Evacuarea Legaţiei Sovietice din Bucureşti

Reconstituim, prin intermediul documentelor din Arhiva Istorică a Ministerului Afacerilor Externe, coordonatele plecării misiunii sovietice din România, odată cu startul Operaţiunii Barbarossa. La 22 iunie 1941, Anatoli Iosifovici Lavrentiev, ministrul Sovietelor, e informat că personalul diplomatic şi consular al Legaţiei (96 de persoane) trebuie să părăsească Bucureştiul cât mai repede cu putinţă. Trec însă mai mult de două săptămâni până când ruşii ajung pe teritoriu bulgar (şi de acolo în Turcia), timp în care sunt complet izolaţi într-o garnitură de tren (mai întâi în staţia Chitila şi apoi în portul Giurgiu). Odiseea evacuării cu trenul – cu probleme medicale, o femeie însărcinată, temeri privind izbucnirea unei epidemii, greve ale foamei – se apropie de sfârşit la 16 iulie, când, din Istanbul, membrii Legaţiei încep să fie trimişi, în grupuri de câte 13 persoane, în Uniunea Sovietică.

Raport al lui George Lecca, director al Direcţiei Protocol a Ministerului Afacerilor Străine al României

„Plecarea misiunei sovietice din România

22 iunie 1941

În ziua de 21 iunie, la orele 11 seara, am fost convocat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri de către Dl. Prof. Mihai Antonescu, care mi-a spus următoarele:

«Vă dau o însărcinare istorică. Mâine dimineaţă, la orele 7, veţi telefona la Legaţiunea Sovietelor şi veţi convoca pentru orele 8 dimineaţa, la Ministerul Afacerilor Străine, pe Dl. Lavrentiev, Ministrul Sovietelor, spunându-i că aveţi o însărcinare specială din partea Şefului Guvernului (în numele meu, căci cu începere de astă seară voi fi Prim Ministru a.i. şi Vice-Preşedinte al Consiliului) şi îi veţi atrage atenţiunea că, în interesul său propriu şi al propriei sale protecţii, cât şi pentru a evita situaţiuni grele, este bine să părăsească într-o oră localul Legaţiunii Sovietice, împreună cu tot personalul.

Motivare:

Dl. Lavrentiev a comis o serie de acte şi convocări diplomatice, care depăşeau obligaţiunile unui trimis al unui Stat neutru. În ultimele zile, Domnia Sa n-a primit să se supună măsurilor de apărare pasivă, aplicabile tuturor celor de pe teritoriul nostru.

Întrucât ostilităţile au început astă noapte între Germania şi România ca aliată, pe de o parte şi Rusia Sovietică pe de altă parte şi pentru evitarea de incidente neplăcute, dat fiind amintirile care stăruesc să rămână în opinia publică românească, care nu poate uita condiţiunile în care s-a făcut ocuparea unui teritoriu român în anul trecut, Guvernul Român, în interesul membrilor Legaţiunei Sovietice, îi sfătuieşte să părăsească localul Legaţiunei imediat; această măsură, la care Guvernul Român nu va renunţa în nici un chip, nu poate să fie interpretată altfel decât ca având scopul să proteguiască personalul Legaţiunei Sovietice. În acest caz, Dl Lavrentiev are de ales: sau să se facă un inventariu sumar al Legaţiunei sau o sigilare totală a localului Legaţiunei, în prezenţa autorităţilor române. Numai primind condiţiunea plecării imediate, s-ar putea garanta inventariul, care s-ar face mâine, după plecare, rămânând ca ridicarea unor obiecte să se facă mai târziu».

Conform instrucţiunilor de mai sus, am convocat pentru dimineaţa zilei de 22 Iunie, la orele 8, la Ministerul Afacerilor Străine, pe Dl. Lavrentiev, care a sosit la ora fixată întovărăşit de Dl. Mikhailov, Prim Secretar al Legaţiunei Sovietice. Am comunicat cele cuprinse în instrucţiunile de mai sus – Dl. Mikhailov servind ca interpret – Dlui Ministru Lavrentiev, care

1. – a protestat că ar fi depăşit obligaţiunile unui trimis neutru;

2. – s-a supus tuturor măsurilor de apărare pasivă;

3. – a luat cunoştinţă de începerea ostilităţilor (impresia mea personală era că nu ştia că ostilităţile începuseră).

M-a rugat cu insistenţă să se revină asupra termenului de o oră, ce li se acordase pentru plecare, având aproape 100 de persoane la Legaţiune. I-am arătat că ordinele Guvernului sunt categorice, dar că voi încerca să obţin o păsuire intervenind pe lângă Dl. Prim Ministru a.i. Mihai Antonescu. M-a mai rugat cu insistenţă să se aibă o deosebită grijă în ceea ce priveşte aprovizionarea cu alimente pe tot drumul ce-l vor parcurge, având numeroşi copii cu ei. I-am adăugat că un tren, format din 2 vagoane cu paturi, 1 vagon special pentru Domnia Sa, 1 vagon restaurant, 1 vagon clasa I şi 2 vagoane de bagaje îi stau la dispoziţie în Gara Mogoşoaia.

Dl Ministru Lavrentiev s-a retras împreună cu Dl Mikhailov la orele 8.30, ducându-se la Legaţiune pentru a-şi prepara plecarea.

De îndată ce Dl Ministru Lavrentiev şi Dl. Mikhailov au plecat la Legaţiunea Sovietică, m-am dus la Preşedinţia Consiliului unde am încercat să văd pe Dl Prim Ministru a.i. M. Antonescu. Neputând să-i raportez conversaţia avută, am comunicat-o Dlui Ministru Al. Cretzianu, Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine, arătând imposibilitatea de fapt a membrilor Legaţiunei de a pleca într-o oră (plecarea fusese fixată pentru ora 9), plecare care a avut loc la orele 13.30, răstimp în care nici un membru nu a părăsit localul Legaţiunei.

Între timp, delegasem pe Dl. Govela, Secretar de Legaţiune, să se ducă la Legaţiunea Sovietică, pentru a se pune la dispoziţiunea Dlui Ministru Lavrentiev pentru orice eventualitate. Dl. Govela s-a întors peste vreo două ore, comunicându-mi că Dl. Lavrentiev i-a declarat că refuză să părăsească localul Legaţiunei dimpreună cu tot personalul dacă nu i se indică precis data şi locul pe unde va ieşi din ţară cât şi direcţia în care va fi îndreptat trenul.

În urma acestei comunicări, m-am dus personal la Legaţiunea Sovietică, unde am vorbit cu Dl Lavrentiev, care mi-a spus exact acelaşi lucru. M-am întors la Ministerul Afacerilor Străine pentru a lua instrucţiuni şi am comunicat apoi Dlui Lavrentiev că trenul urmează a merge la Berlin, unde urmează să se întâlnească cu membrii misiunei sovietice de acolo, pentru a pleca cu toţii la Moscova (acesta era planul iniţial). I-am adăugat că Guvernul Român îl sfătuieşte să părăsească cât mai repede localul Legaţiunei, împreună cu personalul său, Guvernul Român luându-şi în acest caz angajamentul că nu li se va întâmpla absolut nimic. Dacă însă Domnia Sa refuză să primească sfatul dat, Guvernul Român îşi declină orice răspundere în privinţa oricăror surprize neplăcute ce s-ar putea ivi. Dl Ministru Lavrentiev a primit să plece, mulţumindu-mi călduros pentru tot ce am făcut şi a vrut să-şi ia rămas bun de la mine. Spunându-i că datoria mea este să-l întovărăşesc şi să fiu pe peron până în momentul plecării terenului, a fost foarte surprins şi mi-a mulţumit din nou.

Am plecat apoi la gara Mogoşoaia cu tot convoiul de maşini, care transporta personalul şi bagajele Legaţiunei. În gară, dl. Lavrentiev mi-a amintit din nou în ceea ce priveşte alimentarea trenului şi din nou mi-a mulţumit, atât Domnia Sa cât şi Dl Mikhailov pentru tratamentul ce li s-a acordat”.

Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 333-337. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE 

Raport întocmit de Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă (Direcţiunea Generală a Poliţiei – Ministerul Afacerilor Interne)

„28 iunie 1941

Conform ordinelor primite, întreg personalul diplomatic şi consular al Legaţiunei Sovietice din Bucureşti, compus din 40 bărbaţi, 30 femei şi 26 copii, a fost îmbarcat într-un tren special ce se află garat în staţia Chitila.

Pentru pază, am detaşat un inspector de poliţie, ajutat în timpul zilei de un ofiţer şi de 20 de soldaţi la care se adaogă în timpul nopţii, încă un reangajat şi 20 soldaţi.

Am intervenit la Direcţiunea Generală C.F.R., care le-a pus la dispoziţie apă şi lumină suficientă, cu respectarea normelor de camuflare, în vagoanele respective, unde li se serveşte şi masa de compania Wagons Lits.

Semnalându-ni-se că o parte din copii aflaţi în tren ar fi început să se îmbolnăvească din cauza condiţiunilor în care trăiesc, am dat delegaţie medicului Direcţiunei pentru a se deplasa la faţa locului şi a cerceta.

În ziua de 26 Iunie a.c., d-sa însoţit de d-l dr. O. Burileanu, s-a transportat la Chitila, unde examinând pe cei în cauză, a constatat că personalul legaţiei este bine instalat şi că nu-i lipseşte nimic.

Examinând pe cei 2 copii ai Consilierului sovietic Kaotchencov şi constatând că suferă de tuse convulsivă (boală în curs de evoluţie) de aproape 4 săptămâni, de comun acord cu şeful trenului, a procedat la manevrarea vagoanelor în aşa fel ca vagonul în care se aflau cei 2 copii bolnavi şi părinţii lor să fie izolat la urma garniturii spre a evita o contagiune.

În total sunt 5 copii bolnavi, între care şi copilul Ministrului Lavrentiev, care prezintă uşoare turburări digestive. Având însă în vedere că-l alăptează mama lui, turburările nu prezintă gravitate. Ceilalţi 2 copii, unul al lui Mihailov, prim secretar, are o uşoară indigestie, iar celălalt, al lui Colismeov suferă de tracheo-bronşită.

La Cererea ataşatului comercial Pinoghenef, care suferă de exemă artritică cronică şi a d-nei Luba, care de asemenea are o exemă şi care s-a căutat cu d-l dr. Constantinescu, specialist în boli de piele, s-a permis acestuia să-i viziteze la vagon.

O doamnă, care este în a 8-a lună a unei sarcini normale, se teme să nu nască în drum. Medicii nu împărtăşesc temerile d-nei, că evoluţia fiziologică a sarcinei ar putea fi întreruptă în drum.

Medicii au prescris o serie de medicamente, ce le-au fost procurate contra cost şi expediate la tren, printr-un agent al nostru.

La cererea Ministrului Lavrentiev, medicul Direcţiunei se va deplasa pentru a treia oară, spre a-i vizita şi procura cele necesare.

În raportul său, medicul atrage luarea aminte, asupra faptului că trenul fiind oprit pe loc, cei 96 membri ai legaţiei cu personalul de pază şi cu cel al vagonului restaurant şi al trenului, sunt nevoiţi să-şi facă necesităţile în closetele vagoanelor. Din cauza căldurii şi a muştelor s-ar putea ivi o epidemie printre toţi aceşti oameni.

Faţă cu toate cele arătate mai sus vă rog să binevoiţi a aprecia şi a dispune.

Director General,

General de divizie

Em. Leoveanu”

Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 357-358. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE 

„Din Jurnalul lui Anatoli Iosifovici Lavrentiev, reprezentant plenipotenţiar al U.R.S.S. în România: plecarea misiunii sovietice din România

22 iunie-16 iulie 1941

I. La 22 iunie, orele 8 dimineaţa, am fost invitat la M.A.S., la Directorul Direcţiei de Protocol-Lecca. Acesta mi-a declarat că este împuternicit de generalul Antonescu, conducătorul statului român, să-mi transmită următoarea declaraţie:

1. Legaţia U.R.S.S. nu a respectat regimul de camuflaj.

2. Eu, în calitate de reprezentant plenipotenţiar al U.R.S.S. în România, am organizat întruniri, încălcând în acest fel statutul reprezentantului unei ţări neutre.

Având în vedere aceasta, Guvernul român propune ca, în decurs de o oră, întregul personal al Legaţiei sovietice să părăsească clădirea Legaţiei. Tot astăzi urmează ca Legaţia să părăsească România. Când i-am solicitat lui Lecca să explice cel de-al doilea punct al declaraţiei sale, Lecca a repetat acelaşi lucru, arătând că are însărcinare din partea generalului Antonescu să facă această declaraţie. Respingând categoric considerentele din declaraţia lui Lecca, am făcut remarca potrivit căreia din cele comunicate se poate înţelege că România rupe relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică, pornind de la considerentele de mai sus. Lecca a răspuns că a uitat să spună că operaţiunile militare dintre Germania şi Uniunea Sovietică au început deja. Ca aliată a Germaniei, România s-a angajat de partea acesteia din urmă.

Referitor la termenul care a fost dat pentru părăsirea clădirii Legaţiei, am declarat că în decurs de o oră este imposibil să se facă aşa ceva, pentru că sunt multe femei şi copii, care au nevoie de o pregătire pentru o călătorie îndelungată. În plus, stabilirea unui asemenea termen reprezintă o încălcare flagrantă a normelor internaţionale existente. Am arătat că voi lua toate măsurile ce se impun pentru a pregăti Legaţia de plecare în cel mai scurt timp. Cum vom fi gata, Ministerul Afacerilor Străine va fi informat despre aceasta. Lecca a repetat, însă, în încheiere, că el transmite doar dispoziţia generalului Antonescu.

II. La revenirea mea de la M.A.S., la 8,30, în curtea Legaţiei au intrat agenţii Siguranţei şi la orele 9 aceşti agenţi au pătruns în partea de spate a clădirii.

3. Cifrul, toată corespondenţa secretă, poşta diplomatică expediată din Bulgaria în Uniunea Sovietică, precum şi banii româneşti ce se aflau la C.S.O. (compartimentul de cifru) au fost distruse prin ardere.

4. La 22 iunie, orele 8,30, au fost decuplate legăturile telefonice ale Legaţiei cu oraşul.

5. Când, la orele 11.00., Legaţia U.R.S.S., sub presiunea autorităţilor române, era pe punctul să părăsească sediul Legaţiei, am înţeles că urma să plecăm într-o direcţie necunoscută. Am solicitat să vină un reprezentant al M.A.S. pentru a clarifica traseul şi ora de plecare din România. După aceasta şi-a făcut apariţia directorul Direcţiei Protocol din M.A.S., Lecca, care a declarat că noi trebuie să părăsim Legaţia, dar că acum el nu cunoaşte unde vom merge şi când vom părăsi România. La declaraţia mea că eu, împreună cu personalul Legaţiei, nu vom părăsi clădirea până când nu voi obţine un răspuns la întrebările puse de mine, pentru că, după cum rezulta din comunicatul pe care Lecca l-a făcut în numele Guvernului român la orele 8 dimineaţa, noi trebuie să părăsim România astăzi, 22 iunie, Lecca a răspuns că se va consulta în legătură cu aceste chestiuni şi-mi va oferi un răspuns suplimentar.

6. La cea de-a doua sosire a lui Lecca la Legaţie, acesta a declarat:

a) vom pleca cu un tren special la Berlin, de unde, împreună cu Ambasada sovietică la Berlin, vom fi trimişi în U.R.S.S. Între Guvernele german şi sovietic se poartă negocieri referitoare la evacuare;

b) Guvernul român garantează inviolabilitatea membrilor Legaţiei, dacă ei vor părăsi imediat clădirea;

c) dacă Legaţia intenţionează să rămână în clădire, în acest caz, autorităţile române îşi declină orice fel de responsabilitate şi nu garantează securitatea membrilor ei. Guvernul român trebuie să avertizeze că nu este exclusă posibilitatea unor incidente nedorite pentru membrii Legaţiei, ca urmare a manifestărilor de indignare din parte opiniei publice româneşti.

După o asemenea declaraţie, am decis să părăsim Legaţia în ziua de 22 iunie, în jurul orei 12,00. Apoi am fost izolaţi în tren.

6. La 14,30 am ajuns în staţia Chitila, din apropierea Bucureştiului, unde am rămas până la 3 iulie, orele 9,00.

7. În timpul şederii în staţia Chitila, am insistat pe lângă autorităţile române ca un reprezentant al oricărei misiuni neutre să ne facă o vizită. I-am făcut această solicitare reprezentantului M.A.S., d-l Govella, la 24 iunie şi, ulterior, de mai multe ori d-lui Florescu, care s-a recomandat drept reprezentant al Consiliului de Miniştri. Am insistat pe lângă acesta din urmă să fim vizitaţi de către reprezentantul Legaţiei americane sau suedeze, întrucât chiar d-l Florescu a spus că interesele noastre în România sunt apărate de una dintre aceste misiuni. (…) În plus, noi am solicitat în repetate rânduri asistenţă medicală, deoarece printre cei 26 de copii şi în rândul membrilor Legaţiei erau şi bolnavi. De câteva ori am evidenţiat necesitatea de a schimba condiţiile în care ne aflăm, având în vedere imposibilitatea de a locui timp îndelungat în tren, precum şi faptul că eram în apropierea unor obiective militare. Trebuie subliniat faptul că numai o singură dată în 10 zile s-a prezentat un medic pediatru, cu toate că era absolut nevoie de asistenţă medicală.

8. Ca urmare a situaţiei create, toţi bărbaţii personalului nostru au declarat, la 2 iulie, greva foamei, care s-a prelungit până în seara zilei de 4 iulie.

(…)

11. La 3 iulie, orele 9,00, trenul în care se găsea întregul personal al Legaţiei a părăsit staţia Chitila şi la orele 12,00 a sosit în portul Giurgiu. În portul Giurgiu, reprezentantul M.A.S., d-l Govella, mi-a propus să semnez o declaraţie referitoare la faptul că am părăsit România la 3 iulie.

Am arătat că declaraţia poate fi semnată cu trei condiţii:

1) în prezenţa reprezentantului Legaţiei suedeze;

2) dacă semnarea unei asemenea declaraţii este condiţionată de acordul privind schimbul şi

3) dacă în declaraţie se va prezenta situaţia în care s-a găsit Legaţia după 22 iunie.

După un timp, Govella, reprezentantul M.A.S., a declarat că la 3 iulie nu putem pleca în Bulgaria, întrucât, cu toată dorinţa Guvernului român de a ne trimite în Bulgaria, Guvernul bulgar refuză să primească Legaţia sovietică mai devreme de 7-8 iulie, adică mai devreme faţă de data la care Legaţia română la Moscova se va afla la graniţa sovieto-turcă. (…)

15. La 7 iulie, orele 17.00, am trecut pe teritoriul bulgar, în oraşul Ruse. Trebuie remarcat faptul că, la trecerea din Ruse în Svilengrad, garnitura noastră a reuşit să evite un accident de cale ferată numai printr-o întâmplare fericită. Lângă oraşul Biala, unde este o pantă abruptă şi cu multe viraje, trenul avea 120 km la oră. Însoţitorul român al garniturii noastre n-a priceput semnele pe care i le făcea mecanicul de locomotivă să frâneze manual. Potrivit spuselor inspectorului bulgar Popov, care a însoţit garnitura, accidentul a putut fi evitat numai graţie prezenţei de spirit a conductorilor bulgari. Dacă garnitura ar fi fost formată din vagoane mai uşoare, conform aprecierilor bulgarilor care ne-au însoţit, accidentul ar fi fost inevitabil, pentru că vagoanele aveau un balans lateral extrem de mare.

16. La 8 iulie am avut o întrevedere cu d-l Feizi, reprezentant al M.A.S. turc, căruia i-am confirmat în scris că funcţionarii Legaţiei, ai Reprezentanţei comerciale şi TASS, în total 95 de persoane, precum şi un cetăţean sovietic persoană particulară au sosit la frontiera bulgaro-turcă. (…)

18. La 13 iulie, orele 18,00, am trecut frontiera bulgaro-turcă.

19. La 14 iulie, toţi membrii Legaţiei au sosit la Istanbul unde, începând cu 16 iulie, s-a trecut la evacuarea în Uniunea Sovietică în grupuri (de câte 13 persoane). Cu evacuarea din Turcia a fostei Legaţii sovietice în România a fost responsabil tovarăşul Sedâh, secretar II, precum şi tovarăşii Krâmov şi Uspenski, ataşaţi”.

Volumul Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II, 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003 (originalul se află la Moscova, la Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse – Departamentul Istorico-Documentar)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/evacuarea-legatiei-sovietice-bucuresti

preluare de pe sursa: MISTERELE LUMII

ROMÂNII DIN BUGEAC

Vîrsta de fier

În 1940, România, neutră în războiul care se declanşase, se află izolată. După îngenuncherea Franţei, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, Uniunea Sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenţii teritoriale. Ameninţat cu invadarea simultană din mai multe direcţii, statul român cedează mai întîi în faţa notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în faţa Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viaţa a milioane de oameni.

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populaţie (existau bulgari în judeţele Constanţa şi Tulcea, precum şi români în Durostor şi Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populaţia românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit. Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum şi fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuţii.

Pentru Bugeac şi celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomeneşti devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuşi produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei Uniuni Sovietice. De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călăraşi şi Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc). Ţăranilor li s-au rechiziţionat recoltele pe chitanţe şi li s-au impus cote de produse, imposibil de atins. Multora li s-a luat lotul individual şi au fost încadraţi în colhozuri şi sovhozuri.

Mii de basarabeni din Bugeac au fost declaraţi chiaburi („culaci“), fiind executaţi sau aruncaţi în ţinuturi asiatice pustii. Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populaţie demilitarizată, rurală în mare majoritate, şi a avut grijă, de pildă, să suprime preoţii (revenind în municipiul Tighina, armata română regăseşte un singur preot), sau să execute pe ţăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941. De altfel, foarte mulţi locuitori au fost mobilizaţi în echipe de muncă forţată. Un supravieţuitor dintr-un asemenea detaşament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri şi că supravieţuitorii trăiau din mila ţăranilor români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autorităţile române au descoperit, în subteranele vechii cetăţi, o temniţă a Poliţiei secrete sovietice. Aici fuseseră ucişi sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră veşti bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaţilor, înainte de execuţie.

Populaţia română a fost redusă, în acest prim interval de ocupaţie sovietică (iulie 1940 – iulie 1941), cu cel puţin 25%.

Tot acum s-a încheiat şi epopeea comunităţii germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940. Ceilalţi au fost aduşi în Germania, triaţi şi diferenţiaţi în impuri din punct de vedere rasial – aceştia au fost trimişi în România – şi puri – aceştia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau şi Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foştii colonişti germani ai Basarabiei au fost în mare parte ucişi sau au îngheţat, încercînd să se salveze de la atrocităţi. Germanii din România au fost şi ei vînaţi de autorităţile sovietice; aşezările rămase pustii au fost repopulate primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiţi din România, de la Galaţi (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

În noiembrie 1940 sînt fixate graniţele noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum şi 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, create în Transnistria în 1924. Nordul judeţului Hotin, nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei au fost incluse în componenţa Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistenţă de către conducerea de la Kiev, care a obţinut şi teritorii neprevăzute iniţial de către autorităţile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane transnistrene precum Valea Hoţului. Faptul a părut ciudat pînă şi presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputaţi ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broşuri de propagandă în limba română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a judeţului Hotin şi cu sudul Basarabiei au fost ataşate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populaţie românească: „Cum se vede, autorităţile s-au lovit cu capul de realitate, şi acuma, pe ocolite, constată că şi în aceste ţinuturi au de-a face cu bietul moldovean“.

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format iniţial o regiune, cu reşedinţa la Cetatea Albă; după război, reşedinţa se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferenţieri, în regiunea Odessa, din care face parte şi în prezent.

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors ţării, prin acţiunile armatelor germană şi română, desfăşurate între 22 iunie – 25 iulie. Retrăgîndu-se, forţele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic şi au căutat să distrugă cît mai mult. Oraşul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acţiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împuşcături, vestind unităţile române de situaţia creată şi grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraş au fost arborate pe ascuns drapele româneşti şi germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi oraşului; numai o mică parte din clădirile şi instalaţiile portuare minate au putut fi distruse.

Inventarul agricol a fost rechiziţionat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalaţiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, şi în primul rînd tinerii apţi de luptă, au fost ridicaţi din satele lor. Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populaţiei civile care rămînea pe loc.

De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ştefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împuşcat. Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată şi violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

După îndepărtarea frontului, potenţialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut.

Din aceşti ultimi ani de administraţie românească reţinem un fapt demografic unic: repopularea unor localităţi din fosta zonă de colonizare germană, cu ţărani sosiţi din satele româneşti din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului. După clipe emoţionante de regăsire sufletească, primii care şi-au exprimat intenţia de a fi repatriaţi au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord şi Dunăreanca (Dunaievca) din judeţul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov. Repatrierea s-a făcut prin grija personală a mareşalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Raţiu. Românii repatriaţi au primit cîte o casă şi cinci hectare de teren, cei mai mulţi fiind aşezaţi în comuna Sărata (centrul Bugeacului).


Perioada contemporană

După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deşi armele amuţiseră, pentru populaţia Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului – chinurile foametei. La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriaşe fixate ţăranilor, precum şi distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat şobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în judeţul Cahul, între decembrie 1946 – februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În acelaşi timp, conducerea RSS Moldoveneşti raporta depăşirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% – Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

Pacea de la Paris, din acelaşi an, a oficializat statutul teritoriilor româneşti ocupate în 1940, şi apoi în 1944, ca părţi componente ale Uniunii Sovietice. Cîţiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puţin cu sute de metri, în dauna statului român (devenit la 30 decembrie 1947 din regat, republică populară). În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localităţile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuţii Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la Bucureşti, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă română“, în schimbul ocupării Insulei Şerpilor (aceasta rămăsese României şi la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

De asemenea, la 25 noiembrie 1949, frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe braţul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut şi cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de oraşul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai RSS Moldoveneşti de refacere a unităţii administrative a teritoriilor româneşti din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei şi, uneori, chiar a teritoriilor româneşti din Transnistria. Aceste încercări nu au fost departe de reuşită (se pregătiseră, în 1946, şi textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, şi chiar a unor judeţe din Ardeal, sub pretextul refacerii unităţii „poporului moldovenesc“ (vezi şi Anexa III).

Argumentaţia liderilor comunişti F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenţia însăşi, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaşte unitatea istorică şi economică a teritoriilor dezmembrate. Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca şi cele ţariste, sînt considerate false şi se propun cifre, mai apropiate de evaluările româneşti. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Ştiinţifice al RSS Moldoveneşti, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în judeţul Akkerman (Cetatea Albă – n.n.) satele cu populaţie mixtă, formată din moldoveni şi ucraineni, erau incluse în rîndul localităţilor populate de maloruşi, adică de ucraineni“, atrage el atenţia, printre altele.

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populaţiei româneşti, pentru cei mai mulţi drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinaţie au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc. Nu a existat şi aproape că nu există nici astăzi o viaţă culturală românească. Şcolile s-a căutat mereu să fie desfiinţate, încă de pe vremea aşa-numitei stagnări brejneviste.

De pildă, în 1971 şcoala din satul românesc Cioara – Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba rusă de predare. Procesul continuă şi după destrămarea Uniunii Sovietice, cu şcoli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) şi altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de şcoli româneşti, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar şi gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor româneşti. Dintre aceste şcoli, unele sînt de fapt mixte, româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în româneşte. La oraş limba română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, ameninţînd şi pe părinţii solicitanţi cu concedierea din serviciu.

Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chişinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea şi Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoş, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunităţile româneşti. Ei aduc şi la Ismail această societate, încearcă să susţină publicaţii precum „Luceafărul“ de la Odessa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianţei Creştin – Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuţi din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăţi şi obstrucţii, în satul Babele (Oziornoie) s-a ţinut doar o conferinţă a acesteia.

În noiembrie 1991 românii au fost chemaţi, prin foi volante, să protesteze şi să boicoteze referendumul pentru independenţa Ucrainei, de la 1 decembrie, acelaşi an. Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc şi pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste şi-au dovedit eficienţa imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea şcolii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunţat, intervenind şi ambasada României la Kiev.

Tratatul din anul 1998 dintre România şi Ucraina stipulează o recunoaştere reciprocă a graniţelor şi o protejare a minorităţilor română din Ucraina (cel puţin 600.000 de persoane, diferenţiate în „români“ şi „moldoveni“) şi a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul judeţului Maramureş şi în judeţul Suceava, în timp ce românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureşul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul – Bug, precum şi în sate puţin cunoscute şi depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbass, din Crimeea; la aceştia se adaugă comunităţile româneşti din marile oraşe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunităţi lipsite de organizare şi supuse cel mai uşor deznaţionalizării. Conştiinţa apartenenţei la neamul românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoriceşte.

Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul naţiunii române. Piedicile din partea autorităţilor sînt mari, şi constituie, în limbajul democraţiei, încălcări ale drepturilor omului. Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicaţiile Româneşti din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Basaraba sau din România). Situaţia se poate îmbunătăţi mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator statul român – în acest sens consemnăm vizita preşedintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odessa din Ucraina, a Republicii Moldova (judeţul Cahul), a judeţelor Galaţi, Brăila şi Tulcea din România.

Idealul comunităţii Româneşti este ca o parte din tezaurul inalterabil al naţiunii si poate fi păstrat şi în Bugeac.


Sursa: dacialibera.com

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA