Ceahlaul – salasul lui Zamolxe

                                                                              de Cornel Nicula

Multe şi minunate sânt comorile României, străvechea Dacia sau Da Ksha cum se numea în negura vremurilor… A considera că ai comori de preţ, nu înseamnă a te gândi doar la aur, argint şi diamante, ci şi la bogăţia florilor şi a speciilor care există pe meleagurile acestea care tăinuiesc, de zeci de milenii, enigme care încă nu s-au lăsat cunoscute nici până azi.

Este cât se poate de evident faptul că din vechimea neamului geto-dac se cunosc anumite lucruri despre locurile cele mai importante ale acestui teritoriu cândva plin de sacralitate. Unul dintre aceste locuri este şi cel în care se află masivul muntos Ceahlău.

 

Fiind unul dintre cei mai impresionanţi munţi ai zonei Carpaţilor Orientali, munţii Ceahlău reprezintă o formaţiune alcătuită din mai multe eşantioane de rocă nealterate şi dispuse sub forma unui sistem de culmi naturale, răspândite radial ca şi când în vremuri de mult uitate o mână uriaşă şi nevăzută a aranjat locul respectiv în acest fel.

 

Aceste culmi converg către două din cele mai înalte vârfuri ale Ceahlăului – Vârful Toaca de 1904 metri şi Vârful Ocolaşul Mare de 1907 metri.

Încă din anul 1955 această splendidă zonă a fost declarată Parc Naţional, în acest fel fiind constituită ca zonă protejată prin lege. Mă întreb de ce nu s-a procedat la fel şi în cazul Sarmisegetuzei, capitala spirituală a geto-dacilor.

 

Spun asta deoarece încă din străvechime toate triburile geto-dace ştiau că actualul Ceahlău – Kogaionul lor, era considerat Muntele Sfânt, sălaş al zeului lor Zamolxe, care i-a învăţat tainele nemuririi, după cum spun sursele istorice ale acelor vremuri.

 

Legenda Ceahlăului

Un nume des întâlnit în literatura română, Ceahlăul era considerat din cele mai vechi timpuri, aşa cum am spus mai înainte, un munte sfânt.

 

Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă sau Mihail Sadoveanu au scris despre Ceahlău cu atâta suflet, descriind fiecare în mod inegalabil atât drumurile de munte ale Ceahlăului, cât şi specificul său pitoresc şi strămoşesc.

 

Astăzi este menţionat în ghidurile turistice ale lumii drept al doilea munte sfânt al creştinătăţii după muntele Athos din Grecia. Vedeţi dragi prieteni ce munţi importanţi avem? Câţi dintre voi ştiaţi că Ceahlăul este al doilea munte sacru al creştinătăţii? Este sacru nu pentru că aşa spun ghidurile turistice şi oamenii contemporani, ci pentru că din vremuri de demult a rămas moştenire peste timp o istorisire adevărată.

Se spune că Ceahlăul a fost făcut din poruncă cerească. Cel puţin legenda aşa descrie cum a fost la începutul Ceahlăului. Numit de către geto-daci Kogaion, precum sursele istorice atestă acest fapt, Ceahlăul reprezenta locul unde Zamolxe îşi avea altarul său, la care veneau atât regii daci ai acelor vremuri, cât şi sacerdoţii care se iniţiau în tainele vieţii spirituale.

 

Rădăcina numelui Kogaion vine de la cuvântul de origine dacică gogan – pietroi sau stâncă mare. Dacă scormonim printre regionalismele româneşti, vom găsi cuvântul gogon, care înseamnă rotund. Un alt cuvânt din zona Orheiului, gogă, are semnificaţia de parte de sus a cuptorului.

 

Dacă am face o sinteză a termenilor arhaici şi de regionalisme, am putea spune că muntele Kogaion, Muntele Sfânt al geto-dacilor, se numea Altarul Celui de Sus, prin asta fiind înţeleasă noţiunea de Dumnezeu Unul, reprezentat prin Zamolxe.

 

Este de înţeles că un astfel de Altar al Celui de Sus exista în Ceahlău-Kogaion, deoarece tot din înscrisuri străvechi se spune că o dată pe an, la 6 august în sistemul nostru calendaristic, în acele vremuri sacerdoţii din toată Dacia se adunau în vârful Kogaionului, unde se întâlneau cu Zamolxe şi ţineau mare sfat.

 

De altfel Ceahlăul reprezintă una dintre chakrele străvechii Dacia, fostul Mare Regat alcătuit din 33 de regate, un punct energetic-spiritual al lumii foarte important.

 

Moştenirea uriaşilor

Basmele şi legendele poporului nostru sânt foarte frumoase, pline de tâlc şi mister. Şi astăzi bătrânii de prin satele Moldovei îţi pot povesti despre uriaşi, fiinţe care au trăit cândva pe aceste meleaguri. Una dintre legende spune că uriaşii s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, fiind geloşi pe oameni, şi au fost transformaţi în pietre imense.

 

Există pe multe culmi muntoase din România stânci cu forme foarte ciudate, ce amintesc de chipuri umane de dimensiuni uriaşe, de parcă nişte fiinţe au fost împietrite instantaneu, aşa de sugestive sânt detaliile „chipurilor” ce pot fi observate pe aceste stânci. Dincolo de legende şi poveşti, există realitatea. În localitatea Scăieni din judeţul Buzău, de exemplu, în 1985 au fost descoperite schelete de uriaşi ce măsurau peste 2,50 metri înălţime.

 

La Argedava, în localitatea Popeşti –Novaci, dar şi în alte zone ale ţării, au fost scoase la lumină, mai mult sau mai puţin întâmplător, schelete ale unor fiinţe de dimensiuni uriaşe, între 3 şi 5 metri înălţime.

 

Foarte multe legende ale poporului nostru, care din nefericire nu au fost luate în seamă de cei de la Ministerul Culturii, conţin referiri la faptul că în urmă cu câteva mii de ani, pe teritoriul Daciei – fostul Imperiu al pelasgilor, oamenii trăiau laolaltă cu uriaşii în bună înţelegere.

 

Două rase locuind împreună pe acelaşi teritoriu. Aceşti uriaşi, aşa cum susţin cele mai vechi legende şi mituri din popor, erau descendenţii unui neam venit din stele numit Cei Vechi.

 

Şi aceşti uriaşi au fost cei care au construit amenajarea, astăzi acoperită de elementele naturii, de la Vârful Toaca, despre care cercetările ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că este vârful unei piramide realizate de către fiinţe ce ştiau a modela materia cu puterea gândului.

 

Formaţiunea piramidală de la Vârful Toaca are o geometrie prea exactă pentru a fi doar un simplu capriciu al naturii. Şi atunci, privind în urmă la moştenirea lăsată nouă de acei uriaşi şi de strămoşii noştri geto-daci, putem spune că Zamolxe a fost şi este păstrătorul unei cunoaşteri spirituale destinată nouă, urmaşilor lor peste timp, care avem datoria sacră de a apăra munţii noştri, în vârful cărora în vremuri demult uitate, zeii se întâlneau cu muritorii într-o comuniune de suflet.

Astăzi Ceahlăul este vizitat de turişti de pretutindeni, care se minunează de bogăţia florei şi faunei acestui munte sacru, deşi în unele zone unde se poate ajunge pe jos turiştii nu pot ajunge deoarece ceva misterios şi straniu ocroteşte zonele în care, pe când existau cele 33 de regate dacice, sacerdoţii şi căpeteniile se adunau pentru a-l cinsti pe Zeul Suprem, Dumnezeu Unul.

 

 

 

preluare de pe sursa:

http://www.revistacosmos.ro/ceahlaul-salasul-lui-zamolxe/

Trovanţii – pietrele vii

Minunile pământului în forme aruncate la tot pasul

Despre trovanţi lumea spune multe: că sunt pietre însufleţite; că au apărut din joaca lui Dumnezeu, binedispus după ce a creat toate minunăţiile naturii; că e bine să îi ocroteşti şi să te porţi frumos cu ei, pentru că altfel se pot răzbuna aducându-ţi necazuri; că e bine să fie udaţi pentru a putea creşte şi să se dezvolte.

Balatrucii sau dorobanţii, cum mai sunt numiţi la noi, au ţesut un adevărat folclor în jurul lor, din care, pe lângă cele enumerate mai sus, nu lipsesc nici poveştile despre descendenţa lor din nişte civilizaţii extraterestre superioare.

Specialiştii au încercat să stabilească exact provenienţa trovanţilor. Lectorul Alexandru Andrașanu, din cadrul Societăţii Geologice a României, într-o lucrare pe această temă, a precizat că termenul de trovant este specific literaturii geologice române şi că a fost introdus de Murgoci, în lucrarea „Terţiarul din Oltenia”. „Ştiinţific vorbind, trovanţii sunt nişte concreţiuni grezoase, iar secreţia neuniformă a cimentului conduce la diferite forme ale acestora, uneori bizare.

Ei sunt caracterizaţi prin gradul de deschidere şi comunicare a spaţiului interstiţial”. În alte lucrări se specifică faptul că, în urmă cu peste şase milioane de ani, zona pe care este amplasat în prezent muzeul arăta cu totul diferit faţă de azi. Se spune că spaţiul respectiv era ocupat de o deltă, iar actuala carieră s-a format prin depunerea succesivă a materialului transportat de pe continent. „Procesul de formare a trovanţilor este considerat ca făcând parte din diageneza timpurie. Cele două condiţii esenţiale de formare a trovanţilor ar fi următoarele: existenţa unor sedimente nisipoase ori prezenţa unor fluide carbonatice în nisipuri”- susţine geologul.

Medicul Ioan Chintăuan, directorul ştiinţific al Complexului Muzeal Bistriţa Năsăud a făcut şi el câteva menţiuni cu privire la Muzeul Trovanţilor din Vâlcea: „Aceste forme sculpturale naturale sunt folosite de secole în satele în apropierea cărora ele apar la suprafaţă în râpe şi ogaşe. Din multele reprezentări existente unde stau nemişcate în eleganţa liniilor este dificil să alegi forma dorită, cu atât mai mult cu cât imaginaţia nu te lasă să te fixezi la ceva anume”. Pietrele care cresc au chiar nişte prelungiri care pot fi considerate rădăcini. Dacă sunt tăiate, secţiunile seamănă cu ale unui trunchi de copac cu inele colorate. Au două forme de baza: sferică şi elipsoidală.

La noi există un Muzeu al Trovanţilor care a fost înfiinţat în 1996 de un colectiv al Facultăţii de Geologie şi Geofizică Bucureşti – Societatea pentru Protecţia Mediului Geologic. Din 2006, el s-a transformat în Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor şi a intrat sub tutela Asociaţiei Kogayon, care îl îngrijeşte din resurse proprii, cu sprijinul voluntarilor.

Muzeul Trovanţilor se află la 38 km de Râmnicu Vâlcea şi la 8 km de Horezu, în comuna Costeşti, în apropierea drumului care leagă Râmnicu Valcea de Târgu Jiu şi vizitarea lui este gratuită. Practic, este locul unde te împiedici frecvent de ei, te întâmpină în cele mai bizare şi surprinzătoare forme, unele imitând sculpturi artistice de dimensiuni din cele mai variate şi estetica este pe măsura misterului care îi învăluie. Trovanţii de aici nu sunt însă singurii din ţară. Astfel de pietre se găsesc şi pe Dealul Feleacului (jud. Cluj), pe teritoriul satului Caşolţ (Sibiu), în Munţii Buzăului, dar şi în Hăşdat (Hunedoara).

În lumea minerală, numai cristalele cresc, dar trovanţii se pare că nu vor să ţină cont de acest lucru şi, după câteo ploaie mai lungă, din nisipul umed răsar mici mogâldețe, iar pietrele de dimensiuni mai mari efectiv cresc şi pe suprafaţa lor apar puişori, nişte pietre mai mici, care parcă sunt purtaţi pe spinare de părinţi.

Sunt oameni care spun că „pietrele vii” emană energii negative, dar folclorul abundă de poveştile miraculoase ale celor care au fost protejaţi de către aceştia şi au văzut schimbări în bine în viaţa lor mult prea vizibile pentru a putea fi contestate. Şi drept urmare au fost puşi la loc de cinste pe lângă case. În Transilvania, de exemplu (şi nu numai), ţăranii au folosit trovanţii pe post de temelie pentru locuinţele lor, iar pe cei mai frumoşi şi mai misterioşi i-au aşezat la loc de cinste pe lângă poarta casei. Tot în Transilvania există cimitire vechi care au trovanţi aşezaţi la căpătâiul mormintelor iar în comuna vâlceană Costeşti oamenii nu se sfiesc să-şi împodobească grădina cu ei pe post de statui, sau chiar în ghivece, udaţi din când în când, asemeni plantelor.

Mirajul fericirii şi bunăstării aduse de aceştia a ajuns şi în casele oraşenilor, care mai « ciupesc » câteun trovănţel, în pelerinjul lor prin rezervaţiile protejate, pentru a-l îngriji cu mare drag acasă.


Și la noi și-n lumea-ntreagă…

… în Noua Zeelandă, Antarctica sau Groenlanda, trovanţii stârnesc uimire şi admiraţie.

Uşor de recunoscut, chiar şi pentru un ochi nespecialist, ei diferă mult ca mărime, culoare sau consistenţă şi pot avea forme dintre cele mai diverse: sferă, disc, cilidru…

Interesante sunt pietrele sferice roșii din Parcul Național Theodore Roosevelt, situat în Dakota de Nord, SUA, colorate astfel datorită faptului că au în compoziția lor fier. Deși ating până la 3 metri diametru, concrețiunile de aici pot fi considerate pitice pe lângă cele din depresiunea Faiyum, din Egipt, care ajung până la 9 metri și par a fi cele mai mari din lume.

Concrețiuni grezoase mai sunt întalnite și în Africa de Sud, China, Australia, Mexic, Argentina, Peru, Rusia, Kazahstan, Spania, Franta sau Cehia. Americanii au trovanții lor în Colorado, Wyoming, California, Arkansas, Montana sau New York.

Și acum vă invit să vedeți faimoșii „trovanți” de apartament și de grădină ai franțuzoaicei Stephanie Marin: forma “pietrelor vii” este confecționată din fibre polisiliconice hipoalergenice. Pernele și sofalele ei “cresc” în jurul unui miez de spumă Bultex. Specialiștii le recomandă pentru efectul lor incredibil de reconfortant.

Un articol interesant despre trovanți se găsește pe site-ul celor de la Formula As:

http://www.formula-as.ro/2010/937/enigme-16/pietrele-vii-12933

preluare de pe sursa: Esența vieții … între adevăr și iluzie…