SCURTA ISTORIE A SPIONAJULUI ROMANESC , DE LA CUZA PANA IN PREZENT

                                                                          extras din articol publicat in Revista Historia 2011

Ca si alte meserii - mai mult sau mai putin onorabile - si începuturile spionajului se pierd în negura veacurilor.

Din cele mai vechi timpuri, chiar biblice, se mentioneaza asemenea actiuni, în scopul obtinerii de informatii necesare, de cele mai multe ori, câstigarii unor confruntari militare.

Serban Cantacuzino vinde secretele turcilor
Actiuni de culegere a informatiilor prin intermediul agentilor s-au desfasurat înca în timpul domniei regelui Decebal.

Dupa unele relatari, se pare ca acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a reusit sa actioneze astfel încât sa fie ales în Senatul roman.

Nu este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) sa se fi încheiat nedecis, tocmai datorita activitatilor lui Atticus.

În Evul Mediu, culegerea de informatii dincolo de granitele tarii a fost practicata de Basarab I, Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu.

Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Tarii Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale tarii sale a stabilit contacte cu cei asediati carora le-a transmis informatii despre punctele sensibile ale atacatorilor.

Ca urmare, crestinii condusi de printul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucita victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul.

De remarcat ca trei secole mai târziu, în 1983, acest gest al lui Serban Cantacuzino si-a aflat recunoastere într-un monument dezvelit la Viena.

La rândul sau, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematica de informatii în capitalele tarilor vecine si a introdus, pentru prima data în spatiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.

Cuza înfiinteaza primul organ de informatii
Alexandru Ioan Cuza s-a evidentiat, pentru prima data, în luptele purtate pe "frontul invizibil", asa cum este cunoscut tarâmul informativ/ contrainformativ, în perioada premergatoare Unirii din 1859.

Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc.

Într-o bogata corespondenta cu ambasada Turciei la Londra, cu reprezentantul Moldovei la Constantinopol si cu rudele sale, el si-a prezentat pe larg activitatea desfasurata împotriva unirii celor doua tari române.

Serviciul de informatii al unionistilor, din care faceau parte, printre altii, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromitatoare si le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal international (Franta a amenintat Imperiul otoman cu ruperea relatiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.

În contextul multiplelor sale preocupari pentru faurirea unui stat national modern, Alexandru Ioan Cuza a avut în vedere, imediat dupa alegerea sa ca domn al Principatelor Unite (24 ianuarie 1859), organizarea unei structuri informative la nivelul cerintelor epocii.

Culegerea de informatii militare în România a fost legiferata la 12 noiembrie 1859, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866) a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul caruia functiona Sectia a II-a.

Aceasta reprezinta primul organ de informatii al armatei române si a fost încadrata cu sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu si sublocotenentul Stefan Falcoianu, care vor deveni, ulterior, generali si ministri de razboi.

În continuare, dupa desfiintarea Statului Major General al Armatei (1865), activitatea culegerii de informatii militare s-a desfasurat în cadrul Directiei 1 din Ministerul de Razboi (1865-1867), Depozitului General de Razboi (1867 si 1870-1882), Statului Major General (1867-1870) si Marelui Stat Major (din 1882, an în care a fost înfiintat).

Vasile Lascar initiaza depolitizarea politiei
În timpul primului razboi mondial (1914-1918), activitatea informativa a fost practicata atât de Marele Cartier General (MCG), prin Biroul 2 Informatii din cadrul Sectiei I Operatii, cât si de Biroul 5 Informatii, subordonat Marelui Stat Major (MStM).

Dupa încheierea razboiului, în urma reorganizarilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul careia functionau Sectia a V-a Informatii si Sectia a X-a Contrainformatii.

În anul 1927, o noua restructurare a MStM a definitivat titulatura de Sectia a II-a pentru serviciul de informatii si contrainformatii al armatei române.

Obiectivele Sectiei a II-a au fost: cunoasterea evolutiei fenomenului militar international, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o forma sau alta, independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala a României, precum si analize care sa previna orice surprindere, indiferent din partea cui ar veni.

La data de 25 martie 1908, Monitorul Oficial a publicat, printre altele, Legea pentru desfiintarea directiunii administratiunii generale a personalului, contenciosului, politiei generale si statistice din Ministerul de Interne si înfiintarea a doua noi directiuni.

Cele doua noi directiuni din Ministerul de Interne au fost Directiunea Administratiunii Generale a Personalului si Contenciosului, respectiv Directiunea Politiei si Sigurantei Generale (DPSG).

A doua directiune reprezenta o structurare mai eficienta, capabila sa identifice si sa anihileze pericolele la adresa ordinii publice si sigurantei statului, asa cum nu se întâmplase cu un an în urma, în timpul rascoalei taranesti din 1907.

Pe de alta parte, actiunea s-a înscris în profesionalizarea personalului din Ministerul de Interne care, încet, dar sigur, trebuia scos de sub influentele politice, iar meseria de politist nu mai trebuia sa fie o sinecura (situatie nemeritata, obtinuta datorita protectiei si interventiilor).

Aceasta reprezenta transpunerea practica a celui care initiase proiectul depolitizarii politiei, Vasile Lascar (ministru de interne liberal în perioadele 21 noiembrie 1896-31 martie 1897 si 22 noiembrie 1902-13 decembrie 1904), care nu s-a sfiit sa declare în fata Parlamentului: "Noi voim ca agentii de politie sa fie la ordinele legii, sa faca nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordona".

În acest sens, pentru conspirativitate si compartimentare au fost introduse, pentru prima data în România, munca sub acoperire (infiltrare), lucrul cu agenti acoperiti, si utilizarea numerelor pentru conspirarea agentilor.

În fruntea DPSG au fost numiti Iancu Panaitescu, director si Stan N. Emanuel, subdirector, iar organizarea DPSG a cuprins, initial, doua diviziuni, împartite în birouri, si 10 brigazi.

Prima diviziune avea în subordine doua birouri - al politiei generale si personalului, respectiv al sigurantei generale - si era condusa de I. M. Grigorescu.

A doua diviziune cuprindea 4 birouri - informatii; controlul strainilor; politia de frontiera si gari; al presei si interpretilor - avându-l în frunte pe D. Manolescu-Sideri.

Începe scolirea cadrelor
Printre succesele remarcabile ale DPSG în planul muncii informative si contrainformative s-au numarat: obtinerea planului de mobilizare si actiune a armatei bulgare contra României (1915), infiltrarea unui agent acoperit (ca ziarist al unei tari straine) la Cartierul General al Armatei austro-ungare de la Teschen (1915-1917), sustragerea listei cu persoanele filogermane (spioni, agenti de influenta, propagandisti etc.) din valiza diplomatica a reprezentantului Imperiului german la Bucuresti (1916), obtinerea cifrului utilizat de Legatia Austro-Ungariei la Bucuresti (1916) si altele.

Pe de alta parte, Iancu Panaitescu s-a preocupat de atragerea si formarea, inclusiv prin trimiterea la cursuri de specialitate în strainatate a unor cadre profesioniste, capabile sa-si desfasoare activitatea indiferent de fluctuatiile vietii politice.

Printre cei formati la aceasta "scoala" s-au numarat Romulus Voinescu (seful Inspectoratului General al Politiilor 1908-1918, seful DPSG 1921-1927), Eugen Bianu (subdirector si director general al Politiei 1930-1944), Eugen Cristescu (seful Directiei Politiei de Siguranta 1927-1934, seful Directiei Politiei Administrative 1934-1940, director general al Serviciului Special de Informatii 1940-1944), Vintila Ionescu (seful Corpului Detectivilor 1931-1938, seful Serviciului Politiei Sociale si al Informatiilor din Prefectura Politiei Capitalei 1939-1944) si altii.

La sfârsitul primului razboi mondial, în organizarea Sectiei a II-a era prevazuta, printre altele, înfiintarea unei structuri denumite Serviciul Secret.

Aceasta trebuia încadrata exclusiv cu civili si avea ca misiuni culegerea de informatii din exteriorul României, prin actiuni si mijloace acoperite.

Abia în 1924 se va cristaliza aceasta institutie, când în fruntea ei va fi numit un personaj care s-a remarcat prin câteva succese notabile, în domeniul informativ, în timpul primului razboi mondial - Mihail Moruzov.

De numele acestuia se leaga înfiintarea, organizarea si succesele obtinute de Serviciul Secret de Informatii (din 1939, Serviciul Special de Informatii) în primii 16 ani de existenta.

Organizarea Serviciului Secret de Informatii (SSI sau Serviciul "S") a cuprins doua sectii - Sectia I Informatii Externe (condusa personal de Mihail Moruzov) si Sectia a II-a Contrainformatii (condusa de Niki Stefanescu 1932-1937 si Florin Becescu 1937-1942) - si mai multe birouri tehnice si administrative. Regulamentul în baza caruia SSI îsi desfasura activitatea, aprobat la 20 aprilie 1934, prevedea urmatoarele obiective: "procurarea de informatii interne si externe cu caracter general pentru Ministerul Apararii Nationale, atât în timp de razboi, cât si în timp de pace".

Decizia Ministeriala nr.2200/29 martie 1938 a reconfirmat misiunea acestui serviciu secret: "a procura informatii secrete cu caracter general si militar".

Sporeste organigrama
Consideram ca nu este lipsit de interes sa prezentam o scurta statistica în ceea ce priveste numarul de posturi din Serviciul "S".

La începutul celui de-al doilea razboi mondial, schema de încadrare prevedea un numar de 36 posturi de ofiteri (un colonel, doi locotenenti-colonei, noua maiori si 24 de capitani) care acopereau întreg spectrul militar (stat-major, front, justitie, jandarmi, geniu, marina si aviatie) dar, practic, existau numai 22 de ofiteri.

De asemenea, organigrama cuprindea si numarul de functionari civili, în numar de 306, care nu erau acoperite în totalitate.

Este foarte adevarat ca numarul de locuri prevazute în bugetul SSI a crescut de la... 1 în 1928 (functia de sef al Serviciului) la 306 în anul 1940/1941, trecând prin diverse situatii si etape.

Agenti principali au fost doar 6 - în 1929, 10 - în 1930, 13-14 în perioada 1931-1937, pentru a creste progresiv în ultimii 4 ani (1938-1941): 24, 44, 54, respectiv 61.

La fel s-a petrecut si cu numarul de agenti speciali care de la 24- în 1929 a ajuns la 101- în 1941, dupa ce timp de un deceniu (1930-1940) a oscilat între 30 si 40.

Totalul membrilor Serviciului "S" a fost de 32 în 1929, 45 în 1930 si 59 în 1931-1934, pentru a sari la 93 în 1935.

Urmatoarea marire de personal va fi în anul bugetar 1936/1937, când s-a aprobat un numar de 109 posturi, apoi, anual, se va extinde progresiv la 171, 228, 262 si, în final, 306 de angajati la începutul conflagratiei mondiale.

Perioada interbelica
În perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial transformarile politico-militare desfasurate în Europa si-au demonstrat efectele negative si asupra României.

Printre cei vinovati de pierderile teritoriale din vara anului 1940 s-au aflat, pe lânga regele Carol al II-lea si politicienii care au condus destinele tarii, si sefii structurilor informative.

Schimbarea regimului politic din România, survenita la începutul lunii septembrie 1940, a afectat si principalul serviciu de informatii al tarii.

Prin Decretul-Lege nr. 3083, Serviciul Special de Informatii s-a constituit pe lânga Presedintia Consiliului de Ministri fiind subordonat direct Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu.

Prin Decretele-Lege nr. 3084 si 3813, emise în noiembrie 1940, au fost detaliate obiectivele Serviciului, atributiile persoanelor cu functii de conducere, sanctiunile si fondurile puse la dispozitie. Eugen Cristescu, sef al Directiei Politiei de Siguranta (1927-1934) si al Directiei Politiei Administrative (1934-1940), a fost numit în functia de director general al SSI.

Organigrama SSI cuprindea Sectia I Informatii Externe, Sectia a II-a Contrainformatii si 4 birouri, însa cele mai mari transformari au avut loc la nivelul personalului.

În perioada imediat urmatoare au fost adusi în SSI ofiteri capabili, care au lucrat în Sectia a II-a Informatii Externe si Contrainformatii si si-au dovedit profesionalismul în activitatea desfasurata.

Printre acestia s-au numarat colonelul Ioan Lissievici, seful Sectiei I Informatii Externe (1941-1944), maiorul Traian Borcescu, seful Sectiei Contrainformatii (1941-1944), maiorul Alexandru Proca, seful Sectiei Contrasabotaj (1942-1944) si atii.

În privinta misiunilor pe care SSI le avea de îndeplinit, Sectia I Informatii Externe a avut sarcina de a culege, verifica si completa informatiile externe.

În componenta sa intrau trei structuri: Frontul de Vest, cu 5 centre informative în tara, 6 rezidente în Ardealul cedat si 8 în strainatate, 10 retele informative în tara, 9 în Ardealul cedat si 14 în strainatate (în 6 tari); Frontul de Sud, cu rezidente în 22 de orase din 8 tari si retele informative în 17 localitati din 4 tari; Frontul de Est, cu 5 centre informative si 8 retele informative;

Sectia a II-a - Contrainformatii se ocupa cu culegerea, verificarea si completarea informatiilor interne, conform necesitatilor diferitelor departamente, precum si colaborarea cu celelalte departamente ale sigurantei nationale;

Sectia a III-a - Relatii externe efectua, în principal, schimbul de informatii cu serviciile similare germane si italiene. Sectia a IV-a - Contraspionaj era compusa din trei grupe: Contraspionaj, Filaj si Legatii. Sectia a V-a - Contrasabotaj si Sectia a VI-a - Filaj si cenzura corespondentei. În afara de acestea, SSI mai cuprindea alte 6 sectii auxiliare, care desfasurau alte activitati.

Dupa 1944 incep disponibilizarile
Dupa întoarcerea armelor si trecerea României de partea Natiunilor Unite, prin Decretul-Lege nr. 158 din 14 septembrie 1944, SSI a devenit Serviciul de Informatii al Ministerului de Razboi (pâna la 14 martie 1945).

O data cu aceasta transformare, au fost desfiintate Frontul de Est, Sectia a III-a (Relatii externe), grupele si birourile care aveau ca obiectiv miscarea comunista.

De asemenea, în scopul obtinerii de informatii în folosul trupelor române a fost constituit Esalonul Operativ, cu doua centre de informatii atasate pe lânga armatele române: Centrul 1 pe lânga Armata 1 si Centrul 2 pe lânga Armata 4.

În aceasta perioada a avut loc si o masiva reducere de personal, circa 30% din efectiv fiind disponibilizat.

În octombrie 1944 s-au emis "Instructiunile pentru organele informative ce lucreaza în folosul armatelor de operatiuni", putin mai târziu au aparut "Instructiunile speciale pentru functionarea Centrului Mixt" (româno-sovietic), iar la 7 noiembrie 1944 au fost aprobate "Instructiunile pentru colaborarea organelor exterioare ale Serviciului de Informatii cu armatele aliate".

Activitatea desfasurata de SSI în perioada 1945-1948 a fost marcata de reducerea succesiva a personalului, a implicarii unor cadre în diferite procese penale pentru activitatea depusa pe frontul de est, precum si a impunerii la conducerea institutiei a unor elemente mediocre, neprofesioniste si numite pe criterii politice.

Încet, dar sigur, SSI a fost deturnat de la activitatile sale traditionale si a fost încadrat cu membri de partid, fosti ilegalisti, deveniti oameni de baza ai noului regim comunist.

Lovitura de gratie a survenit la 30 august 1948 când, prin Decretul nr. 221 al Presedintelui Marii Adunari Nationale, s-a înfiintat Directia Generala a Securitatii Poporului (DGSP), la conducerea careia s-au perindat mai multe persoane, care ulterior aveau sa se dovedeasca fie agenti ai spionajului sovietic, fie cetateni straini impusi de Moscova.

Agonia a mai durat 3 ani, pâna în 1951, când ceea ce a mai ramas din SSI a fost comasat în DGSP.

Munca de informatii externe s-a desfasurat fara întrerupere, chiar daca, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR, institutia responsabila schimbându-si frecvent denumirea si subordonarea:

Departamentul A - 1951-1954; Directia I - 1954-1963; Directia Generala de Informatii Externe - 1963-1972; Departamentul de Informatii Externe - 1972-1978; Centrul de Informatii Externe - 1978-1989.

La conducerea acestei structuri s-au perindat, initial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu si Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofiteri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Plesita, Aristotel Stamatoiu).

Alaturi de alte institutii ale statului, organele de informatii au sprijinit distantarea de Moscova si au pregatit, informativ, plecarea consilierilor sovietici si celebra declaratie din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România si-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS.

Ca în orice alt serviciu de informatii, succesele de marca au alternat cu esecurile sau defectarile rasunatoare.

Asa cum bine se stie, date despre actiunile întreprinse de serviciile de spionaj nu se regasesc decât în doua cazuri: în memorialistica celor care au lucrat în domeniu (uneori transpuse beletristic) sau în cazul unor esecuri, care au scos la iveala, mai mult sau mai putin, organizarea si intentiile misiunii.

Dupa decembrie 1989, prima mentiune oficiala referitoare la o structura informativa externa a aparut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informatii Externe.

Denumirea actuala a Serviciului de Informatii Externe (SIE) a aparut pentru prima oara în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.

Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpes (1992-1997) si Catalin Harnagea (1997-2000).

De la 12 februarie 2001 la conducerea institutiei s-a aflat dr. Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006 - 24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07 - 04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007).

Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai- Răzvan Ungureanu.

Activitatea si functionarea SIE au fost reglementate, în conformitate cu principiile democratice universal valabile, prin Legea nr. 1 din 6 ianuarie 1998.

preluare de pe: http://www.politisti.ro/topic/888-articole-interesante-in-presa/page__st__20

MARIA OBRENOVICI, AMANTA CARE IL STRIVESTE PE MARELE CUZA

.                          Articol preluat din Revista Historia, noiembrie 2010, scris de Mircea Duţu.


Scurta biografie fara interpretari
Cel mai probabil (întrucât exista unele divergente între istorici), Alexandru Ioan Cuza s-a nascut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatal Ioan fiind scoborâtor dintr-o veche familie moldoveana, iar mama Sultana, nascuta Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiana, de pe malul european al Bosforului, ai carei membri ajunsesera si pe malurile Dunarii.

A avut un frate Dumitru, mort tânar, într-un accident de calarie si o sora Sultana.

Patrunde în tainele învataturii, urmând pâna în 1831 cursurile pensionului francez al lui Victor Cuvenin de la Iasi (unde îi are drept colegi pe colaboratorii de mai târziu: M. Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, E. Alcaz), iar apoi la Paris îsi ia bacalaureatul în litere, la 8 decembrie 1835.

Desi îl atragea medicina, experienta unei lectii practice de disectie la morga unui spital parizian îl face sa renunte la cariera medicala si sa se înscrie la Facultatea de Drept, pe care nu o termina însa.

Din pacate, nu exista nici o fotografie a lui Cuza Voda.

Arta fotografica facea abia primii pasi, în momentul perioadei de glorie a protagonistului istoriei noastre, iar dupa abdicarea sa din tronul de principe, interesul de a i se realiza imaginea fotografica a scazut total.

Dupa toate probabilitatile, A. I. Cuza avea un fizic placut, era de înaltime medie, zvelt, cu ochi caprui, parul blond, cu pielea alba a fetei si, cel putin la maturitate, purta mustata si barbison (copiind într-un fel pe Napoleon al III-lea).

Toate portretele oficiale ni-l prezinta în uniforma militara atât de draga doamnelor timpului, ceea ce ne arata grija pentru aspectul fizic si preocuparea de a transmite posteritatii o imagine corespunzatoare si din acest punct de vedere.

Mai tânara cu sase ani decât Alecu, Elenco (Elena) Doamna era mai putin daruita de Dumnezeu cu atuuri fizice.

De o talie medie, cu ochi caprui si par castaniu închis, avea fata smeada, rotunda, un corp nu prea bine proportionat.

Degaja un aer de "femeie de casa", cuminte si ocrotitoare, care stia bine care îi sunt locul si rolul pe care le acceptase si le juca pe masura.

Nu stralucea în public, dar se impunea prin tact si seriozitate.

Posteritatea l-a cunoscut mai ales prin sumedenia portretelor oficiale. Faptele sale l-au descris însa poate cel mai bine.

Revenit în tara fara o diploma de licenta, încearca si reuseste sa se afirme în cariera militara, înscriindu-se cu gradul de cadet la 15 septembrie 1837.

Dar nici viata armelor cu rigorile ei nu pare sa-l fi atras în mod deosebit, "evadând" ulterior de aici în mai multe rânduri, pentru a exercita mai ales functia de prezident al Judecatoriei tinutului Covurlui (prima data în l842), dar si pe cea de director în Ministerul de Interne sau de pârcalab de Galati.

În toate aceste functii, Cuza s-a remarcat printr-un respect desavârsit al legii, printr-o cinste exemplara si, totodata, printr-o adânca întelegere fata de taranime (C. C. Giurescu).

În acest context, intra în jocul pregatirii Unirii Principatelor, fiind ales mai întâi domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) si apoi si al Valahiei (24 ianuarie 1859).

Dupa o domnie rodnica, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizata de "monstruoasa coalitie", este înlaturat de la domnie si ia calea exilului.

Se stinge din viata la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gennania), în urma unei boli de inima.

Avea numai 53 de ani.

Trupul îmbalsamat al marelui disparut a fost adus la Ruginoasa.

Fire de boem
Cel mai competent "biograf" al sau, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: "Era un om simpatic si inteligent, având replica prompta si ascutita.

Chiar si slabiciunile sale - nu dispretuia, mai ales nu dispretuise în tineretile sale, un pahar de vin bun si omagia frecvent sexul frumos - erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngaduinta.

Pe de alta parte, nu era nici un ambitios doritor de a face, cu orice pret, cariera si nici nu umbrea pe ceilalti prin mari însusiri de orator - ca M. Kogalniceanu, de talent - ca Alecsandri sau de prestigiu - ca Negri.

I se cunostea firea dezinteresata: nu se folosise niciodata de slujbe spre a face avere, ca altii".

Si totusi...

Daca orice putere corupe, iar cea absoluta cel mai mult, spre sfârsitul domniei s-a mai schimbat, contaminat mai ales de anturaj.

O autoare a biografiei Elenei Cuza surprinde astfel firea si tabieturile domnitorului: "Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care tineau la buna lor faima. Dupa obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lasat fara nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îsi petrecea multe nopti cu prieteni usuratici, care-i speculau firea nepasatoare, gata sa le împarta tot ce avea si sa le mai ramâna si dator. Patimas la jocuri de carti, îsi pierdu mai târziu multe proprietati mostenite de la parinti" (Lucia Bors, Doamna Elena Cuza, 1940).

Asadar, fire de boem, dezinteresat de starea materiala, usuratec si nestatornic, atins de "patima" jocului de carti si atractiile sexului frumos, domnitorul Cuza nu a putut rezista tentatiilor de om, iar aceste slabiciuni

omenesti au fost exploatate din plin de cei interesati.

Dupa "scoala vietii" din Paris, se întoarce acasa fara studii.

Initierea sau "ucenicia" într-ale amorului si le-a facut Alexandru Cuza în timpul studiilor sale de la Paris din perioada 1835-1837.

Trimis aici la dificila vârsta a adolescentei (15 - 17 ani) si fara nici un control din partea familiei, tânarul si falosul moldovean, în vinele caruia curgea si sângele navalnic italian si grecesc al rudelor din partea mamei, a cazut prada capcanelor vietii mondene pariziene.

Ratacit în aceasta lume seducatoare, dar deosebit de scumpa, tânarul Cuza nu rezista.

Face mai multe tentative de a urma o facultate, dupa obtinerea bacalaureatului în 1835, la început Medicina, iar apoi Dreptul, dar fara succes si se retrage în tara (1837), dupa dictonul "decât codas la oras, mai bine în satul tau fruntas".

Este de presupus ca, prin firea sa moderna si nestatornica, liber precum pasarile cerului, tânarul evadat din austerul târg al Iesilor a cautat în cosmopolita capitala franceza, sub imboldul instinctelor vârstei, împlinirea tuturor dorintelor.

Lipsa de bani l-a facut sa frecventeze localurile de jocuri de noroc, dar si case intime nu cele mai de lux, fapt care i-a determinat pe parinti sa-l recheme în tara.

Totusi, deprinderile tineretii s-au întiparit asupra comportamentului sau pe viata.

Dupa esecul parizian, întors în tara, Cuza decide sa se consacre carierei militare, mai putin pretentioase în plan intelectual, care îi conferea un anumit statut social, inclusiv material.

Totodata, Cuza stia ca, mai întotdeauna, uniforma de ofiter atragea ca un magnet femeile galante.

Asa se face ca, la 15 septembrie 1837, este primit si înscris în armata cu gradul de cadet.

Nu întâmplator, se stabileste la Galati, oras pe Dunare, cu o bogata lume cosmopolita, aflat pe fluxul transportului si comertului international al timpului.

Aici avea multe localuri mondene, un cazino unde negustorii bogati sau îmbogatiti (mai ales în urma comertului cu cereale si lemn) îsi jucau norocul si îsi pierdeau noptile.

Cuza nu era un bautor, dar fuma mult si consuma cafea fara masura.

Excesul de tutun, de cafea neagra si timpul irosit aveau sa-i afecteze inima si sa-i grabeasca sfârsitul, pe fondul bolilor de plamâni si de inima de care suferea.

Pe lânga multe aventuri amoroase cu femei întâmplatoare, insignifiante, îsi dezvolta si cariera de cartofor, pe care si-a exercitat-o din plin la Cazinoul din Galati.

Aici l-a întâlnit pe belgianul Charles Liebrecht, temutul si atotputernicul membru al camarilei de mai târziu, chelner si marcher de biliard.

Personaj versat, acesta a speculat din plin slabiciunile omenesti ale pârcalabului si-i facea legaturi cu femei galante si chiar îl ajuta sa câstige la carti si îl împrumuta cu bani spre a putea iesi din situatii financiare dificile.

În mod deosebit, lui Cuza i-a placut puterea, din moment ce, dincolo de timpuri si moravuri, a ramas mereu în functii publice: fie ofiter, fie presedinte de judecatorie, fie pârcalab si întotdeauna la Galati (judetul Covurlui), unde se instalase dupa revenirea la Paris.

Firea risipitoare si practicarea jocurilor de noroc ori frecventarea localurilor de placeri au facut sa-si risipeasca repede averea mostenita, iar leafa sa-i fie întotdeauna insuficienta.

Starea de nevoie materiala l-a determinat, printre altele, sa se casatoreasca, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, o familie bogata si reprezentativa pentru Moldova timpului.

Mariajul i-a asigurat, pentru o buna bucata de timp, un anumit confort material.

O casnicie anosta
Casatorit la 30 aprilie 1844, cu Elena (Elenco) Rosetti, fiica postelnicului Iordache si a Ecaterinei, nascuta Sturdza, Alex.

Cuza nu va renunta total la modul de viata dus pâna atunci.

El avea 24 de ani, functiona ca magistrat, iar tânara sotie avea 18 ani si era casnica.

Proaspata familie s-a instalat la Galati, unde sotul se stabilise mai de mult.

Parintii din ambele parti ramâneau mai ales la tara, preocupati cu treburile agriculturii.

La numai trei saptamâni de la nunta si despartirea de parinti, Elena constata într-o scrisoare ca lipsa mamei îi "era tare grea".

Da apoi relatii despre plictisul care o încerca si pe care cauta sa-l alunge prin crosetatul de portofele si alte obiecte de îmbracaminte sau facutul de dulceata; vapoarele aduceau, la nevoie, stofe si materiale dintre cele mai diverse.

La 18 octombrie, fiica îi trimitea, la Golesti, Ecaterinei Rosetti "zece chitre" si o ruga sa o ierte ca sunt asa de putine, întrucât "se gasesc foarte greu la Galati, caci toate care au sosit au fost expediate la Iasi".

Grijulie, în toate scrisorile, ca un fel de leitmotiv, sotia îsi scuza sotul ca nu scria nimic socrilor, astfel ca "fiind foarte ocupat... m-a rugat sa-ti transmit respectuoase sarutari de mâini".

Într-o alta depesa catre familie, transmisa tot din Galati, în prima zi a Craciunului anului 1844, tânara domnita noteaza, nu fara un ascuns amar, printre altele: "Nu am noutati sa va dau, caci ies foarte rar, negasind placere decât la mine acasa; încolo societatea din Galati este de o monotonie fara asemanare".

Putin mai târziu nota ca "în ceea ce priveste relatiile, cunosc pe toate doamnele din Galati, dar frecventez doar pe doamna Ghica".

Ca de obicei, formula de politete: "Alex ar fi dorit sa-ti scrie el însusi câteva rânduri, dar cum este la tribunal, îmi fac datoria sa-ti trimit, din partea lui, respectuoase sarutari de mâna".

În alta scrisoare, Elena adauga alte informatii privind aspecte ale vietii sale anoste: "Nu fac decât sa citesc si sa lucrez toata ziua. La Iasi nu vom merge iarna aceasta, caci sotul meu are treburi care nu-i permit sa paraseasca Galatiul".

În aceasta situatie, scrisorile de la parinti, de la frati ori de la simple cunostinte erau aproape singurele bucurii pentru "exilanta" de pe malurile Dunarii.

Sotul Alecu Cuza era deosebit de ocupat cu treburile publice, încât nu putea nici macar sa scrie câteva rânduri socrilor; pleca uneori la Iasi pentru saptamâni si nimeni nu-i cerea socoteala.

Despre cum îsi umplea el timpul liber, istoricii ne lasa doar sa banuim.

Despartirea de familie avea sa devina câtiva ani mai târziu regula; evenimentele de la 1848, pregatirea Unirii, calatoriile în strainatate pentru diverse cure si tratamente aveau sa contribuie la formarea unui anumit "zid" între cei doi soti.

Plictisul conjugal si predispozitia naturala a lui Cuza spre aventura amoroasa aveau sa conduca la situatii clasice de adulter gen menage a trois.

Se îndragosteste de Cocuta Vogoride
Prima relatie amoroasa extraconjugala mai cunoscuta este cea cu Cocuta Vogoride, nascuta Conachi, sotia caimacamului Nicolae Vogoride.

Aceasta legatura explica relatiile speciale cu noul cap al statului, dupa plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, desi Vogoride a fost un antiunionist înfocat.

Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou pârcalab al Covurluiului si apoi reintegrat, la cerere, în armata, cu gradul de sublocotenent si atasat al Statului Major Superior.

Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avanseaza pâna la gradul de maior (la 16 martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; la 24 aprilie - capitan, iar la 3 mai, maior.

Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocutei, Cuza îsi permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 sa-si dea demisia cu ocazia alegerilor masluite de caimacam.

Apoi, dupa anularea scrutinului, prin interventia marilor puteri, la 24 august 1859, accepta iarasi propunerea de colaborare a lui Vogoride si este înaintat la gradul de polcovnic (colonel).

Putin mai târziu, este numit printr-un înalt Ordin de zi ajutor al Hatmanului Militiei (oastei) Moldovei.

Explicatiile istoricilor oficiali cum ca aceasta atitudine a caimacamului - aproape biblica (de a întoarce obrazul spre a fi lovit si pe cealalta parte) - s-ar explica prin dorinta de a-l avea aproape nu rezista, întrucât pozitia unionista a lui Cuza era arhicunoscuta si oricât de duplicitar si-ar fi jucat cartea, nu putea sa-l însele într-o asa masura pe antiunionistul N. Vogoride.

Mult mai credibila este influenta Cocutei, sotia caimacamului, care, îndragostita de Cuza, iar Vogoride de ea, a tinut "cald" lantul slabiciunilor sentimentale.

Mai ales sentimentele iubirii, la care s-au adaugat cele patriotice, au facut-o pe Cocuta Conachi sa-si tradeze sotul si sa trimita scrisorile compromitatoare pentru Nicolae Vogoride, privind falsificarea alegerilor din 1857, pârcalabului de Galati care le-a folosit în denuntarea ilegalitatilor si anularea scrutinului.

Cum sotul nu stia nimic, dimpotriva, dorea sa-l aiba aproape pe Cuza, speculatiile s-au facut pe o "conspiratie" de natura pur politica, banuit fiind mai ales Negri, decât adevaratii vinovati.

Urmeaza Maria Obrenovici
Episodul cel mai discutabil si mai controversat al vietii amoroase a lui Alexandru Cuza ramâne relatia sa cu sârboaica Maria Obrenovici.

Fire prea navalnica, meridionala, casatorit cu o femeie insipida, din interes material, care, în plus, avea "defectul" fizic de a nu putea face copii, Cuza Voda s-a îndepartat treptat de caldura caminului conjugal spre a se deda la numeroase aventuri amoroase.

Casnicia viitorului domnitor, vesnic hartuit de datornici, s-a destramat treptat într-un lung sir de suferinte pentru sotie.

Peripetiile alegerilor, desemnarea ca domn al celor doua principate, stabilirea la Bucuresti, calatoriile în strainatate ale doamnei Elena pentru tratament au constituit fondul general pe care Alexandru a devenit o prada deosebit de tentanta pentru femeile epocii.

Iar prima care a atacat cu inteligenta si poate "cu program" a fost frumoasa printesa din casa domnitoare a Serbiei, Maria Obrenovici.

Începuta timid, relatia avea sa devina una puternica, cu multe date politice, specifice unei atari legaturi sentimentale.

În orice caz, în privinta lui Alexandru Cuza a fost vorba mai întâi de o atractie fizica, de o aventura de o noapte transformata ulterior, treptat, într-o dragoste puternica, statornica si înrobitoare.

Ar fi prea romantic, dar putin credibil ca aceleasi lucruri sa se fi întâmplat si cu Maria.

Oricum însa, strânsele legaturi ale familiei sale cu Rusia lasa deschisa poarta speculatiilor privind rolul sau de "Mata Hari" pe lânga cercurile conducatoare din România, în frunte cu chiar domnitorul tarii.

Si totusi, amanta i-a daruit principelui doi fii, pe care tatal natural i-a înfiat si i-a adus la Palat, dându-i în seama sotiei legitime.

Relatia dintre cei doi nu a avut nimic cu fidelitatea între cei doi parteneri; Maria a avut legaturi si cu alti barbati, nascând chiar si copii conceputi cu acestia.

Kogalniceanu - însarcinat cu racolarea de femei usoare
La rândul sau, Alexandru, dornic de noi si noi aventuri, nu ezita sa plece noaptea prin Bucuresti travestit, singur sau însotit de vesnicul sau consilier Mihail Kogalniceanu, spre a vizita diverse adrese confidentiale, cu ibovnice de lux.

Preferate erau oachesele tinere si focoase.

Un carnetel descoperit în arhive arata ca sobrul Kogalniceanu, care avea sa proclame la 9 mai 1877, în parlament, independenta României, îsi "bifase" nu mai putin de 700 de experte într-ale amorului, pe care cheltuise o avere!

În toate ocaziile, indiferent de cel cu care împartea relatia amoroasa, Maria Obrenovici a stiut sa-si impuna rangul de metresa preferata.

Asa a fost si în relatia ei cu Voda Cuza.

La putin timp dupa începerea idilei, la 12 martie 1862, domnul stapânitor cumpara cu 7.000 de galbeni împaratesti, de la Manolache Zefcari, o casa cocheta, situata în strada Biserica Amzei.

Era o constructie relativ mica, dar bine împartita, amplasata pe o strada nu prea frecventata, dar în acelasi timp aproape de Palatul domnesc si cu iesire la cea mai importanta artera de circulatie a vremii: Podul Mogosoaiei.

Desigur ca, înainte ca Maria Obrenovici sa se mute, casa a fost înzestrata cu tot ce era necesar.

Mobile luxoase comandate la Paris, covoare persane si franceze, tablouri si tot felul de obiecte ornamentau interiorul casei în care Maria trebuia sa locuiasca si sa primeasca totdeauna pe cel care-l robise si care, în oarba lui pasiune, nu tinea seama de onoarea tronului, de morala societatii, de <gura lumii> si nici de mult întelegatoarea lui sotie care stia totul, dar care în marea si sincera ei dragoste si admiratie trecea cu vederea nesabuitele fapte ale sotului sau.

Zile, luni si ani de-a rândul, Cuza Voda si-a petrecut multe ore din zi si din noapte în casa de pe strada Biserica Amzei.

Oamenii din mahala au vazut de multe ori pe domnul în civil, de statura mijlocie, care oricât ar fi fost deghizat, era usor de recunoscut prin mustata si barbison, imitatie dupa Napoleon al III-lea.

Toate acestea s-au înregistrat în condica vie si nescrisa a mahalalei si s-au pastrat prin traditie pâna în zilele noastre.

Pâna acum vreo 25 de ani se mai aflau unii batrâni care le stiau, fiindu-le povestite de bunicii lor.

Iar ca dovezi concrete ca Maria Obrenovici a locuit aici se mai gaseau înca pâna la demolare multe marturii în aceasta casa: tablouri frumoase, icoane pretioase, carti rare, o frumoasa tabachera în filigran cu cifrul domnitorului si un birou-secretaire; acesta din urma se afla actualmente în colectia unui muzeu din provincie, iar tabachera în posesia doamnei Elena Butculescu, ultima proprietara a casei.

Spre sfârsitul domniei lui Cuza Voda, îndrazneata Maria, plina de pretentii si vanitate, nu era multumita cu casa ce-i fusese destinata.

Voia sa fie vazuta de tot mai multi oameni ca ea e singura femeie preferata de Voda, ca poate oricând, neanuntata, sa intre la palat, ba în cele din urma sa ia masa separat cu domnitorul.

Asa s-au întâmplat lucrurile si asa i-au apucat evenimentele din noaptea de 11 februarie 1866". (George Potra, Din Bucurestii de ieri, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1990, vol. I, pag. 507).

Fireste, galantul Voda si-a manifestat amorul fata de Maria prin numeroase daruri, în bani si bijuterii, favoruri pentru rudele si apropiatii acesteia.

Totodata, Maria a exploatat slabiciunea domnitorului pentru ea, smulgându-i secrete pretioase din viata politica, pe care a stiut sa le valorifice în cercurile interesate.

Familiile nobiliare încep sa evite balurile de la Curte
Ca toate metresele (Maria fiind din acest punct de vedere o vrednica precursoare a Elenei Lupescu!), si cea a lui Cuza a creat si mai ales cultivat o camarila corupta si intriganta.

Ea a fost inclusa în cercul de afaceri si corupti de nimeni altul decât C. Liebrecht (al carui palat constituie astazi Casa Universitarilor din Bucuresti), mâna dreapta a lui Cuza, ce-si construise pâna si un propriu serviciu secret.

Asa cum nota C. C. Giurescu, acesta stiuse sa câstige si simpatia si încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza.

Devenise confidentul ei; o îndatora prin diferite servicii personale; cumpara de pilda, pentru ea, în 1865, cai în valoare de 202 galbeni; achita, de asemenea, diferitele taxe de întretinere privind atelajele ei.

O împrumuta chiar si cu bani.

Intimitatea dintre cei doi a facut chiar ca gurile rele sa cleveteasca de existenta a ceva mai mult, date fiind naravurile femeii, în sensul ca seful camarilei ar fi fost, de fapt, tatal copiilor înfiati de Cuza si considerati drept ai sai!

Excentritatile relatiei si vadita sa dimensiune de coruptie au creat în epoca, mai ales în rândul clasei politice, un puternic curent de opinie de dezaprobare.

În ciuda avertismentelor si criticilor din partea apropiatilor si a reactiilor uneori violente ale opozitiei, Domnul nu a acceptat în nici un chip sa înceteze relatia cu Maria sau cel putin sa o acopere cu o binevenita discretie.

Dimpotriva, a adus-o la palat, supunând-o pe doamna tarii la supliciul rusinii.

Marea majoritate a lumii evita anturajul printului, care devenise un loc rau famat.

Doamnele de neam, cu buna reputatie si sotii lor evitau balurile organizate la curte; oamenii politici refuzau audientele si invitatiile la manifestarile oficiale, familiile nobiliare nu mai erau interesate sa aiba relatii cu Voda, doamnele de onoare îsi paraseau serviciul.

Maria intra în focul complotistilor
Robit de pasiune, Domnul îsi credea ibovnica fara de prihana, trecea peste orice pentru a si-o pastra, nedreptatea si îndeparta pe oricine care încerca sa-l faca sa vada direct în fata realitatea.

Pâna când a venit ziua abdicarii fortate de la 11 februarie 1866, când "monstruoasa coalitie", nemairabdând capriciile Domnului, odinioara atât de iubit, l-a obligat sa accepte ca situatia era imposibil sa mai continue.

La 24 ianuarie 1866, când se sarbatoreau sapte ani de la marele act al Unirii, balul oficial nu s-a mai desfasurat la Palat, în urma refuzului protipendadei de a participa, astfel ca s-a organizat la resedinta familiei Sutu.

Totusi, programul a cuprins si o reprezentatie cu "La favorite scene d'opera chantée par Mme Marie Obrenovici" .

Maria juca deja cu mai mult talent pe scena politica rolul de Mata Hari dâmboviteana, intrând în jocul conspiratiei anti-Cuza.

Tradându-l, ea a tradat si pretinsa ei dragoste fierbinte.

Care sa fi fost mobilul?

Banii, datoria politica, alte explicatii?

Greu de spus clar si precis!

Cert este ca metresa a facut din plin jocul complotistilor.

Ea a primit misia de a-l retine pe Domn în Palat, la jocul cu carti, toata noaptea de 11 februarie, spre a-l împiedica sa paraseasca resedinta deghizat, cum îi era obiceiul si astfel abdicarea sa ramâna fara obiect.

S-a vorbit si poate nu fara temei, de rolul sau de spion rusesc pe lânga Domnitor.

Daca avem în vedere si alte "coincidente", precum si interesele importante si permanente ale imperiului moscovit pentru Moldova, ipoteza pare credibila.

Dar sa vedem care a fost firul evenimentelor.

La ora 16 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret si au organizat în detaliu lovitura de Palat.

Seara, domnitorul a cinat singur cu Doamna Elena.

Spre miezul noptii, apare în graba Maria Obrenovici, însotita de grecul Sachelaridis, cartofor înrait, care îl provoaca pe Cuza la jocul de whist pâna noaptea târziu.

Obositi, dupa ora 2 din noapte, amanta si Voda s-au retras în aceeasi camera, pentru a continua jocul în alte feluri.

În apartamentul alaturat, resemnata, Elena Doamna, împreuna cu copiii sotului si ai metresei, se lasau prada visurilor frumoase.

Dupa o noapte de amor, a urmat o dimineata pentru istorie.

În zori, în camera de nebunii au intrat militarii, pe usa lasata special deschisa de Maria Obrenovici.

Unul dintre ei i-a pus revolverul la tâmpla si l-a trezit din somn pe Domnitor.

Acesta avea pistoalele pe noptiera, dar nu a mai ajuns la ele.

Un altul si-a scos mantaua si a acoperit-o pe amanta spre a nu-si dezveli nurii si a putea sa se îmbrace, apoi a fost condusa pâna acasa pe jos...

Restul este istorie scrisa!

Sustinerile ca, ulterior, Al. I. Cuza, însotit de amanta, a luat drumul refugiului, au ramas simple speculatii.

Numai Doamna Elena si cei doi fii aveau sa-i fie alaturi tot timpul.

"Tradatorul" din dragoste - Nicolae Haralambie
Unul dintre participantii la complot a fost colonelul Nicolae Haralambie, comandantul regimentului de artilerie din garnizoana Bucuresti, devenit imediat dupa evenimente membru al Locotenentei Domnesti si general.

Daca aceste lucruri sunt în general cunoscute, mai putin dezvaluit a fost "secretul" care l-a determinat atunci pe ofiter sa-si tradeze Domnul, de care era atât de atasat.

Ca si în alte cazuri, la mijloc a fost patima pentru o femeie. Într-adevar, Haralambie facuse atunci o puternica pasiune pentru doamna C., dintr-o familie aristocrata de optiune liberala.

Speculând situatia, "monstruoasa coalitie" s-a folosit de femeie, care, în schimbul cedarii la pat, l-a facut pe colonel ca în noaptea abdicarii sa îndrepte tunurile spre palatul princiar!

Mai târziu, nestiind de adevarata cauza a "actelor de vitejie" din acea noapte, principele Carol i-a oferit colonelului cinstea de a citi, la 1866, în Camera, juramântul noului Domnitor!

Eterna curtezana
Privita din perspectiva istoriei, Maria Obrenovici ne apare ca prototipul incontestabil al femeii care stie ce vrea, decisa sa-si joace cu abilitate cartea frumusetii trupesti si a farmecului inteligentei, pentru a-si promova cele mai diverse interese existentiale.

Si tot ca de obicei, în istorie, purtarile sale au condamnat-o la rolul de eterna curtezana.

"Femeie foarte frumoasa, cu un bogat par negru si ochi albastri, ce faceau un contrast reusit si produceau un efect minunat", Maria a fost fiica lui Costin Catargi si a sotiei lui, Smarandita, nascuta Bals (dar, se pare ca avea în vene si sânge sârbesc).

Înca din frageda adolescenta, gratie frumusetii fizice si apucaturilor de femeie fatala, ea a fost foarte curtata, a avut o droaie de admiratori.

Nu a pregetat sa raspunda tentatiilor, fiind posedata de un puternic spirit de aventura.

Cu intentie ori, pur si simplu, prin voia soartei, a avut acces întotdeauna la barbati puternici, plasati în fruntea ierarhiei.

A fost casatorita de doua ori.

Prima data, a avut ca sot un general sârb, cu care a avut un fiu, Rudi Catargi.

Acesta nu a fost recunoscut de tata (oare de ce?), asa ca a purtat întotdeauna numele de fata al mamei.

Culmea, Maria nu i-a acordat nici un strop de dragoste, tratându-l ca pe un nedorit "accident biografic".

De altfel, baiatu1 a fost crescut de sora mai mica a Mariei, Munu Catargi.

Fiul a aflat târziu de adevarata sa mama, pe care nu a cunoscut-o în timpul vietii (se pare numai cu ocazia înmormântarii, la Iasi, în 1874), astfel ca între mama si fiu nu a existat nici un sentiment.

Ulterior, tot în cautare de partide bune, Maria s-a casatorit cu printul Milos Obrenovici, cu care a avut un fiu, cel care avea sa devina regele Milan al Serbiei (1882-1889), iar nepotul sau va fi regele Alexandru Obrenovici.

Dar într-o stare de permanenta aventura amoroasa, Maria a ajuns repede si la desfacerea acestei casatorii.

Istoricii nu au reusit sa consemneze motivele divortului, iar faptele arata ca o familie ca aceea a lui Milos (devenit si el rege sub numele de Milos al II-lea Obrenovici!) era atenta în privinta celor care urmau a deveni regine.

În consecinta, Maria trebuie sa se multumeasca cu relatii mai putin reprezentative ca rang, orientându-se spre barbati cu bani, cum a fost C. Liebrecht, fostul sef de cazinou de la Galati, ajuns director general al Postelor si apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza.

Dar poftele sale de marire aveau sa renasca, sarind din bratele controversatului personaj direct în cele ale Domnitorului Unirii, unde se va cuibari bine, desigur, atât timp cât acesta va ramâne în înalta functie, adica pâna la 11 februarie 1866.

Dupa ce îsi va fi numarat creitarii tradarii oferiti de complotisti, nici Maria Obrenovici nu a mai ramas mult timp la Bucuresti, plecând apoi în strainatate.

Din relatarile medicului Carol Davilla, aflam ca, în 1873, Maria ajunsese în Germania, fiind doamna de onoare a împaratesei Augusta, sotia Kaiserului Wilhem I.

"Principesa Obrenovici - scria Davilla - a avut amabilitatea sa ma recunoasca de departe si a strabatut multimea ca sa-mi strânga mâna. Era splendida..."

Elena Doamna s-a consolat cu colonelul Mavrichi
Dupa toate probabilitatile, în tineretea sa, nici Elena Cuza nu a fost "usa de biserica".

Iata ce ne relateaza, în amintirile sale, cunoscutul personaj istoric Al. Candiano-Popescu, militar de cariera, participant la detronarea lui Cuza Voda, prezidentul Revolutiei de la Ploiesti din 1870 si ajuns adjutant al lui Carol I:

"Ca Voda a fost un sot necredincios, nu se mai discuta, dar si Doamna în tineretile sale nu a fost o Lucretie. Corectitudinea vietii sale casnice a suferit eclipse. Una din acele eclipse se numeste colonelul Mavrichi. Acest oaches si frumos colonel fusese mult timp amantul Doamnei. S-a vorbit si de capitanul Mitica Pruncu, fost aghiotant al principelui detronat. Pruncu a fost chiar surghiunit peste granita. Gurile rele sustineau ca sâmburele dizgratiei ar fi fost legaturile sale amoroase cu Elena Doamna. Nu pot însa chezasui autenticitatea acestui fapt, pe când vechea si lunga legatura cu colonelul Mavrichi o chezasuiesc".

Din relatia lui Cuza Voda cu Maria au rezultat doi fii: Dimitrie si Alexandru.

Daca maternitatea înfocatei principese nu poate fi pusa la îndoiala, în privinta lui Cuza se aplica dictonul latin: mater semper certa est, pater incertus...

S-au facut multe speculatii pe aceasta tema, unii indicându-l drept tata adevarat pe C. Liebrecht, altii pledând pentru "înaintasi" ai domnitorului la nurii preafrumoasei aventuriere.

Cert este ca Alexandru Cuza i-a recunoscut si adoptat drept copii ai sai, iar Doamna Elena i-a acceptat ca atare.

Mai mult decât atât, se vorbea de intentia domnitorului de a-si transmite ereditar tronul unuia dintre fiii sai.

Oricum, prin testament, Cuza i-a desemnat drept urmasii sai.

Amândoi s-au stins însa de timpuriu.

Dimitrie Cuza a murit în anul 1889 si a fost înmormântat la Ruginoasa.

Alexandru Cuza s-a stins de inima, în martie 1890, la Madrid, în Spania; adus în tara, îsi doarme somnul de veci tot la Ruginoasa.

A fost casatorit cu o membra a familiei Moruzi, care, anterior, pentru o scurta perioada de timp, fusese sotia lui Ion I. C. Bratianu si-l nascuse pe marele istoric si om politic de mai târziu George I. Bratianu.

În ciuda aventurilor sale amoroase, în ultimul sau act de vointa, testamentul, întocmit cu numai câteva luni înainte de moarte (survenita la 2 mai 1873, în Germania, la Heildelberg), Al. I. Cuza se gândeste numai la doamna Elena si la cei doi fii ai sai.

preluare de pe: http://www.politisti.ro/topic/888-articole-interesante-in-presa/page__st__20