul 1968, premierul a făcut vizite în Finlanda, Suedia, Elveţia, Maroc, Alger şi Iran.

Relaţiile din Tratat

Arhivele dezvăluie acum şi faţă nevăzută a iniţiativelor de la Bucureşti. Lui Ceauşescu nu i se mai pot reproşa nesinceritatea şi neasumarea pericolelor. În întâlnirea ce-a avut-o cu Ciu En Lai la înmormântarea lui Ho Şi Min, din septembrie 1969, Maurer i-a descris astfel chinezului situaţia: „Desigur, nu încercăm în nici un caz să provocăm un conflict. Noi încercăm să găsim un limbaj comun cu Uniunea Sovietică bazat pe un set de principii. Dacă Uniunea Sovietică încearcă să facă în România ceea ce a făcut în Cehoslovacia, vom riposta. Desigur nu avem pretenţia să zdrobim armata sovietică, să ajungem la Moscova şi să dictăm Kremlinului pacea. Nu putem face asta dar vom lupta în România în acelaşi mod ca vietnamezii”.

A perseverat însă, în contactele cu sovieticii şi cu ceilalţi aliaţi, să-şi folosească dreptul de veto la orice intenţie de creare a unor organisme suprastatale în OTV şi în CAER. Poziţia României era însă acum apreciată cu mai mult realism de partenerii din Tratat. „RSR nu-şi exprimă intenţia de a ieşi din Tratatul de la Varşovia”, menţiona în acest sens o informare a diplomaţilor polonezi acreditaţi la Bucureşti citată de Adam Burakowski („Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989. Geniul Carpaţilor”, Editura Polirom, Iaşi, 2011). „Conducătorii români îşi dau foarte bine seama că tocmai datorită apartenenţei lor la blocul ţărilor socialiste şi mai ales la Tratatul de la Varşovia, România este un partener interesant pentru Occident, iar intenţia de a părăsi Pactul i-ar putea obliga pe ceilalţi semnatari ai lui să ia măsuri preventive”.

Doctrina Brejnev şi morala ospeţiei iepurelui la urs

Simultan evacuării marilor oraşe cehoslovace de trupele de ocupaţie, Praga a reinstituit cenzura presei. Albania s-a retras din Pactul de la Varşovia, iar oficiosul „Pravda”.a anunţat o nouă strategie a Moscovei, numită  „doctrina Brejnev”. Fiecare partid şi stat are dreptul la „propriul său drum spre comunism” dar în cadrul unei „suveranităţi limitate”,  statua aceasta principiul funcţional al relaţiile frăţeşti din Tratat. Dar Brejnev nu-şi recunoştea paternitatea tezei, punând-o pe seama invenţiilor „reacţiunii”, l-a pârât Ceauşescu lui Nixon în august 1969. Pentru români nu este valabilă nici o doctrină a suveranităţii limitate, l-a asigurat el pe preşedintele american. Numai la Bucureşti se decide cum se acţionează în România.

Recurs la Stalin 

În limitele ideologiei originare, tezele sovietice nu puteau fi combătute. Manifestul fondatorilor Karl Marx şi Friedrich Engels îşi avea poruncile sale. Ca şi decalogul creştin, permitea interpretări dar nu îngăduia încălcarea lor. De la clasici citire, fiecare partid se angajase să acţioneze în numele „cauzei”: instaurarea comunismului pe planetă. Iar „viaţa” îi obligase pe toţi să-i recunoască Uniunii Sovietice meritele de matrice a revoluţiei şi statului proletar. Cu dreptul întâiului născut la succesiunea feudală, „ţara sovietelor” a dat tonul adaptărilor la evoluţia mondială. După acuzele aduse lui Stalin de Hruşciov, venise timpul ca Brejnev să-şi corecteze predecesorul în unda verde dată ţărilor-satelit spre comunismul naţional. Refuzând „să lase trecutul să hrănească un nou naţionalism”, Brejnev îl reabilita implicit şi pe Stalin, după cum arată istoricul Hélène Carrère d'Encausse („Imperiul spulberat. Revolta naţiunilor în URSS”, Editura Remember-Sic Press Group, Bucureşti, 1993).

„Părintele popoarelor” păstrase vie credinţa în viitorul naţiunilor. Şi când lingvistul Marr pledase pentru o limbă a proletariatului mondial, Stalin, cu reflexele teologului ortodox, s-a ridicat împotriva lui. Limbile amestecate ale Turnului Babel sunt semnul sfârşitului lumii, îşi va fi amintit fostul seminarist învăţăturile biblice. Dominaţia unei naţiuni asupra celorlalte susţinea marşul în numele utopiei. De altfel, la sărbătoarea din mai 1945, Stalin salutase victoria poporului rus, „naţiunea conducătoare a URSS”. Conglomeratul poporului sovietic devine, în schimb, naţiunea conducătoare a imperiului comunist creat după război.

Pe înţelesul tuturor

Brejnev şi-a formulat doctrina la congresul comuniştilor polonezi din toamna lui 1968. „Suveranitatea fiecărui stat socialist nu poate fi opusă intereselor socialismului mondial şi a mişcării revoluţionare internaţionale”, suna, concisă şi explicită, porunca lui.

Între complotiştii invaziei Cehoslovaciei şi-a permis o cinică anecdotă despre suveranitatea şi egalitatea statelor din Tratat, consemnată de Larisa Vasilieva („Doamnele Kremlinului, Fapte, amintiri, documente, zvonuri, legende şi punctul de vedere al autorului”, Editura Universitas, Chişinău, 1993). Ursul, povestise Brejnev, şi-a invitat prietenii la masă. După câteva pahare de votcă, iepurele s-a simţit egalul ursului şi s-a purtat ca atare. Iepuroaica s-a mirat să-şi vadă soţul, ajuns acasă după ospăţ, atât de murdar şi împuţit. „După ce-am petrecut bine la cină, ursul s-a uşurat, apoi m-a luat de urechi şi s-a şters cu blana mea”, s-a explicat iepurele.  

Cine atacă România?

Ascultând placa, pusă la nesfârşit de Ceauşescu, despre egalitate, independenţă, suveranitate, avantaj reciproc şi neamestec în treburile interne, nu-i greu de imaginat furia lui Brejnev. Hărţuit astfel, liderul sovietic i-a transmis următoarele reproşuri ironice, în primăvara lui 1969, prin Corneliu Mănescu: „Personal, cred că se prea insistă la dvs. Când se vorbeşte de suveranitate, independenţă, neamestec, de parcă ar ataca cineva România. Înţeleg să spui o dată, la Congres, dar nu când se repetă mereu, ca o rugăciune. Lumea începe să se întrebe: ce e cu ei? Cine îi atacă? Treaba asta nu deranjează pe nimeni. Puteţi să spuneţi şi de o mie de ori. Dar nu ştiu ce se află în spatele acestei repetări, nu cred oare prietenii români că URSS vrea să atace România? Vă atacă cehii, ungurii, bulgarii?

Dacă cu adevărat România ar fi atacată de duşmanii socialismului, puteţi fi siguri că în noi aveţi un aliat credincios. Uniunea Sovietică are capacitatea să apere România.

Eu vă spun doar nişte gânduri, pentru a nu le omite din discuţia noastră. Sunt lucruri pe care, dacă le spui de o mie de ori, până la urmă intră în cap.

Noi putem spune de la cea mai înaltă tribună a Moscovei că niciodată nici prin gând nu ne-a trecut să atacăm România frăţească” (Cezar Stanciu, „Războiul nervilor. Dispute Ceauşescu-Brejnev, 1965-1971”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).

sursa: http://adevarul.ro/cultura

Ceauşescu, canal de mediere al americanilor cu nord-vietnamezii şi chinezii

Autor: Lavinia Betea

Nicolae Ceauşescu l-a primit pe vietnamezul Le Thanh Nghi la Consiliul de Miniştri, în 1966. Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Sfidându-i pe sovieticii, liderii români au creat punţi de legătură între Washington şi Hanoi, apoi între Casa Albă şi Pekin. Documentele arată că acţiunile au fost strict-secrete, partea română fiind reprezentată de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer.

Paralel cu cartea neamestecului în treburile interne şi egalităţii între state jucată cu sovieticii Ceauşescu etala pretenţii de personalitate politică internaţională. L-au susţinut şi pionii diplomaţiei lui Dej care demaraseră noul curs românesc, şi generaţia a doua de demnitari. Ceauşescu a depăşit însă şi aici limitele unor ambiţii normale. Credea sincer în utopia realizării relaţiilor de egalitate între toate naţiunile lumii. I-ar fi plăcut, după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil, să conteze şi în alegerea preşedinţilor americani.

Bucureşti-Hanoi cu escale la Moscova şi Pekin

Paul Niculescu-Mizil a susţinut că demarajul implicării în războiul din Vietnam s-a produs la imboldul lui Ceauşescu şi Maurer. „Trebuie să fim în zonă”, percutase premierul la noutăţile spuse de Ceauşescu asupra situaţiei din Vietnam (România şi războiul americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2008).

Astfel că, în 1966, sub coordonarea lui Maurer, s-a format o echipă cu două subdiviziuni.  Cu conducerea vietnameză ţineau legătura Maurer, Bodnăraş şi Niculescu-Mizil. Iar cu americanii tratau Maurer, Mănescu, Macovescu, Corneliu Bogdan. La dus şi întors din Vietnam, delegaţiile româneşti făceau escale la Moscova şi la Pekin. Discuţiile asupra acestor manevre n-au depăşit cercul demnitarilor din Prezidiul Permanent al CC al PCR. Cele mai multe s-au purtat strict între Ceauşescu şi o parte dintre emisari, astfel că o viziune completă a lor nu aveau decât liderul partidului şi Maurer.

Mesaj de solidaritate cu Hanoiul

Prima delegaţie trimisă la Hanoi (mai 1966) a condus-o Bodnăraş. Solidaritate cu cauza Vietnamului a fost mesajul ei anunţat public.

În timpul întâlnirilor vietnamezo-române, pe canalele diplomatice dintre Bucureşti şi Washington, secretarul Departamentului de stat Dean Rusk i-a transmis Corneliu Mănescu poziţia americanilor faţă de Vietnam: nu au pretenţii în zonă, nu doresc să rămână acolo, nici să extindă războiul. Ca să nu-i irite pe nord-vietnamezii, şi aşa foarte circumspecţi, că discutaseră, peste capul lor, cu americanii, mesajul nu le-a fost transmis. Pilonii punţii erau însă de-acum stabiliţi.

China contra negocierilor vietnamezo-americane

Delegaţii români au avansat la Hanoi doar ideea creării unor condiţii de tratative directe cu americanii. După ce se încheie lupta, adică încetează bombardele americane, au acceptat aceştia.

Mai inflexibili decât nord-vietnamezii s-au manifestat însă chinezii, un pericol cu enorm potenţial de-a extinde confruntarea la scară planetară. China se pregătea chiar pentru eventualitatea extinderii războiului. În pofida reafirmării prieteniei cu românii, i-au informat că nu vor mai deschide culoar de zbor spre Hanoi decât delegaţiilor invitate de vietnamezi.

După atingerea ţintei călătoriei şi  convorbirile de la Pekin şi Moscova, Paul Niculescu-Mizil a sintetizat astfel poziţia partenerilor de dialog: 1) Vietnamul  acceptase iniţiativa românească; 2) China nu dorea ca războiul să sfârşească în avantajul SUA dar nici al URSS; 3) Sovieticii dezaprobau dorinţa românilor de afirmare internaţională.

Incognito în Vietnam

A doua delegaţie românească în Vietnam a condus-o Maurer, în octombrie 1966. S-a făcut cu înştiinţarea americanilor, dar incognito, la sugestia vietnamezilor. Drumurile se neteziseră însă.

Din Irkuţk, oaspeţii au călătorit cu avion pus la dispoziţie de oficialităţile chineze. S-au întors, ca şi data trecută, după alte halte la Pekin şi la Moscova. Ceauşescu l-a vestit acum, prin Corneliu Mănescu, pe preşedintele Lyndon Johnson că vietnamezii acceptă negocieri dacă americanii încetează bombardamentele.

Mandat american lui Maurer

Faţă în faţă cu preşedintele Johnson şi secretarul de stat american Rusk, Maurer a discutat apoi deschis, în iunie 1967, la Casa Albă, despre Vietnam şi China, situaţia din Orientul Mijlociu şi relaţiile bilaterale româno-americane.

Memorandumul convorbirii, întocmit de partea americană, arată clar mandatul de negociatori încredinţat românilor de Casa Albă, specificând următoarele: „Preşedintele a spus că primul ministru Ion Gheorghe Maurer va vizita şi alte ţări şi că are libertatea de  a descrie conversaţia avută împreună şi de a cita orice a spus el, dacă aceasta va fi folositor. Preşedintele a spus că i-ar plăcea să discute cu chinezii despre tratatul de neproliferare şi să lucreze la pregătirea unor norme care să înlăture războiul nuclear. El a repetat că SUA vor să retragă trupele din Vietnam şi dacă primul ministru ar putea să-l convingă pe Ho Şi Min să retragă trupele sale. Primul ministru poate să promită că Preşedintele va începe negocieri în dimineaţa următoare”.

Solie de pace la Pekin

Astfel s-a deschis un al doilea canal american de mediere, prin români, de data acesta cu China. Maurer s-a grăbit cu vestea cea mare spre Pekin (4-7 iulie 1967). Îndemnându-l pe omologul său Zhou Enlai să negocieze cu americanii, Maurer a folosit argumente dăunătoare intereselor Moscovei. „Ni se pare, a zis el, că stabilirea relaţiilor oficiale dintre China şi SUA ar avea avantajul că discutarea marilor probleme cu SUA nu ar fi apanajul numai al unei singure ţări socialiste, aşa cum este ea acum, când marile probleme se discută între SUA şi Uniunea Sovietică”. S-ar anula, spune el, şi teoria propagandiştilor americani despre refuzul chinezilor la iniţiativele americane de normalizare şi pace.

Argumentele lui Maurer au găsit ecou la Zhou Enlai căruia i s-a atribuit o reuşită caracterizare a coexistenţei paşnice dintre cele două super-puteri, Uniunea Sovietică şi  America: „un singur pat pentru două visuri”. Adică una dintre ele „se străduieşte să-şi urmeze expansiunea, iar cealaltă să-şi asigure poziţiile dobândite”.

Românii în răspântia intereselor dintre chinezi şi sovietici

Problema Vietnamului a fost câmp de dispută şi între China şi Uniunea Sovietică, fiecare scontând hegemonia în zonă. După principiul internaţionalismului proletar, atacul imperialiştilor americani asupra Vietnamului roşu, echivala cu o declaraţie de război asupra comunismului. De aici sarcinile de ajutor repartizate membrilor Tratatului de la Varşovia.

Punct de pornire al colaborării româno-americană a fost mesajul adresat de Dej lui Kennedy după „criza rachetelor din Cuba”. Cunoscându-l, secretarul de stat american Dean Rusk a adus primul în discuţie folosirea serviciilor României pentru criza asiatică în întâlnirea cu Gaston Marin din mai 1964. Statele Unite vizau atunci un acord cu Laos şi reconcilierea cu China. Despre prietenia lui Bodnăraş cu Kang Sheng, şeful serviciilor speciale chineze se şoptea demult în cercurile politice şi diplomatice. Şi nu fără temei. Perioada când Bodnăraş frecventase ceea ce el numea „şcoala de spioni” a Cominternului, coincide, în bună parte, cu timpul când viitorul influent personaj al Chinei Populare se instruia la Moscova.

În octombrie 1965, la încheierea misiunii ambasadorului american la Bucureşti, Maurer i-a spus că n-ar trebui ca americanii să ignore China,  care, contrar aparenţelor, e mult mai puţin agresivă şi mai de încredere decât Uniunea Sovietică. Perpectivă socotită extrem de periculoasă de către Brejnev, care, la întrunirea de la Moscova a CPC al Tratatului din aceeaşi lună aprecia că o înţelegere între China şi America ar însemna cea mai serioasă ameninţare la adresa mişcării comuniste.

De la americani, românii aşteptau avantaje economice i-a mărturisit premierul Maurer preşedintelui Lyndon Johnson şi secretarului de stat Dean Rusk în întâlnirea de la Casa Albă din vara lui 1967. O ţară mare ca a lor n-are de câştigat din schimburile cu o ţară ca România. Dar poate că independenţa ei poate stârni interesul american. Străduinţa românilor pentru independenţă e legată însă de dezvoltarea economiei. Argumentaţia acesta i-ar fi supăra şi pe fraţii din Tratat şi pe prietenii chinezi dacă ar fi ajuns la urechile lor.

Operaţii secrete americane şi sovietice

După întâlnirea lui Maurer cu reprezentanţii Casei Albe în vara lui 1967, a demarat o acţiune secretă, purtând în documentele americane numele codificat de Operaţiunea PACKERS. Coordonatorul ei a fost Averell Harriman, fostul ambasador american la Moscova când România semnase armistiţiul cu Puterile Aliate. 

Utilizându-i pe români ca mesageri, americanii urmăreau să-i convingă pe liderii chinezi să nu se mai opună negocierilor dintre Washington şi Hanoi. Ca principală legătură dintre Harriman, oficialităţile româneşti şi Hanoi a fost George Macovescu, prim adjunct al MAE. Mulţumiţi de rezultate, Dean Rusk şi Harriman estimau un Premiu Nobel pentru pace, cu susţinere americană. Macovescu le-a răspuns însă că românii „nu tânjesc după un premiu şi că pacea ne-ar fi de ajuns”, după cum reiese din nota conversaţiei din ianuarie 1968 citată de istoricul american Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni..., Editura RAO, Bucureşti,  2011).

După plecarea preşedintelui Johnson de la Casa Albă, succesorul său Richard Nixon a solicitat românilor continuarea eforturile de mediere. Americanii indicau capitala României ca locul cel mai potrivit de negociere cu vietnamezii. Premierul român  Maurer era apreciat bun cunoscător al gândirii Hanoiului şi nucleu al acestor  acţiunii prin vizitele proprii şi rapoartele emisarilor români. Sub presiunea Moscovei, oficialităţile vietnameze au pus piciorul în prag alegând, în final, Parisul.

În contraponderea Operaţiunii PACKERS, tot în 1967, dar la celălalt pol al afacerii, serviciilor speciale sovietice au pus la cale altă acţiune secretă, numită Operaţiunea INTERKIT. Urmărea coordonarea acţiunilor ţărilor din Tratatul de la Varşovia pentru discreditarea, subminarea şi izolarea Chinei.

Deoarece în viitorul apropiat, Ceauşescu atacase zgomotos linia sovietică, Brejnev a decis şi pentru România acţiuni asemănătoare celor de discreditare a Chinei, arată istoricul american menţionat. Un succes ar fi fost divizarea conducerii sale interne şi înlocuirea lui Ceauşescu cu un altul mai fidel dragostei şi ataşamentului faţă de Uniunea Sovietică.

preluare de pe sursa:

http://adevarul.ro/cultura/istorie/ceausescu-canal-mediere-americanilor-nord-vietnamezii-sichinezii-1_50f2fc1056a0a6567e7a88fb/index.html#