Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de state şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".[1]
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava - spre vest, Carpaţii Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava.[2]
De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar şi de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăţ pentru el şi ceilalţi comandanţi captivi, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi de bastarni, iar regele lor i-a pedepsitsă se poarte ca femeile şi doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.
Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărţii a XXXII-a menţionează un "salt de putere a dacilor conduşi prin regele Rubobostes şi a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful şi istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălţat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut şi de romani.[4] O inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci".[5] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[6] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaţilor n-au nici un temei istoric".[7]
Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, şi Burebista "a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[8]
În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor".[9]
Dacii erau organizaţi în state şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii.
Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geţi au impus frică de zei şi concordie prin abilitaţi şi magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relaţia Enaree-rege (la sciţi), druid-rege (la celţi) şi chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.[10]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit şi Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau şi în alte zeităţi, Derzelas şi Bendis, cu toate ca existenţa lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul, inconstatabil şi prin numărul mare de monede greceşti si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. şi imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (judeţul Vâlcea), Dumbrăveni (judeţul Vrancea), monedele geto-dace şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului al II-lea î.Hr şi primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceştia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicaţia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în aşezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate şi în acest sens, nu doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între lumea dacică şi cea greco-romană.
Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte meşteşuguri erau cele ale celţilor şi ale grecilor, astfel că podoabele şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influenţe culturale demonstrează vechimea societăţii geto-dace şi întinderea ţării lor, care au făcut posibile contactele cu celţii şi grecii.
Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si apoi Diurpaneus / Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domiţian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar Domiţian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei.
Traian iniţiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roşu.
Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, judeţul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, judeţul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privinţe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite şi a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.
Harta provinciei romane DaciaÎncă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus şi care cuprindea Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la graniţa Imperiului. Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial şi care îndeplinise în prealabil funcţia de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit şi de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viaţa căruia principalele informaţii provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viaţa lui Hadrian aparţine primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informaţii reale şi credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiţii vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian şi care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune faţă de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbeşte despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige şi roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona şi această provincie, idee la care a renunţat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulţi cetăţeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenţie a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, şi anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată şi un număr mare de colonişti” .
Pentru a îndepărta pericolul creat şi a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reuşind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca şi abandonarea Munteniei şi a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt şi Cirenaica, o comandă excepţională asupra Daciei şi a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărţire care să o facă mai uşor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menţionează şi diploma de la Gherla. Semnificativă este şi mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărţind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetăţeni romani, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate în Britania la Birdoswald, la Chester şi la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia şi alte provincii romane.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe campul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între râul Timiş şi Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administraţiei romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii geţilor lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Impărat Celt, şi cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari, Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) şi Dacia Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, şi poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări în documente a termenului "dac" aparţine istoricului grec Zosimos, care în secolul V menţionează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava - spre vest, Carpaţii Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava.[2]
Geto-dacii
Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că "elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe grecii conduşi de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, şi păstrează denumirea luptătorilor armatei de geţi sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor".
Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciţilor la nord de Marea Neagră, şi arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geţi care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geţii) au fost cei mai viteji şi cei mai neînfricaţi dintre traci".[3]De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar şi de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăţ pentru el şi ceilalţi comandanţi captivi, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi de bastarni, iar regele lor i-a pedepsitsă se poarte ca femeile şi doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.
Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărţii a XXXII-a menţionează un "salt de putere a dacilor conduşi prin regele Rubobostes şi a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful şi istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălţat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut şi de romani.[4] O inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci".[5] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[6] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaţilor n-au nici un temei istoric".[7]
Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, şi Burebista "a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[8]
În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor".[9]
Înfăţişarea caracteristică dacilor
Imbracamintea lor era asemanatoare cu cea a taranilor romani din zilele noastre. Erau bărboşi cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodaţi la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiţi pe cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică. Femeile îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe piept, cu mâneci scurte.Civilizaţie şi culturăDacii erau organizaţi în state şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii.
Religie
Pentru detalii, vezi: Religia dacilor.
Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant al zeităţii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena şi sfătuitorul regelui.Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geţi au impus frică de zei şi concordie prin abilitaţi şi magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relaţia Enaree-rege (la sciţi), druid-rege (la celţi) şi chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.[10]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit şi Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau şi în alte zeităţi, Derzelas şi Bendis, cu toate ca existenţa lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
Societate
Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocraţia, numită pileaţi (pileati) sau tarabostes şi agricultorii liberi, comaţii (comati); un număr mic de izvoare istorice menţionează şi prezenţa sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-şi acopere capul purtând o cuşmă şi formau o clasă privilegiată. Ceilalţi, care formau grosul armatei, erau ţărani şi meşteşugari şi purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".Economie
Ocupaţiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi şi viţă-de-vie), creşterea vitelor şi oilor şi cunoşteau apicultura; caii erau folosiţi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuţi de daci aveau şi faima de a fi foarte buni în război. Ei faceau comert cu cetatile grecesti care, pe atunci, se aflau pe tarmul Marii Negre.
De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul, inconstatabil şi prin numărul mare de monede greceşti si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. şi imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (judeţul Vâlcea), Dumbrăveni (judeţul Vrancea), monedele geto-dace şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului al II-lea î.Hr şi primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceştia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicaţia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în aşezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate şi în acest sens, nu doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între lumea dacică şi cea greco-romană.
Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte meşteşuguri erau cele ale celţilor şi ale grecilor, astfel că podoabele şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influenţe culturale demonstrează vechimea societăţii geto-dace şi întinderea ţării lor, care au făcut posibile contactele cu celţii şi grecii.
[modificare] Limbă
Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparţinând limbilor tracice şi fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convenţional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita.
Entităţi politice
Dromihete, conducătorul Geţilor, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geţi alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geţi în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbeşte despre ţinuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii şi apoi cu romanii (112 îCh - 109 îCh, 74 îCh) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic şi a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni şi pe Boi, oraşele greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, şi până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o ameninţare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar iniţiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în acelaşi timp şi în circumstanţe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărţit în cinci regate la nord de Dunăre şi trei in Dobrogea, sub conducători diferiţi.
[modificare] Cucerirea romană
Pentru detalii, vezi: războaiele daco-romane.
Traian iniţiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Stăpânirea romană
Pentru detalii, vezi: Dacia romană.
Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând în castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi in Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit.Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roşu.
Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, judeţul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, judeţul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privinţe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite şi a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.
Pentru a îndepărta pericolul creat şi a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reuşind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca şi abandonarea Munteniei şi a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt şi Cirenaica, o comandă excepţională asupra Daciei şi a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărţire care să o facă mai uşor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
Cu toate că renunţase la planul abandonării complete a provinciei şi că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepţia politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că iniţial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparţineau Moesiei Inferior: estul Olteniei şi probabil sud-estul Transilvaniei, şi Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei. Prima menţiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică şi existenţa Daciei Inferior. Este de presupus, totuşi, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menţionat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privinţa reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unităţi auxiliare din această provincie. Aceasta este prima menţiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum şi Căşeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian şi a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior şi Inferior şi, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieş şi Mureşul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Iniţial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menţionat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei graniţe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă şi a necesităţii întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menţionează şi diploma de la Gherla. Semnificativă este şi mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărţind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetăţeni romani, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate în Britania la Birdoswald, la Chester şi la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia şi alte provincii romane.
etragerea romană
Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susţinând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conştient de dificultatea menţinerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunţe la acest gând a fost siguranţa coloniştilor romani din acea regiune.Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe campul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între râul Timiş şi Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administraţiei romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii geţilor lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Impărat Celt, şi cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari, Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) şi Dacia Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, şi poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări în documente a termenului "dac" aparţine istoricului grec Zosimos, care în secolul V menţionează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Note
- ^ Giurescu & Giurescu, p. 31
- ^ Giurescu & Giurescu, p.44
- ^ Herodot, web Istorii, IV, 93. (enciclopedia-dacica.ro/)
- ^ Liviu Mărghitan, p.10
- ^ Giurescu & Giurescu, p. 43-44
- ^ Radu Florescu, p.34
- ^ Giurescu & Giurescu, p.173
- ^ Giurecu & Giurescu, p.44-45-46
- ^ Liviu Mărghitan, p.15
- ^ The Oxford illustrated history of prehistoric Europe. Barry Cunliffe. Oxford University Press. 2001. ISBN:0192854410, 9780192854414.
- ^ Emil Panaitescu, Il ritratto di Decebalo, în Ephemeris Dacoromana, t. I, Roma, 1923, p. 406
Bibliografie
- Bărbulescu M., Deletant D, Hitchins K., Istoria României, editura Corint, Bucureşti, 2004
- Bejean, A., Organizarea administrativă a Daciei Romane
- Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975
- Liviu Mărghitan, Civilizaţia geto-dacilor, 1981
- Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la Burebista la regatul lui Decebal,
- A. D. Xenpol, Istoria românilor din Dacia Traiană
- M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969
- Ruscu, Dan, Provincia Dacia în istoriografia antică, editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003
- Russu, I.I., Dacia si Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973
preluare de pe: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu