Istoria secretă a intrării României în Alianţa Nord-Atlantică

 

...de Horia Alexandrescu

« Imaginea 1 din 1 »

* Un interviu exploziv al senatorului IOAN TALPEŞ, preşedintele UPSC, fost şef al Serviciului de Informaţii Externe

Summitul NATO de la Bucureşti, eveniment de rezonanţă mondială, încredinţat spre organizare ţării noastre, constituie, fără îndoială, cea mai importantă reuniune internaţională găzduită vreodată de România. Cu alte cuvinte, ne aflăm în faţa unui veritabil moment istoric, care ne onorează în cel mai înalt grad, recunoscându-ne şi prin această probă de încredere meritele de membru efectiv al Alianţei Nord-Atlantice. Tocmai de aceea, la un asemenea moment, ni s-a părut oportun să revedem parcursul lung şi anevoios al integrării României în NATO. Interlocutorul nostru, senatorul Ioan Talpeş, actualmente preşedintele UPSC, este unul dintre foarte puţinii demnitari post-decembrişti care au contribuit concret şi decisiv la reuşita integrării euro-atlantice a României, fiind implicit la curent cu tot ceea ce s-a petrecut şi în spatele scenei, cu culisele negocierilor, cu obstacolele care au existat în calea admiterii noastre, dar şi cu oamenii şi argumentele care ne-au deschis pînă la urmă calea integrării. Aşadar, momente confidenţiale, dar istorice, evocate împreună cu senatorul Ioan Talpeş, care este, să nu uităm, doctor în istorie militară!...

- Domnule senator, Summitul NATO bate la uşă şi v-aş ruga să evocăm etapele care au precedat integrarea noastră în Alianţa Nord-Atlantică, pentru că, practic, eram abandonaţi în ceea ce se numeşte zona gri.

- Ce se întâmplă, a porni numai de la situaţia noastră cred că ne-ar limita înţelegerea evoluţiei reale de după 1989. Cert este că oamenii care cunosc această evoluţie sunt la curent şi cu nişte aranjamente care urmau să aibă loc după unificarea Germaniei! Adică, pe fondul negocierilor anterioare, care au dus la reunificarea Germaniei, garanţia pentru acest act reparator era văzută - mai ales din partea Moscovei - ca o formulă care trebuia să genereze un mare spaţiu de neutralitate între cele două blocuri. În acelaşi timp - pentru că s-a spus că, dacă se ajunge la acest spaţiu de neutralitate şi se generează o asemenea zonă, nu mai e nevoie nici de cele două blocuri ! - s-a ajuns la o înţelegere, după multe-multe discuţii. Potrivit acestei înţelegeri, Germania federală trebuia să iasă din NATO, partea din Est să iasă şi ea din Tratatul de la Varşovia, ele se reunificau, iar ca o consecinţă firească, ambele blocuri urmau să dispară concomitent! Pe acest fond, se discuta şi despre retragerea trupelor americane din Europa, unde erau staţionate ca forţe ale NATO. Ca atare, o mare parte a trupelor americane s-au retras şi din Germania, şi din alte zone europene. De altfel, dacă am face o reanalizare a realităţii geostrategice, în contextul de după 1989, vom constata că există infinit mai puţine baze americane pe bătrânul continent. Dar, revenind la tema pe care aţi abordat-o, nu s-a întâmplat tocmai ceea ce era fundamental ca înţelegere. Adică, Germania reunificată nu s-a declarat neutră, Tratatul de la Varşovia a dispărut, dar NATO a rămas pe rol! Mai mult chiar, NATO este considerat la ora actuală - pe bună dreptate, zic eu! - un factor esenţial pentru generarea echilibrului mondial şi a stării de pace, iar pe fond, asigură un control geostrategic, mai ales în materie de arme nucleare! Spre deosebire însă de perioada războiului rece, când consideram că ne îndreptăm spre o ineluctabilă confruntare atomică, situaţia actuală este categoric mult mai bună, pacea fiind evidentă pentru geografia europeană, şi ca opţiune, şi ca formulă asiguratorie. Excepţie poate Balcanii, unde mai există elemente de acomodare, cum spun unii, în timp ce alţii spun de confruntare...

- Foarte interesant ce-mi spuneţi şi aş adăuga că NATO chiar s-a extins, proces care continuă...

- NATO s-a dovedit ceva, spre deosebire de Tratatul de la Varşovia, când mereu s-a invocat de la Moscova renunţarea la proiect sau nerespectarea de fapt a proiectului iniţial. Eu văd în perspectiva NATO esenţa diferită a celor două alianţe. Tratatul de la Varşovia a fost, de la apariţia lui în 1949, impunerea unei formule de alianţă de către o superputere care era la data aceea Uniunea Sovietică, iar statele care au aderat nu au avut alt statut decât de ţări aflate sub regim de ocupaţie al trupelor sovietice! Or, pe fondul acesta, categoric că popoarele respective au simţit că Tratatul de la Varşovia - şi datorită desfăşurărilor ulterioare, în timp, şi a modului discreţionar în care Uniunea Sovietică a impus anumite opţiuni şi acte - a apărut ca o consecinţă de fond a supremaţiei absolute a URSS, fiind privit ca o formulă de asigurare cumva diplomatică a ...satutului de ocupaţie! În aceste condiţii, Tratatul a fost văzut în ţările din estul Europei ca o formă oprimatorie, care le bloca de la opţiunea lor firească pentru o dezvoltare pe formule democratice. Aşa se şi explică de ce Tratatul a intrat în disoluţie, atunci când în Uniunea Sovietică a început procesul de destructurare. În pofida încercărilor care au existat şi în Ţările Baltice, şi în Polonia şi chiar în Germania, opţiunea şi voinţa popoarelor din aceste state a impus desfiinţarea Tratatului de la Varşovia! Or, pe acest fond, NATO a devenit implicit altceva. S-a văzut că Alianţa Nord-Atlantică nu îşi propunea obiective acaparatoare, deci nu urmăreşte o extindere în afara voinţei altora. Aici s-a produs de fapt cel mai fantastic fenomen : NATO nu s-a mai dizolvat tocmai pentru că ţările din estul Europei au dorit să intre în Alianţă! Este absolut extraordinar ce s-a petrecut şi în Polonia, Cehia, Ungaria, România şi Bulgaria în paralel...Dintr-o dată, au apărut susţinători fervenţi ai racordării ţărilor respective la Alianţa Nord-Atlantică, cred eu şi pe fondul unor amintiri, al unor îngrijorări şi spaime pe care încă le mai trăiau din vremurile de după al doilea război mondial şi ale existenţei Uniunii Sovietice! Deci, fiecare dintre aceste ţări a văzut în NATO un sistem de garanţii, care să le permită o dezvoltare conformă cu ceea ce credeau că merită şi trebuie să facă. Şi pot să vă spun că am mai exprimat lucrul acesta la Garmisch, cu mulţi ani înainte. Afirmam atunci că perpetuarea existenţei NATO a fost asigurată şi garantată tocmai de dorinţa statelor din estul Europei de a face parte din această alianţă. De aceea s-a şi renunţat la proiectul iniţial de desfiinţare a NATO, mai ales că totul se petrecea pe fondul creşterii pericolului terorist, al primului război din Golf şi al consecinţelor lui, ca şi a altor ameninţări care planau. Mai mult chiar, toate aceste realităţi au condus la nevoia consolidării acestei structuri militare. Şi de unde se pornise de la retragerea unor forţe militare americane din Europa, cu declaraţii care vorbeau despre lansarea proiectului european de înlocuire a NATO, lucrurile au intrat pe făgaşul de astăzi. Când nimeni nu mai vorbeşte nici despre fostul proiect european, nici despre autodizolvarea Alianţei Nord-Atlantice! Ba chiar iată că până şi aliatul cel mai sensibil al NATO - deşi e discutabilă chiar noţiunea de aliat! - mă refer la Franţa, a început să fie una dintre susţinătoarele şi promotoarele noului proiect NATO.

- Să ne întoarcem la traseul României. Grupul de la Vişegrad ne respinsese...

- Aici e vorba de altceva. În ceea ce priveşte România, probabil că sunt şi eu captivul studiilor iniţiale de istorie, n-am putut să nu sesizez că au existat prea multe coincidenţe! Chiar în abordarea discuţiilor de către cei care erau responsabili la NATO sau de către jucătorii mari - SUA, Anglia, Franţa, Germania - n-am putut să nu observ preocuparea şi dorinţa lor de a-şi apropia ţările, cum să zic?, catolice, unii zic reformate. Eu spun însă altceva, şi anume că era vorba despre ţările asupra cărora au insistat şi în al doilea război mondial, ca şi la realizarea Tratatului de pace de la Paris! Pentru că atât Polonia, cât şi Ungaria, şi Cehia, şi Slovacia, şi Bulgaria chiar au avut procentele de conexie cu Occidentul, acceptate încă din 1947, în Tratatul de la Paris. Toate aveau între 30% şi 50% influenţă occidentală, în vreme ce despre România se ştie foarte clar că avea cam 10% influenţă occidentală şi 90% influenţă sovietică! Deci, noi a trebuit să recuperăm enorm...

- Am început prin a fi prima ţară estică intrată în Parteneriatul pentru pace cu NATO. Era un semnal clar al României...

- Eu aş spune mai mult de atât, şi anume că noi, românii, am ajuns practic să fim cei mai mari susţinători ai extinderii NATO, mai mult chiar decât polonezii, cehii, ceilalţi, pentru care intrarea în Occident era o stare de normalitate. Ei criticau chiar Occidentul că permisese ocuparea lor de către Uniunea Sovietică şi voiau să-şi negocieze condiţia, pentru că se raportau la statutul lor anterior. Or, noi n-aveam la ce statut anterior să ne racordăm! Nu puteam face altceva decât să căutăm să-i convingem că în această mare, incredibilă ruptură strategică şi schimbare a raportului de forţe, şi noi facem parte din aceeaşi spaţialitate! Şi să nu credeţi că ne-a fost uşor! Pe lângă reţinerea şi interesul total opus al Moscovei ca şi România să intre în acest trend, după ce “pierduse” şi ţările baltice, am moştenit, pe fondul realităţilor de la începutul anilor ‘90, nişte adversităţi anterioare, care se consumaseră chiar în sânul sistemului socialist şi al Tratatului de la Varşovia. Bunăoară, la Budapesta se considera că, cu cât va fi România ţinută în afară, cu atât sunt mai mari şansele Ungariei de a-şi negocia condiţii pentru evoluţia ulterioară, inclusiv sub raport teritorial! De asemenea, şi în Bulgaria erau grupuri care gîndeau că o Românie ţinută în afara negocierilor ar putea să avantajeze propria lor situaţie, curent care a existat şi în Polonia. Paradoxal poate, influenţa venea de la cei cu care s-au aflat la masă înainte de 1989, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Or, România nu s-a aflat la acea masă, fiind etichetată drept eternul sabotor al Tratatului! Ce este extraordinar se vede abia astăzi, că ţara cea mai pregătită pentru opţiunea NATO era tocmai România, nu neapărat tehnologic, dar ca mentalitate! Asta în vreme ce ceilalţi beneficiaseră de prevederile Tratatului de după al doilea război mondial, ba chiar şi de susţinerea sovietică în translatarea lor spre o astfel de alianţă! La ora actuală sunt extrem de interesante noile dezvăluiri asupra personalităţilor care s-au perindat la conducerea statelor respective. Să vedeţi conexiunile unor asemenea personalităţi cu Moscova şi dependenţa lor totală, deşi erau decretate drept pro-occidentale! În astfel de situaţii, aşa se joacă, pentru că aici nu este problema de a condamna pe unii sau alţii, ci aşa se petrece de când lumea, între marii jucători, care încercau să se calce reciproc pe picioare sau să obţină mai mult!

- Când s-a schimbat practic percepţia despre România? La Summitul de la Madrid, din 1997?

- Nu, nu, nu! Dar vă pot spune altceva. Cele mai mari dificultăţi pe care le-a întâlnit România în reconexarea relaţiei cu Statele Unite au venit din partea reprezentanţilor de origină maghiară, care ajunseseră în funcţii înalte în cadrul Departamentului de Stat american sau chiar în cadrul CIA! Şi aş putea spune că foarte mult din blocajul iniţial, care s-a perpetuat o perioadă mai lungă, a venit din partea poziţiei acestora, ei considerând - în pofida faptului că erau cetăţeni americani sau tocmai de aceea ! - că este de datoria lor să sprijine Ungaria pentru integrarea în NATO şi nu numai, făcând ca unii decidenţi în politica americană să-şi asume puncte de vedere care defavorizau România! Şi nici nu era dificil, pentru că atârna greu memoria lui Ceauşescu şi toate imaginile acelea care au fost difuzate privind starea României. Când voi avea mai mult timp, voi reveni în detaliu asupra acestei chestiuni, dar atunci am început să sesizăm şi noi ce se petrece, căutând oameni care să înţelegă despre ce e vorba şi dispuşi să cunoască determinările reale ale României.

- Mai concret puteţi explica?

- Începând cu aprilie 1992, am fost şeful Serviciului de Informaţii Externe - şi sunt mândru de această poziţie pe care am ocupat-o într-un moment de o sensibilitate incredibilă pentru România! Bucurându-mă de sprijinul şi de încrederea preşedintelui Iliescu, am avut şansa de a acţiona întru cunoaşterea şi deschiderea unor lacăte care până nu se deschid, nici diplomaţiile nu discută! Şi, în principal, aceste lacăte şi zonele deosebit de întunecoase ale serviciilor sunt cele care pot genera fie încredere, fie neîncredere, deschidere sau blocaj! Am avut o şansă formidabilă că am cunoscut oameni deosebiţi , iar la un moment dat voi rosti numele lor şi voi prezenta corespondenţa pe care am purtat-o cu ei. N-o fac acum doar pentru a nu se spune că folosesc scrisorile respective pentru că m-am angajat politic. Le păstrez însă şi le voi prezenta măcar pentru toţi cei care au vorbit despre Talpeş în termeni de genul “ucigaşul”, „corupătorul”, „jefuitorul” şi alte asemenea etichetări, pe care le-am colecţionat şi le voi publica la momentul oportun. Nu de alta, dar trebuie să înveţe şi ei ce este ruşinea, atunci când încalcă normalitatea şi bunul simţ, devenind instrumentele altora! Nici aceia nu pot fi condamnaţi, pentru că ei au obiective şi servesc unele cauze, dar când tu te vinzi pe mai nimic ălora şi declari că te interesează prezentul şi viitorul României, cu tine lucrurile stau diferit!

- ÎInţeleg, deci, că la momentul în care preşedintele Iliescu vă încredinţase sarcina de a ...deschide lacătele americane, forţe politice interne vă atacau la baionetă, fiind, de fapt, în slujba altora...Care erau, de fapt, împotriva drumului nostru către NATO.

- Categoric! Toţi aceştia mă acuzau că sunt anti-american, pro-comunist, unul dintre ultimii criptocomunişti etc.

- Şi, deci, jucau de pe poziţii chipurile pro-occidentale, când, de fapt...

- Da, sigur!Da ' cine era domnul Băcanu?! Hai să fim oameni serioşi!...Încă nu voi aborda această chestiune, pentru că au fost şi nişte înţelegeri la nivel general, de şi-au transferat unii altora personaje din acestea cu identităţi false sau diferite! Am înţeles această chestiune mai târziu, iar de atunci am început să gândesc lumea altcumva!Dar, ca să revenim, au fost situaţii în care ofiţeri SIE au defectat …

- Cam în ce an?

- În 1993, ‘94, dar atunci nu înţelesesem. Acum însă sunt în situaţia de a înţelege că au defectat chiar la ordin! Pentru că se dorea continuarea acelei stări de neînţelegere, iar eu eram vizat direct, ca şef al SIE! Cei din jurul meu pricepuseră că mă bucur de o anumită încredere şi că partenerii occidentali îşi dăduseră seama că nu voiam să-i induc în eroare, ci să deschid cu adevărat căile de comunicare. Mai mult chiar, s-a căutat mereu să nu existe o privire corectă şi logică asupra şanselor şi viitorului României!...Se poate scrie nu o carte, ci mii şi mii de pagini despre aceste chestiuni, care fac parte din nişte încrengături incredibile. Cu alte cuvinte, ne-am aflat într-o confruntare deosebit de dură!...

- Şi cum aţi reuşit?

- Pe o filieră în care am găsit nişte prieteni! Prieteni care nu aveam nimic de câştigat din conexia respectivă, dar care aveau memoria istorică. Fie că tatăl unuia fusese în al doilea război mondial în România, fie că altul avusese o rudă prizonier aici, cunoscând România care îi iubea pe americani...

- Nu daţi nume? Erau demnitari?

- Fără nume, dar erau înalţi demnitari din Occident, care înţeleseseră că lucrurile nu stăteau chiar aşa cum ne zugrăviseră adversarii noştri şi că România poate însemna şi altceva, inclusiv ca poziţie geostrategică!

- Acesta pare să fi fost marele nostru avantaj !

- Dar şi marele dezavantaj, pentru că, dacă unii vedeau acest lucru acum, alţii o vedeau de multă vreme! Şi erau foarte interesaţi să nu se mişte nimic în ceea ce privea Romînia. Am reuşit, deci, o soluţie de compromis, care a fost parteneriatul strategic, mergând spre deschiderea porţilor NATO. Dar, se spunea da extinderii, însă...fără România!

- De ce?!

- Vedeţi, sunt mulţi care nu înţeleg nici astăzi! Ba mai mult, unele lucruri constituie pentru unii inclusiv acum elemente de acuze. E vorba despre discuţiile pentru semnarea unui tratat cu Rusia! Niciunul dintre statele care au intrat în NATO nu a putut face acest pas fără a fi semnat înainte un tratat cu Rusia! Or, în 1996, eu am făcut un demers aproape sinucigaş. M-am dus la Moscova, pentru a-l convinge pe ministrul de externe al Rusiei de la data aceea, domnul Primakov, să semneze cu România. Ca dovadă a reuşitei este că şeful diplomaţiei ruse avea să descindă la Bucureşti pentru semnarea tratatului venind direct din timpul unei vizite oficiale, a lui Boris Elţîn, care se desfăşura în China. Luase un avion special pentru această călătorie, dar...
...Tratatul nu s-a mai semnat !

- De ce, ce se întâmplase?

- Din păcate, nu eram la Bucureşti, ci la Kiev, unde încercam să perfectez şi tratatul cu Ucraina... În cursul dimineţii, însă, vorbisem cu domnul Meleşcanu, care era şeful diplomaţiei noastre şi care mă asigurase că totul e în ordine şi că nu e nici un fel de problemă. În stilul glumeţ al domniei sale, care e simpatic pe fond. Cert este că noi reuşiserăm atunci să-i determinăm pe ruşi să scoată din tratat una dintre prevederile lor imuabile.

- Pactul Ribbentrop, Tezaurul, ce anume?!

- Nici vorbă, ci acel punct care prevedea că ambele state se obligă să nu accepte trupe străine pe teritoriul lor! Reuşisem să-l conving pe domnul Primakov, care este un personaj extrem de inteligent, că această chestiune nu mai are valoare,d e vreme ce era conştient că România se îndreaptă oricum spre NATO, iar întreţinerea oricărei suspiciuni faţă de ruşi era inoportună...

- Şi a plecat cum a venit?

- Nu, m-a invitat în ziua următoare, la Lido, unde locuia, să luăm micul dejun împreună. Acolo a făcut o declaraţie …El e un personaj care a trăit 40 de ani în munca de informaţii, a fost şef de servicii, deci ştia precis că la masa la care a fost condus să ia micul dejun cu mine era totul înregistrat şi cred că înregistrarea aceea există! A făcut o chestie care m-a surprins, spunând : “Uite, am înţeles că nu dumneata ai vrut să-mi întinzi o capcană, dar vreau să-ţi spun ceva. Cei care au jucat aşa s-au înşelat grav! Asta înseamnă că nu veţi avea nici o şansă! Dumneata eşti singurul care ai înţeles despre ce e vorba, şi anume că fără noi nu se poate! Şi, ca să se vadă că e aşa, nu vom semna tratatul decât când dumneatale vei fi iar !”

- Extraordinar!

- Şi, culmea, chiar aşa s-a şi întâmplat! …Atunci, însă, am considerat că această declaraţie, făcută chiar cu încrâncenare, era aşa, spusă la supărare. Trebuie de multe ori să înţelegem că politica înseamnă şi oameni, iar relaţionarea oamenilor dă relaţionarea statelor. Că pînă la urmă statele vor impune şi nevoia de relaţie o impune, dar de multe ori se întârzie prin existenţa unor oameni care nu sunt potriviţi la locul potrivit! …

- Ce a urmat, din punctul dumneavoastră de vedere?

- Pot să vă spun că şi în ‘97 am reuşit să conving majoritatea europenilor să ne susţină, şi există documentele care să confirme aceste demersuri ale mele! Polonezii s-au lăsat mai greu convinşi, fiind influenţaţi de unii, bulgarii forţau şi ei admiterea, dar i-am făcut să înţeleagă că dacă noi vom fi primiţi, care suntem pe ultimul loc, implicit intră şi ei...

- Bun, dar care a fost până la urmă elementul decisiv?

- S-a întâmplat că am fost primit la şeful unei ţări foarte importante în raportul de forţe european şi internaţional, care mi-a spus :” Domnule, fără Statele Unite, nu putem, pentru că tot aranjamentul acesta este pe SUA. Singurii care pot să genereze o schimbare în Statele Unite sunt francezii! Dacă-i determinaţi pe francezi să vă susţină, veţi avea o şansă! Şi aşa se pot explica acum o serie de scandaluri apărute în 1997 în presa franceză şi în cea română, luate ca la noi, cu acuze făcute în mod special, dar care au arătat francezilor că românii sunt nişte aliaţi reali şi corecţi în relaţiile bilaterale! Mai mult, o anumită relaţie absolut specială, pe care am avut-o la data aceea cu şefii celor două servicii franceze, cred că a făcut foarte mult în direcţia angajării domnului Chirac într-o susţinere aproape furibundă a României pentru intrarea în primul val al extinderii NATO. Se cunosc pledoariile în favoarea noastră la Summitul de la Madrid, discuţii chiar dure pentru apărarea cauzei României. După care a urmat vizita preşedintelui Clinton la Bucureşti...

-...cu promisiunea că uşa NATO ne rămâne deschisă!

-...Ca după aceea să fie nevoie de recuperare, după prestaţia lamentabilă a celor care s-au aflat la guvernare până în anul 2000,inclusiv! Şi nu numai prestaţia în sine, dar pot să vă spun că mulţi dintre ei nu făceau parte din grupul celor care vroiau să intrăm în NATO!

- Tare!

-...Ba chiar aveau diferite dependenţe! Lucrurile s-au văzut pe parcurs şi cred că ne apropiem de ora adevărului, în care vor ieşi la iveală foarte multe! Cert e că datele aveau să se modifice între timp, cu legături care s-au îmbunătăţit pe parcurs, s-a ajuns la încredere, ba chiar ca şi Polonia, Ungaria şi Cehia să nu mai fie atât de adversatili faţă de România, după ce au realizat că jucaseră practic pe fosta linie a Moscovei,din ‘71-‘78, când membrele Tratatului de la Varşovia mergeau pe contracararea României! Din 2000 şi mai ales 2001 în România lucrurile au funcţionat diferit, mai ales că exista o majoritate determinată care viza această accedere în NATO.

- Ştiam, totuşi, că ruşii se opun în continuare?

- Sigur şi chiar pot să vă spun că înalte oficialităţi de la Moscova mi-au spus acest lucru, ceea ce consider că a fost corect. Mă întrebau de ce vrem în NATO şi ce-i aia NATO dar, până la urmă, am reuşit să trecem prin furcile caudine...

-Când, cum, unde?!

- La Sofia, în 2001, a avut loc o întrunire la nivel înalt, din cadrul NATO, la care Statele Unite au fost reprezentate de domnul Brzezinski, care a pledat puternic cauza României. Atunci am realizat că avem, cu adevărat, o şansă reală! Dar această şansă a depins în final tot de relaţionarea Washington-Moscova. Poate voi povesti altădată când am putut fi convins că vom fi invitaţi la Praga, pentru că nici în august 2002 nu aveam această siguranţă! Abia atunci am reuşit să obţinem prima informaţie că vom primi lumina verde, iar această informaţie privea vizita pe care preşedintele Bush avea s-o facă la Bucureşti.

- Deci, preşedintele Bush a avut până la urmă cuvântul decisiv!

- Categoric, şi aş putea spune că îi datorăm preşedintelui George Bush şansa de a ne afla în NATO, iar asta o afirm cu mâna pe inimă, deschis, pentru că până la urmă decizia a fost a domniei sale. Şi cred că a fost dovada potrivnică celor care încă scriu că Bush nu prea înţelege marea strategie! Dacă se spune asta pentru că gândeşte şi cu inima, mă rog, dar cert este că pentru România a făcut un gest vital, rupând de fapt o tradiţie istorică! Geografia românească a fost şi împărţită, dar niciodată asumată total de o parte! De altfel, şi în’ 90 a existat un astfel de proiect, de împărţire a României, pe formula anterioră, care a durat sute de ani, până la primul război mondial! Deci, aş putea spune că faptul că am fost trecuţi cu Carpaţi cu tot, cu Moldovă şi cu tot ce e pământ românesc i se datorează în principal preşedintelui George Bush...

- Cum i se datorează şi acest summit istoric, găzduit de la Bucureşti.

- În mare măsură, dar Romînia e acum în altă situaţie! Tocmai de aceea putem afirma că generaţia noastră, în întregul ei, deci nu mă refer doar la politicieni, nu a fost pregătită pentru marele show al lui 1989 şi conseinţele sale! De aceea se şi petrec atâtea lucruri contradictorii şi în afara logicii, atâtea complicităţi fabuloase care generează situaţii inimaginabile. Şi totuşi, această generaţie a noastră a reuşit un lucru mare, plasarea Romîniei în acest spaţiu NATO şi în Uniunea Europeană!I În UE poate că am fi intrat mai devreme sau mai târziu, dar în NATO ar fi fost mult mai greu, dacă n-am fi marcat nişte momente...

- Pe care le-aţi dezvăluit acum în premieră.

- Cred că era şi timpul. Mai ales că am văzut recent o carte, despre Summitul de la Praga. Ei bine, singura persoană care lipseşte din suita de fotografii şi texte sunt eu! Iar ca o încheiere, pentru a transmite altcuiva, o întâmplare din 2003. Aveam vizita de la Washington, din toamnă, iar când am intrat în Biroul Oval, preşedintele american a ţinut să spună un lucru pe care pot să-l confirme toţi ceilalţi, dar eu mă adresez domnului Geoană. Preşedintele Bush a spus:”Vă aflaţi aici datorită prestaţiei serviciilor de informaţii şi a armatei române!” ... Spun abia acum acest lucru pentru că nimeni n-a vrut să-l facă public, nici chiar aceia care aveau această obligaţie! Pentru că, în mod evident, şeful statului american n-a afirmat-o de complezenţă! O spun pentru că fac o reparaţie istorică. Ceilalţi au tăcut, dar domnul Geoană, care era atunci în fruntea Ministerului de Externe, n-a putut să se abţină - şi poate să infirme dacă vrea! - a spus atunci :“Ia uite domnule, pe noi nu ne bagă nimeni în seamă!”

- Domnule senator, vă mulţumesc pentru interviu şi pentru aceste adevăruri care trebuiau să iasă la lumină!

http://www.independent-al.ro/eveniment/istoria-secreta-a-intrarii-romaniei-in-alianta-nord-atlantica.html