Zimbrul – moştenirea neamului geto-dac

                                                                                                    de Cornel Nicula

Ţara noastră este dăruită de Creator cu multe frumuseţi inestimabile, de care trebuie să avem grijă dacă vrem să ne bucurăm şi peste 50 sau 100 de ani de ele. Avem cele mai multe păduri şi râuri, ca densitate a lor, de pe tot continentul european, iar dacă ar fi să ne referim la alte continente, poate doar una sau două ţări din America de Sud să rivalizeze cu România, din întreaga lume.

Unul dintre simbolurile dăinuirii noastre, ca zestre ancestrală lăsată nouă spre cinstire şi păstrare, este zimbrul.

Animal cu trăsături elegante şi ferme în acelaşi timp, fiind din aceeaşi familie a bizonului, dar mai mic în mărime, vechimea sa nu poate fi estimată cu certitudine. Şi asta datorită înrudirii sale cu bizonul, pe care-l aflăm în preeria nord-americană.

Din acest motiv putem considera că această specie migra fără probleme în vremuri când Europa era legată de America de Nord printr-o presupusă întindere de uscat. Cu timpul bizonul european – zimbrul, s-a împuţinat tot mai mult, la noi în România rămânând în secolele anterioare regiunea unde aceste frumoase animale se aflau într-un număr mai mare.

Hategul este principala rezervaţie din România unde zimbrii au fost ocrotiţi şi consideraţi importantă atracţie turistică. Cunoscuţi încă de pe vremea strămoşilor noştri daci, zimbrii reprezintă pentru noi o bogăţie de care trebuie să ne bucurăm. Numărul lor era la un moment dat, în urmă cu aproximativ 12 ani, în scădere, şi au fost luate măsuri pentru înmulţirea lor.

Ca urmare, au fost amenajate câteva zone din ţară, pentru a se realiza grupuri distincte de zimbri, unul dintre acestea fiind în Neamţ. Fiind situată la 3 kilometri de oraşul Haţeg, rezervaţia pe lângă care şi eu am trecut în urmă cu un an, dar şi acum doi ani, din pădurea Slivuţ este cea mai cunoscută din România.

Deşi în anul 2002 încă existau doi zimbri veterani, Romi şi Romina, alţi doi, dintre care unul de doar trei ani, completează grupul ce atrage curiozitatea turiştilor din România şi din alte ţări. În 1958 existau cam 30 de exemplare, iar în prezent în altă rezervaţie din Bucşani, Dâmboviţa, se află alte 50 de exemplare, ca măsură de înmulţire.

În trecutul României în Munţii Carpaţi existau turme mari de zimbri, care hălăduiau în voie pe teritoriile autohtone, ţăranii români din secolele voievozilor primelor principate fiind obişnuiţi cu apariţia acestor animale în apropierea zonelor în care locuiau.

Este atestat faptul că în anul 1354 voievodul Dragoş Vodă a bătut pe una din feţele monedelor de atunci un cap de bour, dar pentru că această specie diferită de cea a zimbrului a dispărut în vremurile acelea, pe monedele respective capul de bour a fost înlocuit cu cel de zimbru.

Dacă veţi merge prin judeţele Ardealului veţi putea întâlni emblema cu zimbrul pe ea, semn al durabilităţii obiceiurilor şi tradiţiilor acelor zone încărcate de legende şi frumuseţi naturale.

Comportamentul acestor animale maiestuoase şi parcă blânde, în acelaşi timp, este unul de tip social, întocmai ca şi al omului.

Putem considera că este un adevărat privilegiu pe care natura ni-l poate oferi, dacă am vizita astfel de rezervaţii de zimbri din România, pentru a putea vedea pe viu felul în care trăiesc şi se manifestă zimbrii.

Aceştia pot trăi în păduri, în grupuri relativ mici, doar dacă au asigurată hrana din abundenţă, aşa cum habitatul natural sălbatic le poate oferi. Ei consumă plante din 15-20 de specii, iar uneori masa lemnoasă a copacilor constituie un supliment necesar pentru tonusul lor normal.

Acum primăvara a venit, iar în curând vara va începe, sezonul cald şi umed din zona Haţegului, dar şi din celelalte rezervaţii de zimbri, oferind oportunitatea de a vizita astfel de locuri încărcate de frumuseţe naturală reconfortantă, de a admira aceste animale minunate, care-şi au rolul lor în ecosistemul ţării noastre fără îndoială, şi de ce nu, chiar în ecosistemul planetar.

Folosiţi perioada de vară a concediului pentru a face o excursie de neuitat către locurile unde zimbrii pot fi văzuţi aşa cum sunt ei, şi puteţi rămâne cu amintiri de neuitat pe care să le înrămaţi în albumele voastre cu amintiri, în care să vă uitaţi atunci când neaua anilor vi se va aşterne peste creştet.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/zimbrul-%e2%80%93-mostenirea-neamului-geto-dac/

Neamul romanesc: Goralii – poporul pierdut

In Zakopane, o celebra statiune din Polonia traiesc romani care au emigrat acolo in urma cu sute de ani. In pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai putin cunoscute grupari romanesti, nu si-au uitat obiceiurile.

Goralii din Polonia traiesc azi in jurul oraselor Zywiec (cu celebra bere omonima), Zakopane si Nowy Sacz.

Obiceiurile, imbracamintea, casele, infatisarea si firea lor ii dau de gol: nu sunt slavi, ci romani!

In fapt, goralii sunt urmasii pastorilor valahi emigrati din nordul Transilvaniei (Satmar, Maramures, Bihor, Bereg si Ung) inca din secolul XII.



Urmasii lui Dragos

Pe la 1600, actele poloneze aminteau existenta a peste 500 de sate romanesti, parte a acestora fiind locuite de urmasii lui Dragos Voda prin nepotii sai, Drag si Sas.

Emigrantii romani au populat in Polonia culmile muntilor, aducand cu ei civilizatia Carpatilor si invatandu-i pe polonezi sa traiasca la munte.

Azi, tot ce se pastreaza in Polonia drept traditie a muntelui, pastoritului, lemnaritului sau plutaritului este o mostenire romano-valaha.

Spre deosebire de muntenii nostri, goralii polonezi de azi isi pastreaza traditiile cu smerenie.

In curtea fiecarei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang in domeniu), se pastreaza si vechea casuta de lemn mostenita din batrani, utilata complet in stil ancestral si uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul traditional maramuresean: totul, incepand de la laiti si pana la toluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de Maramuresul de odinioara.

Goralii stiu ca sunt romani, se proclama ca atare (cu mandrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munti se numeste, in traducere, „Capela Valaha”, si e condus de violonistul Zbyszec Walach.

Unele mancaruri sunt „ca pe la noi”, branza e identica cu cea din Transilvania, iar tuica (la gust si ca metoda de preparare) este aceeasi ca horinca noastra.

Maramuresenii polonezi

Goralii s-au stabilit acolo intre veacurile XII-XVI, ultimul sat romanesc (maramuresean chiar!), fiind intemeiat in 1509.

Cauzele primelor veniri ar fi fost conditiile grele din Ardeal si faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor.

Fara a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit in lupte, fapt pentru care erau rasplatiti cu drepturi si pamanturi.

Azi, valahii din Carpatii polonezi sunt in intregime slavizati si mai pastreaza doar cateva cuvinte pastoresti sau nume de munti, ape si sate.

In cartile de telefon poti gasi nume gen Valach sau Basarab.

Multe vechi biserici, desi catolice azi, inca mai pastreaza decorul mural tipic ortodox, iar casele si mobilierul acestora sunt tipic romanesti.

Ultima „infuzie” cu iz romanesc a intrat in sudul Poloniei dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand o mare parte a comunitatilor poloneze din Maramures si Bucovina s-au repatriat.

Acestia au adus in zona Zakopane limba romana sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra palinca de Maramures.

Azi, goralii polonezi sunt asimilati perfect in tara gazda dar, desi n-au uitat de originea romaneasca de care sunt mandri, sunt nebagati in seama de autoritatile de la Bucuresti, de ambasada noastra de la Varsovia sau de Institutul Cultural Roman.

Datorita faptului ca isi pastreaza cu sfintenie traditiile, goralii constituie o puternica concurenta pe piata agroturismului montan pentru maramureseni si bucovineni.

Nu rareori, romanilor le este dat sa auda, de la turistii straini: „pai astea le-am vazut si in Polonia, si inca mai bine pastrate!”

Asa ca, ai nostri vor trebui sa invete sa pretuiasca traditia la adevarata ei valoare.

Sursa: Gazeta de Maramureş

preluare de pe sursa: Identitate Nationala