BOMBA BOMBELOR!!! Ofiţeri şi Agenţi acoperiţi pe care Serviciile Secrete i-au infiltrat în presa română

I. S.R.I.:

* Robert Turcescu (colonel)

* Radu Tudor (lt. colonel)

* Sebastian Ghiţă (maior)

* Andreea Pora (maior)

* Nadia Ciurlin (căpitan)

* Cătălin Striblea (căpitan)

* Mădălina Puşcalău (lt. major)

II. S.I.E.:

* Andrei Bădin (colonel)

* Corina Drăgotescu (colonel)

* Silviu Mînăstire (căpitan)

* Mugur Ciuvică (agent)

* Bogdan Chirieac (agent + agent dublu, ruso-american)

sursa:

http://www.ziartricolorul.ro/bomba-bombelor-ofiteri-si-agenti-acoperiti-pe-care-serviciile-secrete-i-au-infiltrat-in-presa-romana/

Banalul nostru telefon mobil: TRĂDĂTORUL perfect

articolul in intregime il puteti citi accesand linkul de mai jos:
http://telefonascultat.blogspot.ro/2014/01/banalul-nostru-telefon-mobil-tradatorul.html

ATENTIE, VEI FI MONITORIZAT! Guvernul vrea sa stie cu cine si cat vorbesti la telefon, cui scrii SMS si e-mail

Cu cine şi cât vorbeşti la telefon, unde te afli în momentul convorbirii, ce site-uri vizitezi, pentru cât timp, cui scrii e-mailuri şi sms-uri etc. – toate aceste date vor fi stocate timp de 6 luni de furnizorii serviciilor de telefonie şi internet, adică de firme private, cu interese private. Cum este posibil? Guvernul recidivează şi scoate pe tapet un proiect de lege care prevede reţinerea acestor date timp de 6 luni, cu toate că o iniţiativă similară a fost declarată neconsitituţională în 2009 pe motiv că încalcă drepturi conferite de Constituţie – secretul corespondenţei şi dreptul la exprimare.

Culmea cinismului, ignorând decizia Curţii Consituţionale, Ministerul Comunicatiilor si Societatii Informationale (MCSI) supune acest proiect dezbaterii publice.

Reţinerea acestor date ar urma să fie obligatorie pentru furnizorii de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice. Ele vor fi puse la dispoziţia „organelor” în scopul utilizării acestora în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave

“Prezenta lege nu se aplică în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice, în aceste cazuri fiind aplicabile prevederile Codului de procedură penală şi cele din legile speciale în materie”, se precizează în proiect.

Prin infracţiunile grave se numără terorismul, infracţiunile transnaţionale, cele săvârşite de un grup infracţional organizat, pruncuciderea, vătămarea corporală gravă, violul, tâlhăria, act sexual cu un minor, distrugere, ultraj, evadare şi înlesnirea evadării, infracţiunile de falsuri în înscrisuri, asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, furt calificat, înşelăciune, infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, infracţiunea de falsificare de instrumente de plată electronică, infracţiunea de evaziune fiscală, pornografia infantilă, şantajul etc.

Datele care vor fi reţinute timp de 6 luni

a) date necesare pentru urmărirea şi identificarea sursei unei comunicări;

b) date necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări;

c) date necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării;

d) date necesare pentru identificarea tipului de comunicare;

e) date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;

f) date necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile.

În cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă vor fi avute în vedere numărul de telefon apelant precum şi numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat.

În cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet vor fi reţinute datele referitoare la identificatorul/identificatorii alocat/alocaţi utilizatorilor, identificatorul de utilizator şi numărul de telefon alocate pentru efectuarea oricărei comunicări prin reţeaua publică de telefonie; numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat, căruia i s-a alocat o adresă Internet Protocol (IP), un identificator de utilizator sau un număr de telefon, la momentul comunicării.

Datele necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă: numărul format/apelat/numerele formate/apelate şi, în cazurile care includ servicii suplimentare precum redirecţionarea sau transferul apelului, numărul/numerele către care este dirijat apelul; numele şi adresa/adresele abonatului/abonaţilor ori ale utilizatorului/utilizatorilor înregistrat/înregistraţi;

b) în cazul serviciilor de poştă electronică şi telefonie prin internet: identificatorul utilizatorului sau numărul de telefon al destinatarului/destinatarilor unui apel telefonic prin internet; numele şi adresa/adresele abonatului/abonaţilor sau ale utilizatorului/utilizatorilor înregistrat/înregistraţi şi identificatorul utilizatorului destinatar al comunicării.

Datele necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă: data şi ora iniţierii şi încheierii unei comunicări;

b) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet: data şi ora conectării la şi ale deconectării de la serviciul de acces la internet, adresa IP alocată dinamic sau static unei comunicări de furnizorul de servicii de acces la internet, precum şi identificatorul abonatului sau al utilizatorului înregistrat; 

data şi ora conectării la şi ale deconectării de la serviciul de poştă electronică sau de telefonie prin internet.

Datele necesare pentru identificarea tipului de comunicare cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă: informaţii privind serviciul de telefonie utilizat;

b) în cazul comunicărilor prin serviciul de poştă electronică şi de telefonie prin internet: informaţii privind serviciul de acces la internet utilizat.

Datele necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament cuprind:

a) în cazul reţelelor de telefonie fixă: numărul de telefon apelant şi numărul de telefon apelat;

b) în cazul reţelelor de telefonie mobilă: numărul de telefon al apelantului şi numărul de telefon apelat; identitatea internaţională de abonat mobil (IMSI) a apelantului; identitatea internaţională a echipamentului mobil (IMEI) a apelantului; identitatea IMSI a apelatului; identitatea IMEI a apelatului; în cazul serviciilor anonime preplătite: data şi ora activării iniţiale a serviciului, precum şi identificatorul celulei din care a fost activat serviciul;

c) în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet: numărul de telefon al apelantului în cazul accesului prin dial-up; linia DSL sau alt punct terminal al celui care iniţiază comunicarea.

Datele necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile cuprind:

a) identificatorul celulei la începutul comunicării;

b) datele care permit stabilirea localizării geografice a celulelor, prin referire la identificatorul acestora, pe durata în care datele comunicării sunt reţinute.

Potrivit proiectului de lege, furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, pe lângă datele reţinute potrivit prezentei legi, pot reţine, sub rezerva consimţământului, şi alte date necesare activităţii lor comerciale, şi anume pentru facturare sau plăţi pentru interconenctare, precum şi date prelucrate potrivit legii, la cererea clienţilor, în scopuri de comercializare ori în vederea furnizării de servicii, numai cu acordul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate.

La finalul celor 6 luni, toate datele reţinute trebuie să fie distruse prin proceduri automatizate, ireversibil.

Justificări

În nota de fundamentare a proiectului de lege, se arată că datele referitoare la utilizarea comunicaţiilor electronice sunt deosebit de importante şi, în consecinţă, reprezintă un instrument valoros în vederea prevenirii, cercetării, descoperirii şi urmăririi penale a infracţiunilor şi, în special, a criminalităţii organizate.

“Dată fiind importanţa datelor de trafic şi localizare pentru cercetarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor, după cum s-a demonstrat prin cercetări şi experienţa practică a mai multor state membre, la nivel european s-a simţit nevoia de a se asigura că datele generate sau prelucrate în cursul furnizării serviciilor de comunicaţii, sunt păstrate pentru o anumită perioadă, de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii”, susţine ministerul condus de Valerian Vreme.

Potrivit aceleiaşi note, în data de 15 martie 2006 a fost adoptată Directiva 2006/24/CE privind reţinerea datelor generate sau procesate în cadrul activităţii de furnizare de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii şi de modificare a Directivei 2002/58/CE. Directiva 2006/24/CE prevede obligaţia furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii de a asigura crearea unor baze de date în vederea păstrării, pe o perioadă de timp cuprinsă între 6 şi 24 de luni, sub rezerva condiţiilor prevăzute de directivă şi a avut ca termen limită de transpunere data de 15 septembrie 2007.

Întrucât termenul pentru transpunere a Directivei 2006/24/CE expirase, în data de 27 noiembrie 2007 Comisia Europeană a trimis României o scrisoare privind declanşarea primei faze a procedurii de încălcare a acquis-ului comunitar – punerea în întârziere, în conformitate cu prevederile art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 226 din Tratatul CE), pentru ne-comunicarea măsurilor naţionale de transpunere a Directivei 2006/24/CE, iar la 23 septembrie 2008, un aviz motivat prin care invita România să ia măsurile necesare de conformare cu acquis-ul comunitar în cauză.

Urmare a acestei aviz motivat, Parlamentul României a adoptat la 18 noiembrie 2008 Legea nr. 298 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice.

Ulterior, la data de 8 octombrie 2009, Curtea Constituţională a României a constatat, prin decizia nr. 1258, că dispoziţiile Legii nr. 298/2008 sunt neconstituţionale, legea fiind abrogată.

“În contextul în care legea de transpunere a Directivei 2006/24/CE nu mai produce efecte juridice, iar România nu a adoptat noi norme legislative de transpunere a acestei Directive, Comisia Europeană a declanşat împotriva autorităţilor române o nouă acţiune de punere în întârziere (conform scrisorii nr. C(2011) 4111 din 16 iunie 2011) – cauza 2011/2089, prin care solicită transmiterea măsurilor naţionale privind transpunerea directivei în cauză, în termen de două luni de la data primirii adresei”, sustine Ministerul Comunicatiilor si Societatii Informationale.

Potrivit aceluiaşi document, proiectul de lege ar trebui adoptat pentru a evita intrarea în cea de-a doua fază a procedurii de infringement.

“Tu ce parere ai?  Te rog sa lasi un comentariu mai jos”

Sursa: Fata nevazuta a lumii….

Interceptarea convorbirilor telefonice

1. Din capul locului trebuie sa stiti ca nu exista o solutie minune sau general valabila pentru identificarea interceptarii telefonului.

In prezent, SRI si SIE utilizeaza dispozitive pasive de interceptare a comunicatiilor gsm, cdma, etc. Acestea nu pot fi sesizate nici macar de operatorul de retea, cu atat mai putin de catre posesorul telefonului... Interceptaile de acest gen nu necesita colaborarea operatorului de retea. Desi pare solutia ideala, serviciile nu pot recurge la aceasta varianta in orice conditii, acestora fiindu-le necesare anumite informatii despre telefonul care urmeaza a fi interceptat (IMEI, IMSI, retea, etc.).

Atunci cand nu dispun de aceste informatii, organele specializate sunt obilgate sa utilizeze dispozitivele active sau semi-active (binecunoscutele valize) pentru a determina in primul rand caracteristicile telefonului si sim-card-ului vizat (IMEI, IMSI, Ki, Kc, etc), dupa care pot trece la decriptarea si interceptarea in timp real a comunicatiilor. Ulterior, aceasta sarcina poate fi transferata unui dispozitiv de interceptare pasiv.

Pe cand interceptoarele active dau semi-active pot fi depistate cu relativa usurinta atat de catre utilizatorul telefonului interceptat (se utilizeaza o serie de aplicatii speciale, mai ales pentru platforma Symbian) cat si de catre operatorul de retea, interceptoarele pasive nu pot fi detectate.
Sarcina celor care opereaza un interceptor gsm/cdma activ nu este tocmai usoara. Imaginati-va ca in aceste cazuri nu se cunoaste decat numele si adresa persoanei a carei comunicatii urmeaza a fi interceptate. Nu se cunoaste numarul de telefon, IMEI-ul, IMSI-ul, operatorul. Se intapla deseori ca persoana vizata sa foloseasca un al doilea telefon sau sim pentru comunicatii "sensibile". Pana la aflarea detaliilor tehnico-operative care permit interceptarea acelui post telefonic este cale lunga. Aici intervine experienta si chiar talentul operatorului interceptorului gsm/cdma.

Dispozitivul de interceptare si operatorul va trebui sa fie plasat (fara a atrage atentia) la o distanta de aproximativ 300-500 metri de locul in care se presupune ca se afla in uz telefonul vizat. El va trebui sa scaneze zona de interes, pentru fiecare operator in parte, sa identifice caracteristicile telefoanelor aflate in retea in acel moment (pe un radius de 500 metri). In aceasta faza nu se cunoaste care dintre cele cateva zeci (sau sute) de telefoane apartine persoanei vizate. De aici inainte intervin o serie de procedee tehnice si operative care vor determina in final identificarea telefonului cautat.

Nu intotdeauna rezultatele sunt pozitive. De exemplu, imaginati-va ca telefonul cautat se conecteaza la retea doar in momentul in care efectueaza o transmisie voce sau date. Acest eveniment este de obicei aleatoriu, se poate intampla o data pe saptamana sau chiar mai rar.

Ca o paranteza: presupunand ca va aflati in posesia unui interceptor gsm/cdma si nu cunoasteti numarul de telefon, IMEI-ul, IMSI-ul si reteaua persoanei a carei convorbiri telefonice intentionati a le intecepta, va asigur ca nu veti fi capabil sa interceptati nimic. Doar in filme asistam la o simpla apasare de buton pentru executarea interceptarii telefonice.

2. Mandatul de interceptare a comunicatiilor telefonice se emite de catre judecatorul desemnat pentru o perioada de 60 de zile, putand fi prelungit pentru maximul de 6 luni.

In faza de urmarire penala sau in fazele premergatoare, nici o persoana nu este considetara a fi vinovata de comitrerea unei infractiuni. Vinovatia este stabilita doar de catre instanta de judecata in urma unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, in baza probelor printre care se numara si proba materiala a procesului verbal de consemnare a convorbirilor interceptate. Din punct de vedere strict tehnic, interceptarile servesc la adunarea de probe si la stapanirea situatiei operative. Din punct de vedere juridic sunt ele insele un mijloc de proba.

3. Da, cea mai uzitata metoda de evitare a interceptarii este schimbarea concomitenta a telefonului si a sim-card-ului. Aceasta are insa valoare relativa. In functie de importanta operativa, noul telefon si sim-card poate fi identificat si interceptat in decurs de doar cateva ore de la punerea in uz.

Este dealtfel si o masura costisitoare. Totodata eroarea umana joaca un rol important in ecuatie. Imaginati-va ca telefonul corespondentului poate fi interceptat si in aceasta situatie schimbarea cartelei si a telefonului au valoare operativa zero.

4. Da, daca se schimba doar sim-card-ul, telefonul va fi in continuare monitorizat in baza IMEI-ului. Va fi operata doar o noua extragere a Ki-ului stocat pe noul sim-card, necesar decriptarii comunicatiilor.

Stiu ca sindromul ascultarii telefoanelor este simptomatic pentru romani, fie ei tineri sau nu. Tocmai aceasta obsesie duce la greseli de fond. Explicatiile urmatoare sunt suficiente:

Voi incepe prin a spune ca securizarea telefonului si a comunicatiilor nu inseamna ca problema pastrarii secterului a fost rezolvata. Imaginati-va ca serviciile secrete dispun de o intreaga serie de metode si tehnici de culegere a informatiilor, interceptarea telefoanelor fiind doar una dintre ele.

In capcana tehnicii operative de interceptare ambientala cad de obicei care cred ca au inselat intr-ul oarecare grad vigilenta sau iscusinta serviciilor. Fara o pregatire contrainformativa solida (nespecifica civililor), chiar utilizatorul unui telefon care ruleaza o aplicatie de criptare a datelor va dezvalui o multitudine de informatii cu valoare operativa certa in cuprinsul discutiilor libere putrate la serviciu sau acasa, sub falsa impresie a sigurantei.

Nu trebuie subestimat nici factorul uman, culegerea de informatii din randul prietenilor, rudelor si cunostintelor persoanei vizate. De multe ori aceste surse sunt mai valoroase decat o simpla inteceptare telefonica.

Concluzia: pentru omul simplu, evitarea intercetarii comunicatiilor nu reprezinta un factor sigur de pastrare a confidentialitatii. Este doar o chestiune de timp pana cand serviciul interesat va dobandi informatia cautata.

Evitarea interceptarilor telefonice este oarecum utila in cazul incercarii de a vitregi organele de urmarire penala de unele mijloace materiale de proba. Insa as vrea sa cred ca nici un dosar penal nu este inaintat instantei de catre Parchet, avand ca mijloc de proba singular o serie de interceptari telefonice.

Consider ca stapanirea situatiei operative vis a vis de un demnitar al statului, inclusiv pe calea interceptarilor telefonice este o chestiune ok, daca materialele obtinute se transforma in mijloace materiale de proba puse la dispozitia organelor de urmarire penala si nu servesc santajelor politice sau de alta natura.

Protectia demnitarilor trebuie sa se desfasoare si din punct de vedere informativ. Punerea lor la adapost prin informarea asupra unei situatii operative periculoase in care acestia se pot gasi la un moment data fara stirea sau acordul lor presupune cateodata si interceptarea comunicatiior acestor personaje.

Va trebui sa fiti convins de faptul ca cetateanul de rand nu face subiectul interceptarilor telefonice decat in masura in care acest lucru este cerut de organul de urmarire penala si incuviintat de judecatorul desemnat, sau cand resoectivul devine subiect de interes pentru un serviciu de informatii.

Da, atunci cand interesele tarii si situatia operativa o cere, interceptarile se executa si fara mandat. Dealtfel chiar legea valideaza interceptarile executate fara mandat, pentru o perioada de maxim 48 de ore (vezi art. 13 alin.4 din Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Interceptarea Comunicaţiilor).

In legatura cu opinia dumneavoasta vis a vis de mandatele retroactive: da, acestea se pot emite legal pentru interceptarile executate in conditiile aratate mai sus.

In rest, emiterea retroactiva a mandatelor este ilegala iar daca are loc este un fenomen rar.

Imaginati-va ca nici un judecator nu isi pune in primejdie cariera si libertatea pentru eliberarea unii astfel de mandat. Mandatul de interceptare este solicitat de politist sau procuror, personaje care nu pot influenta in nici un fel decizia judecatorului decat prin prezentarea datelor din care sa rezute necesitatea si utilitatea avizarii interceptarilor.

Echipa de ofiteri de informatii care efectueaza nemijlocit interceptarile nu se cunoaste si nu se intalneste cu nici unul dintre acesti factori. Ei doar executa un mandat si pun la dispozitia organului solicitant probele obtinute.

Da, pentru a fi la curent cu situatia operativa, serviciile executa si interceptari neavizate, insa necesare.

Imaginativa ca o operatiune contrainformativa in care s-au investit 10-25 ani de munca operativa nu poate fi periclitata prin riscul scurgerii de informatii care poate surveni chiar si din simpla procedura de solicitare a avizarii interceptarii.

Imaginati-va ca situatia operativa poate suferi modificari fulgeratoare importante iar timpul necesar obtinerii unui aviz ar duce la pierderea momentului in care informatiile pot fi extrase.

Nu sunt insa deacord cu interceptarea ilegala a telefoanelor unor personaje fara relevanta operativa sau juridica, interceptare executata la cerere si contra unor sume de bani venite de la diverse "legaturi".

Mai pe scurt, in toata Europa de Est unii reprezentanti ai diverselor servicii de informatii isi rotunjesc veniturile practicand interceptari ilegale comandate de potentati ai zilei, oameni de afaceri prosperi, etc.

Pretul unui asemenea serviciu variaza intre 500 - 1000 euro pentru cateva zile. Acest serviciu se practica si in zona de granita. De exemplu, daca doriti sa interceptati pe cineva localizat in Giurgiu, apelatii la conexiunile bulgare.

preluare de pe sursa:
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:P4_hKOZz-AoJ:blog.nationalisti.ro/2010/06/interceptarea-convorbirilor-telefonice.html+&cd=10&hl=ro&ct=clnk

SCURTA ISTORIE A SPIONAJULUI ROMANESC , DE LA CUZA PANA IN PREZENT

                                                                          extras din articol publicat in Revista Historia 2011

Ca si alte meserii - mai mult sau mai putin onorabile - si începuturile spionajului se pierd în negura veacurilor.

Din cele mai vechi timpuri, chiar biblice, se mentioneaza asemenea actiuni, în scopul obtinerii de informatii necesare, de cele mai multe ori, câstigarii unor confruntari militare.

Serban Cantacuzino vinde secretele turcilor
Actiuni de culegere a informatiilor prin intermediul agentilor s-au desfasurat înca în timpul domniei regelui Decebal.

Dupa unele relatari, se pare ca acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a reusit sa actioneze astfel încât sa fie ales în Senatul roman.

Nu este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) sa se fi încheiat nedecis, tocmai datorita activitatilor lui Atticus.

În Evul Mediu, culegerea de informatii dincolo de granitele tarii a fost practicata de Basarab I, Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu.

Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Tarii Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale tarii sale a stabilit contacte cu cei asediati carora le-a transmis informatii despre punctele sensibile ale atacatorilor.

Ca urmare, crestinii condusi de printul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucita victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul.

De remarcat ca trei secole mai târziu, în 1983, acest gest al lui Serban Cantacuzino si-a aflat recunoastere într-un monument dezvelit la Viena.

La rândul sau, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematica de informatii în capitalele tarilor vecine si a introdus, pentru prima data în spatiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.

Cuza înfiinteaza primul organ de informatii
Alexandru Ioan Cuza s-a evidentiat, pentru prima data, în luptele purtate pe "frontul invizibil", asa cum este cunoscut tarâmul informativ/ contrainformativ, în perioada premergatoare Unirii din 1859.

Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc.

Într-o bogata corespondenta cu ambasada Turciei la Londra, cu reprezentantul Moldovei la Constantinopol si cu rudele sale, el si-a prezentat pe larg activitatea desfasurata împotriva unirii celor doua tari române.

Serviciul de informatii al unionistilor, din care faceau parte, printre altii, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromitatoare si le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal international (Franta a amenintat Imperiul otoman cu ruperea relatiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.

În contextul multiplelor sale preocupari pentru faurirea unui stat national modern, Alexandru Ioan Cuza a avut în vedere, imediat dupa alegerea sa ca domn al Principatelor Unite (24 ianuarie 1859), organizarea unei structuri informative la nivelul cerintelor epocii.

Culegerea de informatii militare în România a fost legiferata la 12 noiembrie 1859, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866) a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul caruia functiona Sectia a II-a.

Aceasta reprezinta primul organ de informatii al armatei române si a fost încadrata cu sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu si sublocotenentul Stefan Falcoianu, care vor deveni, ulterior, generali si ministri de razboi.

În continuare, dupa desfiintarea Statului Major General al Armatei (1865), activitatea culegerii de informatii militare s-a desfasurat în cadrul Directiei 1 din Ministerul de Razboi (1865-1867), Depozitului General de Razboi (1867 si 1870-1882), Statului Major General (1867-1870) si Marelui Stat Major (din 1882, an în care a fost înfiintat).

Vasile Lascar initiaza depolitizarea politiei
În timpul primului razboi mondial (1914-1918), activitatea informativa a fost practicata atât de Marele Cartier General (MCG), prin Biroul 2 Informatii din cadrul Sectiei I Operatii, cât si de Biroul 5 Informatii, subordonat Marelui Stat Major (MStM).

Dupa încheierea razboiului, în urma reorganizarilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul careia functionau Sectia a V-a Informatii si Sectia a X-a Contrainformatii.

În anul 1927, o noua restructurare a MStM a definitivat titulatura de Sectia a II-a pentru serviciul de informatii si contrainformatii al armatei române.

Obiectivele Sectiei a II-a au fost: cunoasterea evolutiei fenomenului militar international, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o forma sau alta, independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala a României, precum si analize care sa previna orice surprindere, indiferent din partea cui ar veni.

La data de 25 martie 1908, Monitorul Oficial a publicat, printre altele, Legea pentru desfiintarea directiunii administratiunii generale a personalului, contenciosului, politiei generale si statistice din Ministerul de Interne si înfiintarea a doua noi directiuni.

Cele doua noi directiuni din Ministerul de Interne au fost Directiunea Administratiunii Generale a Personalului si Contenciosului, respectiv Directiunea Politiei si Sigurantei Generale (DPSG).

A doua directiune reprezenta o structurare mai eficienta, capabila sa identifice si sa anihileze pericolele la adresa ordinii publice si sigurantei statului, asa cum nu se întâmplase cu un an în urma, în timpul rascoalei taranesti din 1907.

Pe de alta parte, actiunea s-a înscris în profesionalizarea personalului din Ministerul de Interne care, încet, dar sigur, trebuia scos de sub influentele politice, iar meseria de politist nu mai trebuia sa fie o sinecura (situatie nemeritata, obtinuta datorita protectiei si interventiilor).

Aceasta reprezenta transpunerea practica a celui care initiase proiectul depolitizarii politiei, Vasile Lascar (ministru de interne liberal în perioadele 21 noiembrie 1896-31 martie 1897 si 22 noiembrie 1902-13 decembrie 1904), care nu s-a sfiit sa declare în fata Parlamentului: "Noi voim ca agentii de politie sa fie la ordinele legii, sa faca nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordona".

În acest sens, pentru conspirativitate si compartimentare au fost introduse, pentru prima data în România, munca sub acoperire (infiltrare), lucrul cu agenti acoperiti, si utilizarea numerelor pentru conspirarea agentilor.

În fruntea DPSG au fost numiti Iancu Panaitescu, director si Stan N. Emanuel, subdirector, iar organizarea DPSG a cuprins, initial, doua diviziuni, împartite în birouri, si 10 brigazi.

Prima diviziune avea în subordine doua birouri - al politiei generale si personalului, respectiv al sigurantei generale - si era condusa de I. M. Grigorescu.

A doua diviziune cuprindea 4 birouri - informatii; controlul strainilor; politia de frontiera si gari; al presei si interpretilor - avându-l în frunte pe D. Manolescu-Sideri.

Începe scolirea cadrelor
Printre succesele remarcabile ale DPSG în planul muncii informative si contrainformative s-au numarat: obtinerea planului de mobilizare si actiune a armatei bulgare contra României (1915), infiltrarea unui agent acoperit (ca ziarist al unei tari straine) la Cartierul General al Armatei austro-ungare de la Teschen (1915-1917), sustragerea listei cu persoanele filogermane (spioni, agenti de influenta, propagandisti etc.) din valiza diplomatica a reprezentantului Imperiului german la Bucuresti (1916), obtinerea cifrului utilizat de Legatia Austro-Ungariei la Bucuresti (1916) si altele.

Pe de alta parte, Iancu Panaitescu s-a preocupat de atragerea si formarea, inclusiv prin trimiterea la cursuri de specialitate în strainatate a unor cadre profesioniste, capabile sa-si desfasoare activitatea indiferent de fluctuatiile vietii politice.

Printre cei formati la aceasta "scoala" s-au numarat Romulus Voinescu (seful Inspectoratului General al Politiilor 1908-1918, seful DPSG 1921-1927), Eugen Bianu (subdirector si director general al Politiei 1930-1944), Eugen Cristescu (seful Directiei Politiei de Siguranta 1927-1934, seful Directiei Politiei Administrative 1934-1940, director general al Serviciului Special de Informatii 1940-1944), Vintila Ionescu (seful Corpului Detectivilor 1931-1938, seful Serviciului Politiei Sociale si al Informatiilor din Prefectura Politiei Capitalei 1939-1944) si altii.

La sfârsitul primului razboi mondial, în organizarea Sectiei a II-a era prevazuta, printre altele, înfiintarea unei structuri denumite Serviciul Secret.

Aceasta trebuia încadrata exclusiv cu civili si avea ca misiuni culegerea de informatii din exteriorul României, prin actiuni si mijloace acoperite.

Abia în 1924 se va cristaliza aceasta institutie, când în fruntea ei va fi numit un personaj care s-a remarcat prin câteva succese notabile, în domeniul informativ, în timpul primului razboi mondial - Mihail Moruzov.

De numele acestuia se leaga înfiintarea, organizarea si succesele obtinute de Serviciul Secret de Informatii (din 1939, Serviciul Special de Informatii) în primii 16 ani de existenta.

Organizarea Serviciului Secret de Informatii (SSI sau Serviciul "S") a cuprins doua sectii - Sectia I Informatii Externe (condusa personal de Mihail Moruzov) si Sectia a II-a Contrainformatii (condusa de Niki Stefanescu 1932-1937 si Florin Becescu 1937-1942) - si mai multe birouri tehnice si administrative. Regulamentul în baza caruia SSI îsi desfasura activitatea, aprobat la 20 aprilie 1934, prevedea urmatoarele obiective: "procurarea de informatii interne si externe cu caracter general pentru Ministerul Apararii Nationale, atât în timp de razboi, cât si în timp de pace".

Decizia Ministeriala nr.2200/29 martie 1938 a reconfirmat misiunea acestui serviciu secret: "a procura informatii secrete cu caracter general si militar".

Sporeste organigrama
Consideram ca nu este lipsit de interes sa prezentam o scurta statistica în ceea ce priveste numarul de posturi din Serviciul "S".

La începutul celui de-al doilea razboi mondial, schema de încadrare prevedea un numar de 36 posturi de ofiteri (un colonel, doi locotenenti-colonei, noua maiori si 24 de capitani) care acopereau întreg spectrul militar (stat-major, front, justitie, jandarmi, geniu, marina si aviatie) dar, practic, existau numai 22 de ofiteri.

De asemenea, organigrama cuprindea si numarul de functionari civili, în numar de 306, care nu erau acoperite în totalitate.

Este foarte adevarat ca numarul de locuri prevazute în bugetul SSI a crescut de la... 1 în 1928 (functia de sef al Serviciului) la 306 în anul 1940/1941, trecând prin diverse situatii si etape.

Agenti principali au fost doar 6 - în 1929, 10 - în 1930, 13-14 în perioada 1931-1937, pentru a creste progresiv în ultimii 4 ani (1938-1941): 24, 44, 54, respectiv 61.

La fel s-a petrecut si cu numarul de agenti speciali care de la 24- în 1929 a ajuns la 101- în 1941, dupa ce timp de un deceniu (1930-1940) a oscilat între 30 si 40.

Totalul membrilor Serviciului "S" a fost de 32 în 1929, 45 în 1930 si 59 în 1931-1934, pentru a sari la 93 în 1935.

Urmatoarea marire de personal va fi în anul bugetar 1936/1937, când s-a aprobat un numar de 109 posturi, apoi, anual, se va extinde progresiv la 171, 228, 262 si, în final, 306 de angajati la începutul conflagratiei mondiale.

Perioada interbelica
În perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial transformarile politico-militare desfasurate în Europa si-au demonstrat efectele negative si asupra României.

Printre cei vinovati de pierderile teritoriale din vara anului 1940 s-au aflat, pe lânga regele Carol al II-lea si politicienii care au condus destinele tarii, si sefii structurilor informative.

Schimbarea regimului politic din România, survenita la începutul lunii septembrie 1940, a afectat si principalul serviciu de informatii al tarii.

Prin Decretul-Lege nr. 3083, Serviciul Special de Informatii s-a constituit pe lânga Presedintia Consiliului de Ministri fiind subordonat direct Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu.

Prin Decretele-Lege nr. 3084 si 3813, emise în noiembrie 1940, au fost detaliate obiectivele Serviciului, atributiile persoanelor cu functii de conducere, sanctiunile si fondurile puse la dispozitie. Eugen Cristescu, sef al Directiei Politiei de Siguranta (1927-1934) si al Directiei Politiei Administrative (1934-1940), a fost numit în functia de director general al SSI.

Organigrama SSI cuprindea Sectia I Informatii Externe, Sectia a II-a Contrainformatii si 4 birouri, însa cele mai mari transformari au avut loc la nivelul personalului.

În perioada imediat urmatoare au fost adusi în SSI ofiteri capabili, care au lucrat în Sectia a II-a Informatii Externe si Contrainformatii si si-au dovedit profesionalismul în activitatea desfasurata.

Printre acestia s-au numarat colonelul Ioan Lissievici, seful Sectiei I Informatii Externe (1941-1944), maiorul Traian Borcescu, seful Sectiei Contrainformatii (1941-1944), maiorul Alexandru Proca, seful Sectiei Contrasabotaj (1942-1944) si atii.

În privinta misiunilor pe care SSI le avea de îndeplinit, Sectia I Informatii Externe a avut sarcina de a culege, verifica si completa informatiile externe.

În componenta sa intrau trei structuri: Frontul de Vest, cu 5 centre informative în tara, 6 rezidente în Ardealul cedat si 8 în strainatate, 10 retele informative în tara, 9 în Ardealul cedat si 14 în strainatate (în 6 tari); Frontul de Sud, cu rezidente în 22 de orase din 8 tari si retele informative în 17 localitati din 4 tari; Frontul de Est, cu 5 centre informative si 8 retele informative;

Sectia a II-a - Contrainformatii se ocupa cu culegerea, verificarea si completarea informatiilor interne, conform necesitatilor diferitelor departamente, precum si colaborarea cu celelalte departamente ale sigurantei nationale;

Sectia a III-a - Relatii externe efectua, în principal, schimbul de informatii cu serviciile similare germane si italiene. Sectia a IV-a - Contraspionaj era compusa din trei grupe: Contraspionaj, Filaj si Legatii. Sectia a V-a - Contrasabotaj si Sectia a VI-a - Filaj si cenzura corespondentei. În afara de acestea, SSI mai cuprindea alte 6 sectii auxiliare, care desfasurau alte activitati.

Dupa 1944 incep disponibilizarile
Dupa întoarcerea armelor si trecerea României de partea Natiunilor Unite, prin Decretul-Lege nr. 158 din 14 septembrie 1944, SSI a devenit Serviciul de Informatii al Ministerului de Razboi (pâna la 14 martie 1945).

O data cu aceasta transformare, au fost desfiintate Frontul de Est, Sectia a III-a (Relatii externe), grupele si birourile care aveau ca obiectiv miscarea comunista.

De asemenea, în scopul obtinerii de informatii în folosul trupelor române a fost constituit Esalonul Operativ, cu doua centre de informatii atasate pe lânga armatele române: Centrul 1 pe lânga Armata 1 si Centrul 2 pe lânga Armata 4.

În aceasta perioada a avut loc si o masiva reducere de personal, circa 30% din efectiv fiind disponibilizat.

În octombrie 1944 s-au emis "Instructiunile pentru organele informative ce lucreaza în folosul armatelor de operatiuni", putin mai târziu au aparut "Instructiunile speciale pentru functionarea Centrului Mixt" (româno-sovietic), iar la 7 noiembrie 1944 au fost aprobate "Instructiunile pentru colaborarea organelor exterioare ale Serviciului de Informatii cu armatele aliate".

Activitatea desfasurata de SSI în perioada 1945-1948 a fost marcata de reducerea succesiva a personalului, a implicarii unor cadre în diferite procese penale pentru activitatea depusa pe frontul de est, precum si a impunerii la conducerea institutiei a unor elemente mediocre, neprofesioniste si numite pe criterii politice.

Încet, dar sigur, SSI a fost deturnat de la activitatile sale traditionale si a fost încadrat cu membri de partid, fosti ilegalisti, deveniti oameni de baza ai noului regim comunist.

Lovitura de gratie a survenit la 30 august 1948 când, prin Decretul nr. 221 al Presedintelui Marii Adunari Nationale, s-a înfiintat Directia Generala a Securitatii Poporului (DGSP), la conducerea careia s-au perindat mai multe persoane, care ulterior aveau sa se dovedeasca fie agenti ai spionajului sovietic, fie cetateni straini impusi de Moscova.

Agonia a mai durat 3 ani, pâna în 1951, când ceea ce a mai ramas din SSI a fost comasat în DGSP.

Munca de informatii externe s-a desfasurat fara întrerupere, chiar daca, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR, institutia responsabila schimbându-si frecvent denumirea si subordonarea:

Departamentul A - 1951-1954; Directia I - 1954-1963; Directia Generala de Informatii Externe - 1963-1972; Departamentul de Informatii Externe - 1972-1978; Centrul de Informatii Externe - 1978-1989.

La conducerea acestei structuri s-au perindat, initial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu si Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofiteri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Plesita, Aristotel Stamatoiu).

Alaturi de alte institutii ale statului, organele de informatii au sprijinit distantarea de Moscova si au pregatit, informativ, plecarea consilierilor sovietici si celebra declaratie din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România si-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS.

Ca în orice alt serviciu de informatii, succesele de marca au alternat cu esecurile sau defectarile rasunatoare.

Asa cum bine se stie, date despre actiunile întreprinse de serviciile de spionaj nu se regasesc decât în doua cazuri: în memorialistica celor care au lucrat în domeniu (uneori transpuse beletristic) sau în cazul unor esecuri, care au scos la iveala, mai mult sau mai putin, organizarea si intentiile misiunii.

Dupa decembrie 1989, prima mentiune oficiala referitoare la o structura informativa externa a aparut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informatii Externe.

Denumirea actuala a Serviciului de Informatii Externe (SIE) a aparut pentru prima oara în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.

Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpes (1992-1997) si Catalin Harnagea (1997-2000).

De la 12 februarie 2001 la conducerea institutiei s-a aflat dr. Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006 - 24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07 - 04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007).

Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai- Răzvan Ungureanu.

Activitatea si functionarea SIE au fost reglementate, în conformitate cu principiile democratice universal valabile, prin Legea nr. 1 din 6 ianuarie 1998.

preluare de pe: http://www.politisti.ro/topic/888-articole-interesante-in-presa/page__st__20