OBICEIURI ŞI PRACTICI DACICE PĂSTRATE ÎN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPORULUI ROMâN

Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor – spiritualitatea – putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: “din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra “Venus” de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu “râuri” (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul 
circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

Mai mult, o serie de plante – care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic – sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi “miraculoase” în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea.

sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=9342

preluare de pe:

Sursa: Identitate Nationala

Obiceiurile de iarnă – tradiţii ancestrale

Iată că a mai trecut un an… Un 2010 plin de evenimente care mai de care mai semnificative, atât în bine, cât şi în rău. Cu fiecare an care a trecut parcă s-au înmulţit asemenea evenimente, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere este un lucru bun, căci asta demonstrează că încă trăim şi avem o anumită importanţă aici, pe meleagurile acestea din Răscrucea Lumii.

Caldendaristic este iarnă din nou, deşi aceasta începe practic la solstiţiu pe 22 decembrie, şi ar trebui să ne gândim puţin la valoarea mistică şi esoterică a acestui număr. 22 reprezintă una dintre perechile de numere magice cu însemnătate spirituală aparte, ce atrage un anumit tip de energii.

În tradiţiile lumii, din vestul Europei şi până în estul Asiei, data de 22 decembrie reprezintă un moment special când Energiile Luminii încep să crească din nou în intensitate şi astfel acestea oferă naturii încă odată posibilitatea de a reveni la viaţă.

Simbolic vorbind 22 decembrie constituie mitul reînvierii eroului solar care biruie tenebrele, ori mitul ancestral al Zeului Luminii care se întoarce pentru a alunga întunericul ce cuprinde conştiinţa omenirii. Dincolo de complexitatea esoterică a unor asemenea informaţii şi cicluri ale vieţii, există totuşi anumite adevăruri care sunt conţinute în obiceiurile şi tradiţiile româneşti de astăzi.

Este evident faptul că în prezent, deşi trăim în vremuri moderne pline de influenţă tehnologică şi putem prezenta la modul practic asemenea tradiţii prin bogăţia hainelor şi a accesoriilor, totuşi încărcătura spirituală s-a pierdut de-a lungul mileniilor.

Altfel spus noi astăzi doar reproducem ceea ce cândva avea şi valoare spirituală autentică, care chiar producea efecte în timpul manifestării respective. De exemplu dansul popular „Căluşarii”.

Câţi cunosc faptul că nu este doar un dans popular, ci chiar un ritual magic ancestral care degajă o teribilă forţă energetică în timpul desfăşurării sale, dacă ar fi interpretat de strămoşii noştri?

Sunt puţini oameni în România care cunosc acest aspect esoteric al „Căluşului” aşa cum se numeşte în realitate. Deci în folclorul nostru moştenim o serie întreagă de valori spirituale, care în vremea noastră s-au estompat şi doar la modul artistic mai sunt interpretate.

În mistica esoterică este binecunoscut faptul că numărul 22 reprezintă Arcanele Majore ale sistemului magic numit Tarot. Fiecare ţară are o distribuire a acestor 22 de Arcane Majore, ca zone energetice ce influenţează mai mult sau mai puţin viaţa oamenilor.

Este deci uşor de înţeles că şi România, vechea Dacie pe care nemuritorul Eminescu a vrut să o reabiliteze cel puţin din punct de vedere moral, are 22 de zone energetice specifice şi care se află în strânsă legătură cu tradiţiile populare pe care noi le-am moştenit de la primii locuitori ai acestor meleaguri, respectiv agarthârşii despre care am scris în numărul trecut al revistei.

Cele 22 de Arcane Majore conţin 21 de zone ce se întind pe o circumferinţă în jurul celui de-al 22-lea care mai este interpretat ca şi 0, adică Punctul de Origine aflat în mijlocul celorlalte Arcane.

Dacă ar fi să considerăm Arcana 0 drept centrul ţării, vedem fără niciun dubiu că e vorba despre centrul Transilvaniei şi raportându-ne la Tarot avem prima carte numită „Nebunul”.

Desigur numele cărţilor este simbolic, „Nebunul” fiind elementul care nu se supune nimănui. Dar dincolo de aspectul interpretativ al Tarotului, să vedem care este de fapt taina tradiţiilor ancestrale lăsate nouă moştenire de agarthârşi. Multitudinea de obiceiuri şi tradiţii pe care le avem ca popor îşi are rădăcina în bogata cultură a agarthârşilor, neam stelar aşa cum explicam într-un alt număr al revistei.

Ce erau în realitate aceste tradiţii ritualistice ale stră-stră-stră-strămoşilor noştri? Ce anume semnifică valoarea lui 22 şi care era adevărul în această privinţă? Pentru că trebuie să admitem că 22 ca număr are legături subtile cu apariţia limbajului articulat la specia umană, ceea ce ne duce cu gândul la ideea că agarthârşii erau civilizatori stelari ce deţineau o ştiinţă prea avansată chiar şi pentru noi.

Ştim că alfabetele lumii sunt în general – aproape toate – alcătuite din 5 vocale şi restul consoane. Atât vocalele, cât şi consoanele reprezintă capacitatea omului de a emite sunete cu gura închisă dar şi deschisă.

De aici şi până la tradiţiile şi obiceiurile cântate şi vorbite nu este cale lungă. Practic putem înţelege că omul nu poate rosti şi emite alte sunete decât cele 22 de bază, deoarece aşa e structura noastră şi mai mult nu se poate.

Frumuseţea combinării lor o putem vedea în modul în care tradiţiile de iarnă la noi la români sunt manifestate în perioada sărbătorilor de iarnă, începând cu Crăciunul şi terminând cu Boboteaza.

Chiuiturile şi strigăturile sunt vocale prelungite ce poartă în ele încărcături de energii foarte mari, care practic sparg câmpurile nefaste de energie din preajma gospodăriilor. Sătenii şi localnicii devin imediat veseli şi primitori, iar colindătorii aduc energii benefice pentru fiecare.

Astfel că 22 devine de fapt un cod de combinaţii energetice, pe care agarthârşii îl cunoşteau, şi cu ajutorul cărora menţineau câmpuri de energii benefice în jurul teritoriului care cândva a fost Dacia Mare.

Există o anumită ordine a aşezării energiilor pe o suprafaţă dată, şi agarthârşii cunoşteau acest lucru, tocmai de aceea au lăsat peste zeci de milenii ca moştenire acest alfabet de origine, pe care noi îl avem acum, şi care este singurul din lume în care cuvintele se scriu aşa cum se pronunţă.

Asemenea combinaţii sunt modulate de către colindători în diverse cimilituri cântate cu mult haz, deşi încărcătura spirituală s-a pierdut prin vremuri.

Căci agarthârşii aveau şi ei asemenea obiceiuri pe care le practicau ciclic, în semn de respect şi omagiu faţă de Creator, însă ei cunoşteau exact ce anume combinaţii de litere şi sunete să folosească pentru a genera energii de înaltă intensitate, care să cureţe locurile şi să aducă spor.

În altă ordine de idei este necesar să desluşim înţelesul termenului „Arcan”, care conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înseamnă „loc tainic”.

Putem considera că agarthârşii au plasat în vremea lor, în zonele corespunzătoare celor 22 de Arcane, atât în centrul Transilvaniei, cât şi de jur împrejurul acesteia, anumite artefacte care încă funcţionează şi astăzi, probabil undeva în adâncurile munţilor noştri.

Iar aceste artefacte prim emisiile lor determină perpetuarea folclorului strămoşesc aşa cum îl vedem astăzi prin dansuri, cântece şi interpretări variate de la o zonă la alta. Avem foarte multe asemenea zone, fiecare cu un specific bogat, ceea ce demonstrează fără putinţă de tăgadă faptul că zestrea ancestrală pe care am moştenit-o este încă activă.

Obiceiurile şi tradiţiile de iarnă din Maramureş, Moldova, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Crişana, au fiecare tradiţiile locurilor, care de cele mai multe ori sunt foarte asemănătoare, deosebirea fiind aceea că interpretările folclorice au ritmuri şi versuri puţin diferite de la o regiune la alta.

Dacă v-aţi documenta în privinţa folclorului nostru românesc, aţi fi foarte surprinşi să aflaţi că există chiar şi un dans popular numit chiar aşa – Arcana, asemănător unei sârbe jucată vioi şi săltăreţ. Există chiar şi un dans specific numit „Sârba din Arcan” iar asta ne demonstrează, dacă mai era necesar încă odată, că moştenirea ancestrală încă este activă, şi este folosită în perioada marilor sărbători ale anului.

Obiceiurile de iarnă spre exemplu sunt unele dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de semnificaţii. „Jocul ursului”, „Capra”, „Pluguşorul” şi tradiţia acelor moşi ce poartă măşti care mai de care mai groteşti, conţin în ele prin însăşi ritualul cântat puterea de a stăpâni elementele naturii şi duhurile rele, ceea ce agarthârşii făceau cândva la propriu. Ursul era considerat în tradiţia geto-dacă un animal sacru, însă adevărata semnificaţie s-a pierdut.

În graiul geto-dac ursului i se spunea „zalmos”, de unde a şi derivat numele lui Zalmoxes, Zeul geto-dacilor care a condus cu multă înţelepciune neamul înaintaşilor noştri. Şi dacă ne referim la faptul că Zalmoxe sau Zamolxe cum i se mai spune, era originar din constelaţia Ursa Mare cunoscut azi ca şi Carul Mare, din sistemul stelar Alcor, atunci vom înţelege sacralitatea atribuită de către geto-daci ursului.

În realitate era vorba de o moştenire sacră primită din Ursa Mare, prin intermediul agarthârşilor, preluată de entitatea Zalmoxe şi perpetuată prin timp sub forme încifrate în obiceiuri, ritualuri şi tradiţii pe care noi românii le-am moştenit până în ziua de azi.

Să fim mândri că avem o asemenea moştenire şi că aceasta nu a dispărut indiferent câte urgii au trecut peste noi ca neam trăitor pe o micuţă planetă albastră în infinitatea Universului.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/obiceiurile-de-iarna-%e2%80%93-traditii-ancestrale/

Românii din estul Serbiei: “Identitătu’ ne-am pierdut!”

În satele din estul Serbiei nu găseşti un cuvânt în româneşte

Imaginează-ţi că te naşti, te căsătoreşti şi eşti înmormântat în sârbeşte, cu nume sârbesc. Nu ai auzit în viaţa ta de Mihai Eminescu sau de Mihai Vitezul, pentru că la şcoală nici în pauză nu se vorbeşte în limba română.

Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.

Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc români încă de pe vremea lui Burebista.

Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii – educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale.

Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie. Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 – 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca în anul 29 î. Hr să fie cucerit de Imperiul Roman, odată cu Dacia.

După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin. Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).

Belgradul îi consideră “vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.

Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii – 250.000. Indiferent de numărul lor, am întâlnit oameni care vorbesc limba română cu accent bănăţean.

Cu unii am discutat fără probleme de comunicare. Bucureştean fiind, cu alţii am făcut eforturi să-i înţeleg, din pricina unor neologisme împrumutate de la sârbi şi unele arhaisme pe care nu le cunoşteam. Dar şi pe unii şi pe ceilalţi i-am înţeles. Şi ei pe mine.


Muşuroiul de românism

Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri “educaţionale” şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.

Mă pufneşte râsul când trec pe lângă o troiţă ortodoxă maro în dreapta drumului, pentru că îmi amintesc cum în 2008 un oficial al Consiliului Europei venit să verifice situaţia românilor/vlahilor din Serbia se declara “mirat” de influenţa „exagerată” a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea bisericilor româneşti în Valea Timocului.

Prima oprire în Serbia – oraşul Vârşeţ. Mic, cochet, ale cărui dealuri (Vrsacki Breg) se vedeau încă din vamă şi în care am văzut singura inscripţie în limba română din toată călătoria: la intrarea în Primărie, sub denumirea în sârbeşte.

Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.
Situaţia e mai fericită însă decât în Valea Timocului, aşa cum aveam să aflu în următoarele 48 de ore.



Un lucru “jenant”

În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă “o butoalcă de românism”, sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.

Aflu o poveste tristă de la Dorinel Stan, român originar din Srediştea Mică, localitate “pur românească” aflată la 10 kilometri de Vărşeţ: Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului a acceptat în 2006 să îşi mute reşedinţa la Deta, în România şi a rămas doar cu administraţia la Vârşeţ.

“La negocierile dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Română, fiecare a plecat de la un minimum de la care nu se cedează. BOR a cedat totul. Sârbii nici nu s-au aşteptat la asta. După canoanele slave, nu se poate să fie două episcopii în acelaşi oraş. Am zis bine, facem în altă parte, Serbia e mare. Dar ai noştri au acceptat ca sediul să fie la Deta, în România. Deci şi-au luat-o în bot. Şi trebuie să vă puneţi dumneavoastră întrebarea de ce a acceptat BOR una ca asta în 2006. E jenant“.


Prostia omenească

M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul “Srbija” (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate.

Cum s-a întâmplat asta? A fost “prostia omeneasca”: sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.

Ca şi cum 5 milioane de români s-ar înscrie în UDMR, ar prelua conducerea şi ar spune că limba maternă a maghiarilor din România este limba română.

“A fost o capcană. Fiecare apartenent al Consiliului trebuia din nou să îşi declare etnia. Nu îţi trebuia niciun fel de adeverinţă că eşti minoritar. Deci oricare sârb, croat, musulman, ţigan, putea să candideze. Consiliul românilor este condus acum de sârbi“, îmi zice Dorinel.


„S-au ataşat sârbilor!”

Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia – Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel. Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.

CRS a fost înfiinţată la 24 noiembrie 1990 şi este cea mai mare şi puternică organizaţie a românilor din Serbia. Dorinel îmi spune că liderul ei, românul Ion Cizmaş, “a trecut de partea sârbilor”, a fost iniţial pe baricadele românismului dar “s-a întors la 180 de grade”.

Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: “E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament”. Lui Dorinel i se pare incredibil că “acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen”. “Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor”, repetă el.

“Timp de 20 de ani s-a vorbit despre unirea românilor din Voivodina cu cei din Timoc, dar în realitate nu s-a făcut niciodată nimic. Lucrurile au scăpat aici de sub control. Interesul nu este ajutorarea românilor“, îmi spune Dorinel, vicepreşedinte al CRS.

El încearcă acum să-i unească pe românii din Voivodina cu cei din Timoc. Împreună ar deveni prima minoritate ca număr din Serbia şi “Guvernul nu s-ar forma fără români”.


Restaurantul Lug şi “aşimilaşia”

Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin “Podu Lung” ), unde în acte sunt 204 români.

Am intrat în restaurantul „Lug” (“dumbravă”, în traducere, sau “un fel de pădure, la poalele pădurii”) cu bogată tradiţie locală, vechi de vreo 20-30 de ani. Mese şi scaune din lemn, cu feţe de masă albă. Pe pereţi stau agăţaţi în cuie, vechi generali şi scene istorice sârbeşti, încadrate de rame elegante în stil baroc. Mesenii vorbesc în sârbeşte, chelnerul ia comanda în sârbeşte. De fapt şi numele restaurantului este în slavonă veche, cu alfabet chirilic: “ЛУЃ”. Meniul nu e tradus nici măcar în engleză.

M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.

Comand un meniu “Ca la Gheorghe”, o ruladă cu şuncă de pui şi caşcaval şi vorbim preţ de o oră despre diferenţele dintre români şi vlahi. Deasupra noastră, la televizor, se difuzează la postul naţional de televiziune sârb RTS (Radio-televizija Srbije) un documentar despre Ceauşescu.

Dejan îmi spune despre televiziunile din Serbia că “astea şi bişerişile-s aşimilaşia”. În Valea Timocului nu există mass-media în limba română, continuă Dejan. La posturile radio-tv, de stat sau private, singurele referinţe care se fac la românii/vlahi de aici sunt că, fie fură şi sunt delincvenţi, fie că ar avea pretenţii autonomiste, ultima idee fiind vehiculată în media de unii politicieni sârbi mai ales în perioadele electorale.

TRANSCRIPTUL DISCUŢIEI

„Le e ruşine de limba română, că e limbă de ciobani şi e limbă proastă”

- Ce eşti, Dejan? Sârb, român, vlah?

Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.

- Până la 7 ani ai vorbit numai româneşte în casă?

Da, cu mama şi cu tata, numai româneşte. Cum vorbim noi acuma. Bunica mea are 78 de ani şi nu ştie sârbeşte. 3-4 vorbe ştie sârbeşte, atât. Nu ştie nici numele să şi-l scrie în sârbeşte.

- Acum acasă ce vorbeşti?

 -Eu cu a mea muiere vorbesc româneşte. Dar statul săvârşeşte aişi la noi asimilaşie rău. Vrea să nu fim români…că limba română e limbă de ciobani şi e limbă proastă. Pe părinţii mei i-au bătut la şcoală că au vorbit româneşte. Eu am fost în magură, în ceaţă, până am dat de Internet. Eu nu am ştiut ce-i aia vlah, unde-i istoria la vlahi, pe ce limbă vorbesc ei. Sârbii ne zic vlasi.

- Ai auzit de Mihai Viteazul?

Acum da, ştiu. Ştiu şi cine e Vlad Ţepeş şi cine e Mihai Viteazul, cu Internetul m-am lămurit. Altfel nu am ştiut, nu aş fi avut de unde. Noi am fost pitulaţi. Ne-au pitulat să ne facă sârbi, să fim sârbi. Pe mulţi le-a băgat în creier că sunt sârbi. Când îi întrebi pe limba lor ce vorbesc, îţi spun că româneşte, când îi întrebi ce sunt, îţi spun că io mi-s sârb, vlah. Dar el nu ştie. Oamenii nu ştiu istoria lor, ne-a pitulat statul 200 de ani, ne-a minţit că nu suntem români. Oamenii nu sunt informisiţi.

- Ştii vreun cântec românesc?

Mai ştiu, am auzit de la ai mei ăi bâtrâni, când eram mic. Dar nu mai ştiu cum merge până la cap. Ştiu unul când îi spui copilului la cap, când e copilul mic:

„Mânuşiţă frântă /
Carămiţă frântă, /
Moşul cu toiagu’, /
Baba cu şiumagu’”

Nu ştiu dacă ai auzit vreodată. Bunica mea foarte curat o vorbit, da’ noi vorbim din ce în ce mai amestecat. Zicea baba mea “să te duci peste Mureş” când o necăjea cineva.

- Cum adică?

Acum am aflat că Mureşul e o apă. Da’ atunci nu se ştia. Aşa era vorba, da nu se ştia de unde vine.

- Legende româneşti ai auzit?

Nu am avut, doar legende sârbeşti. Ne povesteau de Crainici Marko, de ţar Lazar, de toată istoria sârbilor. De-a noastră nimic nu s-a pomenit.

- Ai prieteni care spun că ei nu sunt români?

Am, am mulţi, zic că sunt sârbi şi fug de limba română.

- De ce?

Păi eu am văzut de ce, îţi spun şi ţie. Ei vâd limba română ca o ruşine, că e o limbă proastă a lu’ oameni care păzesc oile, ciobani, păcurari cum spunem noi. Că aceea e o limbă proastă şi ei toţi fug de limba aia pentru că ei nu ştiu care este a lor istorie, nu ştiu care este statul lor, nu ştiu nimic. Că lor sârbii le-a pus un complex inferior, că ar fi mai mici decât sârbii şi le e ruşine.

Eu când merg pe la oraş şi spun «Bună Ziua», îmi întoarce « Dobar Dan», îi e ruşine să vorbească pe limba română. Dar eu m-am trezit, eu ştiu acum că sunt român şi la recensământ o să scriu acolo că sunt român.
Puţini care vor să se declare români. Pe oamenii români nu îi interesează cultura lor, nu îi interesează poporul lor, nu îi intereseşte nimic şi e păcat. Nu au în gând că-s români, ci că sunt vlasi. Dacă îi întrebi ce e aia vlah, păi zic că «Nu ştiu».

Dacă îi zici că e român, sare în sus, ca cum îl arzi cu apă, ca şi cum îi zici că e indian. Au venit lucrători din România, care fură, sunt nebuni, sunt oamenii de la fund. Şi ei românii ăştia i-au văzut, nu au văzut români din România care sunt intelectuali, doar românii ăştia care fac prostii, care fură. Eu ştiu că nu e aşa. La noi se zice aici, nu ştiu cum se zice la voi,că «în tot grâul îi măzăre». Nu poate să fie tot poporul bun.

- Copiii tăi în ce limbă vorbesc?

Ei doar înţeleg româneşte. Dar nu vorbesc. Vorbesc doar sârbeşce. Le e ruşine când eu ies afară din casă, îmi zic “Tati, Tati, tati! Taci! Să nu audă vreunul”.

Noi trăim printre sârbi. Sunt foarte mulţi români sârbizaţi, care stau acum la oraş. Eu ştiu că până ajung la mine acasă sunt 20 de case de români. Dar ei nu vor să vorbească în româneşte, le e ruşine. Când le vorbesc, întorc capul, le e ruşine de limba română. Mie nu mi-e ruşine, eu tot mai tare vorbesc, să mă audă toţi.

- Ai fost în România?

Nu, dar vreau să ajung la primăvara să ajung să beau o cafea în Turnu Severin. Vreau să văd şi eu odată mama-ţară.

- Cum poţi să iubeşti România dacă nu ai văzut-o niciodată?

Eu aşa mă simt, mie mi-e drag când aud de România. Şi când joacă fotbalul, eu ţin cu România, ştiu că ai noştrii sunt în galben, culoarea noastră este galben, toate cântecele alea bătrâneşti sunt cu galben.

- Cum crezi că e în România?

Eu cred că românii sunt moi, buni, blânzi, nu ca sârbii. Sârbi-s aşa…circulă o vorbă, «sârbacici». Cum e capră sârbacică (râde).

- Ai fost vreodată la o slujbă românească?

Nu. Mi-e păcat când văd în ce situaţie e poporul nostru. În 10-15 ani, dacă noi nu avem biserici, şcoale, medii (mass-media), o să se piardă, pentru că generaţiile mai mici care vin, ei nu mai ştiu. Toţi îs sârbiziţi.

- Ştii să citeşti în limba română?

Nu ştiu, am tare voie să învăţ, dar nu am unde.

- E vreun ziar aici în română?

Nimic, nimic, nici nimic.

- Dar la televizor?

De unde? Nimic, ioc, medie nimic. Româneşte nu avem niciun secund, nimic nu avem.

- Crezi că Serbia se comportă bine cu românii?

Eu zic că nu. Face rău cu noi, vrea să ne facă asimilare. Am citit acum că nu au făcut asimilare turcii cu noi, decât când au pus sârbii mâna pe noi, 1833. De atunci ne-a dat numele, prenumele sârbeşci, atunci s-au apucat să ne pierdem mânăstirea, să nu avem niciun fel de contact cu istoria, cu nimic, să gândim cu creierii ca sârbi.Sârbii au a lor cultură, artişti, noi nu avem nimic. Identitătu ne-am pierdut.

- Ce ai vrea să înveţi să scrii în româneşte?

Luptă până la libertate.

Îi scriu pe spatele cărţii mele de vizită, în româneşte, “Luptă pentru libertate” şi Dejan îmi “mulţămeşte”.


preluare de pe sursa: http://www.adevarul.ro

De ce a murit naţionalistul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România

Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profeşionist – ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.

Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.

M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877- 1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri….

Pentru că a înţeles că în 1877 am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor, când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această  victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi… peste 100.000

Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare(ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.

Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor  care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare  ar fi revenit acasă.

Dar ce ar fi trebuit să facem?

Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea.  Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic!

Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.

După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.

Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.

Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.

Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.

El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“

Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.

,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi realipirea la Ţară

Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)

O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti,  denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, au iritat puterile centrale.

Atunci s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare şi Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu Doina. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.

Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă….. ca prieteni


Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.

Ca urmare, la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.

Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.

Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.

Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmeaza în anii următori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni.

Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipa.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.

Pentru curiozitatea noastră ştiinşifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.

Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.

Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.

Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?

Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI  fiind  preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …”  “….  feţe patibulare …  maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trăsaturi rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovanoasă … “
Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996

Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !!  ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)

Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)
Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români”  de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.


preluare de pe sursa: dacialibera.com

Sursa: ROMANIA-DACIA

Burebista (1980) - film artistic

Anunturi

Burebista (1980)

 

Regia - Gheorghe Vitanidis

Cu:  Ion Dichiseanu, George Constantin

Gen film - Dramă; Istoric

Durata - 137 minute

Premiera in Romania - 1980

In prima parte a secolului I i.h, Burebista, conducatorul primului stat dac centralizat, lupta pentru unificarea regatului si redobandirea unor vechi tinuturi dacice. Sprijinit de marele preot Deceneu si de comandantii militari geto-daci, Burebista duce o politica de aliante abila pentru a se apara atat de expansiunea romana cat si de celti.

 

In anii ´70, inaintea Erei Noastre, expansiunea puternicului Imperiu Roman atinge, la sud de Dunare, bogatele tinuturi ale Dacilor uniti intr-un mare si puternic regat sub sceptrul viteazului Burebista. Proconsulul Hibrida (a carui sotie este fosta iubita a unui gladiator din oastea lui Spartacus revenita la vatra) se si instaleaza intr-o cetate greceasca de la mare. Asasinarea lui Iuliu Cezar amana inevitabilul.

"Nu stiu cum va iesi filmul, cat de valoros va fi, dar cred ca e un act de respect si de probitate faptul ca filmam aici, chiar pe locul fostelor cetati dacice. Din pacate ne-am dezobisnuit sa facem filme grele. Pentru a face cat mai putine concesii ma sprijin pe intrepretarea actoriceasca." - Gheorghe Vitanidis - 1980 (Cinema).

 

"Ciocnirile geto-dacilor cu celtii si romanii ca si evenimente mai marunte din viata marelui rege dac, sunt scornite de imaginatia lui Mihnea Gheorghiu in "Fierul si aurul", text anost, redundant si precar, incredintat, ulterior, publicitatii. Marcand depravarea totala a Proiectului de Epopee cinematografica nationala dupa cateva reusite promitatoare in deceniile anterioare, filmul detine o lunga insiruire de discursuri politice care reproduce tonul si temele "de Partid si de Stat". "In tara cea mare, unita si libera, loc de robie nu mai este" sau, "Si spuneti cetatenilor ca Dacii n-au incetat sa fie cei mai drepti dintre traci" cand nu parafrazeaza de-a dreptul refrenul unui fost imn oficial: "Muncitori si ostasi, carturari si plugari" luand forma in proza "Ostasi, si plugari, si mestesugari deopotriva..." sau anticipari din Octavian Goga: "Nu plange Lae ! Zi, mai bine, o vorba de dor." La curtea regelui, prieten la catarama cu Vercingetorx si alte VIP-uri, se face politica la nivel mondial si strategie la nivel european. Realizatorul reconstituie, ambitios, ample scene de batalie, dar nu elocventa sabiei ci gestul emfatic da miezul acestei hazardate restituiri, o distributie de aur ramanand captive declamarii in ton tragic, a textelor jurnalistice. N-am mai ramas nimic din nobletea, firescul si omenescul dialogului scris de Titus Popovici pentru filmele sale istorice. In plus, ca si in Zodia fecioarei, Gheorghiu e obsedat de crearea unei mitologii artificiale, alaiurile dionisiace fiind urmate de misterioase jocuri populare dacice. Premiul "Cantarea Romaniei" nici nu putea fi mai nimerit decernat." (Tudor Caranfil)

 

 

preluare de pe sursa: http://filme-romanesti-vechi.blogspot.com/

Ceahlaul – salasul lui Zamolxe

                                                                              de Cornel Nicula

Multe şi minunate sânt comorile României, străvechea Dacia sau Da Ksha cum se numea în negura vremurilor… A considera că ai comori de preţ, nu înseamnă a te gândi doar la aur, argint şi diamante, ci şi la bogăţia florilor şi a speciilor care există pe meleagurile acestea care tăinuiesc, de zeci de milenii, enigme care încă nu s-au lăsat cunoscute nici până azi.

Este cât se poate de evident faptul că din vechimea neamului geto-dac se cunosc anumite lucruri despre locurile cele mai importante ale acestui teritoriu cândva plin de sacralitate. Unul dintre aceste locuri este şi cel în care se află masivul muntos Ceahlău.

 

Fiind unul dintre cei mai impresionanţi munţi ai zonei Carpaţilor Orientali, munţii Ceahlău reprezintă o formaţiune alcătuită din mai multe eşantioane de rocă nealterate şi dispuse sub forma unui sistem de culmi naturale, răspândite radial ca şi când în vremuri de mult uitate o mână uriaşă şi nevăzută a aranjat locul respectiv în acest fel.

 

Aceste culmi converg către două din cele mai înalte vârfuri ale Ceahlăului – Vârful Toaca de 1904 metri şi Vârful Ocolaşul Mare de 1907 metri.

Încă din anul 1955 această splendidă zonă a fost declarată Parc Naţional, în acest fel fiind constituită ca zonă protejată prin lege. Mă întreb de ce nu s-a procedat la fel şi în cazul Sarmisegetuzei, capitala spirituală a geto-dacilor.

 

Spun asta deoarece încă din străvechime toate triburile geto-dace ştiau că actualul Ceahlău – Kogaionul lor, era considerat Muntele Sfânt, sălaş al zeului lor Zamolxe, care i-a învăţat tainele nemuririi, după cum spun sursele istorice ale acelor vremuri.

 

Legenda Ceahlăului

Un nume des întâlnit în literatura română, Ceahlăul era considerat din cele mai vechi timpuri, aşa cum am spus mai înainte, un munte sfânt.

 

Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă sau Mihail Sadoveanu au scris despre Ceahlău cu atâta suflet, descriind fiecare în mod inegalabil atât drumurile de munte ale Ceahlăului, cât şi specificul său pitoresc şi strămoşesc.

 

Astăzi este menţionat în ghidurile turistice ale lumii drept al doilea munte sfânt al creştinătăţii după muntele Athos din Grecia. Vedeţi dragi prieteni ce munţi importanţi avem? Câţi dintre voi ştiaţi că Ceahlăul este al doilea munte sacru al creştinătăţii? Este sacru nu pentru că aşa spun ghidurile turistice şi oamenii contemporani, ci pentru că din vremuri de demult a rămas moştenire peste timp o istorisire adevărată.

Se spune că Ceahlăul a fost făcut din poruncă cerească. Cel puţin legenda aşa descrie cum a fost la începutul Ceahlăului. Numit de către geto-daci Kogaion, precum sursele istorice atestă acest fapt, Ceahlăul reprezenta locul unde Zamolxe îşi avea altarul său, la care veneau atât regii daci ai acelor vremuri, cât şi sacerdoţii care se iniţiau în tainele vieţii spirituale.

 

Rădăcina numelui Kogaion vine de la cuvântul de origine dacică gogan – pietroi sau stâncă mare. Dacă scormonim printre regionalismele româneşti, vom găsi cuvântul gogon, care înseamnă rotund. Un alt cuvânt din zona Orheiului, gogă, are semnificaţia de parte de sus a cuptorului.

 

Dacă am face o sinteză a termenilor arhaici şi de regionalisme, am putea spune că muntele Kogaion, Muntele Sfânt al geto-dacilor, se numea Altarul Celui de Sus, prin asta fiind înţeleasă noţiunea de Dumnezeu Unul, reprezentat prin Zamolxe.

 

Este de înţeles că un astfel de Altar al Celui de Sus exista în Ceahlău-Kogaion, deoarece tot din înscrisuri străvechi se spune că o dată pe an, la 6 august în sistemul nostru calendaristic, în acele vremuri sacerdoţii din toată Dacia se adunau în vârful Kogaionului, unde se întâlneau cu Zamolxe şi ţineau mare sfat.

 

De altfel Ceahlăul reprezintă una dintre chakrele străvechii Dacia, fostul Mare Regat alcătuit din 33 de regate, un punct energetic-spiritual al lumii foarte important.

 

Moştenirea uriaşilor

Basmele şi legendele poporului nostru sânt foarte frumoase, pline de tâlc şi mister. Şi astăzi bătrânii de prin satele Moldovei îţi pot povesti despre uriaşi, fiinţe care au trăit cândva pe aceste meleaguri. Una dintre legende spune că uriaşii s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, fiind geloşi pe oameni, şi au fost transformaţi în pietre imense.

 

Există pe multe culmi muntoase din România stânci cu forme foarte ciudate, ce amintesc de chipuri umane de dimensiuni uriaşe, de parcă nişte fiinţe au fost împietrite instantaneu, aşa de sugestive sânt detaliile „chipurilor” ce pot fi observate pe aceste stânci. Dincolo de legende şi poveşti, există realitatea. În localitatea Scăieni din judeţul Buzău, de exemplu, în 1985 au fost descoperite schelete de uriaşi ce măsurau peste 2,50 metri înălţime.

 

La Argedava, în localitatea Popeşti –Novaci, dar şi în alte zone ale ţării, au fost scoase la lumină, mai mult sau mai puţin întâmplător, schelete ale unor fiinţe de dimensiuni uriaşe, între 3 şi 5 metri înălţime.

 

Foarte multe legende ale poporului nostru, care din nefericire nu au fost luate în seamă de cei de la Ministerul Culturii, conţin referiri la faptul că în urmă cu câteva mii de ani, pe teritoriul Daciei – fostul Imperiu al pelasgilor, oamenii trăiau laolaltă cu uriaşii în bună înţelegere.

 

Două rase locuind împreună pe acelaşi teritoriu. Aceşti uriaşi, aşa cum susţin cele mai vechi legende şi mituri din popor, erau descendenţii unui neam venit din stele numit Cei Vechi.

 

Şi aceşti uriaşi au fost cei care au construit amenajarea, astăzi acoperită de elementele naturii, de la Vârful Toaca, despre care cercetările ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că este vârful unei piramide realizate de către fiinţe ce ştiau a modela materia cu puterea gândului.

 

Formaţiunea piramidală de la Vârful Toaca are o geometrie prea exactă pentru a fi doar un simplu capriciu al naturii. Şi atunci, privind în urmă la moştenirea lăsată nouă de acei uriaşi şi de strămoşii noştri geto-daci, putem spune că Zamolxe a fost şi este păstrătorul unei cunoaşteri spirituale destinată nouă, urmaşilor lor peste timp, care avem datoria sacră de a apăra munţii noştri, în vârful cărora în vremuri demult uitate, zeii se întâlneau cu muritorii într-o comuniune de suflet.

Astăzi Ceahlăul este vizitat de turişti de pretutindeni, care se minunează de bogăţia florei şi faunei acestui munte sacru, deşi în unele zone unde se poate ajunge pe jos turiştii nu pot ajunge deoarece ceva misterios şi straniu ocroteşte zonele în care, pe când existau cele 33 de regate dacice, sacerdoţii şi căpeteniile se adunau pentru a-l cinsti pe Zeul Suprem, Dumnezeu Unul.

 

 

 

preluare de pe sursa:

http://www.revistacosmos.ro/ceahlaul-salasul-lui-zamolxe/

COMUNITATEA ROMANEASCA DIN REGIUNILE CERNAUTI SI TRANSCARPATIA (UCRAINA)

Date generale privind comunitatea romaneasca din Ucraina

Conform datelor ultimului recensamant din 2001, in Ucraina, 258.619 dintre persoane s-au declarat “moldoveni”, iar 155.130 persoane s-au declarat romani sau au declarat in calitate de limba materna, limba romana. 1. Situatia demografica in regiunile Cernauti si Transcarpatia; problemele culturale si de invatamant; organizarea etnicilor romani

1.1 Regiunea Cernauti

Ultimul recensamant din 2001 a consemnat un numar de 114.555 persoane sau 12,5% din populatia regiunii care s-au declarat de etnie romana, fata de 114,2 mii in anul 1989 (sau 10,7% din populatia regiunii) precum si 67.225 de persoane care s-au declarat moldoveni (58.519 in 1989).
In anul de invatamant 2008-2009, conform datelor statistice oficiale, functioneaza 80 de scoli cu predare in limba romana. Dintre acestea, in trei unitati scolare, exista clase de predare in limba ucraineana.
Etnicii romani din regiunea Cernauti sunt asociati intr-un numar relativ mare de organizatii, multe insa avand o activitate restransa.Intre publicatiile care apar la Cernauti in limba romana, mentionam:

• ziarul republican “Concordia”;
• cotidianul republican “Zorile Bucovinei”;
• ziare cu aparitie neregulata “Junimea” si “Arcasul”;
• revista pentru copii “Fagurel”;
• almanahul cultural-literar “Tara fagilor”
• revista trimestriala “Septentrion literar”
• ziarul “Libertatea cuvantului”
• ziarul "Clopotul Bucovinei"

1.2 Regiunea Transcarpatia

Majoritatea din cei 32.152 etnici romani din Transcarpatia (sau 2,6 % din populatia regiunii) traiesc compact intre Tisa si Carpatii ucraineni, la granita cu Romania.
Etnicii romani traiesc in principal in raioanele Teaciv – 21,3 mii persoane (12,4% din populatia raionului, fata de 11,7 % in 1989) si Rahiv – 10,5 mii persoane (11,6% din populatia raionului, fata de 11,2% in 1989).
Aproximativ 300 de etnici romani exista in alte raioane din regiunea Transcarpatia.
Cele doua raioane reprezinta un areal romanesc compact din Ucraina si constituie populatia majoritara absoluta in 13 localitati.

Privind invatamantul, in Transcarpatia functioneaza 11 scoli cu predare in limba romana si 2 scoli mixte, iar Scoala nr. 2 din Slatina, a fost transformata in “Liceul romanesc”, in anul 2003.
In anul scolar 2004-2005 au fost instruiti in limba romana 4.630 de elevi sau 2,3% din populatia regiunii. Exista circa 300 cadre didactice de limba romana cu studii superioare si peste 100 cu studii medii de specialitate.
La Universitatea de Stat din Ujgorod (Catedra de Limbi Romanice), Institutul de Informatica, Economie si Drept si la Scoala de Muzica din Ujgorod studiau limba romana 30 de studenti, absolventi ai scolilor romanesti, iar alti 35 de absolventi si-au continuat studiile in Romania.In plan cultural, pentru comunitatea romaneasca in regiune exista 7 camine culturale cu 32 de colective – 1.100 de artisti amatori, 2 scoli de muzica, 8 biblioteci cu un fond de carte romaneasca de peste 12.500 de volume.Mass media sunt reprezentate prin emisiunile de televiziune in limba romana “Zi de zi” si “Telerevista saptamanii”, iar la radio emisunea zilnica “Plaiul meu natal”.
Ziarul “Maramuresenii” – fonduri regionale. Ziarul “Apşa” – fonduri private.

Asociatii si organizatii romanesti din regiunile Cernauti si Transcarpatia

REGIUNEA CERNAUTI

Societatea pentru Cultura Romaneasca "Mihai Eminescu"

Infiintata in anul 1989 si inregistrata la 4 mai 1993, ca succesoare a ’’Societatii pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina’’ (fondata in 1862);

Presedinte: Arcadie Opait

Coordonate: Cernauti, strada Piata Centrala nr.9, telefon presedinte 00380509990397

Alianta Crestin - Democrata a Romanilor din Ucraina

Inregistrata la data de 21 decembrie 1992

Presedinte: dr. Constantin Olaru

Liga Tineretului Roman din Bucovina "Junimea"

Infiintata in anul 1998

Presedinte: Vitalie Zagrea, redactor-sef, Radio Ucraina International (absolvent al Catedrei de Filologie romana si clasica a Universitatii ’’Yurii Fedkovici’’ din Cernauti).

Coordonate: Cernauti, strada Piata Centrala nr. 9, tel. presedinte: 00380955027144

Societatea Victimelor Represaliilor Staliniste "Golgota"

Inregistrata oficial la 1 februarie 1992

Presedinte: Petre Grior, director adjunct la Arhivele de Stat din Cernauti

Coordonate: Cernauti, str. Piata Centrala nr. 9, tel. presedinte: 00380953949641

Asociatia Cultural-Sportiva "Dragos Voda"

Infiintata in anul 1990, reinregistrata in anul 1992

Presedinte: Petru Posteuca

Coordonate:Patrautii de Sus, nu are sediu, tel. presedinte executiv: 00380/80509104885

Societatea Medicilor Romani ’’Isidor Bodea’’

Inregistrata: 1995

Presedinte: dr. Ion Broasca

Coordonate: Cernauti, str. Piata Centrala nr. 9, tel. presedinte:00380 974285428

Societatea de binefacere ’’Casa Limbii Romane’’

Inregistrata in anul 2002

Presedinte: Vasile Tarateanu, publicist, redactor sef al ziarului ’’Arcasul’’

Coordonate: nu are sediu; tel. presedinte 00380954525508

Editura ’’Alexandru cel Bun’’

Inregistrata in 2001

Presedinte: conf. univ. dr. Alexandrina Cernof, Membru de Onoare al Academiei Romane

Coordonate: tel. presedinte: 00380507555347

Centrul Bucovinean Independent de Cercetari Actuale

Inregistrat oficial la 27 ianuarie 2003

Presedinte executiv: Aurica Bojescu

Coordonate: Hliboca, 60400, str. Persotravneva, 2-A, telefon: 00380/823422419, mobil 00380509104885, bukovina_center@yandex.ru

Uniunea societatilor romanesti pentru integrare europeana

Inregistrat 2004

Secretar executiv: Aurica Bojescu

Presedinte de onoare: dr. Ion Popescu

Coordonate: Hliboca, 60400, str. Persotravneva, 2A, tel: 00380824422419, mobil: 00380509104885, centrul-bucovinean@yandex.ru

Uniunea Interregionala “Comunitatea romaneasca din Ucraina”

Inregistrat pe 8 aprilie 2005

Secretar executiv: Aurica Bojescu

Presedinte de onoare: dr. Ion Popescu

Coordonate: Hliboca, 60400, str. Persotravneva, 2A, tel. 00380824422419, mobil: 00380509104885,

Societatea Scriitorilor Romani din Bucovina

Inregistrata:1997

Presedinte: Ilie Tudor Zegrea, redactor in cadrul postului de radio ‘’Bucovina’’

Coordonate: nu are sediu;tel. presedinte:003809665637066

Fundatia culturala - artistica ’’Prodromos’’

Inregistrata:2000

Presedinte: Stefan Purici, pictor, absolvent al Academiei de arte plastice ’’Nicolae Grigorescu’’ Bucuresti

Coordonate: nu are un sediu, tel. presedinte: 00380505847066

Centrul bucovinean de arta pentru conservarea si pastrarea culturii traditionale romanesti

Inregistrarea:2006

Presedinte: Iurie Levcic, redactor televiziune

Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte> 0038050906009

Societatea culturala a romanilor din regiunea Cernauti "Arboroasa" -

Coordonator: Dumitru Covalciuc, publicist

Coordonate: tel. presedinte: 0038037225764

Fundatia civica raionala ’’Gheorghe Asachi’’

Inregistrata: 2006

Presedinte: prof. Eugenia Cimborovici -Teodoreanu

Coordonate: Herta, nu are sediu, tel. presedinte: 00380824021519

REGIUNEA TRANSCARPATIA

Asociatia social-culturala a romanilor din Transcarpatia "George Cosbuc" - Slatina

Inregistrata societate regionala la 24 iulie 1994;

Presedintele: prof. Gheorghe Opris

Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: 00380/313456242, mobil: 80673721297

Societatea culturala "Ioan Mihaly de Apsa"- Apsa de Mijloc

Inregistrata: 18 august 1999

Presedinte: Vasile Iovdi, medic

Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: 00380/313421240

Uniunea Regionala a romanilor din Transcarpatia "Dacia” - Apsa de Jos

Inregistrata in anul 2001

Presedinte: Ion Botos, medic

Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: 00380/313456514

Societatea Tineretului Roman din Transcarpatia “Mihai Eminescu”

Inregistrata la 2 septembrie 2003 la Ujgorod

Presedinte: Ion Bococi

Coordonate: nu au sediu, tel. presedinte: 00380509869359

Asociatia Primariilor Romanesti din Transcarpatia – ’’Tisa’’

Inregistrata in anul 2004

Presedinte: Gheorghe Berinde, primar in localitatea Biserica Alba;

Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: mobil 00380679610790


articol primit prin email