Cobai uman: zbor deasupra unui cuib cu sifilis

Bărbații putrezeau în picioare. Femeile făceau dragoste, nășteau copii cu boli congenitale, după care la rândul lor putrezeau în picioare. Așa era experimentul în care au fost implicați 399 de subiecți infectați cu sifilis. Nu aveau dreptul să se vindece. Studiul a fost axat mai ales pe cei săraci, simpli sau needucați care nici măcar nu știau despre boala lor.”Serviciul de Sănătate Publică” din SUA le-a promis tratament gratuit. Dar, de fapt, medicii îi îndopau cu aspirină. 

Le-a fost interzis tratamentul pentru a se observa efectele pe termen lung ale acestei boli. La sfârșitul experimentului, mulți dintre ei muriseră din cauza bolii, nevestele lor infectate și mulți copii s-au născut cu forme congenitale ale acestei afecțiuni. Scopul acestui experiment a fost de a se analiza evoluția bolii și, la final, autopsia participanților decedați. Experimentul s-a desfășurat în perioada 1932 – 1972, în Tuskegee, Alabama, și a fost unul dintre cele mai notorii experimente americane ale secolului trecut și unul dintre cele mai îndelungate. Tuskegee era o zonă săracă, locuită predominant de negri agricultori. În 1932 ”Serviciul Public de Sănătate” împreuna cu ”Institutul Tuskegee”, o universitate locală, au recrutat 399 de bărbați diagnosticați cu sifilis.

Unele rapoarte spun că studiul a implicat 632 persoane de culoare, dintre care 399 au avut sifilis. Cifrele exacte ale participanților sănătoși sau bolnavi, sau ale celor care au murit, nu au fost niciodată confirmate. Subiecților nu li s-a spus despre ce boală sufereau. Medicii le ofereau consultații gratuite, dar niciodată nu au avut intenția de ai vindeca. Au ascuns de fiecare dată adevărata afecțiune, aruncând vina spre o serie de alte boli pe care ei ar fi încercat să le trateze. Studiul le-a oferit participanților examene medicale gratuite, mese gratuite și asigurare de înmormântare. Subiecții au spus că înainte de acest bizar experiment nu au avut niciodată sifilis, nici nu au fost tratați vreodată pentru așa ceva. Bolnavii, în mod deliberat, au fost lăsați să se topească în conformitate cu simptomele severe ale sifilisului, astfel încât cadavrele lor să fie fi folosite pentru cercetare.

La începutul studiului nu a existat nici un tratament pentru sifilis. Dar, chiar și după ce, în 1947, când penicilina a devenit un remediu pentru sifilis, medicamentul nu a fost folosit. Oamenii de știință au vrut să studieze modul cum boala se răspândește și ucide. Experimentul a durat patru decenii, până când povestea s-a scurs în mass-media. O parte din bărbații ce participau în cadrul experimentului au vrut sa se înroleze în armata americană pentru a lupta în cel de-al doilea război mondial. A fost momentul când analizele armatei au dat de gol experimentul. Până la izbucnirea scandalului mediatic, zeci de oameni au murit și mai multe femei și copii au fost infectați. În 1973, ”Asociația Națională pentru Progresul oamenilor de culoare” (NAACP) a intentat un proces. Victimele au câștigat procesul și statul a plătit o despăgubire de nouă milioane de dolari care a fost împărțită între puținii rămași în viață în urma participării la studiu. Li s-a asigurat asistență medicală gratuită, lor, soțiilor infectate, văduvelor și copiilor.

Pe 16 mai 1997 președintele Clinton a cerut scuze în mod public pentru nedreptățile nocive comise de guvern împotriva participanților la studiu. Doar șapte supraviețuitori mai erau în viață ca să audă aceste scuze: ”Ceea ce a făcut guvernul a fost rușinos și profund greșit din punct de vedere moral. Pentru supraviețuitori, soțiile și membrii familiilor, pentru copiii și nepoții rămași în viață, nici o putere de pe Pământ nu le pot da înapoi viețile pierdute, și nu pot anula durerea, anii de chin și suferință internă. Ceea ce s-a făcut nu poate fi șters. Și îmi pare rău!” Charlie Pollard, unul dintre supraviețuitorii evenimentului oribil care a avut loc în Tuskegee, a povestit că într-o zi a surprins-o pe soția sa, Maria Pollard, în pat cu un alt bărbat. Durerea sufletească l-a marcat profund: ”Eram debusolat. Am fost surprins de propriul meu comportament, câteva zile mai târziu, atunci când m-am trezit în pat cu o prostituată. 

Cam după vreo lună mi-a apărut o infecție și aveam niște mâncărimi ciudate. Apelând la un ajutor medical, mi s-a spus să-l caut pe dr. Taliaferro Clark. Acest doctor mi-a explicat că face un experiment și mă ajută dacă rămân o perioadă în clinică. Contracost, bineînțeles. Mi-a spus că am sângele stricat. Față de soție am devenit distant. Nu am mai simțit nici o pasiune pentru ea. Am participat conștiincios la experimentele doctorului Clark. Anii au trecut. Într-o zi doctorul mi-a spus că boala s-a complicat, dar că încercă să mă ajute în continuare. După cum aveam să aflu mai târziu, la finalul experimentului, dr. Clark a vrut să-și ajute pacienții, dar a fost oprit de către superiorul său, dr. John Heller, care credea că mai pot fi culese niște date importante din cadrul experimentului. Dr. Clark a fost sfătuit să demisioneze. În perioada cât am fost internat în clinica experimentală, mi s-au trezit sentimentele pentru soția mea. Mi se făcuse dor de ea și doream cu orice preț să o revăd. Dar, de fiecare dată când a vrut să plec, intervenea dr. Oliver Wenger, care mă convingea să rămân. Într-una dintre zile însă nu am mai rezistat tentației și, la insistențele asistentei Eunice și a doctorului Eugene Dibble am plecat. Și plecat am fost”. 

Apoi au trecut zeci de ani. Charlie suferea într-o clinică. Treptat, sifilisul îi dizolva trupul pe zi ce trecea. Avea simptome din ce în ce mai severe. Fiecare respirație însemna o sarcină grea pentru organism, o nouă durere. Mintea lui îi juca mereu feste. De câteva ori a auzit voci și a văzut oameni care nu existau. Prietenii, foștii colegi de salon din vechea clinică erau deja morți cu toții. La fiecare vizită a medicului, simțea că toată lumea aștepta cu nerăbdare sfârșitul lui. În 1997 Charlie avea deja 92 de ani. A încercat de mai multe ori să scape de suferință. În stadiile avansate, sifilisul distruge organele interne: creierul, nervii, ochii, inima, vasele de sânge, ficatul, oasele și articulațiile. Nu iartă nimic. Singurul lucru la care Charlie mai spera era ziua când trebuia să fie externat din spital. În fiecare zi o întreba pe asistenta lui dacă aflase vești de la iubirea lui, Maria. Mai trăia? Posibil că nu, deoarece suferea de aceeași boală. Apoi a venit vestea cruntă, care a fost preluată de toată presa internațională: ”Charlie Pollard a murit în primăvara anului 2000, la vârsta de 95 de ani”. 

Studiul privind evoluția naturală a sifilisului netratat, desfășurat în Tuskegee, inițiat de către fundația Rosenwald, Alabama, a devenit un caz de notorietate internațională. Se spune că 40% din populația localității era atinsă de acest microb. James H. Jones, autorul cărții „Bad Blood”, scrisă după acest experiment, afirma că acesta a fost „cel mai lung experiment non-terapeutic realizat pe ființe umane, în istoria medicală. La o primă statistică, 28 de bărbați erau morți în urma sifilisului, 100 muriseră datorită complicațiilor bolii, 40 dintre soțiile acestora fuseseră infectate și ele, iar 19 dintre copiii lor s-au născut cu sifilis”. S-a încercat chiar și realizarea unui film, bazat pe evenimente reale, pe declarațiile victimelor. A fost gândit ca o călătorie complicată a unui om prin durere fizică și psihică, prin suferință și dependență. O tentativă, în acest sens, ar fi “Tuskegee” al lui Tony Kaye. Mulți specialiști au fost de părere că singurul care păstrează cota, la acest tip de dramă umană, de azil, rămâne inegalabilul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. (net, wikipedia)

preluare de pe sursa:

http://blogosfera.piatza.net/cobai-uman-zbor-deasupra-unui-cuib-cu-sifilis/

UE se pregăteşte de clipa în care vom avea fiecare aeronava proprie

Atunci când toţi oamenii vor putea avea propriile elicoptere pe care să le piloteze, vor fi necesare tehnologii suplimentare care să limiteze riscul coliziunilor în aer.

Comisia Europeană ia în calcul posibilitatea ca fiecare om să deţină un vehicul zburător şi este îngrijorată de modul în care escadrilele piloţilor neexperimentaţi se vor descurca cu o astfel de libertate tridimensională.

Din acestă cauză Comisia Europeană a demarat un proiect de cercetare de 4.3 milioane de euro, numit MyCopter, care are ca scop asigurarea că vehiculele aeriene personale (VAP) pot zbura în grupuri organizate, “simţind” celelalte vehicule din jurul lor.

“Acum se pune problema când vom avea acces la aceste vehicule, nu dacă vom avea”, susţine Heinrich Bülthoff de la Institutul Max Planck pentru Cibernetică Biologică din Tübingen, Germania.

Terrafugia este o companie formată de absolvenţi ai Institutului Tehnologic din Massachusetts care are ca scop exploatarea invenţiilor dezvoltate în cadrul universităţilor.

Compania speră ca anul viitor să lanseze “Transition”, o aeronavă uşoară propulsată de elice, care poate să aterizeze pe o pistă, să îşi plieze aripile şi să fie condusă în continuare la fel ca o maşină. Lucrările nu au evoluat mereu conform planului, deşi în domeniul propulsiei avioanelor uşoare se fac progrese remarcabile datorită evoluţiei dronelor-elicopter.

În ciuda progresului proiectului demarat de Terrafugia, MyCopter se concentrează asupra elicopterelor de tip VAP, deoarece acestea nu vor avea nevoie de o pistă: poţi decola cu acest vehicul dintr-un spaţiu de parcare. “Căutăm căi de decolare şi aterizare verticală, deoarece nu vrem să depindem de aeroporturi pentru a putea călători. În orice caz, mai există o problemă: nu ne aşteptăm ca şoferii obişnuiţi de maşini să ştie cum să piloteze un elicopter”.

Membrii proiectului MyCopter urmăresc să instituie norme de zbor autonom, inclusiv de detecţie, de deplasare în grupuri, de control şi de simulare, toate acestea pentru a dezvolta interfeţe simple pentru viitorii piloţi.

Dezvoltarea unui senzor precis va fi cel mai important lucru pentru MyCopter. Echipa condusă de Dario Floreano de la Şcoala Politehnică Federală din Lausanne caută combinaţia optimă de senzori anticoliziune de care au nevoie vehiculele aeriene cu caracter personal. Cercetătorii proiectează un sistem în care fiecare vehicul emite semnale radio către toate celelalte şi măsoară semnalul tipul necesar pentru a primi un semnal de răspuns, pentru a se menţine la o distanţă sigură.

“Va funcţiona chiar şi când GPS-ul nu va fi pornit”, susţine Floreano, adăugând că un astfel de sistem este acum testat pe un grup de zece roboţi cu patru rotoare, ca parte a proiectului Swarmanoid finanţat de Comisia Europeană.

Echipa lui Floreano a dezvoltat deja senzori de imagine cu acoperire de 360 de grade. Dacă vizibilitatea este slabă, senzorii acustici intră în acţiune. “Se pot calcula viteza cu care merge o aeronavă şi distanţa la care aceasta se află cu ajutorul zgomotului pe care aceasta îl face”, susţine Floreano.

Vor fi testaţi şi senzorii necesari tehnologiei LIDAR (metoda optică de sondare la distanţă. Echipa de la Şcoala Politehnică Federală din Lausanne speră să construiască un sistem de senzori ca exemplu până în anul 2014.

Din fericire, unele din descoperirile MyCopter vor fi aplicate înainte de lansarea pe piaţă a elicopterelor: dezvoltarea unor algoritmi de deplasare în grupuri vor face mai uşor zborul dronelor în spaţiul aerian civil, iar interfeţele mai simple ar putea face mai lejer zborul cu aceste vehicule aeriene.

În ceea ce priveşte înlocuirea automobilelor, există tehnologia de construire a noilor vehicule, dar “realizarea acestora la preţuri accesibile este o altă problemă”, declară Bülthoff.

Sursa: NewScientist

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA