Calvarul romanilor din Basarabia

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

Apărarea lui Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu (1882 – 1946)

 

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne mareşalul Ion Antonescu.

 

Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum.

 

Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei.

 

Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România.

 

Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească.

 

Cu cât situaţia internaţională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puţine opţiuni la îndemână. În articolul precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor.

 

Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi.

 

De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.

 

 

Pâlnia cu opţiuni

Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă şi se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutăţesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului creşte, ajungând la un moment dat inevitabil.

 

Al doilea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai uşor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa până atunci” (citat aproximativ).

 

Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că îl va ignora cu desăvârşire, cu cinism şi fatalitate, condamnând poporul român cu bună ştiinţă prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cât egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a şi făcut-o, dar alungat. Ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie.

 

Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi ceda şi Cadrilaterul. Avea multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată când în ţară era linişte şi bine.

 

Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilităţi, şi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context.

 

Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? URSS, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat URSS să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, URSS privind cu jind la petrolul şi cerealele României. Bolşevicii au încercat şi în 1918 să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

 

Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi credinţa în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviaţia au evitat dezastrul Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. SUA stăteau deoparte, din nou în politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an şi jumătate mai târziu.

 

Antonescu a îndreptat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro.

 

A cedat germanilor petrol şi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur şi armament, conştient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului?

 

Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi cursul istoric.

 

Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, ţara ar fi putut fi mai pregătită şi cu mai mari şanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă.

 

Tocmai în această idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. 

 

Până la urmă, toţi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte şi lui punctul de vedere. Fiindcă există şi mai aşteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu îşi expune şi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective.

 

Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942.

Constantin I. C. Brătianu (1866 – 1950)

 

 

 

Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

 

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

 

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

 

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

 

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

 

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

 

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

 

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

 

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

 

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

 

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?

 

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

 

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

 

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

 

Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, (foto) într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

 

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, vezi Primele lupte cu bolşevicii.

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin.

 

Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis aceasta.

 

Mai ales în cazul mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, şi chiar în mediul internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi pentru care al doilea război mondial a început doar la 22 iunie 1941.

   

 

preluare de pe sursa: Blog – Cristian Negrea

Ocuparea Budapestei de către armata română (1919)

Anunturi

Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri pînă în ziua de astăzi. Cînd a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919. Pînă în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectînd dispoziţiile generalului. Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919.

Memoriu asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie – 3 August 1919, data intrării în Budapesta

Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzîndu-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.

Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.

31 Iulie 1919

În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul pînă la ora 22.

Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.

1 August 1919

Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.

Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida pînă la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stînga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.

În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.

După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.

2 August 1919

În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.

Încă de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.

În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.

Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.

Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.

Se poate deduce că dacă nu operam decît la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lîngă că ar fi fost prea tîrziu, nu se obţineau rezultatele atît de hotărîtoare fără pierdere.

Pe cînd mă aflam în localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.

Aceştia arătîndu-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locotenent-colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.

Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.

Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărîtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).

Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în serios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătînd şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.

Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.

După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzînd că, pînă la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amîn înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care îndreptăm întreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.

Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.

Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru 3 august.

3 August 1919

În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.

Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secţie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.

Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) cînd mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.

Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gînd că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punînd în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.

Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest (dinspre Buda-Pesta) la Est (spre Czegled) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea tîrziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci învăluirea nu ar fi putut avea efect decît făcută cu repeziciune.

Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, avînd pe lîngă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.

Corpul I Armată cu atît mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rîndurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.

Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat în capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.

Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspînteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.

Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.

În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri pînă la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.

Într-adevăr nu străbat decît vreun kilometru şi sunt întîmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, avînd comunicări importante.

La rîndul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi cînd am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.

Plouînd torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”

Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decît Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)”, după care adaug: – „Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decît ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărîrea.

Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M.C.G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.

Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixîndu-le că dacă pînă la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!

Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.

La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est - N-Est – Pesta.

Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărîrea mea.

Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române.

I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspîndit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).

Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.

O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decît cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine.

Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.

Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!

La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.

Alte tratative nu am făcut decît cele privitoare la detaşamentul meu.

4 August 1919

A doau zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămîn, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.

Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.

Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.

Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decît aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.

Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.

În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei române şi ocuparea Buda-Pestei.

Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cît mai repede, oraşul.

Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.

Crezînd importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.

În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.

Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.

Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.

Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

“Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919

Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,

Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.

În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.

Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.

Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.

De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.

Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.

Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.

Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.

Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:
Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.

Comandantul Trupelor din Transilvania
Generalul Mărdărescu.“


La fel, în telegrama adresată regelui:

“Majestăţii Sale Regelui

Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.

După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.

Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.

Comandantul trupelor din Transilvania
General Mărdărescu

Şef de stat-major
General Panaitescu“

Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:

“Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.

Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.

Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.

Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban.“
şi

“Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.

În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.

Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, – căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei – dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.

În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă.“

Ar mai fi un motiv de natură subiectivă, pentru care generalul Mărdărescu să ţină aşa de mult la data de 4 august. Atunci, la 4 august 1919, împlinea 53 de ani, şi  ce cadou mai frumos pentru orice general ar fi putut fi intrarea în capitala cucerită tocmai de ziua sa.

Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. 

Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. 

Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti. Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă. Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.

Generalul Gheorghe Mărdărescu (1866 – 1938)

Generalul Gheorghe Mărdărescu. Scurtă Biografie:

Gheorghe Mărdărescu s-a născut la 4 august 1866 la Iaşi. În 1888 a absolvit Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie în Bucureşti. Între 1892-1894 şi-a continuat studiile la Academia Militară, urmând şi cursurile de comandant la Brueck şi Berlin-Spandau. Între 1901 şi 1906 a fost director de studii la Academia Militară.

Ulterior comandă Şcoala de trageri de infanterie şi este Şef de stat major al corpurilor 1 de armată, apoi corpul 2, în grad de colonel. În 1915 devine comandant al Academiei Militare, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.

La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, primeşte comanda Brigăzii 18 Infanterie, ulterior fiind numit Şef de Stat major al Armatei a 3-a, sub comanda generalului, viitor mareşal, Alexandru Averescu.

În septembrie, generalul Averescu preia comanda Armatei a 2-a, iar Şef de Stat Major al acestei armate devine generalul Mărdărescu. În această poziţie rămâne şi în cursul luptelor din vara lui 1917, unde Armata a 2-a are un rolul principal, mai ales în bătălia de la Mărăşti. În februarie 1918 este avansat general-maior, iar din 11 aprilie 1919 preia conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, în locul generalului Traian Moşoiu, care preia zona de nord a acestor trupe. Din această poziţie, generalul Mărdărescu comandă direct trupele române în decursul războiului româno-ungar din 1919.

Este decorat de Regele Ferdinand şi Regina Maria cu Ordinul Mihai Viteazu pentru acţiunea contra regimului bolşevic al lui Bela Kuhn. După război devine ministru al apărării între 1922 şi 1926. În 1927 este avansat la rangul de general-locotenent. Se stinge din viaţă la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.

Bibliografie (surse):

1. http://www.marist.ro/aparitii_campania_ardeal.htm 
2. General Gheorghe Mardarescu – Campania pentru dezrobirea Ardealului si cucerirea Budapestei
3. http://www.istoria.md/articol/688/Ocuparea_Budapestei_de_c%C4%83tre_armata_rom%C3%A2n%C4%83

Mareşalul Ion Antonescu - criminal şi salvator

Anunturi

SELECŢIE DIN VIITORUL VOLUM "VOLUPTATEA MARGINALITĂŢII" AL SCRIITORULUI CLUJEAN GEORGE VIGDOR

Pentru că n-am trăit în acei ani de negură istorică, nu împărtăşesc ideea că, din punct de vedere evreiesc, Antonescu a fost un criminal de război. Raportat la populaţia evreiască de dinainte de război, în România au fost salvaţi cei mai mulţi evrei din Europa de Răsărit. Acesta e meritul poporului român în primul rînd, care nu şi-a adus obolul la nimicirea fizică a concetăţenilor evrei, pe care în nenumărate rînduri (există mii de mărturii documentate) i-au ascuns, le-au dat documente false, i-au oblojit sau i-au ajutat să părăsească ţara. Militar strălucit, Antonescu a ştiut că în România nu se poate duce la bun sfîrşit o acţiune de lichidare fizică de proporţii. Mareşalul n-a dat curs cererii imperioase a lui Hitler de a-i deporta pe evreii din vechiul Regat şi Transilvania de Sud, însă i-a măcelărit pe cei din Basarabia şi Transnistria.

Exact invers s-a întîmplat în Ungaria, unde populaţia locală, în majoritatea ei, cu cîteva excepţii nobile, a contribuit masiv la denunţarea, identificarea, agresarea şi lichidarea fizică a concetăţenilor evrei şi unde guvernatorul Horthy şi mai ales dictatorul fascist Szálasi i-au servit pe tavă pe evreii unguri, inclusiv pe cei din Ardealul de Nord, pentru a fi exterminaţi în lagărele morţii. Au existat şi exemple de omenie colectivă impecabilă, de pildă în Danemarca, unde însuşi regele, în semn de protest faţă de legislaţia nazistă de discriminare oficială a evreilor, a decis să poarte el însuşi Steaua galbenă a lui David.

Nu împărtăşesc efortul diplomatic şi politic al cercurilor evreieşti internaţio-nale de a-l demoniza cu orice preţ pe Mareşalul Antonescu. Este însă contraproductiv în raport cu sensibilitatea majorităţii româneşti, care trebuie să-şi facă singură curat în propriai istoriografie şi conştiinţă colectivă. Cert este că guvernarea sa a fost nocivă pentru minoritatea evreiască, un purgatoriu care însă n-a fost un iad ca în atîtea alte părţi ale Europei.

preluare de pe sursa: http://www.ftr.ro/maresalul-ion-antonescu---criminal-si-salvator-50615.php

INTERVIU cu Tudor Iordăchescu,român din sudul Basarabiei: „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…”

Fişier biografic

Tudor Iordăchescu s-a născut la 17 mai 1945, în satul Hagi Curda (Camâşovca), judeţul Ismail, într-o familie de ţărani. A absolvit şcoala medie din localitate şi Institutul Agricol din Chişinău (1971). Timp de 22 de ani a lucrat în gospodăria agricolă colectivă din sat, iar din 1993 până la pensie – în calitate de inspector fiscal în Ismail.
În ultimii cinci ani a publicat în ziarul „Concordia”, care apare la Cernăuţi, materiale din istoria satului natal. Săptămâna trecută, hagicurdeanul Tudor al lui Prohor Iordăchescu a lansat la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău o monografie a satului natal – „Hagi Curda (Camâşovca)”.


CRONOS: Domnule Iordăchescu, când aţi început colaborarea cu ziarul „Concordia” de la Cernăuţi aţi publicat o scrisoare pe care aţi intitulat-o „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…” şi care a avut ecouri deosebite. Vreţi să ne-o citiţi chiar la începutul acestui dialog?

T. I.: Cu plăcere. Prin ea o să vă redau mai bine situaţia românilor din sudul Basarabiei.
„Dragă redacţie,
Rogu-vă să publicaţi materialul pe care vi-l propun în continuare – un material despre adevărul istoric, ascuns până nu demult, privind confraţii noştri din sudul Basarabiei, care au fost făcuţi să rămână nepăsători faţă de propria lor istorie, de suferinţele strămoşilor de pe acest meleag. Pasivitatea, înstrăinarea şi nepăsarea noastră de azi, cultivate secole la rând de ruşi, au adus la aceea că noi practic suntem şterşi din lista neamurilor convieţuitoare în ţinut. Am observat nu o singură dată: chiar şi conducătorii, parlamentarii din Ţară, în cuvântările lor cu diferite ocazii, când vine vorba despre românii din afara frontierelor României, vorbesc despre cei din Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Transnistria, numai nu şi despre noi. De parcă nici n-am exista, de parcă am fi trecut cu tot cu zile în nefiinţă.
Vreau să le spun tuturor, să se ştie: noi, fraţilor, încă n-am murit cu toţii, iar de-om muri, pentru moartea noastră cineva va trebui să răspundă în faţa Celui de Sus. Este cu adevărat ceva de neînţeles, absurd. Toate popoarele bat la uşa noii Europe, iar noi, comunitatea românească din sudul Basarabiei, ne pomenim uitaţi cu desăvârşire, rămaşi în urmă de carul istoriei.
Iată de ce consider că trebuie să arătăm lumii că noi suntem încă în viaţă şi că rămânem mândri de neamul nostru, de obârşia noastră, chiar în condiţiile vitrege de azi. Condiţii, aş spune, foarte grele, când minţile oamenilor de rând, ale copiilor sunt întunecate fără milă prin diferite politici oficiale şi neoficiale de deznaţionalizare, cum ar fi mitul despre aşa-numita „limbă moldovenească” – deosebită, chipurile, de limba română, sau separarea moldovenilor de ceilalţi români. Toate acestea se fac ca noi să ne învrăjbim, să ne urâm între noi şi să uităm, pentru totdeauna, cine suntem…
(Pe invitatul nostru îl podidesc lacrimile)


CRONOS: De ce vă dau lacrimile, dle Iordăchescu?

T. I.: Noi suntem cu o limbă stricată şi deseori vorbim cu greşeli. Statul ucrainean vrea să ne distrugă cu totul – sută la sută. Noi, ca neam, nu avem acolo niciun ziar. Cândva apărea pe la noi „Concordia”, de la Cernăuţi, dar acum redacţia o fi având probleme, căci nu mai este cum îl ştiam. Când îl aveau acolo colaborator şi pe Vadim Bacinschi, ziarul era mult mai combativ. Prin el, ţineam şi eu legătura cu „Concordia”…



CRONOS: Ce ziare, posturi de radio, posturi de televiziune româneşti sunt difuzate sau recepţionate pentru românii din regiunea Odesa a Ucrainei?

T. I.: Posturile de televiziune de la Chişinău nu le prindem, ele sunt blocate. Le privim pe cele din România, că suntem la o azvârlitură de băţ de Patria noastră. De ascultat, ascultăm numai postul de radio Chişinău, dar numai de la 7 dimineaţa până la 7 seara. În schimb, permanent este difuzat postul de radio din Tiraspol, care se aude mai bine, vuieşte în tot satul. Ziare din R. Moldova nu putem abona.
Am fost la poşta din sat, unde mi-au spus că pot face abonament la ziare de la Chişinău. Am făcut, dar peste o lună mi-au întors banii înapoi, anunţându-mă că-i imposibil, pentru că nu-i constant cursul la schimbul valutar…
Dar de câte ori vin la Chişinău, plec acasă cu braţe de ziare. Iau „Literatura şi arta”, TIMPUL, „Jurnal de Chişinău”. Sora m-a abonat la „Ziarul de gardă” şi îmi strânge colecţia. Am acasă colecţii de ziare mai mari decât o bibliotecă. În ele găseşti multe lucruri din istoria neamului nostru. Am să le selectez pe diferite teme, am să le xeroxez ca, atunci când copiii vor veni în biblioteca Bisericii Mitropoliei Basarabiei, să le pun la dispoziţie – poftim, învaţă istoria neamului tău.


CRONOS: La Hagi Curda, toţi localnicii îşi manifestă spiritul românesc?

T. I.: Toţi vorbim aceeaşi limbă, dar nu toţi îndrăznesc să spună că limba lor este româna. Chiar şi la şcoală încă nu s-au decis să spună că vorbesc şi studiază limba română. Mai înainte, când la Chişinău era activă mişcarea de eliberare naţională, şi hagicurdenii se trezeau. Dar mai pe urmă a apărut în regiunea Odesa o asociaţie de „moldoveni”, în frunte cu Fetescu. Cu implicarea acestora, manualelor de limbă română din şcoli le-a fost încleiat pe prima pagină titlul „Manual de limba moldovenească”. Dar cărţile sunt în grafie latină.


CRONOS: Cam câte sate moldoveneşti sunt în sudul Basarabiei?

T. I.: Hagi Curda este un sat mare, cu vreo 4000 de locuitori, apoi dai de Prioziornoe, fostul Ceamaşir, satul de baştină a lui Pavel Boţu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, fost preşedinte al Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, vine Oziornoe, fostul Babele, baştina vestitului general român Averescu, localitate foarte mare în raionul Ismail. În raionul Reni sunt cinci sate – Barta, Frecăţei, Satul Nou, Dolinskoe… Sunt multe sate româneşti în regiunea Odesa în care geme blestemul împotriva celor care, la 2 august 1940, au dat Ucrainei sudul Basarabiei.


CRONOS: Unde îşi continuă studiile absolvenţii şcolii din Hagi Curda?

T. I.: Şcoala din satul nostru este de 11 clase. Mai trist e că peste 100 de copii merg la şcoala rusească din satul vecin, Muravliovka. Părinţii lor spun că nu vor să dea copiii în şcoala natală deoarece se tem că nu vor avea perspective de viaţă. După şcoala din Hagi Curda, ei pot merge la studii superioare doar în R. Moldova sau România. Dar diplomele pe care le vor obţine acolo nu sunt recunoscute în Ucraina. Părinţii se gândesc la viitorul copiilor lor şi cedează în detrimentul limbii, culturii şi istoriei strămoşeşti. Peste 50 de copii din Hagi Curda au absolvit studii în România, iar peste 20 – în R. Moldova, dar nimeni dintre ei nu s-a putut angaja pe specialitate după ce au revenit acasă sau în regiune. Vin să-şi vadă părinţii şi pleacă.


CRONOS: Acelaşi lucru se întâmplă în toate satele româneşti din sudul Basarabiei?

T. I.: Pete tot – aceeaşi jale. Situaţia e cu mult mai grea decât v-o închipuiţi.
Omul simplu n-are dreptul să gândească altfel decât ceea ce este promovat de către oficialităţi, iar oficialităţile fac tot posibilul ca să-i mancurtizeze pe români. Astfel se întâmplă că o bună parte din oamenii simpli nu mai sunt interesaşi de propria istorie, de neam, ei se gândesc ce ar face ca să-şi poată întreţine familia. Deşi oamenii din satele noastre vorbesc numai româna, când merg la poştă sau când fac anumite dări de seamă către oficialităţi trebuie să folosească limba ucraineană. Noi, cei mai vârstnici, n-o cunoaştem şi ne descurcăm cu limba rusă. Peste 10-15 ani o să fie prăpăd cu românismul în acea regiune. Din anul acesta, toate şcolile româneşti din regiunea Odesa sunt obligate să treacă studiul obiectelor în limba ucraineană. Limba română va fi studiată ca limbă străină. Oamenii n-au ce face, se supun, mai ales când se gândesc la
soarta copiilor lor.


CRONOS: Vi se permite să luaţi şi cetăţenia română? Nu vă gândiţi să părăsiţi acele locuri?

T. I.: Ucraina nu permite dubla cetăţenie…
Cum să plecăm? Asta ar fi o trădare de baştină. Dacă vor pleca toţi românii din sudul Basarabiei, îndată vor veni acolo ucrainenii, ruşii. Cred că anume asta şi vor naţionaliştii ucraineni, dar şi oficialităţile. De ce nu acceptă specialiştii care au făcut studii în România sau R. Moldova? Lor le trebuie teritorii, nu specialişti. Apoi, mai este o chestie simplă, de viaţă: omul mai degrabă va îndura greutăţile, decât să-şi părăsească satul, casa, lotul de pământ, vecinii, rudele…


CRONOS: Cine şi ce ar putea schimba situaţia românilor din sudul Basarabiei?

T. I.: Ucrainenii au pornit procesul şi situaţia devine din ce în ce mai gravă. Vă spun ceva. Îmi pare rău când cineva din România sau R. Moldova, chiar şi foşti consăteni de-ai noştri, vine şi ne probozeşte: „Faceţi ceva. Explicaţi oamenilor. Luptaţi pentru drepturile voastre…”. Le răspund să încerce să facă ei acest lucru, să vorbească cu cumetri sau rude de ale lor şi să le explice că trebuie să-şi păstreze identitatea românească. Din zece, doi-trei îi vor asculta cu dragoste, unii se vor feri de asemenea discuţii, iar alţii chiar se vor revolta, pentru că li s-a băgat în cap să urască românii.

Salvarea noastră o văd doar prin implicarea forurilor europene, a puterilor mari, care au capacitatea de a impune statul ucrainean să ne respecte drepturile de români băştinaşi în sudul Basarabiei. Mereu am tras nădejde că ne va susţine R. Moldova, dar văd că şi Chişinăul are destule probleme cu comuniştii şi cu alte forţe care promovează o politică de moldovenizare primitivă a statului, o politică antiromânească şi prorusească. Mai sperăm să ne susţină şi Patria noastră, România, dar şi acolo au cam uitat de noi, vorbesc de românii din R. Moldova, din Transnistria, din Bucovina, dar de cei din sudul Basarabiei şi-au luat grija, dar noi încă nu am murit…

În toate satele din sudul Basarabiei există oameni care se opun asimilării lor printr-o mocnire interioară, deşi majoritatea au fost mancurtizaţi. La grădiniţă, copiii sunt educaţi în limba ucraineană, la şcoală – aceeaşi poveste. Drepturile noastre au rămas doar pe hârtie, dar în realitate oamenii, chiar şi învăţătorii, cu părere de rău, nu vor să-şi facă probleme cu autorităţile. Şefa de studii a şcolii din Hagi Curda, spune faţă de elevi: „Ce-mi trebuie mie latiniţa, ce o să fac cu ea?!”

O strâmtorează şi pe ea de la Direcţia raională de învăţământ. Acum, când întrebi un copil din care naţiune face parte, el îţi spune că-i ucrainean. De te revolţi: „Cum, măi, dacă şi mama ta, şi tatăl tău sunt moldoveni?”, el îţi spune că trăieşte în Ucraina şi învaţă în limba ucraineană.
Diplomaţia română şi cea moldovenească ar putea influenţa Ucraina să ne respecte drepturile. Sau, bunăoară, în cadrul euroregiunii „Dunărea de Jos” trebuie să existe unele angajamente între România, Ucraina şi R. Moldova. Politicienii acestor state ar trebui să-şi amintească şi de noi, că eu, un simplu ţăran, nu pot influenţa lucrurile la un asemenea nivel.


CRONOS: Aveţi în sat şi o biserica ce ţine de Mitropolia Basarabiei. Satul a construit-o?

T. I.: Am construit-o cu ajutorul Departamentului pentru românii de pretutindeni. Dar mai avem o biserică – a Patriarhiei Moscovei. Autorităţile locale, conducătorii de sectoare, acei care primesc leafă de la stat ţin şi promovează biserica Moscovei, altfel îşi pierd postul. La biserica Moscovei merg şi o bună parte dintre oamenii simpli, ca să nu-şi facă probleme. Biserica noastră e mai frumoasă şi, de la o vreme, au început să-i treacă pragul mai mulţi creştini. Noi sărbătorim pe stil vechi, ca bisericile din R. Moldova.
La ridicarea bisericii ne-a susţinut şi „Dunărea şi marea” a lui Petru Grozavu. El venea mai des înainte pe la noi, dar acum oamenii din regiune sau făcut mai răi şi ar putea să aibă probleme dacă apare pe acolo, cum a avut, bunăoară, ziaristul George Damian, venit să vadă ce mai fac românii din satele noastre. Damian a scris apoi cartea „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”.


CRONOS: Hagicurdenii au susţinut valul de renaştere naţională din 1989 de la Chişinău?

T. I: Atunci am strâns în sat semnături pentru un ziar românesc, dar şi bani – 539 de ruble – pe care eu i-am adus la Chişinău, pentru Mişcarea de eliberare naţională. Mi-au dat o recipisă în care se menţiona că banii vor fi folosiţi la organizarea celei de-a doua mari adunări naţionale. Am fost la acea Mare Adunare Naţională. Atunci era o atmosferă sănătoasă în satul nostru… Dar au trecut anii şi acum unul dintre activiştii mişcării noastre din Hagi Curda îmi spune că-i pare rău că s-a implicat atunci, deoarece, zice, a avut numai de pierdut în anii următori…

CRONOS: Monografia despre Hagi Curda este mai degrabă un boţ de durere al românilor din sudul Basarabiei. Veţi face o lansare şi în satul natal?

T. I.: O s-o dau, în primul rând, consătenilor şi prietenilor din alte localităţi, inclusiv celor care se feresc să spună deschis că sunt români şi că pământurile noastre au fost ocupate. Eu nu sunt un intelectual deosebit şi aşteptam ca altcineva să scrie istoria satului nostru. Unii s-au apucat, dar, ajungând la anul 1940, s-au înecat, căci se tem sau nu vor să spună adevărul despre ocupaţie. Dar eu nu pot spune că în 1944 am fost eliberaţi, dacă în 1940 aceiaşi „eliberatori” ne-au ocupat. Când lucram în inspecţia fiscală nu puteam să public cartea, căci aş fi fost concediat îndată, am făcut-o după ce am ieşit la pensie, când nu mai au ce-mi face. Nu pot să plec pe lumea cealaltă fără a lăsa satului adevărul despre istoria sa.
Tare vreau să fac o lansare şi la şcoală, dar nu ştiu dacă îmi vor permite. Măcar la recreaţia mare de mi-ar permite să stau de vorbă cu elevii. Câteva exemplare le voi da prin bibliotecile din sate.


CRONOS: Hagi Cudra e la gurile Dunării?

T. I.: Da. Pământurile noastre sunt irigate, avem vreo şase staţii de pompare a apei din lacul Chitai, care-i unit cu Dunărea printr-o gârlă, numită Cofa, cu o lăţime de vreo 15 metri. Lacul Chitai are o lungime de vreo 30 kilometri. În partea cealaltă apa e mai sărată. Pământul e drept, nu văluros ca în Moldova. Avem în sat şi pescari, dar, acum vreo doi ani, lacul a fost privatizat, ne-au strâns toate luntrile. Înainte, mai ieşeam la prins peşte cu undiţele, la tăiat ţuţoi verde – stuful tânăr, pe care, când e de-o palmă deasupra apei, îl tăiam cu tărpanul şi hrăneam animalele. Ne-au luat toate luntrile, care erau înregistrate, aveau numere, dar şi ţuţoi nu mai putem aduna…


CRONOS: La care partid aţi adera, dacă aţi trăi la Chişţinău?

T. I.: Partidul meu este sufletul meu de român… La Hagi Curda, când oameni mă văd, pe mine sau pe fratele meu, îndată spun: „Iaca, vine românul”.
———————–

Neformal despre…Tudor Iordăchescu

„Nănaşii” cărţii „Hagi Curda”
După cum a spus Vlad Pohilă, „naşul” cărţii „Hagi Curda (Camâşovca)” este ziaristul Vadim Bacinschi. La îndrumarea şi cu ajutorul lui am scris materialele pe care le publicam în ziarul „Concordia” şi care au stat la baza volumului. Este şi un îndemn al lui Vasile Şoimaru. El este autorul fotografiilor şi coordonatorul apariţiei cărţii la Chişinău. Şoimaru, într-adevăr, a avut de înconjurat ca un şoim mai multe stânci până la apariţia cărţii.

La Cetatea Albă
Cetatea Albă e un simbol al românismului la sud. De multe ori am fost acolo ca să-mi mângâi inima, dar mai tare mă enervam, văzând ce fac ucrainenii cu istoria noastră. Îmi pare rău că învăţătorii din satele moldoveneşti nu folosesc acest simbol de la limanul Mării Negre pentru a trezi la elevi sentimentul naţional. Nici cei din Hagi Curda nu fac acest lucru. Nu mă duc prea des pe la şcoala din localitate, pentru că, odată, fosta directoare m-a jignit, spunându-mi cu ciudă că ziarul „Concordia” este unul proromânesc…


Cu Eminescu pe Tricolor
În sat avem o bibliotecă a şcolii şi două ale satului. Acum, pe lângă Biserica Mitropoliei Basarabiei, deschidem şi o bibliotecă de carte românească, unde bibliotecar voi fi eu. Am un lot de carte chiar la mine acasă. Trag nădejde să găsesc undeva ceea ce am văzut întâmplător la Chişinău – un Tricolor cu chipul lui Eminescu la mijlocul lui. Aş vrea să am aşa ceva în biblioteca românească.


Străbunii şi părinţii
Fraţii mai mari mi-au spus că unul din străbunii noştri a venit din satul Broasca de lângă Ismail, care acum se numeşte Broska. Adică tot neamul Iordăchescu îşi are rădăcinile în sudul Basarabiei. Am avut o mătuşă la Constanţa. Prin clasa a patra îi scriam scrisori cu alfabet latin. Şi tata era un bun român. În 1957 aveam un aparat de radio cu baterii şi el, venind de la lucru, făcea curăţenie prin curte, se spăla, mâncam, apoi căuta postul de radio românesc. Asculta, tăcea şi lăcrima. Imaginea asta o port toată viaţa în suflet. Mama, Dumnezeu s-o ierte, ne învăţa duminica poezii şi colinde.


Un pahar de vin pentru prieteni
Am sădit două vii, că moldoveanul fără un butoi de vin nu-i gospodar… La noi, creşte mai bine soiul „O mie unu”. Mai am şi câţiva butuci cu poamă albă. Dar satul nostru este lângă lacul Chitai şi nu avem beciuri, pentru că, dacă săpăm oleacă mai adânc, vine apa. Ţin butoaiele într-o cămară mai adâncită, unde vinul se păstrează până la… vinul cel nou. Întotdeauna am cu ce primi un prieten la… un pahar de vorbă.
———————

Opinii

Vasile Şoimaru, economist şi publicist
Acest Tudor Iordăchescu m-a frapat prin faptul că este un om foarte liniştit, dar sufletul lui e un vulcan de românism. Îi mulţumesc că are curajul să spună ceea ce gândeşte, chiar dacă în regiunea Odesa din sudul Ucrainei e periculos să spui că eşti român. Este un exemplu bun de urmat de către conaţionalii noştri din sudul Basarabiei. M-am bucurat să-l cunosc la Hagi Curda, unde am fost de mai multe ori şi unde fratele său, Vasile Iordăchescu, este ctitor al Bisericii Mitropoliei Basarabiei din localitate.


Vlad Pohilă, scriitor
În acest timp de haos, un român din sudul Basarabiei, aflată pe malul prăpastiei, îşi găseşte limanul de mântuire – studiul istoriei naţionale, în termenii lui Kogălniceanu, şi de aici încearcă să stea de vorbă cu trecutul, cu prezentul, ba chiar şi cu viitorul satului său prin cartea „Hagi Curda (Camâşovca)”. Este o carte care îi va pune pe gânduri pe cei care, în virtutea unor împrejurări istorice şi pur omeneşti, trebuie să se gândească şi la destinul conaţionalilor din regiunile înstrăinate. Rămân ferm alături de convingerea de care se ghida în viaţă Vitoria Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu: Domnul pe toate le vede şi pe toate le rânduieşte pe dreptate.

Timpul, 15 Aprilie 2011

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/