Ceahlaul – salasul lui Zamolxe

                                                                              de Cornel Nicula

Multe şi minunate sânt comorile României, străvechea Dacia sau Da Ksha cum se numea în negura vremurilor… A considera că ai comori de preţ, nu înseamnă a te gândi doar la aur, argint şi diamante, ci şi la bogăţia florilor şi a speciilor care există pe meleagurile acestea care tăinuiesc, de zeci de milenii, enigme care încă nu s-au lăsat cunoscute nici până azi.

Este cât se poate de evident faptul că din vechimea neamului geto-dac se cunosc anumite lucruri despre locurile cele mai importante ale acestui teritoriu cândva plin de sacralitate. Unul dintre aceste locuri este şi cel în care se află masivul muntos Ceahlău.

 

Fiind unul dintre cei mai impresionanţi munţi ai zonei Carpaţilor Orientali, munţii Ceahlău reprezintă o formaţiune alcătuită din mai multe eşantioane de rocă nealterate şi dispuse sub forma unui sistem de culmi naturale, răspândite radial ca şi când în vremuri de mult uitate o mână uriaşă şi nevăzută a aranjat locul respectiv în acest fel.

 

Aceste culmi converg către două din cele mai înalte vârfuri ale Ceahlăului – Vârful Toaca de 1904 metri şi Vârful Ocolaşul Mare de 1907 metri.

Încă din anul 1955 această splendidă zonă a fost declarată Parc Naţional, în acest fel fiind constituită ca zonă protejată prin lege. Mă întreb de ce nu s-a procedat la fel şi în cazul Sarmisegetuzei, capitala spirituală a geto-dacilor.

 

Spun asta deoarece încă din străvechime toate triburile geto-dace ştiau că actualul Ceahlău – Kogaionul lor, era considerat Muntele Sfânt, sălaş al zeului lor Zamolxe, care i-a învăţat tainele nemuririi, după cum spun sursele istorice ale acelor vremuri.

 

Legenda Ceahlăului

Un nume des întâlnit în literatura română, Ceahlăul era considerat din cele mai vechi timpuri, aşa cum am spus mai înainte, un munte sfânt.

 

Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă sau Mihail Sadoveanu au scris despre Ceahlău cu atâta suflet, descriind fiecare în mod inegalabil atât drumurile de munte ale Ceahlăului, cât şi specificul său pitoresc şi strămoşesc.

 

Astăzi este menţionat în ghidurile turistice ale lumii drept al doilea munte sfânt al creştinătăţii după muntele Athos din Grecia. Vedeţi dragi prieteni ce munţi importanţi avem? Câţi dintre voi ştiaţi că Ceahlăul este al doilea munte sacru al creştinătăţii? Este sacru nu pentru că aşa spun ghidurile turistice şi oamenii contemporani, ci pentru că din vremuri de demult a rămas moştenire peste timp o istorisire adevărată.

Se spune că Ceahlăul a fost făcut din poruncă cerească. Cel puţin legenda aşa descrie cum a fost la începutul Ceahlăului. Numit de către geto-daci Kogaion, precum sursele istorice atestă acest fapt, Ceahlăul reprezenta locul unde Zamolxe îşi avea altarul său, la care veneau atât regii daci ai acelor vremuri, cât şi sacerdoţii care se iniţiau în tainele vieţii spirituale.

 

Rădăcina numelui Kogaion vine de la cuvântul de origine dacică gogan – pietroi sau stâncă mare. Dacă scormonim printre regionalismele româneşti, vom găsi cuvântul gogon, care înseamnă rotund. Un alt cuvânt din zona Orheiului, gogă, are semnificaţia de parte de sus a cuptorului.

 

Dacă am face o sinteză a termenilor arhaici şi de regionalisme, am putea spune că muntele Kogaion, Muntele Sfânt al geto-dacilor, se numea Altarul Celui de Sus, prin asta fiind înţeleasă noţiunea de Dumnezeu Unul, reprezentat prin Zamolxe.

 

Este de înţeles că un astfel de Altar al Celui de Sus exista în Ceahlău-Kogaion, deoarece tot din înscrisuri străvechi se spune că o dată pe an, la 6 august în sistemul nostru calendaristic, în acele vremuri sacerdoţii din toată Dacia se adunau în vârful Kogaionului, unde se întâlneau cu Zamolxe şi ţineau mare sfat.

 

De altfel Ceahlăul reprezintă una dintre chakrele străvechii Dacia, fostul Mare Regat alcătuit din 33 de regate, un punct energetic-spiritual al lumii foarte important.

 

Moştenirea uriaşilor

Basmele şi legendele poporului nostru sânt foarte frumoase, pline de tâlc şi mister. Şi astăzi bătrânii de prin satele Moldovei îţi pot povesti despre uriaşi, fiinţe care au trăit cândva pe aceste meleaguri. Una dintre legende spune că uriaşii s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, fiind geloşi pe oameni, şi au fost transformaţi în pietre imense.

 

Există pe multe culmi muntoase din România stânci cu forme foarte ciudate, ce amintesc de chipuri umane de dimensiuni uriaşe, de parcă nişte fiinţe au fost împietrite instantaneu, aşa de sugestive sânt detaliile „chipurilor” ce pot fi observate pe aceste stânci. Dincolo de legende şi poveşti, există realitatea. În localitatea Scăieni din judeţul Buzău, de exemplu, în 1985 au fost descoperite schelete de uriaşi ce măsurau peste 2,50 metri înălţime.

 

La Argedava, în localitatea Popeşti –Novaci, dar şi în alte zone ale ţării, au fost scoase la lumină, mai mult sau mai puţin întâmplător, schelete ale unor fiinţe de dimensiuni uriaşe, între 3 şi 5 metri înălţime.

 

Foarte multe legende ale poporului nostru, care din nefericire nu au fost luate în seamă de cei de la Ministerul Culturii, conţin referiri la faptul că în urmă cu câteva mii de ani, pe teritoriul Daciei – fostul Imperiu al pelasgilor, oamenii trăiau laolaltă cu uriaşii în bună înţelegere.

 

Două rase locuind împreună pe acelaşi teritoriu. Aceşti uriaşi, aşa cum susţin cele mai vechi legende şi mituri din popor, erau descendenţii unui neam venit din stele numit Cei Vechi.

 

Şi aceşti uriaşi au fost cei care au construit amenajarea, astăzi acoperită de elementele naturii, de la Vârful Toaca, despre care cercetările ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că este vârful unei piramide realizate de către fiinţe ce ştiau a modela materia cu puterea gândului.

 

Formaţiunea piramidală de la Vârful Toaca are o geometrie prea exactă pentru a fi doar un simplu capriciu al naturii. Şi atunci, privind în urmă la moştenirea lăsată nouă de acei uriaşi şi de strămoşii noştri geto-daci, putem spune că Zamolxe a fost şi este păstrătorul unei cunoaşteri spirituale destinată nouă, urmaşilor lor peste timp, care avem datoria sacră de a apăra munţii noştri, în vârful cărora în vremuri demult uitate, zeii se întâlneau cu muritorii într-o comuniune de suflet.

Astăzi Ceahlăul este vizitat de turişti de pretutindeni, care se minunează de bogăţia florei şi faunei acestui munte sacru, deşi în unele zone unde se poate ajunge pe jos turiştii nu pot ajunge deoarece ceva misterios şi straniu ocroteşte zonele în care, pe când existau cele 33 de regate dacice, sacerdoţii şi căpeteniile se adunau pentru a-l cinsti pe Zeul Suprem, Dumnezeu Unul.

 

 

 

preluare de pe sursa:

http://www.revistacosmos.ro/ceahlaul-salasul-lui-zamolxe/

Scărişoara – o peşteră de legendă

                                                                                                     de Cornel Nicula

Teritoriul României cuprinde nenumărate frumuseţi naturale, lăsate de Divinitate ca moştenire unui neam cinstit, ai cărui urmaşi suntem noi, cei de azi.

Una dintre cele mai interesante atracţii turistice existente la noi în ţară este gheţarul aflat în Peştera Scărişoara.

 

Fiind al doilea gheţar de acest gen din lume, primul aflându-se în Slovacia, cel de la Scărişoara reprezintă într-un fel un unicat în lume, datorită formelor prezente în interiorul spaţiului respectiv.

 

Situată în zona vestică a României, la aproximativ 40 de kilometri de localitatea Câmpeni, în nord-vestul judeţului Alba, peştera aceasta este declarată monument al naturii, fiind în acelaşi timp şi rezervaţie speologică, unde periodic se fac excursii cu scop de cercetare a gheţarului din inetrior.

 

De la legendă la adevăr

Ca orice obiectiv turistic din ţara noastră, şi peştera Scărişoara are legenda ei cu un sâmbure de adevăr.

 

Astfel se spune din bătrâni că înăuntrul muntelui, în celălalt capăt al peşterii, trăia demult un balaur pe care localnicii îl numeau Solomat.

 

Aici este necesar să facem o precizare importantă, şi anume că de-a lungul secolelor, acestui cuvânt – solomat – i s-a pierdut adevăratul înţeles.

 

Solomat este un alt cuvânt care desemna pe solomonar, respectiv cel care îmblânzea balaurii, cărora românii din vremea imediat de după daci le spuneau şarcani.

 

Deci Solomatul de la Scărişoara era de fapt un solomonar care probabil trăia mai mult singur, iar legenda care spune că el fura fete, fie în noaptea de Anul Nou, fie cu alte ocazii, este doar un ecou distorsionat în timp.

 

Ce-i drept, acei şerpi-balauri pe care îi stăpâneau solomonarii erau dragonii din vechime, fiinţe mitice care puteau să zboare şi speriau oamenii neştiutori. Deci adevărul s-a păstrat sub forma unor simboluri magice care erau transmise doar solomonarilor. Dar ce făcea Solomatul la Scărişoara?

Una dintre explicaţii este că dincolo de gheţar, în interiorul peşterii, respectivul solomonar îşi făcuse lăcaş de trai, deşi nimeni nu ştie să fi existat pe acolo vreo urmă care să arate ca a locuit cineva în acele vremuri.

 

Cu toate acestea este foarte explicabil că Solomatul din legendă era în realitate un mag foarte priceput, care din anumite raţiuni se ascundea de lume şi uneori avea nevoie de fete pentru cine ştie ce ritualuri sacre.

 

Este foarte posibil ca Solomatul să fi trăit într-o lume paralelă cu a noastră, unde avea acces în calitate de pământean, de aceea aşa cum spune şi legenda, nimeni nu l-a găsit pe acest balaur – Solomatul – vreodată în interiorul peşterii.

 

Şi iată cum urcând pe firul legendei înapoi la cauză, înţelegem de ce acel Solomat solomonar trăia acolo.

 

Fiind şi frig, oamenii nu se încumetau în peşteră, dar magul acela cunoscând tehnici spirituale, putea trăi fără probleme.

 

Urme de acum 10.000 de ani

Aşa cum atestă cercetările arheologice, gheţarul de la Scărişoara are o vechime de aproximativ 10.000 de ani, fiind format în perioada ultimei glaciaţiuni, despre care se ştie că a fost în urmă cu aproximativ 12.000 de ani.

 

Deci se poate spune că peştera Scărişoara, aşa cum este ea, a fost contemporană cu civilizaţia atlantă. Am putea să ne întrebăm dacă înaintaşii geto-dacilor – pelasgii – existau în acele vremuri.

 

Bineînţeles că au existat, dovadă stând manuscrise străvechi hinduse şi celtice, care spun că pelasgii au fost cei de la care au învăţat multe lucruri.

Alcătuită din straturi de calcare din perioada Jurasicului, Scărişoara este împărţită în câteva incinte, dacă le putem spune aşa.

 

Lungimea ei este de 750 de metri, dar numai o porţiune de aproximativ 250 de metri este amenajată pentru vizitatori, adâncimea ei ajungând la 110 metri.

 

Incintele în care este amenajată se numesc astfel: Sala Mare – un spaţiu care se deschide imediat după ce se intră în peşteră, şi în care se pot vedea peste 120 de stalagmite formate din gheaţă, ce reprezintă principala atracţie turistică; apoi urmează Rezervaţia Mare, aflată în partea stângă şi la care se ajunge printr-o galerie de 70 de metri lungime;

 

Rezervaţia Mică este al treilea sector completat de galeria numită Maxim Pop, aflată la adâncimea de 105 metri, iar ultimele sectoare care pot fi vizitate sunt Catedrala şi Palatul Sânzienei, acestea două din urmă fiind alcătuite doar din rocă, gheaţa lipsind din structura lor.

 

Spiritualitate şi prezent

Din vremuri îndepărtate s-au păstrat informaţii care spun că Zamolxe obişnuia să circule în interiorul arcului carpatic folosinf drumurile subterane ale peşterilor.

 

Pornind de la Polovragi către interiorul pământului, aşa cum ştim că făceau preoţii Decenei, coridoarele de zeci şi zeci de kilometri ajungeau dinspre Bucegi spre Apuseni.

 

Una dintre rarele legende despre Decebal ar spune aşa, că ultimul rege dac a plecat de la Sarmisegetuza, înainte de sosirea romanilor în zona apropiată sanctuarului, folosind nişte tunele ştiute doar de el şi de Deceneul de atunci, ajungând în partea cealaltă a Carpaţilor, către Apuseni, unde se aflau alte triburi ale Dacilor Liberi.

Întorcându-ne în zilele noastre, este necesar să remarcăm frumuseţea unică în lume a unor astfel de locuri. Zona de la peştera Scărişoara este neasemuită, deşi din comună se mai merge cale de vreo 15 kilometri până la peştera propriu zisă.

 

Cine poate ajunge la Scărişoara va avea parte de imagini de neuitat. De exemplu în sala numită Catedrala, turiştii pot admira zeci de minute la rând cum lumina lanternelor se reflectă în mii de sclipiri magice, reflecţii ale cristalelor de zăpadă de pe fundul avenului – cavitate formată în mod natural şi care se umple cu apă, gheaţă sau zăpadă.

 

La lumina lanternelor şi a sălii, ochii privesc un spectacol feeric de neuitat.

Accesul turiştilor se face de-a lungul unui şir de scări metalice, parcurse întocmai ca un fel de labirint enigmatic ce pregăteşte vizitatorul cu atmosfera magică a acelor locuri.

 

Coborârea se realizează pe o porţiune de aproximativ 50 de metri, traversând scară după scară, şi practic dacă veţi merge acolo o să constataţi că parcă vă aflaţi într-o altă lume, datorită felului în care relieful locului apare privirii turiştilor.

 

Este ca şi cum s-ar coborâ către realitatea altei lumi, ce parcă ar avea alte legi decât ale noastre.

 

Chiar aproape de intrare se poate vedea o formaţiune care a fost numită „Foca de gheaţă”, deşi privind mai cu atenţie bizara bucată de gheaţă seamănă mai mult cu capul unui delfin ieşind din apă.

Ca şi alte peşteri din România, Scărişoara merită vizitată pentru imaginea ei interioară, dar şi pentru aducerea aminte despre vremurile de demult, când strămoşii noştri geto-daci o foloseau atunci când erau nevoiţi să se deplaseze repede pe sub munţi.

 

Probabil că, aşa cum a rămas şi legenda despre ultimul Solomat -solomonar, acesta o fi fost ultimul preot geto-dac care a trăit undeva în vremea Evului Mediu, şi care s-o fi retras într-un alt spaţiu… şi într-un alt timp…

preluare de pe sursa:
http://www.revistacosmos.ro/scarisoara-%e2%80%93-o-pestera-de-legenda/