Biserica Creştină este la răscruce!
de
Rodica Apostol
Motto: „Dintr-o
spânzurătoare, creştinii au făcut un obiect de podoabă.”
Napoléon Adolphe Didron
Napoléon Adolphe Didron
Unul
dintre cele mai des folosite simboluri creştine, crucifixul care îl reprezintă
pe Iisus răstignit, nu are nimic de-a face cu simbolismul profund spiritual,
înălţător şi atotcuprinzător al crucii. Pentru oricine este înzestrat cu un
minim de sensibilitate, inteligenţă şi bun-simţ este destul de evident faptul
că acest crucifix evocă suferinţa şi tortura la care a fost supus Iisus. Nu
vrem să negăm realitatea istorică şi nici semnificaţia profundă a Patimilor lui
Christos, dar ne permitem să sugerăm că religia creştină ar fi fost mult mai
bine reprezentată de un simbol care să evoce învierea lui Iisus, triumful Său
asupra morţii, învăţăturile Sale spirituale, victoria Sa deplină în misiunea Sa
pe Pământ sau modelul divin pe care El Îl reprezintă. Folosirea ostentativă,
neinspirată, a crucifixului este cu atât mai revoltătoare prin asociere cu
unele mesaje francmasonice care arată o dubioasă infiltrare a satanismului
chiar la vârful Bisericii, iar aceste devieri au fost prezise de profeţi încă
de la originea creştinismului.
Simbolul
spiritual al crucii
Crucea
reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri spirituale ale umanităţii fiind
folosită din timpuri antice. Ea nu a început să existe în lume odată cu
Biserica Creştină. Întâlnim simbolul crucii la civilizaţia primitivă ariană, la
egipteni, precum şi la babilonieni. Crucea este formată din două linii
intersectate perpendicular pe mijlocul uneia dintre ele. Semnificaţia spirituală
a crucii poate fi explicată în mai multe moduri.
Crucea
poate fi privită precum emblema iradierii din centru, de natură solară sau
divină. Pentru arheologul şi scriitorul Paul Pierret (autor alDicţionarului de arheologie
egipteană) crucea este cea care protejează tainele sfinte. Crucea
mai are şi valoare de simbol ascensional. În legendele orientale crucea este
puntea sau scara pe care urcă la
DUMNEZEU sufletele oamenilor. Bisericile catolice şi ortodoxe
sunt proiectate în aşa fel ca să formeze o cruce pe pământ.
Crucea
este – după Gérard de Champeaux, autor al cărţii Introducere
în lumea simbolurilor –
al treilea din cele patru simboluri fundamentale alături de centru, cerc şi
pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei. Intersecţia celor două
drepte ale sale coincide cu centrul, pe care ea îl deschide astfel spre
exterior. Pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru.
Din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru
drepte. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul fiind însă expresia
aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Crucea are o funcţie
de sinteză şi măsură, în ea se întâlnesc cerul şi pământul. În ea se amestecă
timpul şi spaţiul. Dintre toate simbolurile, crucea este cel mai universal, cel
mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al
celui care este prin chiar natura sa, comunicarea între pământ şi cer. René
Guénon, renumit filosof şi gânditor esoteric francez spune despre cruce, căreia
i-a dedicat un întreg volum, că este simbolul totalizării spaţiale, apropierea
şi unirea contrariilor.
Simbolul
Crucii la creştini
Tradiţia
creştină a îmbogăţit foarte mult simbolismul crucii, condensând în această
imagine mântuirea şi patimile lui Iisus. Ea devine astfel mai mult decât o
„figură” a lui Christos, identificându-se cu persoana Lui. Putem observa
puterea simbolistică a crucii creştine prin exemplul crucii pecete (săpată în
piatră) datând din primele secole ale creştinismului. Ea este prezentată de
către Napoléon Adolphe Didron, arheolog şi istoric francez de artă care a trăit
în sec XIX, în lucrarea sa Istoria lui DUMNEZEU.
Pecetea poartă gravată o cruce în T, litera chi (X) traversează verticala T-ului care
se rotunjeşte în partea de sus ca litera rho (P). Aceste linii rezumă numele lui
Hristos şi forma crucii Lui. Hristos, Fiul lui DUMNEZEU este începutul şi
sfârşitul a toate, literele alfa şi omega însoţind crucea de-o parte şi de alta.
Crucea
l-a zdrobit şi l-a îmblânzit pe Satana, simbolizat de şarpele care stă
încolăcit pe piciorul crucii. Acest duşman al neamului omenesc caută să aducă
sufletul la pierzanie, suflet reprezentat sub forma unui porumbel. Deşi
ameninţat, porumbelul priveşte la crucea care îi dă putere şi care îl mântuie
de otrava Satanei. Cuvântul SALVS, scris pe pământul unde este înfiptă crucea,
este cântecul de izbândă al creştinului credincios prin care el preamăreşte
crucea şi pe Christos. Artiştii medievali au împrumutat de la Părinţii Bisericii
(persoane care, prin viaţa şi activitatea lor, au meritat şi au primit de la Biserică titlul de
Părinte al ei) tema crucii cosmice. Ea este pusă în valoare de Sfântul Augustin
(filosof şi teolog faimos, care a susţinut dezvoltarea creştinismului
occidental) în lucrarea sa De Genesi ad literam.
Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului, crucea este polul lumii, pentru Sfântul
Grigorie de Nyssa „părinte al misticii”, ea este pecetea cosmică.
În
lumea simbolurilor creştine, crucea mai semnifică raiul celor aleşi. În Divina
Comedia a lui Dante,
ea este simbolul nemuririi, al slavei veşnice dobândite prin jertfă care
culminează într-o fericire extatică: „căci sus străfulgera Christos şi
pilde n-am să-I dovedesc prin ele. Dar cei ce-şi poartă crucea întru Christos
mă vor ierta că-mi scap din mâini unealta, când fi-vor să-L zărească pe
Christos.”
Simbolul
Crucifixului utilizat de Biserica Creştină
N. A.
Didron afirmă referindu-se la
Crucifix – cel mai cunoscut şi mai utilizat simbol creştin, o
cruce care conţine reprezentarea tridimensională a trupului crucificat al lui
Iisus Hristos – că: „Dintr-o spânzurătoare, creştinii au
făcut un obiect de podoabă”.
Este
necesar de făcut o distincţie clară între crucea patimilor lui Christos, adică
Crucifixul, care este de fapt un instrument de supliciu şi tortură şi crucea de
slavă, care trebuie interpretată în sens eschatologic (doctrină
mistică-religioasă despre destinele finale ale omenirii, despre Sfârşitul Lumii
şi Judecata de Apoi). Găsim referiri la cea din urmă în Noul Testament care
afirmă că această cruce de slavă va apărea înaintea celei de-a doua veniri a
lui Christos.
Ne
întrebăm oare cât de inspirată este alegerea simbolului care evocă suferinţele
cumplite şi moartea lui Iisus pe cruce, pentru a fi adorat de milioane de
creştini? Pe vremea lui Iisus Christos crucificarea era un lucru ruşinos şi
chiar terifiant, un simbol al condamnării şi torturii publice. În primele două
secole ale creştinismului, simbolul Crucifixului nici măcar nu era folosit în
iconologia creştină deoarece el descrie o metodă crudă şi barbară de execuţie
publică a celor mai mari răufăcători. Merită să ne punem întrebarea dacă primii
discipoli ai lui Iisus, care chiar L-au cunoscut îşi doreau să privească
imaginea Învăţătorului lor mort crucificat? Oare nu ar fi fost mai inspirată
Biserica Creştină dacă ar fi ales un alt simbol principal creştin care să evoce
spre exemplu renaşterea lui Iisus?
Crucea
Petrină
În
tradiţia Bisercii Catolice se recunoaşte unanim că la alegerea sa, Sfântul
Petru a murit crucificat pe un crucifix inversat. Conform romano-catolicilor,
Papa este succesorul Sfântului Petru ca şi episcop al Romei. Astfel,
Papalitatea este reprezentată de simboluri care se folosesc de asemenea şi
pentru a-l reprezenta în iconografia creştină pe Sfântul Petru, cum ar fi spre
exemplu cheile raiului sau Crucea Petrină (inversată).
Spre
deosebire de simbolismul crucii despre care am vorbit în introducerea
articolului, Crucea Petrină nu are o valoare simbolică consacrată universal, ci
ea este mai mult o adaptare pe care Biserica Catolică a făcut-o crucifixului
inversat pe care a fost răstignit Sf. Petru. Acest lucru a putut fi observat la
vizita Papei Ioan Paul II în Israel, în luna martie 2000. Poze ale Papei şezând
în faţa unei Cruci Petrine (adică inversate) se pot găsi pe internet împreună
cu diverse încercări de a dovedi asocierea Bisericii Catolice şi mai bine zis a
Papalităţii cu satanismul.
Oare
cât de justificată este Papalitatea la ora actuală să folosească drept unul din
simbolurile sale principale Crucea Petrină inversată? Crucea inversată, ca
orice simbol spiritual inversat, vehiculează influenţe satanice şi este
folosită frecvent în satanism. Diferenţa dintre „crucea lui Petru” şi un
crucifix inversat (considerat satanic de către catolici) este de multe ori
obscură, conducând la confuzie în legătură cu utilizarea acestor simboluri.
Romano-catolicii
asociază crucea inversată cu crucificarea apostolului Petru pentru a motiva
succesiunea apostolică care este folosită pentru a sprijini infailibilitatea
liniei Papale a Bisericii Romano-Catolice. Lucrarea lui Sheldon (teolog faimos
din sec XX, autor a peste 20 de volume de studii religioase) Apostolii
Principali (History
of the Church, vol. 1, Hendrickson Publishers, reprint, 1999, pp. 68-78)
prezintă ipoteze care refuză motivele invocate de Biserica Romano-Catolică cu
privire la succesiunea Papală. În primul volum al acestei istorii a Bisericii,
Sheldon scrie: „nu există niciun motiv pentru care
protestanţii să nege faptul că Iisus a vorbit despre Petru ca fiind o
„fundaţie”, dar în acelaşi timp este necesar de avut în vedere următoarele
consideraţii: din copiile exacte ale Noului Testament reiese clar că, cuvintele
din Evanghelia după Matei nu erau adresate lui Petru într-un sens exclusiv, ci
doar că el era considerat de către Iisus una dintre pietrele importante ale
„fundaţiei” creştinismului. A fi o fundaţie înseamnă ca în contactul cu orice
agent uman să realizezi doar munca unui fondator, a unui iniţiator. „Biroul”
unui fondator nu este un lucru care să fie transmis sau moştenit. Cineva ar
putea de exemplu să construiască pe „fundaţia ” aşezată de Petru, sau chiar să
imite munca lui Petru prin introducerea creştinismului în noi regiuni. Dar
în niciun caz nu se pune problema succesiunii. De exemplu, ne putem gândi
la fondatorii Republicii Americane ca fiind fiecare în parte moştenitorii
locului lui Petru în fundaţia Bisericii.”
Crucifixul
„îndoit sau rupt”
După
ce în anul 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a apărut în timpul unui discurs în
faţa a peste 80.000 de oameni având în spatele său o cruce inversată, la rândul
său, actualul Papă Benedict al XVI-lea se afişează destul de des cu un crucifix
îndoit.
Se
spune că diavolul nu are puterea să creeze, ci doar să batjocorească şi să
deformeze. Din punctul de vedere al simbolismului, o figură inversată semnifică
întotdeauna o putere pervertită. Sataniştii şi magicienii negrii folosesc în
rău semnificaţia spirituală a crucii, prin inversarea acesteia. Ei cad din
spiritualitate şi nemurire, rămânând „închişi” în materie şi moarte.
Crucifixul
„îndoit sau rupt” este un simbol sinistru folosit de către satanişti încă
din secolul VI. Acesta constă dintr-un crucifix îndoit pe care se află corpul
deformat, foarte slab, a lui Iisus atârnând patetic de cruce cu braţele şi
picioarele dureros de subţiri şi emaciate de parcă ar fi fost victima foametei.
Linia orizontală a acestui crucifix este îndoită în jos. Magicienii negrii şi
vrăjitorii din Evul Mediu foloseau acest crucifix îndoit pentru a reprezenta
termenul biblic „semnul fiarei”.
În
anul 2004, Papa Ioan Paul al II-lea a transmis în timpul unei slujbe mesajul
necesităţii unei „noi ordini internaţionale”. Acelaşi Papă a reinstaurat Biroul
Inchiziţiei care acum poartă numele Biroului pentru Apărarea Credinţei avându-l
drept coordonator pe Cardinalul Ratzinger, actualul Papă Benedict al XVI-lea.
Papa Benedict a afirmat în anul 2009 „nevoia puternică de înfiinţare a unui singur guvern mondial, cu o singură economie mondială”.
Papa Benedict a afirmat în anul 2009 „nevoia puternică de înfiinţare a unui singur guvern mondial, cu o singură economie mondială”.
Tot Malachi Martin, care a fost o perioadă apropiat al Vaticanului, afirmă că Papalitatea ascunde omenirii un secret terifiant şi cutremurător. Al treilea secret de
Profeţiile Sfântului Malachia şi ale Fecioarei Maria
Odată
cu semnalele nu tocmai creştine transmise de ultimii doi Papi, din ce în ce mai
multă lume se întreabă dacă trăim cumva vremurile din urmă ale apocalipsei. În
Evul Mediu a existat un Sfânt catolic pe numele Malachia care a avut viziuni
extatice cu toţi papii (în număr de 111, conform spuselor Sfântului) care vor
fi la conducerea Bisericii Catolice. El a făcut profeţii despre fiecare dintre
aceştia, care s-au dovedit a fi uluitor de exacte până în prezent. Sfântul
Malachia a afirmat despre utimul Papă, care se pare că după profeţiile sale (şi
nu numai), este Benedict al XVI- lea, următoarele: „În
timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă Sfânta Biserică Romano-Catolică,
ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în
vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor
şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul.”
În conformitate cu profeţia Fecioarei Maria dela Garabandal , odată cu
Papa Benedict al XVI-lea încep vremurile din urmă. În anul 1962, Fecioara Maria
i-a spus stigmatizatei Teresa Musco că „oamenii şi clerul au mărit cloaca
necurăţiei... Biserica se află la o răscruce: ori va merge spre pieirea sa, ori
îşi va regăsi calea, pe care nu ar fi trebuit să o părăsească niciodată.”
În conformitate cu profeţia Fecioarei Maria de
Dictionnaire des symboles: Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Ed. Robert Laffont, Collection Bouquins, 1982
Iconographie Chrétienne: Histoire De Dieu (1843), Adolphe Napoléon Didron, Ed. Kessinger Publishing, 2010
Dictionnaire d'archéologie Egyptienne, Paul Pierret, Ed. Imprimerie Nationale, 1875
Introduction au monde des symboles, Gérard de Champeaux, Ed. Zodiaque, 1989
History of the Christian Church, Henry C. Sheldon, Ed. Hendrickson Publishers, 1999
Keys of This Blood - Pope John Paul II Versus Russia and the West for Control of the New World Order, Malachi Martin, Ed. Simon & Schuster, 1991
yogaesoteric
30 martie 2011
preluare de pe sursa:
