Adevăr. Ce spun istoricii despre masacrul făcut de soldaţii români în Ucraina, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Odessa-1941. "Onoarea pătată" a Armatei Române (ARTICOL INTEGRAL)

Cu două săptămâni în urmă, un ucrainean de 86 de ani a venit în România pentru a ne spune o poveste groaznică: masacrul făcut de Armata Română în 1941 la Odessa. Mihail Zaslavski avea 16 ani când, din ordinul mareşalului Antonescu, zeci de mii de evrei, printre care şi membrii familiei sale, au fost împuşcaţi sau arşi de vii de soldaţii români. Am încercat să lămurim acest episod din istoria noastră împreună cu istoricii români.

Mihai Zaslavski a fost adus la Bucureşti de regizorul de filme documentare Florin Iepan împreună cu Fundaţia "Friedrich Ebert". "Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat la Odessa", e singura dorinţă a lui Mihail. Mai ales că nimeni din partea autorităţilor române, spune tot bătrânul, n-a fost vreodată la Odessa, măcar pentru un omagiu adus victimelor din acest oraş, victime de care Armata Română se face responsabilă. Nici acum, cât a fost la Bucureşti, Mihail n-a fost băgat în seamă, nici de autorităţi, nici de istorici, deşi s-au organizat întâlniri publice, la care s-ar fi aşteptat dezbateri aprinse pe acest subiect.

Asediul de trei luni asupra Odessei

Opinia unanimă a istoricilor cu care am stat de vorbă este că la Odessa, între octombrie 1941 şi martie 1942, românii au ucis oameni nevinovaţi. Civili. Evrei, în special. E vorba de zeci de mii de victime. Unul din experţii pe care i-am abordat este Ottmar Traşcă, cercetător la Institutul de Istorie "George Bariţiu" din Cluj. El este autorul unui studiu referitor la "ocuparea oraşului Odessa de către Armata Română şi măsurile adoptate faţă de populaţia evreiască, octombrie 1941 - martie 1942". Se ştie că după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, regimul Antonescu decide ca trupele române să continue campania din Est, alături de Germania. Soldaţii români trec Nistrul şi ocupă Transnistria, o provincie de 40.000 de kilometri pătraţi, aflată între Nistru şi Bug, aproape la fel de mare ca Basarabia.

Administraţia românească în Transnistria debutează la 14 august 1941. Existau deja planuri ca, în eventualitatea câştigării războiului împotriva URSS, Transnistria să fie anexată de România. Conform documentelor, istoricul Ottmar Traşcă face referire la şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 februarie 1941. Încă de pe atunci mareşalul Antonescu spunea, referitor la Transnistria, că vor fi scoşi de acolo toţi străinii, iar ţăranilor români li se va da pământ în acea zonă. Un acord din 30 august 1941, între România şi Germania, prevedea exploatarea în comun a Transnistriei, din punct de vedere economic, în timp ce evreii de aici urmau să fie duşi în lagăre. Data de 4 octombrie 1941 stabileşte Guvernământul Transnistriei. Capitala acestei provincii este stabilită la Odessa, chiar înainte ca oraşul să fie cucerit de Armata a IV-a românească. Asediul oraşului a început la 18 august şi s-a încheiat în 16 octombrie 1941, timp în care au murit 17.000 de soldaţi români, iar alţi 70.000 au fost daţi dispăruţi. Acesta a fost practic singurul mare oraş sovietic administrat de un aliat al Germaniei, în speţă România. 

Atentatul de la 22 octombrie 1941

La intrarea trupelor române în Odessa, la 16 octombrie 1941, în acest oraş erau 90.000 de evrei. Un alt istoric, Andrei Muraru, doctor în Istorie, coordonator al programelor de cercetare la Institutul Român de Istorie Recentă, ne-a spus că imediat după încheierea războiului, în 1945, în Odessa a fost realizat un recensământ al populaţiei. De unde a rezultat că în acest oraş mai rămăseseră doar câteva zeci de evrei. De la 90.000, la câteva zeci! Dar să revenim la studiul lui Ottmar Traşcă. La două zile după ce cucereşte Odessa, administraţia românească decide înfiinţarea unui ghetou în penitenciarul oraşului. Chiar în acea zi sunt arestaţi 1.726 de evrei. Numărul lor va creşte rapid, până la 16.000, în zilele următoare. Pe fondul acestei tensiuni între trupele de ocupaţie şi populaţia civilă, la 22 octombrie 1941, ora 17.35, clădirea Comandamentului militar românesc din Odessa, aflată pe strada Engels, este aruncată în aer. Potrivit istoricului Andrei Muraru, a existat în subsolul clădirii o cantitate de trei tone de explozibil.

Au fost ucişi 135 de ofiţeri şi soldaţi români şi germani. A murit şi comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu. Culmea este că civilii din Odessa le atrăseseră atenţia românilor că tot centrul oraşului fusese minat de sovietici, înaintea retragerii lor. Clădirea de pe strada Engels, fost sediu al NKVD-ului, a fost capcana perfectă pentru români, care şi-au stabilit tocmai aici cartierul general. Era un imobil impozant, rămas neatins de obuze. Birouri sclipitoare, curăţenie exemplară, ba chiar se povesteşte că până şi călimările erau pline cu cerneală. Soldaţii români au căutat peste tot în clădirea Comandamentului, dar n-au găsit nicio urmă de pericol. S-a dovedit ulterior că moartea fusese ascunsă în subsolul imobilului. Peste sacii cu bombe s-a turnat un strat subţire de beton, iar deasupra un morman de gunoaie.

preluare de pe sursa

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/odessa-1941-onoarea-patata-a-armatei-romane-articol-integral-243170.html

Dotarea armatei române în al Doilea Război Mondia

România se reînarma din 1935

Autor: Ioan I. Scafeş

Dotarea Armatei române la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial reprezenta, în linii mari, materializarea planului general de înzestrare, aprobat la 27 aprilie 1935 de către Consiliul Superior al Apărării Ţării. 

Planul de reînarmare fusese generat de studiile Marelui Stat Major din anul 1934, condus la acea dată de generalul de brigadă Ion Antonescu[1], studii ce indicau faptul că România nu putea mobiliza în eventualitatea unui război mai mult de 10 divizii complet echipate. Conform celor constatate, existentul în arme individuale acoperea necesarul pentru 31 de divizii; în puşti-mitraliere (13.240) – 20 de divizii; în mitraliere (13.587) – 22 de divizii; în tunuri de câmp – 22 de divizii; în obuziere (160) – 10 divizii. Cu materialul de artilerie grea se puteau constitui doar 2 divizioane de obuziere cal. 150 mm şi 4 divizioane de tunuri lungi, cal. 120 mm. Unica unitate de tancuri existentă avea în dotare 76 de tancuri uşoare, achiziţionate în anul 1919, cu mult sub necesarul de 7 batalioane stabilit. Aceeaşi situaţie era constatată şi în aviaţia militară ce dispunea la începutul aceluiaşi an de doar 9 avioane de recunoaştere, 101 de observaţie, 20 de legătură, 35 de vânătoare şi 39 de bombardament.

Planul, eşalonat pe zece ani, avea ca obiectiv iniţial dublarea numărului unităţilor ce puteau fi mobilizate, situaţie ce impunea, pentru trupele terestre, atât reechiparea marilor unităţi existente: 22 de divizii de infanterie, 3 de cavalerie, 3 brigăzi de munte, cât şi înfiinţarea unei brigăzi motorizate. Acelaşi plan viza şi reînzestrarea unui număr de 9 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, o brigadă de cavalerie şi o brigadă de munte, unităţi aflate în rezerva armatei.

Ca modalităţi, reînarmarea României, demarată la jumătatea anilor ’30, a fost concepută a fi realizată prin modernizarea şi standardizarea dotării existente, prin utilizarea industriei naţionale de armament (existentă în stare embrionară), prin achiziţionarea de licenţe şi materializarea lor în ţară, precum şi importul elementelor ce nu puteau fi produse în ţară.

Pe plan intern: recalibrări, uniformizări, modernizări

Conform planului, primele măsuri au vizat unificarea calibrelor artileriei de câmp – cca 1.000 tunuri md. 1897,cal. 75 mm,Putilov md. 1902,cal. 76,2 mm, Krupp md. 1904, 1912,cal. 75 mm, 96 n/A, cal. 77 mm,100 obuziere uşoare Škoda,md. 1914, cal. 100 mm – şi de munte, dotată cu tunuri de munte Putilov md. 1909, cal. 76,2, şi Schneider md. 1909, cal. 75 mm, Skoda md. 1915, cal 75 mm şi obuziere de munte Škoda, md. 1916, cal. 100 mm. Sarcina recalibrării a revenit în principal uzinelor Astra, care au produs cele peste 1.000 de ţevi necesare retubării diferitelor tunuri pentru aducerea tuturor la calibrul 75 mm, considerat ca fiind cel mai convenabil.

O altă decizie importantă a presupus înlocuirea a jumătate dintre tunurile de câmp cu mai puternicul obuzier cal. 100 mm. În acest sens, aceleaşi uzine au materializat acţiunea de modernizare a obuzierelor Škoda md. 1914, cal. 100 mm existente în înzestrare care, aduse la ultimele standarde Škoda, au primit indicativul deobuziere md. 1914/34.

Una dintre principalele deficienţe ale armamentului de infanterie[2] existent în dotarea armatei la acel moment consta în marea lui diversitate de calibre şi, ca urmare, în dificultăţile legate de asigurarea muniţiei. Pentru eliminarea acestui neajuns s-a stabilit ca, o dată cu repararea pieselor, să se execute şi operaţiunea de uniformizare a calibrelor. Pentru armamentul de infanterie a fost adoptat calibrul 7,92 mm, însă doar puştile şi carabinele cu repetiţie Mannlicher md. 1895 şi mitralierele Schwarzlose md. 1907/12 au fost compatibile cu operaţiunea de recalibrare.

Pe plan extern: Cehoslovacia, principalul furnizor de armament

Reînarmarea României a fost legată în mare măsură de Cehoslovacia, a cărei industrie de armament a furnizat circa 70% din armamentul importat. Mai mult, s-a intenţionat asimilarea în producţie internă a armamentului cehoslovac de infanterie (puşti, puşti-mitraliere şi mitraliere) şi pieselor de artilerie divizionară, un rol important în această acţiune fiind atribuit uzinelor Copşa Mică-Cugir (CMC), puse la punct în anul 1938 cu asistenţa tehnică a specialiştilor de la Zbrojovka Brno.

Principalele comenzi de armament ale Armatei Române au fost dirijate către firmele Škoda şi Zbrojovka din Cehoslovacia şi Schneider dinFranţa.Conform contractelor, până la sfârşitul anului 1939, firma Škoda urma să livreze 125 de baterii (500 de piese) de obuziere de câmp md. 1930 şi md. 1934, cal. 100 mm, 45 de baterii (160 de piese) de obuziere md. 1934, cal. 150 mm, firma Zbrojovka dinBrno – 18.257 de puşti-mitraliere ZB, md. 1930, cal. 7,92 mm şi 500.000 de puşti Vz 24[3] (ZB md 1924), cal. 7,92 mm, iarfirma Schneider – 45 de baterii (160 de piese) de tunuri lungi md. 1936, cal. 105 mm şi 160 de tunuri a.t.md. 1936, cal. 47 mm. Tot în Franţa, în anii 1935-1938 au fost comandate la firma Brandt aruncătoare de mine, cal. 81,4 mm şi cal. 60 mm.

Până în iunie 1941, Zbrojovka au livrat circa 18.000 de puşti-mitraliere ZB md. 1930, iar uzinele CMC[4] -5.000, ceea ce asigura, la această categorie de armament, necesarul pentru întreaga armată. Deoarece, din varii motive, a fost abandonată ideea producţiei în ţară a mitralierelor şi puştilor cehoslovace, România a recurs la importuri şi unele improvizaţii. În iunie 1941 a fost importat un lot de 3.500 de mitraliere ZB md. 1937, ce reprezentau însă doar 70% din dotarea preconizată. Acoperirea deficitului s-a făcut cu cele 1.000 de mitraliere Schwarzlose md.1907/12 recalibrate anterior pentru 7,92 mm. O situaţie şi mai gravă o reprezentau livrările de puşti vz 24, doar 300.000, adică 30% din necesarul armatei. Ca urmare au fost menţinute în serviciu nu numai puştile Mannlicher md. 1895, recalibrate, ci şi armament atipic din punct de vedere al muniţiei, Mosin Nagant cal 7,62 mm şi Berthier md. 1907/15, cal. 8 mm.

Uzinele Škoda au furnizat, până în anul 1940, 248 de obuziere uşoare cal. 100 mm, md. 1930 şi md. 1934, faţă de cele 630 comandate, necesarul fiind completat cu 252 de piese cumpărate din Germania în anii 1940-41. În ceea ce priveşte artileria grea, până în anul 1939, Skoda a livrat 180 de obuzieremd. 1934, cal. 150 mm, asigurând jumătate din necesarul artileriei motorizate pentru corpurile de armată.

Germania trimite în România armament polonez capturat în 1939

Al doilea furnizor de armament al României a fost Franţa, unde România a comandat, la Brandt, 125 de aruncătoare de mine cal. 60 mm şi 188 de aruncătoare cal. 81,4 mm, la Schneider – 160 de tunuri a.t. md. 1936, cal. 47 mm, 180 de tunuri lungi md. 1936, cal. 105 mm, iar la Hotchkiss – 200 de mitraliere a.a. cal. 13,2 mm şi 300 de tunuri a.a. cal. 25 mm. Înfrângerea Franţei a întrerupt însă contractele după livrarea a doar 144 de tunuri Schneider md. 1936, cal. 105 mm, a 72 de tunuri a.a. Hotchkiss cal. 25 mm, restul comenzilor fiind însă onorate. Licenţa aruncătoarelor de mine franceze Brandt a fost cumpărată de uzinele Voina pentru producţia a 160 de aruncătoare cal. 60 mm şi a 410 aruncătoare cal. 81,4 mm, iar uzinele Concordia au cumpărat licenţa pentru producţia a 140 de tunuri a.t. Schneider md. 1936, cal. 47 mm.

Pentru compensarea materialului francez nelivrat, Germania a dirijat spre România, în cadrul Pactului petrolului (Olwaffen Pakt), o parte din armamentul polonez capturat în campania din 1939: 45 de tunuri Schneider md. 1913, cal 105 mm, 665 de tunuri a.t. Bofors cal. 37 mm, 54 de tunuri a.a. Bofors cal. 40 mm şi Oerlikon, cal. 20 mm, precum şi 80 de tunuri de câmp franceze md. 1897, cal.75 mm. În plus, Germania acordase, în 1938, fabricii Astra licenţa pentru construcţia a 360 de tunuri a.a. Rheinmetall cal. 37 mm, din care, până în mai 1940, au fost livrate la trupe 102 tunuri.

În septembrie 1940, Germania şi-a dat acordul pentru vânzarea a 300 de tunuri a.a. Gustloff, cal. 20 mm, din care primele au intrat în dotarea trupelor române în mai 1941. Tot Germania a livrat 545 de tunuri a.t. Böhler, md. 1935 cal. 47 mm, preluate de la Austria, acestea alăturându-se comenzii de 275 de tunuri (practic identice), sistem Breda md. 1935, cal 47 mm, lansate de Armata Română în Italia. Contribuţia britanică la înarmarea României a fost licenţa acordată în 1936 uzinelor Reşiţa pentru producţia a 100 de tunuri a.a.Vickers/Reşiţa md. 1936/39, cal. 75 mm, tunuri ce au constituit, în iunie 1941, cele mai importante piese ale artileriei a.a. române.

Muniţia, realizată la fabricile din ţară

Majoritatea comenzilor pentru muniţie au fost lansate în ţară. Pentru muniţia de infanterie, cele mai importante comenzi au fost dirijate spre Pirotehnia Armatei şi spre uzinele Copşa Mică-Cugir, pentru artilerie – la Reşiţa, Malaxa, Regia Autonomă a Intreprinderilor Miniere şi Metalurgice ale Statului din Ardeal, Concordia,Astra, Costinescu, Wolff, Lemaître, iar pentru aruncătoarele de mine – la Voina.

Tema centrală a planului de reînarmare al armatei române a fost achiziţionarea de blindate, care să suplinească cele 76 de tancuri uşoare F.T. 17, cu o valoare militară scăzută, dintre care, în anul 1937, doar 20 erau operaţionale. Primul pas a fost cumpărarea, în anul 1937, a licenţei pentru producerea, la uzinele Malaxa, a unui număr de 300 de şenilete Renault UE, model aflat în serviciul armatei franceze din anul 1931. Producţia a demarat în anul 1939 dar, după fabricarea a 126 de şenilete Malaxa tip UE, a foststopată din cauza întreruperii livrărilor de piese franceze în anul 1941. Şeniletele Malaxa tip UE au fost utilizate în Armata Română mai ales ca tractoare pentru tunurile a.t. Schneider cal. 47 mm, dar şi ca vehicule de aprovizionare sau pentru misiuni de cercetare.

În anul 1937, România a cumpărat din Cehoslovacia 35 de tancuri de 4,5 t CKD AH-IV, înarmate cu mitraliere ZB md. 1937, care au fost introduse în dotarea cavaleriei sub indicativul R-1. În acelaşi an, 1937, au fost comandate, tot în Cehoslovacia, la Škoda, 126 de tancuri de 10,5 t, Škoda S-II-a, înarmate cu tunuri cal. 37 mm şi mitraliere cal. 7,92 mm. Tancurile Škoda S-II-a, cu indicativul R-2, au format Regimentul 1 Care de Luptă, care va deveni mai târziu principala forţă a Diviziei 1 Blindate române. În anul 1938, după eşuarea discuţiilor privind asamblarea în România a 200 de tancuri de infanterie Renault R-35, au fost împortate din Franţa 41 de tancuri Renault R-35. Intrate în ţară în 1939, ele au constituit materialul ce a dotat Regimentul 2 Care de Luptă, alături de alte 34 de tancuri poloneze, de acelaşi tip, preluate în septembrie 1939.

Avioane de concepţie proprie, la I.A.R. Braşov

Conform planului de reînarmare din 1935, un rol important a fost acordat dezvoltării industriei aeronautice româneşti, care a început în această perioadă fabricarea mai multor tipuri de avioane, accentul fiind pus pe aparatele militare de antrenament, recunoaştere, vânătoare şi bombardament. La Industria Aeronautică Română (I.A.R.), au fost fabricate, începând cu 1934 până în 1939, avioane de concepţie proprie: I.A.R. 14, 16, 37, 38, 39 şi 80, iar pe baza licenţei obţinute de la societatea poloneză Panstwowo Zaklady Lotnicze (P.Z.L.), avioanele P.Z.L. 11 F şi 24 E.

La Societatea de Exploastări Tehnice (S.E.T.), cea de-a doua întreprindere ca mărime din România, au fost lansate comenzi pentru avioanele de recunoaştere S.E.T. 7 K, recunoaştere şi legătură S.E.T. 7 KB şi 7 KD, motoarele necesare fiind produse la I.A.R.

Alături de aceste tipuri, în dotarea aviaţiei române existau, în iunie 1941, o serie de avioane importate în perioada interbelică, când principalii furnizori au fost Franţa, Italia, Polonia şi Marea Britanie. La acestea s-au adăugat, începând cu anul 1937, şi avioane germane. Iniţial, acestea erau avioane de antrenament, apoi materialul german, pe măsura apropierii de momentul intrării României în război, a devenit tot mai divers.La sfârşitul anului 1939, în momentul în care cel de-Al Doilea Război Mondial era deja în desfăşurare, aviaţia militară română avea 276 de avioane de luptă: 82 de avioane de recunoaştere şi observaţie (I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39); 121 de avioane de vânătoare (P.Z.L. 11, Heinkel 112 şi Hurricane), 34 de avioane de bombardament uşor (Potez 64 şiBristol-Blenheim) şi 18 hidroavioane (Savoia).

În anul 1940, pe tipuri, avioanele aviaţiei militare erau I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39 (pentru observaţie),Hurricane, P.Z,L. 24, Heinkel 112, I.A.R. 80 şiMesserschmitt Bf 109 (pentru vânătoare), Karas, Savoia 79(pentru bombardament), Cant şiSavoia 69 (pentru hidroaviaţia de informaţie), Savoia 65 (pentru hidroaviaţia de bombardament-torpiloare), Fleet 10 G, Fiesssler-Storck şi S.E.T. (pentru legătură), Junkers 52 (pentru transport) şi R.D.W. (pentru aviaţia sanitară). În decurs de aproximativ un an, numărul avioanelor Forţelor Aeriene Regale Române a crescut de 5,5 ori. Creşterea numerică a însemnat pentru aviaţia română şi intrarea în dotare a 15 tipuri noi de avioane, fapt care a dus la mărirea tipurilor de bază de la 11 la 23. În general, această creştere a însemnat şi o creştere calitativă, aviaţia română ajungând să dispună de categorii de aviaţie comparabile cu cele ale altor state.

Marina română, în prag de război

La 22 iunie 1941, Marina Regală Română avea cele două componente de bază, forţele fluviale şi cele maritime, dezvoltate relativ inegal. Prin intrarea în serviciu a monitoarelor Ardealul, Basarabia, Bucovina, obţinute de la Austro-Ungaria ca reparaţii de război – ce s-au adăugat monitoarelor Brătianu, Catargiu, Lahovary, Kogălniceanu– şi cumpărarea, în anul 1921, a 4 vedete (nr. 1-4) din Italia – ce s-au adăugat celor 8 vedete britanice, existente în dotare – Escadra de Dunăre a devenit, pentru două decenii, principala forţă fluvială din lume. În acelaşi timp a crescut şi forţa Diviziei de Mare prin intrarea în seviciu, în 1920, a distrugătoarelor Mărăşti (exNibbio) şi Mărăşeşti (ex Sparviero) – comandate înainte de Primul Război Mondial în Italia –, a distrugătoarelorRegele Ferdinand şi Regina Maria, în 1928-29, şi a celor 4 canoniere (Lepri, Stihi,Ghiculescu, Dumitrescu), achiziţionate din Franţa, ultimele trei rămânând în serviciu şi pe timpul războiului.

Ca reparaţii de război au fost primite din partea marinei austro-ungare şi 7 torpiloare, dintre care trei (Năluca, Sborul şi Smeul) vor rămâne în dotare şi între anii 1941-45. În anul 1926, România a comandat în Italia nava bază pentru submarine Constanţa, precum şi submarinul Delfinul, ce vor intra în serviciu în intervalul 1930-36. Începând cu anul 1937, marina militară urma să beneficieze de un program de înarmare ce prevedea un crucişător, 4 distrugătoare 3 submarine, 4 puitoare de mine şi 12 vedete torpiloare, programul s-a materializat însă parţial, marina situându-se, în planul de reînarmare al României, în urma armatei terestre şi aviaţiei.

 Ca urmare, până la intrarea război, marina română a primit în dotare doar nava-şcoală Mircea, construită în Germania, la şantierul Blohm und Voss, din Hamburg (1938), puitorul de mine Amiral Murgescu (1940), prima navă importantă construită la Galaţi, şi vedetele torpiloare tip Vosper, nr. 1-3, (Viforul, Vijelia şi Viscolul), importate din Marea Britanie. Începând cu anul 1937, toate monitoarele flotilei de Dunăre au fost modernizate în şantierele de la Galaţi, Basarabia şi Bucovina fiind aproape reconstruite. În intervalul 1940-42, dotarea marinei militare s-a completat cu vedetele torpiloare tip Power, nr. 4-9 (Vedenia, Vântul, Vijelia, Viforul, Vârtejul, Vulcanul), construite în Olanda şi finalizate la Galaţi, precum şi cu două submarine, Rechinul şiMarsuinul, construite la Galaţi, în anul 1941, după licenţa olandeză/germană IA U-Boot.

NOTE

---

[1]Şeful Marelui Stat Major între 1 decembrie 1933-11 decembrie 1934

[2]La mijlocul anilor ’30 existau în dotare, la trupe sau în depozite, 11 modele de puşti, 5 de carabine, 5 de puşti mitraliere, 8 de mitraliere şi 8 modele de grenade

[3]Vz 24 constituiau o varianta mai scurtă a puştii sistem Mauser, Gewehr 98, cal. 7,92 mm, realizată în Cehoslovacia, la firma Zbrojovka

[4]Contractul între partea română şi Zbrojovka Brno a fost încheiat la 26 iulie 1935

preluare de pe sursa:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/dotarea-armatei-romane-al-doilea-razboi-mondial

Parasutistii Armatei romane in Cel de-al Doilea Razboi Mondial

Parasutistii Armatei romane in Cel de-al Doilea Razboi Mondial Prima initiativa de formare a unei unitati de parasutisti a apartinut Ministerului Aerului si Marinei in septembrie 1940. Anul urmator, generalul Alexandru Ioanitiu, seful Marelui Stat Major, a propus din nou constituirea unei astfel de unitati. Astfel, la 10 iunie 1941 a fost infiintata prima companie de parasutisti romaneasca. Toti soldatii erau voluntary, mai tineri de 28 de ani si trebuiau sa cunoasca cel putin una din urmatoarele limbi straine: rusa, maghiara, bulgara sau poloneza. Compania a primit numarul 8 in continuarea celor 7 companii de aerostatie. O a doua companie, a 9-a, a fost creata in 1942, iar a treia (a 10-a) - de armament greu - in 1943. Impreuna au constituit Batalionul 4 Parasutisti (primele 3 batalioane erau batalioanele de baloane de baraj aerian). Trupele de parasutisti erau inzestrate cu pusti ZB model 1924, pusti mitraliera ZB 30 si pistoale mitraliera Mauser model 1932. Parasutele erau fabricate in Romania, dupa licenta Irving Air Chute Ltd. In 1943 au primit mai mult echipament modern, importat din Germania: casti model 1938 si pistoale mitraliera MP 40 care a devenit arma principala a parasutistilor. Cele 2 companii de puscasi (8 si 9) aveau o structura identica: 3 plutoane de puscasi, un pluton mitraliere ZB model 1937 cal. 7,92 mm, un pluton aruncatoare Brandt/Voina model 1939 cal. 60 mm si un pluton de pionieri, echipati cu aruncatoare de flacari Pignone model 1937. De asemenea exista si un pluton de cercetare pe motociclete Zundapp KS 600. Compania de armament greu avea in inzestrare aruncatoare Brandt/Voina model 1939, cal. 81,4 mm si tunuri AT Böhler cal 47 mm, alaturi de armamentul de infanterie individual. Aceste subunitati urmau sa fie trasportate de Escadrilele 105 si 107 Trasport (Ju 52), iar armamentul greu de catre Escadrila 109 Trasport (planoare DFS 230 tractate de avioane IAR-39) In octombrie 1943 doar 215 militari erau complet antrenati pentru operatiuni aeropurtate. Maresalul Antonescu insa a ordonat ca batalionul sa fie trasformat in regiment care ar fi trebuit sa aiba 2 877 oameni. La data de 23 august 1944 doar Batalionul 4 era operational, cu un efectiv de 861 militari gata de lupta si a luat parte la luptele de la Baneasa si Otopeni., confruntandu-se si cu unitati de elita de desant germane. In februarie 1945 arma parasutistilor a fost desfiintata la cererea comisiei aliate, mai exact a Uniunii Sovietice. Avea sa renasca insa pe 1 noiembrie 1950. Autor: Victor Nitu Surse: Serbanescu H., Scafes C., Scafes I. Primul battalion roman de parasutisti, TOP GUN Special, February 1999 issue Otu P. Imbratisarea anacondei – Politica militara a Romaniei in perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941, Editura Militara, 2006 preluare de pe sursa: http://www.worldwar2.ro/organizare/?article=26

Granicerii Armatei romane in Al Doilea Razboi Mondial

La inceputul anului 1941, Corpul Granicerilor era format din 8 regimente (1-8) organizate in 4 brigazi (1-4) si un grup de nave grancieresti (7 vedete de patrulare, un remorcher, un slep de transport si un slep cazarma), aflat la Braila. Regimentele erau dispuse in urmatoarele zone: Regimentul 1 Graniceri – Bucuresti (pe frontiera cu Bulgaria) Regimentul 2 Graniceri – Cernavoda (pe frontiera cu Bulgaria) Regimentul 4 Graniceri – Deva (pe frontiera cu Ungaria) Regimentul 7 Graniceri – Sibiu (pe frontiera cu Ungaria) Regimentele 3, 5, 6 si 8 Graniceri pe frontiera cu Uniunea Sovietica Desi existau patru brigazi, regimentele de graniceri actionau de obicei independent de acestea, subordanate direct corpurilor teritoriale din zona lor sau Diviziei de Graniceri atunci cand erau in campanie. Un regiment de graniceri era structurat putin diferit de un regiment de infanterie din 1941: trei batalioane, dar unul era pentru instructie, nu pentru campanie. Fiecare batalion era compus din doua companii de puscasi si o companie de armament greu. Exista de asemenea si un pluton calare in fiecare regiment (numerotate de la 1 la 8). Regimentele 1, 2 si 5 Graniceri au fost reunite sub comanda Diviziei de Graniceri, care a fost subordonata Corpului 5 al Armatei 4 romane. Divizia continea de asemenea si Regimentul 1 Artilerie Granicereasca, care era compus din doua divizioane: unul echipat cu tunuri de 75 mm si unul cu obuziere de 100 mm. Numarul total de soldati era inferior unei divizii de infanterie. De asemenea, echipamentul era inferior celui folosit de infanterie. Aveau carabine Mannlicher model 1893 si 1895 si mitraliere Schwarzlose, iar numarul tunurilor anticar era mai scazut. Totusi, serviciul militar mai lung si obisnuinta de a opera in unitati mici a dus la crearea unei forte cu un grad de initiativa mai mare decat infanteria regulata. Performantele Diviziei de Grancieri in campania din 1941 ii confirma standardul mai ridicat. Pierderile granicerilor au fost insa foarte mari, aproape cat tot personalul divziei la inceputul luptelor, ceea ce inseamna ca au fost probabil luati oameni si de la celelalte regimente pentru completari (vezi de exemplu poza atasata acestui articol a celor doi ofiteri din Regimentul 3 Graniceri ucisi in lupta in septembrie 1941, desi regimentul lor era pe teritoriul Romaniei la acea data). Divizia de Graniceri a fost retrasa de pe front la inceputul lui octombrie, inainte de caderea Odesei. A reintrat in Bucuresti pe 20 octombrie 1941, iar regimentele sale si-au reluat locurile lor pe frontiere. In vara anului 1942, au fost create de-a lungul granitei cu Ungaria patru batalioane fixe regionale, denumite "Bihor", "Vrancea", "Neamt" si "Bucovina". Fiecare avea 28 de ofiteri (toti rezervisti, cu exceptia comandantului), 34 de subofiteri si 709 de soldati. Recrutii erau localnici care nu fusesera incadrati in unitatile din zonele respective, de obicei cetateni mai in varsta. Erau echipati cu pusti, 12 mitraliere, 24 pusti-mitraliere, 6 tunuri anticar de calibru mic si 12 aruncatoare de mine. Aceasta era situatia pe hartie, in realitate o mare parte din armamentul greu lipsind. Instructia avea loc in fiecare duminica dimineata timp de sase ore. In 1943, numarul batalioanelor a crescut la noua, fiind formate si batalioanele "Aries", "Somes", "Cluj", "Codru" si "Cris". Au fost apoi impartite in doua grupuri dupa criterii regionale: "Aries", "Somes", "Cluj", "Codru" si “Bihor” in Grupul Transilvania si "Vrancea", "Neamt" si "Bucovina" in Grupul Moldova. Elemente ale Batalionului Fix Regional “Bucovina” au devenit primii partizani anticomunisti romani dupa ocuparea regiunii de catre sovietici la inceputul anului 1944. Dar aceste unitati si-au dovedit utilitatea in timpul ciocnirilor cu fortele maghiare la sfarsitul lui august si in septembrie 1944, cand au contribuit la incetinirea inaintarii inamice, permitand grosului trupelor regulate romane si Armatei Rosii sa treaca Muntii Carpati. Pentru mai putin de un an, din aprilie 1942 pana in martie 1943, o alta divizie a fost organizata folosind regimente de graniceri drept corp principal: Divizia 2 Garda. Este vorba despre Regimentele 2, 3 si 4 Graniceri (Regimentul 2 apare de asemenea si in organizarea Diviziei de Graniceri in aceasta perioada). Divizia nu a intrat niciodata in lupta si a fost utilizata pentru a completa randurile diviziilor decimate langa Stalingrad in timpul iernii. Divizia 18 infanterie a fost transformata in Divizia 18 Munte utilizand graniceri drept vanatori de munte de rezerva. Acest fapt reprezinta o alta dovada a standardului mai ridicat al grancierilor fata de infateria obisnuita. Totusi, aceata divizie de munte nu s-a ridicat la nivelul celor mai vechi din punct de vedere al profesionismului, fiind ulterior transformata iar in divizie de infaterie. Pe 1 mai 1943, Divizia de Graniceri a fost si ea desfiintata, iar trupele sale s-au folosit pentru a reorganiza Divizia 4 Infanterie care fusese distrusa in Rusia in campania din 1942. Regimentul 5 Graniceri s-a contopit cu Regimentul 21 Infanterie, Regimentul 1 Graniceri cu Regimentul 20 Dorobanti, Regimentul 2 Graniceri cu Regimentul 5 Dorobanti, iar Regimentul 2 Artilerie Granicereasca cu Regimentele 2 si 10 Artilerie. Totusi, in acelasi an au luat fiinta doua noi regimente de grancieri: 9 (la Timisoara) si 10 (la Brasov), care alcatuiau impreuna Brigada 5 Grancieri. In primavara anului 1944, Divizionul 1 al Regimentul de Artilerie Granicereasca ramas a fost transformat in divizion anticar echipat cu tunuri Resita de 75 mm model 1943, fiind a doua unitate din Armata romana care a primit aceasta noua arma. Trebuia sa actioneze ca unitate independenta. Mai tarziu, intregul regiment a fost transformat in unitate anticar si a luptat pana la sfarsitul razboiului in Ungaria si Cehoslovacia. Dupa 23 august 1944, grancierii au participat la luptele cu germanii si maghiarii pe granitele vestice, incetinind inaintarea inamicului pana cand trupele regulate au putut trece Carpatii. Dupa ce Transilvania de Nord-Vest a fost reluata, la sfarsitul lui octombrie 1944, Corpul de Graniceri a fost redus in conformitate cu armistitiul semnat cu Puterile Aliate. Regimentele 4, 6 si 7 au fost desfiintate. Dupa aproape jumatate de an, in primavara anului 1945, Regimentele 2, 3 si 5 au avut aceeasi soarta. O parte din fostii grancieri au fost utilizati pentru a completa pierderile din diversele unitati aflate pe front, in special la Diviziile 2 si 3 Munte. Corpul de Graniceri a fost redenumit Comandamentul Granicerilor si era redus la patru regimente (1, 8, 9 si 10) si Compania de Nave Graniceresti. Erau in total aproximativ 12.000 de oameni. Pe 21 iunie 1947, granicerii au fost trecuti in subordinea Ministerului Afacerilor Interne, iesind de sub comanda Armatei.

Autor: Victor Nitu

Surse: Scafes C., Serbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata romana 1941-1945, Editura R.A.I., 1996 Dutu A., Dobre F., Loghin L. Armata Romana in al doilea razboi mondial (1941-1945) - Dictionar Enciclopedic, Editura Enciclopedica, 1999 preluare de pe sursa: http://www.worldwar2.ro/organizare/?article=33

Tanchistii Armatei romane in Al Doilea Razboi Mondial

Regimentul 1 Care de Lupta a fost creat pe 1 august 1919, iar Regimentul 2 pe 1 noiembrie 1939. Pe 17 aprilie a fost formata si Divizia 1 Blindata. Vechile tancuri FT-17 au fost transferate unei unitati de antrenament (Batalionul tancurilor FT). Regimentul 1 era echipat cu 126 tancuri R-2 (Skoda LT VZ 35), iar Regimentul 2 cu 75 tancuri R-35 (Renault R 35). Ambele modele erau dotate cu tunuri de 37 mm, dar numai cel de pe R-2 era o arma anticar eficienta. Tunul francez era mai potrivit in lupta contra infanteriei. De asemenea tancul R-2 era mai rapid si avea o statie radio si era astfel mai potrivit pentru tacticile si operatiile specifice blitzkrieg-ului. Divizia 1 Blindata era alcatuita din Regimentele 1 si 2 Care de Lupta, 3 si 4 Vanatori Moto, Regimentul 1 Artilerie Moto, Grupul de Specialitati Moto, Compania de Transmisiuni, Batalionul de Pionieri Moto, Grupul de Servicii, Plutonul de Circulatie si Plutonul de Politie. A fost organizata cu ajutorul instructorilor din Regimentul 64 Panzergrenadier, din Regimentul 4 Panzer si din Regimentul 4 AA german. Datorita marilor diferente dintre cele doua tipuri de tancuri, Regimentul 2 Care de Lupta a fost detasat la Armata 4, care l-a folosit in luptele din Basarabia si de la Odessa. Astfel, in campania din 1941, Divizia 1 Blindata avea in subordine numai Regimentul 1 Care de Lupta. Un regiment era format din doua batalioane de tancuri, fiecare cu cate 3 companii de tancuri si o companie de reparatii. Diferenta dintre cele doua regimente de care de lupta consta in numarul de plutoane pentru fiecare companie. Regimentul 1 avea 5 plutoane pe companie (fiecare a 3 tancuri) si Regimentul 2 avea 3 plutoane pe companie. Fiecare regiment mai avea 4 tunuri anticar Schneider model 1936, cal. 47 mm si 2 mitraliere antiaeriene Hotchkiss model 1939, cal. 13,2 mm. La nivel de batalion mai erau inca 4 mitraliere antiaeriene. In timpul campaniei din 1941, Divizia 1 a fost folosita conform doctrinei germane ca unitate de soc si a avut succes in campania din Basarabia si operatiunea de incercuire a Odesei. Fiind subordonata Armatei 4 romane, a luat parte la asaltul propriu-zis asupra Odesei. Tancurile au actionat in grupuri mici si datorita proastei cooperari cu infanteria, Divizia 1 Blindata a suferit pierderi mari de echipament si oameni. La sfarsitul lui septembrie 1941, din ramasitele sale a fost creat Detasamentul Mecanizat "Lt.Col. Eftimiu". Era alcatuit dintr-un batalion de tancuri (20 de tancuri R-2), un batalion de vanatori moto, un divizion de tunuri lungi Schneider model 1936, cal. 105 mm, un divizion de obuziere Skoda, cal. 100 mm, o companie de pionieri, o companie de tunuri antiaeriene Gustloff model 1938, cal. 20 mm, o baterie de tunuri antiaeriene Rheinmetall model 1939, cal. 37 mm si o companie de tunuri anticar (12 Schneider model 1936, cal. 47 mm). Dupa caderea Odesei, detasamentul a fost desfiintat. In aceasta prima campaniei, Divizia 1 Blindata a pierdut: 34 ofiteri, 102 subofiteri, 1.152 soldati, 363 pusti, 54 pusti-mitraliera, 5 mitraliere, 206 autovehicule si 111 tancuri. Divizia a fost reorganizata si trimisa din nou pe front in toamna anului 1942, langa Stalingrad, unde a fost subordonata Corpului 48 Panzer. Regimentul 1 Care de Lupta a primit 11 tancuri T-3 (Pz IIIN) si 11 T-4 (Pz IVG). Artileria anticar a fost intarita cu 9 piese Pak 40 cal. 75 mm si 9 piese Pak 38 cal. 50 mm. Tunurile erau remorcate de tractoare Zugkraftwagen. Grupul de Specialitati Moto a fost echipat cu autoblindate Sdkfz 222. Inaintea bataliei de la Stalingrad, Divizia 1 Blindata era alcatuita din Regimentul 1 Care de Lupta, Regimentele 3 si 4 Vanatori Moto, Regimentul 1 Artilerie Moto, Grupul de Specialitati Moto, Batalionul de Pionieri Moto, Grupul de Cercetare Moto, Compania Antiaeriana, Batalionul Anticar, Compania de Transmisiuni, Servicii, Pluton de Circulatie si Compania de Politie. Avea 501 ofiteri, 593 subofiteri, 11.592 trupa, 9.335 pusti, 278 pusti mitraliera, 61 mitraliere, 67 aruncatoare de mine, 36 tunuri, 1.358 autovehicule, 109 tancuri R-2, 11 tancuri T-3, 11 tancuri T-4, 2 tancuri de captura, 10 autoblindate AB (Sdkfz 222) si 8 transportoare blindate TB (SPW 251). Regimentul 1 Care de Lupta era compus din doua batalioane, fiecare a patru companii: trei de tancuri R-2 si una de de tancuri medii (tancurile T-4 la Compania 4/Batalionul 1 si tancurile T-3 la Compania 8/Batalionul 2). Companiile de tancuri medii s-au dovedit a fi principalele forte care au putut opune o rezistenta mai eficace tancurilor grele sovietice. Totusi, campania de la Stalingrad a insemnat pierderi substantiale pentru Divizia 1 Blindata: 130 ofiteri, 87 subofiteri, 3.067 soldati, aproape 3.000 degerati, 474 pusti, 149 pusti-mitraliera, 22 mitraliere, 55 aruncatoare de mine, 22 tunuri, 678 vehicule si 86 tancuri. In martie 1943 a fost timis pe front un batalion de tancuri echipat cu 50 T-38 (CKD LT VZ 38). Acesta a fost atasat Corpurilor de Cavalerie si Munte in Kuban. Era format din 3 companii (51, 52 si 53) a 15 tancuri fiecare. Cinci tancuri erau tinute ca rezerva pentru a inlocui eventualele pierderi. Dupa retragerea din capul de pod din Peninsula Taman, batalionul de tancuri a fost utilizat in luptele din Crimeea de la sfarsitul anului 1943. A fost adus inapoi acasa in primavara anului 1944, avand in dotare aproximativ 10 tancuri. In aceeasi perioada a fost format din cateva elemente ale diviziei si Detasamentul Rapid, pentru a oferi conditii mai bune de antrenament. Era format dintr-o companie de tunuri de asalt (12 TACAM T-60), o companie antitanc si antiaeriana, un divizion de artilerie moto si servicii. Era dotat si cu o autoblindata Sdkfz 222 echipata cu statie radio. A fost desfintat in toamna anului 1943. Pe 28 octombrie 1943 a fost promulgata Legea pentru reorganizarea fortelor armate. Astfel au fost create Comandamentul Trupelor Motomecanizate, Divizia 1 Blindata-instructie si Regimentul 8 Pionieri Moto. Au fost comandate tancuri, tunuri de asalt si autoblindate din Germania, iar in paralel s-a incercat fabricarea unor vehicule blindate in Romania. Pe 24 februarie 1944, datorita necesitatii opririi ofensivei Armatei Rosii care intrase deja pe teritoriul romanesc si pentru ca Divizia 1 Blindata nu era operationala, a fost organizat Grupul mixt blindat "Cantemir" si trimis pe front. Era compus din doua companii de tancuri (30 T-4 si 2 T-3), o baterie de tunuri de asalt (10 TAs, indicativul romanesc pentru StuG IIIG), doua baterii de autotunuri romanesti (14 TACAM T-60), o companie de tancuri R-2, o companie de tancuri R-35. Acest detasament a activat pe front pana in aprilie 1944. Pe 28 martie a fost creat Detasamentul Blindat Rapid din Grupul de Cercetare Moto, Divizionul Anticar Moto (6 tunuri Resita model 1943, cal. 75 mm), Bateria 63 TACAM (7 TACAM T-60), Batalionul Carelor de Lupta (2 companii de tacuri cu 32 T-4 si o companie de tunuri de asalt cu 12 TAs), Batalionul Vanatorilor Moto (2 companii de puscasi, un pluton de aruncatoare de mine cal. 120 mm, un atelier mobil), Divizionul de Artilerie Moto (12 tunuri Skoda model 1930, cal. 100 mm), Compania Antiaeriana, Ambulanta si Serviciile. In jurul acestei unitati de antrenament a fost organizata Divizia 1 Blindata in primavara si vara anului 1944. Pe 26 aprilie, Divizia 1 Blindata a fost botezata "Romania Mare". Era alcatuita din: Regimentul 1 Care de Lupta: Batalionul 1 Care de Lupta (3 companii), Batalionul 2 Tunuri de Asalt (3 companii), pluton de comanda Regimentele 3 si 4 Vanatori Moto Regimentul 1 Artilerie Moto Grupul de Specialitati Moto: Grupul de Cercetare Moto si Batalionul de Pionieri Moto Divizionul de Artilerie Antitanc Compania Antiaeriana Echipamentul consta in 48 de tancuri T-4, 12 TAs, 10 TACAM T-60, 12 autoblindate AB, 24 transportoare blindate semisenilate TB, 105 pusti mitraliera ZB-30, 36 mitraliere, 4 mitraliere antiaeriene, cal. 13,2 mm, 12 tunuri antiaeriene, cal. 20 mm, 4 tunuri anriaeriene Hotchkiss model 1939, cla. 25 mm, 8 tunuri antitanc, cal. 47 mm, 6 tunuri antitanc Pak 38, cal. 50 mm, 28 tunuri antitanc, cal. 75 mm, 9 aruncatoare de mine Brandt/Voina model 1939, cal. 60 mm, 6 aruncatoare de mine, cal. 81,4 mm, 6 aruncatoare de mine, cal. 120 mm, 9 aruncatoare de flacari, 12 tunuri Schneider model 1936, cal. 105 mm si 12 obuziere Skoda, cal. 100 mm. Divizia a fost intrebuintata de comandamentul roman pentru a opri si apoi, in urma esecului acestei misiuni, pentru intarzia ofensiva sovietica din zona Iasi intre 19 si 23 august, suferind pierderi materiale substantiale. Dupa incetarea luptelor contra Armatei Rosii, Divizia 1 Blindata a fost capturata de sovietici. O parte din trupele sale au fost internate in lagare de prizonieri, iar restul au fost reorganizate de catre acestia in Detasamentul Blindat Lt. col. "Gheorghe Matei" (comandantul secund al Regimentului 1 Care de Lupta). Acesta era compus dintr-o companie de tancuri (9 T-4), o companie de tunuri de asalt (7 TAs), un batalion de vanatori moto de la Regimentul 4 Vanatori Moto, o companie de pionieri, o companie antiaeriana de tunuri Hotchkiss model 1939, cal. 25 mm, Compania 101 anticar (12 tunuri Resita model 1943, cal. 75 mm), in total 133 de vehicule si 1.058 de soldati. Detasamentul a trecut muntii in Transilvania si a luptat sub comanda sovietica, spijinind Corpul 24 garda, pana pe 28 septembrie cand a fost redat armatei romane. La Centrul de Instructie al Motomecanizarii de la Targoviste, pe 24 august a fost creat Detasamentul Blindat "Gen. Niculescu" (sau Detasamentul Bilindat "Jupiter"). Era format dintr-un grup de recunoastere, un batalion blindat care avea o companie de 10 T-4 si o companie de 10 Tas, un batalion TACAM (12 TACAM R-2), un batalion de vanatori moto de la Regimentul 4 Vanatori Moto si o companie antitanc (12 tunuri Resita model 1943, cal. 75 mm). A fost utilizat in luptele de la Bucurescti, Baneasa, Otopeni si, subordonat Corpului Motomecanizat, in Transilvania la Oarba de Mures. A fost desfiintat pe 28 septembrie 1944. Din trupele Diviziei 1 Blindata-instructie, tot pe 24 august 1944, a fost organizat Detasamentul Blindat "Mr. Victor Popescu". Era format dintr-o companie de tancuri R-2, un pluton de T-38, un pluton de R-35, vanatori moto si grupurile de instructie ale divizioanelor antitanc si antiaeriene. A luptat pana pe 31 august in zona Ploiesti, dupa care a fost desfiintat. Pe 1 octombrie 1944, pe frontul din Transilvania, din Detasamentele "Lt. col. Gheorghe Matei" si "Gen. Niculescu" a fost creat Grupul Blindat al Armatei 4 romane. Era compus dintr-o companie de cercetare (5 autoblindate AB, un SPW 250 si cateva automobile VW si Horch), un batalion blindat (o companie de 10 T-4, o companie de 8 TAs si o companie de 16 TACAM R-2), Bateria 62 TACAM T-60, un batalion de vanatori moto, o companie antitanc (12 tunuri Resita model 1943, cal. 75 mm), un divizion de artilerie grea moto, o companie de pionieri, o companie antiaeriana echipata cu tunuri Hotchkiss model 1939, cal. 25 mm, un pluton de transmisiuni si o companie de servicii. A fost utilizat pe front pana la inceputul lunii noiembrie 1944, luand parte la luptele din nord-vestul Transilvaniei si din Ungaria. Conform protocolului de armistitiu, Divizia 1 Blindata, Divizia 1 Blindata-instructie si Centrul de Instructie al Motomecanizarii si toate subunitatile lor au desfiintate. Numai Regimentul 2 Care de Lupta a mai ramas. Acesta a fost trimis pe front in Slovacia in februarie 1945 si subordonat din martie Brigazii 27 Tancuri Garda, din Armata 7 Garda sovietica. Regimentul era format din: Compania de Cercetare: 8 autoblindate AB si 5 transportoare blindate TB Batalionul 1 Tancuri: o companie tancuri (8 T-4) si 2 companii tunuri de asalt (13 TAs) Batalionul 2 Tancuri Usoare: 2 companii tancuri R-35 (28 R-35 si R-35/45), o companie tancuri T-38 (9 T-38) si o baterie TACAM (5 TACAM R-2) Grupa Tancuri de Cercetare (2 R-2) Bateria Antiaeriana (4 tunuri Gustloff model 1938, cal. 20 mm) Compania de comanda: un pluton transmisiuni radio, un pluton transmisiuni pe fir, un pluton pionieri Unitatea a luptat in Cehoslovacia, in Austria si apoi iar in Cehoslovacia, fiind citata de patru ori de comandamentul sovietic. Datorita echiparii cu vehicule depasite total pentru conditiile de lupta din 1945, unitatea a suferit pierderi foarte mari in timpul celor doua luni de lupte. Aproximativ 93% din masinile blindate au fost pierdute. Singurele intariri primite in timpul campaniei au fost 3 tancuri T-4 capturate (unul de sovietici si doua de catre Regimentul 2 Care de Lupta). Autor: Victor Nitu Surse: Scafes C., Serbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata romana 1941-1945, Editura R.A.I., 1996 Dumitru I. Tancuri in Flacari, Nemira, 1999 Dutu A., Dobre F., Loghin L. Armata Romana in al doilea razboi mondial (1941-1945) - Dictionar Enciclopedic, Editura Enciclopedica, 1999 preluare de pe sursa: http://www.worldwar2.ro/organizare/?article=24