Cea mai mare lovitură de spionaj

În literatura de specialitate ce include sfera spionajului, românul Mihai Caraman are un loc de cinste, fiind considerat, nu de către puţini, unul dintre marii maeştri ai acestei arte.

Demon pentru Occident, erou pentru Est în perioada Războiului Rece, acţiunea intreprinsă de Mihai Caraman şi reţeaua sa, este totodată criticată de către alţi analişti, aceştia considerând-o ca fiind ”sprijinita” şi realizată tocmai cu ajutorul celor ce ar fi trebuit a fi victime, ceea ce bineînţeles i-ar ştirbi din măreţie şi glandoare. Pentru a ne forma totuşi propria opinie este necesar să cunoaştem şirul evenimentelor.

Născut în noiembrie 1928, într-o comună din judeţul Galaţi, terminând la 22 de ani Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, urmând apoi Cursuri Speciale de Informaţii Externe la Moscova , Mihai Caraman va fi trimis ca delegat al Ambasadei României la Paris, chiar de către Mihai Gavriliuc, ofiţer KGB sub acoperire, şeful Direcţiei a I a de Informaţii Externe a Securităţii .

Va ajunge în Franţa în 1958, la 30 de ani, alături de soţia sa Maria Caraman, în vârstă de 21 de ani, ocupând funcţia de Secretar I pe probleme economice, ambasador în acea perioadă fiind Constantin Nicuţã.

Avansat în funcţie, devenit consilier, Caraman se bucură de o imensă influenţa la Bucureşti.

Drept dovadă, Victor Dumitru, ambasadorul României la Paris din 1968, este rechemat în ţară la presiunile acestuia, întrucât se pare nu dădea dovadă de puternice considerente ideologice neactionând totodată eficient în repatrierea emigranţilor români.

În ceea ce îl priveşte pe Victor Dumitru, acesta va obţine trei ani mai târziu, în 1971, permisiunea de a vizita Parisul, acolo unde va reuşi să fugă, cerând şi primind azil politic.

Despre capacităţile excepţionale de care Caraman dădea dovadă stă faptul ca în 1968 a fost chemat în ţară pentru a asigura securitatea preşedintelui Charles de Gaulle, aflat în vizită la Bucureşti.

Cum istoria e plină de umor, spionul trebuia de această dată să fie ocrotitorul victimei sale. Portretul ideologic al lui Mihai Caraman este schiţat de către Pierre Accoce şi Daniel Pouget, autorii unei celebre cărţi, tradusă şi în limba română, în care se descrie această acţiune de spionaj.

Astfel, Caraman este descris ca un adevărat marxist, credinţă ce se datorazã se pare unor traume psihologice avute în perioada copilăriei, atunci când Mişcarea Legionară era în apogeul violenţelor socio-politice exercitate, ceea ce l-a făcut să creadă în comunism.


Acţiune şi Strategie

Trimis în 1958 ca diplomat, provenit din Est într-o ţară occidentală, în plin Război Rece, Caraman ajunge totuşi în Paris într-un moment propice, atenţiile fiind îndreptate asupra situaţiei socio-econmice pe care Franţa o traversa şi mai ales asupra problemelor legate de războiul din Algeria. Obiectivele sale, două la număr, erau însă bine stabilite.

Astfel, in primul rand acesta viza controlarea cercurilor de emigranţi ostili Bucureştiului, şi încercarea de a-i repatria pe cei mai importanţi dintre aceştia, în special savanţii. În acest caz, printre cele mai importante reușite se număra cea a lui Henri Coandă. Cel de al doilea obiectiv viza spionajul pentru Moscova, prin obţinerea a cât mai multor informaţii de interes geostrategic ale N.A.T.O.

Trebuie spus că în acest sens, Securitatea colabora direct cu KGB-ul, ambele beneficiind de rapoartele trimise de reţeaua Caraman, toate documentele fiind trimise la Bucureşti (unde se copiau) iar mai apoi către Moscova, în timp ce ordinele către Caraman, ajungeau de la Moscova via Bucureşti. Această colaborare, slăbea şi mai mult atenţia D.S.T.-ului (Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului) - contraspionajul francez, care vedea ca principali inamici ţări precum Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Cehia, mai puţin însă România, sora latină mai mică, şi ţara din blocul răsăritean mai puţin independentă de Moscova.

Caraman a reuşit să creeze în perioada 1958-1969 o adevărată reţea, bazată pe coruperea şi folosirea unor înalţi funcţionari, penetrând structuri precum N.A.T.O., Poliţia Franceză, Ministerul Finanţelor şi cel de Externe al Franţei, ajungând până la ambasada acestui stat de la Washington. Studiind profilele pshio-sociale ale celor ce vor deveni informatori, manipulându-i mai apoi, Caraman şi subalternii săi vor realiza o adevărată reţea, a cărei desfăşurare este demnă de un mare film, nelipsind scene de amor, filaj sau şantaj.

În acest sens, este normal să amintim şi ceilalţi membri cunoscuti ai reţelei, spioni români, aflaţi sub acoperire diplomatică la Paris: Căpitanul Iacobescu (cel ce îi va lua locul lui Caraman la conducerea grupării, când acesta va fi plecat la Bucureşti pentru a-i asigura securitatea lui de Gaulle), Mihail Simula (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihail Georgescu (Secretar II Ambsada României la Paris), Gheorghe Ionescu (Secretear II Ambasada României la Paris), Eugen Vişan (Secretear II Ambasada României la Paris), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României la Paris), Constantin Mirea (Secretear II Ambasada României la Paris), Ion Păduraru (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihai Ilie (Prim Consilier Ambasada României la Paris).

Primul agent racolat de către Mihai Caraman va fi Robert Van de Wielhe, pe care îl va întâlni 1960 cu ocazia unui dineu oficial. Conexiunile lui Van de Wielhe în zona politicului, şi personalitatea acestuia îl vor face să devină interesant pentru Caraman, care după mai multe întrevederi între cei doi, va înştiinţa: “Şef Antenă Paris către Direcţia Generală.-Reperare eventual obiectiv SI.

Propun deschidere dosar. Subiectul va purta numele de cod Nina. Încheiat”. Alte trimiteri îl catalogau pe Van de Wielhe ca fiind leneş, lipsit de patriotism, cu tendinţe nevrotice, coeficient de inteligenţă ridicat, provenit dintr-o familie bogată, cu o copilărie dificilă, adolescenţă agitată, foarte sensibil la bani. În desele întâlniri dintre cei doi, Caraman aducea în discuţie apropierea şi conlucrarea Estului cu Vestul şi rolul pe care Franţa al putea să îl aibă, iar o eventuală colaborare cu România în acest sens nu ar reprezenta niciodată o trădare, ţinând mai ales cont că Bucureştiul nu era în cele mai bune relaţii cu Moscova.

În cele din urma, o altă trimitere a lui Caraman, redată de Pierre Accoce şi Daniel Pouget, anunţa: “Şef Antenă Paris către Direactia Generală.-Nina obiectiv SI confirmat. Este funcţionar la N.A.T.O.

Documentarist la biroul Dispoziţii. Serviciul lui centralizează documente emise de toate comitetele şi de secretariatul internaţional. Nina are acces la multe secrete, chiar şi la cele clasate cosmice. Cu excepţia totuşi a documentelor strict militare. Am declanşat explorare identitate şi comportament”.

Rolul lui Van de Wielhe va fi uriaş în realizarea celei mai mari lovituri de spionaj din istoria N.A.T.O., furnizând 60 de dosare, dintre care 16 ultrasecrete (cosmice) printre care informaţii privind logistica N.A.T.O. pentru pace şi război, bugetele militare ale Aliaţilor, sau sistemul de alarmă N.A.T.O.

Importanţa acestuia este dovedită de către propunerile lui Caraman care îi oferă un sejur pe litoralul românesc sau posibilitatea de a deveni angajat oficial al Securităţii, beneficiind de un salariu lunar de 10 000 de franci.

Aceste propuneri sunt refuzate, iar Van de Wielhe îşi va da demisia în 1961, fie pentru a scăpa de presiunile lui Caraman, fie la sfatul acestuia pentru a nu atrage atenţia şi a recruta alţi agenţi pe baza cunoştinţelor sale, variantă mult mai viabilă se pare, ajutându-l pe Caraman să îşi lărgească reţeaua, prin racolarea lui Francis Roussilhe, Sylvie X, Pierre X şi a turcului Emre.

O poveste interesantă, dar şi un eşec în acelaşi timp este dată de încercarea de racolare a Doamnei B., aceasta fiind-ui propusă lui Caraman, tot de către Van de Wielhe. Ştiind că femeia doreşte să vândă un tablou, Caraman îi va face câteva vizite scurte, o va studia, se va apropia de ea, cumpărând în final obiectul de artă, moment în care o va şi seduce. La un timp relativ scurt, în care Caraman nu mai dă nici un semn de viaţă, Van de Wielhe o contactează pe Doamnă B. transmiţându-i acesteia că ar putea câştiga foarte mulţi bani dacă ar a ”ajuta” România.

Se pare că de data aceasta Caraman s-a înşelat în conturarea profilului psihologic al acestei femei, întrucât imediat v-a contacta D.S.T.-ul, fapt ce a dus la filarea lui Van de Wielhe între decembrie 1962 şi ianuarie 1963 şi arestarea acestuia pentru trei zile, fiind eliberat în final pentru lipsă de probe. Un lucru este interesant totuşi: Caraman a ştiut încă de la bun început de întrevederea D.S.T.-ului cu Doamna B (căci a urmarit-o tot timpul) a ştiut mai mult ca sigur că şi el se află în vizorul autorităţilor franceze, şi totuşi acceptă să se întâlnească cu Van de Wielhe la doar 16 zile dupa ce acesta iese din arest.

Aflaţi într-o cafenea publică, Van de Wielhe începe a-i povesti lui Caraman cele întâmplate, însă aici românul ştiind că sunt ascultaţi îşi joacă rolul excepţional: se face că nu înţelege absolute nimic şi se ridică de la masă. Van de Wielhe este arestat la ieşirea din cafenea, acuzat de încălcarea articolelor 75 şi 78 din Codul Penal ce făceau referire la divulgarea de informaţii. Va fi închis o lună, apoi judecat primind o condamnare de 1 an cu suspendare.

Atenţia presei şi mai ales a serviciilor va fi iară distrasă de la aceste evenimente, concentrându-se asupra unui atentat ce tocmai avusese loc împotrivă lui de Gaulle. După 6 luni de filaj, Caraman şi Van de Wielhe vor ieşi se pare din vizorul D.S.T.-ului.

Francis Roussilhe, coleg cu Van de Wielhe la N.A.T.O. a ocupat mai multe funcţii în cadrul acestei instituţii, fiind chiar avansat pentru ajutorul oferit în deconspirarea unui jurnalist italian ce spiona pentru cehi. Intrat în contact cu Caraman, acesta este manipulat de către român, chiar şi sub pretextul conform căruia România ar fi foarte intersata dacă ar putea avea acces la documente secrete, pentru a cunoaşte interesul Vestului în situaţia în care ţara noastră s-ar desprinde total de sovietici.

Aici trebuie să facem o paranteză şi să stabilim faptul că toţi agenţii manipulaţi de Caraman s-au pretat de fapt banilor şi avantajelor materiale obtiunute, mai puţin datorită unor ideologii sau viziuni politice, sau într-un singur caz, au cedat datorită pasiunii şi a iubirii. În 1962 când Francis Roussilhe ocupă deja funcţia de documentarist livrează primul dosar privind modalităţi de conservare a alimentelor. Aparent fără importanţă, documentul era mai mult un gest faţă de prietenul sau român, ce de fapt îl testa şi analiza. Va continua să ofere de-a lungul timpului informaţii din ce în ce mai importante, în schimbul a frumoase sume de bani chiar şi după anul 1967, moment în care sediul N.A.T.O. se mută de la Paris la Bruxelles. Printre documente se aflau buletine interne, informaţii privind şedinţele secrete, bilanţuri financiare sau informaţii privind logistica militară a Alianţei.

Spionajul lui Roussilhe va continuă şi la Bruxelles, chiar sub aceeaşi formă, aducând microfilme ale documentelor ce ar fi trebuit arse. Postura sa, îi dădea posibilitatea de a le păstra şi pasa mai departe. Însă totdeaua acţiunea avea loc pe teritoriul francez. Roussilhe trecea microfilmele în cadrul controalelor vamale ascunse într-o batistă din buzunar, fapt ce nu îi era deloc greu, ţinând cont mai ales de funcţia deţinută.

O altă sursă importantă era funcţionarul turc Imre, ce a sustras fotografiind numeroase dosare importante din cadrul N.A.T.O., cooperând odată cu mutarea sa în Belgia prin intermediul lui Mihail Tincu, care bineînţeles lucra la Ambasada României din Bruxelles. Pierre X, un alt pion important pe această tablă de şah, funcţionar al Ministerului de Externe francez, expus dorinţei de avansare socială, este abordat în 1964 de către Constantin Mirea şi exploatat din 1965. Întâlnirea sa cu Mirea avea loc în restaurante, cei doi aşezându-se lângă mese apropiate. Pierre aşeza valiza lângă mese, Mirea o ridica, se ducea la baie, fotografia documentele, apoi aşeza servieta la loc.

Sylvie X, funcţionar al Ministerului de Finanţe francez, intră în joc în 1964, atunci când Mihail Simula o abordează în timpul unui cocktail organizat de U.N.E.S.C.O. Îndrăgostită de acesta, va începe din 1965 să ofere informaţii privind analize economice sau activităţi petroliere ale companiilor şi statului francez, până în 1967 când nu va mai reprezenta o sursă interesantă, moment în care Simula dispare.

Nedorind să înţeleagă că a fost trădată, începe să facă presiuni asupra Ambasadei române pentru a afla ce s-a întâmplat cu “iubitul” ei. În acel moment Sylvie reprezenta o reală ameninţare, însă alegerea lui Caraman nu este de a o elimina (aşa cum probabil alţii ar fi procedat) ci de a o controla, prin intermediul lui Mihail Georgescu.

Povestea lui Pierre Rocherou este o adevărată telenovelă. Intrat în vizorul lui Caraman încă de când era elev la Ėcole Nationale d’Administration, pe care o va absolvi în 1963, acesta va reprezenta o adevărată mînă de aur. Detaşat de către Ministerul de Externe francez la Washington, Rocherou va primi nume de cod Jean, în dosarul deschis de Caraman.

Înainte cu o săptămâna ca francezul să ajungă în capitala Statelor Unite, Securitatea îl trimite pe Victor Dorobanţu ca ataşat al Ambasadei române, tocmai cu scopul de a-l avea în vedere pe Rocherou. În această privinţă, agentul român scria: “Jean subiect foarte receptiv dar plin de sine. Îşi închipuie că poate juca un rol politic important în apropierea dintre ţările noastre ”. Într-o altă notă remarca: “Jean are probleme financiare, pare foarte sensibil la cadouri mărunte”

Cu alte cuvinte, Rocherou reprezenta profilul ideal. Studierea sa a durat până în 1965, perioadă în care românul i-a împrumutat numeroase sume de bani. Adevărata dramă începe când francezul se îndrăgosteşte de o mulatră, deoarece un posibil mariaj i-ar fi încheiat cariera diplomatică. Dumitru se dovedeşte a fi un adevărat prieten atunci când oferă o importantă sumă de bani pentru ca femeia să poată face un avort în Bucureşti. Nu a durat mult până a început exploatarea de informaţii privind misiunile Franţei la Washington şi N.A.T.O.

Se pare însă că Rocherou nu se simţea foarte confortabil, decizând ca în 1967 să păstreze cel de al doilea copil, şi şã demareze mariajul cu cea pe care o iubea. Surprinzător pentru el, diplomatul român se bucură în momentul când acesta a fost rechemat în Franţa. Hărţuirea sa va continua, mai alesdatoritã faptului că i-a fost repartizat un post onorabil în cadrul Băncii Mondiale, însă se pare că Rocherou nu s-a simţit deloc confortabil, refuzând apoi posturi mult mai importante, precum cel de membru al Cabinetului Secretariatului General al O.N.U.

O.C.D.E. a fost penetrat prin intermediul lui Klaus Edelman, membru al delegaţiei austriece. Această acţiune de care s-a ocupat în special Iacobescu, s-a realizat prin intermediul unui şantaj realizat ca urmare a unor fotografii compromiţătoare, făcute se pare într-o seară în care victima era beată. Exploatarea lui Edelman a durat 56 de luni, perioadă în care acesta a livrat peste 155 de dosare, în schimbul unei sume relative modice, aproximativ 15. 000 de franci.

Poliţia Franceză nu a scăpat nici ea atenţiei reţelei.

Întrucât reprezenta un interes ridicat, mai ales asupra rolului social pe care îl joacă, această instituţie a fost penetrată prin coruperea lui Gėrard Gautheriu, ce a furnizat mai multe informaţii, între 1967-1969, privind organizarea poliţiei pariziene, fapt ce a sporit totodată eficacitatea reţelei.

Cele mai puţine detalii privind manipualarea şi exploatarea informaţiilor le avem în cazul colonelului Charles de la Salle, care s-a sinucis după ce a fost deconspirat. Ştim totuşi că acesta a oferit informaţii privind aviaţia N.A.T.O şi cea franceză, dar şi detalii importante în legătură cu nava spaţială franceză.

Căderea reţelei Caraman se datorează trădării Căpitanului Iacobescu, care cere în 1969 azil politic Ambasadei Marii Britanii de la Paris, în schimbul confesiunii sale. Oficial se pare că Iacobescu se temea că deconspirarea va avea loc oricum, ca urmare a arestării deja în acel moment a lui Imre, a trădării unui important agent K.G.B. şi mai ales ca urmare a filajului intens al D.S.T.-ului asupra ambasadei române.

Totuşi, chiar dacă ar fi fost deconspiraţi, Iacobescu ca şi ceilalţi ar fi beneficiat de imunitate diplomatică, neputând fi arestaţi, ci doar trimişi în România, lucru care s-a şi întâmplat cu restul reţelei.

În ceea ce priveşte agentul K.G.B., este vorba despre Evgheni Evghenevici Runge, locotenent-colonel a cărei funcţie era de organizare a unei divizii K.G.B în Europa.

Şi el ca şi Caraman, trebuia să creeze o structură care să penetreze sistemul informaţional al Occidentului. Runge primeşte azil politic împreună cu soţia sa Valentine şi fiul Andreiev în vârstă de numai 8 ani, iar printre informaţiile oferite în timpul interogatoriului, rusul a mărturisit că există o cârtiţa în interiorul N.A.T.O., controlată din Franţa, ce are drept scop oferirea de informaţii financiare privind Alianţa.

În urma unui filaj, Imre este reţinut în timp ce oferea microfilme unui diplomata român, Mihai Tincu. Aceste fapte, şi mărturisirile lui Iacobescu au făcut ca reţeaua să cadă apoi ca un joc de domino.

Van de Wielhe va fi condamnat la 8 ani de închisoare, Roussilhe va primi o condamnare de 20 de ani, iar Rocherou va fi condamnat la 3 ani cu suspendare. Imre şi Edelman vor cere să fie judecăţi în ţările natale, în timp ce Pierre X, paradoxal, nu va primi nici o pedeapsă.

În ceea ce îl priveşte pe Mihai Caraman acesta a fost avansat în diferite posturi în Securitate, în perioada 1973-1979, fiind trecut apoi în rezervă, mai ales ca urmare a trădării lui Pacepa şi a creşterii sentimentelor antimoscovite ale lui Ceauşescu.

Pentru meritele sale, Caraman a fost decorat cu grad de Căpitan de către K.G.B. , fiind mai apoi numit în 1990 adjunct al Ministerului Apărării naţionale, iar mai apoi, tot în 1990, pe 9 aprilie, primul director al S.I.E.

Şi-a dat demisia, la scurt timp tocmai ca urmare a dezaprobului N.A.T.O., România manifestându-şi interesul de a deveni membru al Alianţei.


Reflexii

Succesul acestei acţiuni de spionaj a durat până în 1969, moment în care francezii îşi alegeau al 19-lea preşedinte, punându-l în fruntea statului pe Georges Pompidou.

Nu putem face această analiză dacă nu luăm în calcul situaţia politică din Franţa acelor vremuri.

Înaintea lui Pompidou, statul era condus de către Charles de Gaulle, important om politic în a cărui viziune Franţa trebuia să îşi reconstruiască locul în cadrul relaţiilor internaţionale, fiind necesară astfel ieşirea acesteia de sub tutele Statelor Unite şi implicit a Alianţei Nord Atlantice.

Pentru de Gaulle, U.R.S.S. nu mai reprezenta o ameninţare, iar o alianţă politico-economică, între Franţa şi Germania, acceptată şi de către ruşi ar fi dus ţara acolo unde crede el, ar trebui să fie.

Ba mai mult, în 1967 Lėon Uris, publică în Statele Unite o carte ce face referire la “Afacerea Topaz”, bazată se pare pe relatările unui ofiţer dezertor din serviciile secrete franceze, Philippe Thyraud de Vosjoli.

Conform acestuia, U.R.S.S.-ul deţinea în Franţa lui de Gaulle, ca şi în alte state, un număr mare de de agenţi de influenţă situaţi la nivel înalt. Chiar în cercul restrâns al lui de Gaulle, se pare ce se află un astfel de personaj.

Un lucru este cert însă, relaţia Franţei cu Alianţa Nord Atlantică se înrăutăţeşte, Franţa se desprinzându-se de organizaţia militară a N.A.T.O. căpătând un statut aparte. Aceste relaţii tensionate vor duce la mutarea sediului general la Bruxelles.

În condiţiile date este foarte posibil ca reţeaua română să fi fost, dacă nu sprijinită, măcar nu încurcată de către D.S.T.-ul francez.

Se pot ridica semne de întrebare cum după arestarea lui Van de Wielhe din 1963, Caraman şi subalternii săi s-ar fi putut mişca aşa de lejer?

Dacă această situaţie plauzibilă este una reală, este foarte posibil ca reţeaua să fi fost supusă aşa numitei acţiuni ”deception”, chiar de către liderii N.A.T.O. sau S.U.A., care ar fi putut demasca din timp reţeaua, dar lăsând astfel să curgă informaţii pentru a intoxica adversarul, sau pentru a-i demonstra rolul defensiv al Alianţei.


preluare de pe sursa: Articole.org

SCURTA ISTORIE A SPIONAJULUI ROMANESC , DE LA CUZA PANA IN PREZENT

                                                                          extras din articol publicat in Revista Historia 2011

Ca si alte meserii - mai mult sau mai putin onorabile - si începuturile spionajului se pierd în negura veacurilor.

Din cele mai vechi timpuri, chiar biblice, se mentioneaza asemenea actiuni, în scopul obtinerii de informatii necesare, de cele mai multe ori, câstigarii unor confruntari militare.

Serban Cantacuzino vinde secretele turcilor
Actiuni de culegere a informatiilor prin intermediul agentilor s-au desfasurat înca în timpul domniei regelui Decebal.

Dupa unele relatari, se pare ca acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a reusit sa actioneze astfel încât sa fie ales în Senatul roman.

Nu este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) sa se fi încheiat nedecis, tocmai datorita activitatilor lui Atticus.

În Evul Mediu, culegerea de informatii dincolo de granitele tarii a fost practicata de Basarab I, Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu.

Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Tarii Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale tarii sale a stabilit contacte cu cei asediati carora le-a transmis informatii despre punctele sensibile ale atacatorilor.

Ca urmare, crestinii condusi de printul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucita victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul.

De remarcat ca trei secole mai târziu, în 1983, acest gest al lui Serban Cantacuzino si-a aflat recunoastere într-un monument dezvelit la Viena.

La rândul sau, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematica de informatii în capitalele tarilor vecine si a introdus, pentru prima data în spatiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.

Cuza înfiinteaza primul organ de informatii
Alexandru Ioan Cuza s-a evidentiat, pentru prima data, în luptele purtate pe "frontul invizibil", asa cum este cunoscut tarâmul informativ/ contrainformativ, în perioada premergatoare Unirii din 1859.

Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc.

Într-o bogata corespondenta cu ambasada Turciei la Londra, cu reprezentantul Moldovei la Constantinopol si cu rudele sale, el si-a prezentat pe larg activitatea desfasurata împotriva unirii celor doua tari române.

Serviciul de informatii al unionistilor, din care faceau parte, printre altii, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromitatoare si le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal international (Franta a amenintat Imperiul otoman cu ruperea relatiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.

În contextul multiplelor sale preocupari pentru faurirea unui stat national modern, Alexandru Ioan Cuza a avut în vedere, imediat dupa alegerea sa ca domn al Principatelor Unite (24 ianuarie 1859), organizarea unei structuri informative la nivelul cerintelor epocii.

Culegerea de informatii militare în România a fost legiferata la 12 noiembrie 1859, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866) a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul caruia functiona Sectia a II-a.

Aceasta reprezinta primul organ de informatii al armatei române si a fost încadrata cu sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu si sublocotenentul Stefan Falcoianu, care vor deveni, ulterior, generali si ministri de razboi.

În continuare, dupa desfiintarea Statului Major General al Armatei (1865), activitatea culegerii de informatii militare s-a desfasurat în cadrul Directiei 1 din Ministerul de Razboi (1865-1867), Depozitului General de Razboi (1867 si 1870-1882), Statului Major General (1867-1870) si Marelui Stat Major (din 1882, an în care a fost înfiintat).

Vasile Lascar initiaza depolitizarea politiei
În timpul primului razboi mondial (1914-1918), activitatea informativa a fost practicata atât de Marele Cartier General (MCG), prin Biroul 2 Informatii din cadrul Sectiei I Operatii, cât si de Biroul 5 Informatii, subordonat Marelui Stat Major (MStM).

Dupa încheierea razboiului, în urma reorganizarilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul careia functionau Sectia a V-a Informatii si Sectia a X-a Contrainformatii.

În anul 1927, o noua restructurare a MStM a definitivat titulatura de Sectia a II-a pentru serviciul de informatii si contrainformatii al armatei române.

Obiectivele Sectiei a II-a au fost: cunoasterea evolutiei fenomenului militar international, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o forma sau alta, independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala a României, precum si analize care sa previna orice surprindere, indiferent din partea cui ar veni.

La data de 25 martie 1908, Monitorul Oficial a publicat, printre altele, Legea pentru desfiintarea directiunii administratiunii generale a personalului, contenciosului, politiei generale si statistice din Ministerul de Interne si înfiintarea a doua noi directiuni.

Cele doua noi directiuni din Ministerul de Interne au fost Directiunea Administratiunii Generale a Personalului si Contenciosului, respectiv Directiunea Politiei si Sigurantei Generale (DPSG).

A doua directiune reprezenta o structurare mai eficienta, capabila sa identifice si sa anihileze pericolele la adresa ordinii publice si sigurantei statului, asa cum nu se întâmplase cu un an în urma, în timpul rascoalei taranesti din 1907.

Pe de alta parte, actiunea s-a înscris în profesionalizarea personalului din Ministerul de Interne care, încet, dar sigur, trebuia scos de sub influentele politice, iar meseria de politist nu mai trebuia sa fie o sinecura (situatie nemeritata, obtinuta datorita protectiei si interventiilor).

Aceasta reprezenta transpunerea practica a celui care initiase proiectul depolitizarii politiei, Vasile Lascar (ministru de interne liberal în perioadele 21 noiembrie 1896-31 martie 1897 si 22 noiembrie 1902-13 decembrie 1904), care nu s-a sfiit sa declare în fata Parlamentului: "Noi voim ca agentii de politie sa fie la ordinele legii, sa faca nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordona".

În acest sens, pentru conspirativitate si compartimentare au fost introduse, pentru prima data în România, munca sub acoperire (infiltrare), lucrul cu agenti acoperiti, si utilizarea numerelor pentru conspirarea agentilor.

În fruntea DPSG au fost numiti Iancu Panaitescu, director si Stan N. Emanuel, subdirector, iar organizarea DPSG a cuprins, initial, doua diviziuni, împartite în birouri, si 10 brigazi.

Prima diviziune avea în subordine doua birouri - al politiei generale si personalului, respectiv al sigurantei generale - si era condusa de I. M. Grigorescu.

A doua diviziune cuprindea 4 birouri - informatii; controlul strainilor; politia de frontiera si gari; al presei si interpretilor - avându-l în frunte pe D. Manolescu-Sideri.

Începe scolirea cadrelor
Printre succesele remarcabile ale DPSG în planul muncii informative si contrainformative s-au numarat: obtinerea planului de mobilizare si actiune a armatei bulgare contra României (1915), infiltrarea unui agent acoperit (ca ziarist al unei tari straine) la Cartierul General al Armatei austro-ungare de la Teschen (1915-1917), sustragerea listei cu persoanele filogermane (spioni, agenti de influenta, propagandisti etc.) din valiza diplomatica a reprezentantului Imperiului german la Bucuresti (1916), obtinerea cifrului utilizat de Legatia Austro-Ungariei la Bucuresti (1916) si altele.

Pe de alta parte, Iancu Panaitescu s-a preocupat de atragerea si formarea, inclusiv prin trimiterea la cursuri de specialitate în strainatate a unor cadre profesioniste, capabile sa-si desfasoare activitatea indiferent de fluctuatiile vietii politice.

Printre cei formati la aceasta "scoala" s-au numarat Romulus Voinescu (seful Inspectoratului General al Politiilor 1908-1918, seful DPSG 1921-1927), Eugen Bianu (subdirector si director general al Politiei 1930-1944), Eugen Cristescu (seful Directiei Politiei de Siguranta 1927-1934, seful Directiei Politiei Administrative 1934-1940, director general al Serviciului Special de Informatii 1940-1944), Vintila Ionescu (seful Corpului Detectivilor 1931-1938, seful Serviciului Politiei Sociale si al Informatiilor din Prefectura Politiei Capitalei 1939-1944) si altii.

La sfârsitul primului razboi mondial, în organizarea Sectiei a II-a era prevazuta, printre altele, înfiintarea unei structuri denumite Serviciul Secret.

Aceasta trebuia încadrata exclusiv cu civili si avea ca misiuni culegerea de informatii din exteriorul României, prin actiuni si mijloace acoperite.

Abia în 1924 se va cristaliza aceasta institutie, când în fruntea ei va fi numit un personaj care s-a remarcat prin câteva succese notabile, în domeniul informativ, în timpul primului razboi mondial - Mihail Moruzov.

De numele acestuia se leaga înfiintarea, organizarea si succesele obtinute de Serviciul Secret de Informatii (din 1939, Serviciul Special de Informatii) în primii 16 ani de existenta.

Organizarea Serviciului Secret de Informatii (SSI sau Serviciul "S") a cuprins doua sectii - Sectia I Informatii Externe (condusa personal de Mihail Moruzov) si Sectia a II-a Contrainformatii (condusa de Niki Stefanescu 1932-1937 si Florin Becescu 1937-1942) - si mai multe birouri tehnice si administrative. Regulamentul în baza caruia SSI îsi desfasura activitatea, aprobat la 20 aprilie 1934, prevedea urmatoarele obiective: "procurarea de informatii interne si externe cu caracter general pentru Ministerul Apararii Nationale, atât în timp de razboi, cât si în timp de pace".

Decizia Ministeriala nr.2200/29 martie 1938 a reconfirmat misiunea acestui serviciu secret: "a procura informatii secrete cu caracter general si militar".

Sporeste organigrama
Consideram ca nu este lipsit de interes sa prezentam o scurta statistica în ceea ce priveste numarul de posturi din Serviciul "S".

La începutul celui de-al doilea razboi mondial, schema de încadrare prevedea un numar de 36 posturi de ofiteri (un colonel, doi locotenenti-colonei, noua maiori si 24 de capitani) care acopereau întreg spectrul militar (stat-major, front, justitie, jandarmi, geniu, marina si aviatie) dar, practic, existau numai 22 de ofiteri.

De asemenea, organigrama cuprindea si numarul de functionari civili, în numar de 306, care nu erau acoperite în totalitate.

Este foarte adevarat ca numarul de locuri prevazute în bugetul SSI a crescut de la... 1 în 1928 (functia de sef al Serviciului) la 306 în anul 1940/1941, trecând prin diverse situatii si etape.

Agenti principali au fost doar 6 - în 1929, 10 - în 1930, 13-14 în perioada 1931-1937, pentru a creste progresiv în ultimii 4 ani (1938-1941): 24, 44, 54, respectiv 61.

La fel s-a petrecut si cu numarul de agenti speciali care de la 24- în 1929 a ajuns la 101- în 1941, dupa ce timp de un deceniu (1930-1940) a oscilat între 30 si 40.

Totalul membrilor Serviciului "S" a fost de 32 în 1929, 45 în 1930 si 59 în 1931-1934, pentru a sari la 93 în 1935.

Urmatoarea marire de personal va fi în anul bugetar 1936/1937, când s-a aprobat un numar de 109 posturi, apoi, anual, se va extinde progresiv la 171, 228, 262 si, în final, 306 de angajati la începutul conflagratiei mondiale.

Perioada interbelica
În perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial transformarile politico-militare desfasurate în Europa si-au demonstrat efectele negative si asupra României.

Printre cei vinovati de pierderile teritoriale din vara anului 1940 s-au aflat, pe lânga regele Carol al II-lea si politicienii care au condus destinele tarii, si sefii structurilor informative.

Schimbarea regimului politic din România, survenita la începutul lunii septembrie 1940, a afectat si principalul serviciu de informatii al tarii.

Prin Decretul-Lege nr. 3083, Serviciul Special de Informatii s-a constituit pe lânga Presedintia Consiliului de Ministri fiind subordonat direct Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu.

Prin Decretele-Lege nr. 3084 si 3813, emise în noiembrie 1940, au fost detaliate obiectivele Serviciului, atributiile persoanelor cu functii de conducere, sanctiunile si fondurile puse la dispozitie. Eugen Cristescu, sef al Directiei Politiei de Siguranta (1927-1934) si al Directiei Politiei Administrative (1934-1940), a fost numit în functia de director general al SSI.

Organigrama SSI cuprindea Sectia I Informatii Externe, Sectia a II-a Contrainformatii si 4 birouri, însa cele mai mari transformari au avut loc la nivelul personalului.

În perioada imediat urmatoare au fost adusi în SSI ofiteri capabili, care au lucrat în Sectia a II-a Informatii Externe si Contrainformatii si si-au dovedit profesionalismul în activitatea desfasurata.

Printre acestia s-au numarat colonelul Ioan Lissievici, seful Sectiei I Informatii Externe (1941-1944), maiorul Traian Borcescu, seful Sectiei Contrainformatii (1941-1944), maiorul Alexandru Proca, seful Sectiei Contrasabotaj (1942-1944) si atii.

În privinta misiunilor pe care SSI le avea de îndeplinit, Sectia I Informatii Externe a avut sarcina de a culege, verifica si completa informatiile externe.

În componenta sa intrau trei structuri: Frontul de Vest, cu 5 centre informative în tara, 6 rezidente în Ardealul cedat si 8 în strainatate, 10 retele informative în tara, 9 în Ardealul cedat si 14 în strainatate (în 6 tari); Frontul de Sud, cu rezidente în 22 de orase din 8 tari si retele informative în 17 localitati din 4 tari; Frontul de Est, cu 5 centre informative si 8 retele informative;

Sectia a II-a - Contrainformatii se ocupa cu culegerea, verificarea si completarea informatiilor interne, conform necesitatilor diferitelor departamente, precum si colaborarea cu celelalte departamente ale sigurantei nationale;

Sectia a III-a - Relatii externe efectua, în principal, schimbul de informatii cu serviciile similare germane si italiene. Sectia a IV-a - Contraspionaj era compusa din trei grupe: Contraspionaj, Filaj si Legatii. Sectia a V-a - Contrasabotaj si Sectia a VI-a - Filaj si cenzura corespondentei. În afara de acestea, SSI mai cuprindea alte 6 sectii auxiliare, care desfasurau alte activitati.

Dupa 1944 incep disponibilizarile
Dupa întoarcerea armelor si trecerea României de partea Natiunilor Unite, prin Decretul-Lege nr. 158 din 14 septembrie 1944, SSI a devenit Serviciul de Informatii al Ministerului de Razboi (pâna la 14 martie 1945).

O data cu aceasta transformare, au fost desfiintate Frontul de Est, Sectia a III-a (Relatii externe), grupele si birourile care aveau ca obiectiv miscarea comunista.

De asemenea, în scopul obtinerii de informatii în folosul trupelor române a fost constituit Esalonul Operativ, cu doua centre de informatii atasate pe lânga armatele române: Centrul 1 pe lânga Armata 1 si Centrul 2 pe lânga Armata 4.

În aceasta perioada a avut loc si o masiva reducere de personal, circa 30% din efectiv fiind disponibilizat.

În octombrie 1944 s-au emis "Instructiunile pentru organele informative ce lucreaza în folosul armatelor de operatiuni", putin mai târziu au aparut "Instructiunile speciale pentru functionarea Centrului Mixt" (româno-sovietic), iar la 7 noiembrie 1944 au fost aprobate "Instructiunile pentru colaborarea organelor exterioare ale Serviciului de Informatii cu armatele aliate".

Activitatea desfasurata de SSI în perioada 1945-1948 a fost marcata de reducerea succesiva a personalului, a implicarii unor cadre în diferite procese penale pentru activitatea depusa pe frontul de est, precum si a impunerii la conducerea institutiei a unor elemente mediocre, neprofesioniste si numite pe criterii politice.

Încet, dar sigur, SSI a fost deturnat de la activitatile sale traditionale si a fost încadrat cu membri de partid, fosti ilegalisti, deveniti oameni de baza ai noului regim comunist.

Lovitura de gratie a survenit la 30 august 1948 când, prin Decretul nr. 221 al Presedintelui Marii Adunari Nationale, s-a înfiintat Directia Generala a Securitatii Poporului (DGSP), la conducerea careia s-au perindat mai multe persoane, care ulterior aveau sa se dovedeasca fie agenti ai spionajului sovietic, fie cetateni straini impusi de Moscova.

Agonia a mai durat 3 ani, pâna în 1951, când ceea ce a mai ramas din SSI a fost comasat în DGSP.

Munca de informatii externe s-a desfasurat fara întrerupere, chiar daca, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR, institutia responsabila schimbându-si frecvent denumirea si subordonarea:

Departamentul A - 1951-1954; Directia I - 1954-1963; Directia Generala de Informatii Externe - 1963-1972; Departamentul de Informatii Externe - 1972-1978; Centrul de Informatii Externe - 1978-1989.

La conducerea acestei structuri s-au perindat, initial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu si Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofiteri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Plesita, Aristotel Stamatoiu).

Alaturi de alte institutii ale statului, organele de informatii au sprijinit distantarea de Moscova si au pregatit, informativ, plecarea consilierilor sovietici si celebra declaratie din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România si-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS.

Ca în orice alt serviciu de informatii, succesele de marca au alternat cu esecurile sau defectarile rasunatoare.

Asa cum bine se stie, date despre actiunile întreprinse de serviciile de spionaj nu se regasesc decât în doua cazuri: în memorialistica celor care au lucrat în domeniu (uneori transpuse beletristic) sau în cazul unor esecuri, care au scos la iveala, mai mult sau mai putin, organizarea si intentiile misiunii.

Dupa decembrie 1989, prima mentiune oficiala referitoare la o structura informativa externa a aparut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informatii Externe.

Denumirea actuala a Serviciului de Informatii Externe (SIE) a aparut pentru prima oara în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.

Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpes (1992-1997) si Catalin Harnagea (1997-2000).

De la 12 februarie 2001 la conducerea institutiei s-a aflat dr. Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006 - 24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07 - 04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007).

Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai- Răzvan Ungureanu.

Activitatea si functionarea SIE au fost reglementate, în conformitate cu principiile democratice universal valabile, prin Legea nr. 1 din 6 ianuarie 1998.

preluare de pe: http://www.politisti.ro/topic/888-articole-interesante-in-presa/page__st__20