Cobai uman: zbor deasupra unui cuib cu sifilis

Bărbații putrezeau în picioare. Femeile făceau dragoste, nășteau copii cu boli congenitale, după care la rândul lor putrezeau în picioare. Așa era experimentul în care au fost implicați 399 de subiecți infectați cu sifilis. Nu aveau dreptul să se vindece. Studiul a fost axat mai ales pe cei săraci, simpli sau needucați care nici măcar nu știau despre boala lor.”Serviciul de Sănătate Publică” din SUA le-a promis tratament gratuit. Dar, de fapt, medicii îi îndopau cu aspirină. 

Le-a fost interzis tratamentul pentru a se observa efectele pe termen lung ale acestei boli. La sfârșitul experimentului, mulți dintre ei muriseră din cauza bolii, nevestele lor infectate și mulți copii s-au născut cu forme congenitale ale acestei afecțiuni. Scopul acestui experiment a fost de a se analiza evoluția bolii și, la final, autopsia participanților decedați. Experimentul s-a desfășurat în perioada 1932 – 1972, în Tuskegee, Alabama, și a fost unul dintre cele mai notorii experimente americane ale secolului trecut și unul dintre cele mai îndelungate. Tuskegee era o zonă săracă, locuită predominant de negri agricultori. În 1932 ”Serviciul Public de Sănătate” împreuna cu ”Institutul Tuskegee”, o universitate locală, au recrutat 399 de bărbați diagnosticați cu sifilis.

Unele rapoarte spun că studiul a implicat 632 persoane de culoare, dintre care 399 au avut sifilis. Cifrele exacte ale participanților sănătoși sau bolnavi, sau ale celor care au murit, nu au fost niciodată confirmate. Subiecților nu li s-a spus despre ce boală sufereau. Medicii le ofereau consultații gratuite, dar niciodată nu au avut intenția de ai vindeca. Au ascuns de fiecare dată adevărata afecțiune, aruncând vina spre o serie de alte boli pe care ei ar fi încercat să le trateze. Studiul le-a oferit participanților examene medicale gratuite, mese gratuite și asigurare de înmormântare. Subiecții au spus că înainte de acest bizar experiment nu au avut niciodată sifilis, nici nu au fost tratați vreodată pentru așa ceva. Bolnavii, în mod deliberat, au fost lăsați să se topească în conformitate cu simptomele severe ale sifilisului, astfel încât cadavrele lor să fie fi folosite pentru cercetare.

La începutul studiului nu a existat nici un tratament pentru sifilis. Dar, chiar și după ce, în 1947, când penicilina a devenit un remediu pentru sifilis, medicamentul nu a fost folosit. Oamenii de știință au vrut să studieze modul cum boala se răspândește și ucide. Experimentul a durat patru decenii, până când povestea s-a scurs în mass-media. O parte din bărbații ce participau în cadrul experimentului au vrut sa se înroleze în armata americană pentru a lupta în cel de-al doilea război mondial. A fost momentul când analizele armatei au dat de gol experimentul. Până la izbucnirea scandalului mediatic, zeci de oameni au murit și mai multe femei și copii au fost infectați. În 1973, ”Asociația Națională pentru Progresul oamenilor de culoare” (NAACP) a intentat un proces. Victimele au câștigat procesul și statul a plătit o despăgubire de nouă milioane de dolari care a fost împărțită între puținii rămași în viață în urma participării la studiu. Li s-a asigurat asistență medicală gratuită, lor, soțiilor infectate, văduvelor și copiilor.

Pe 16 mai 1997 președintele Clinton a cerut scuze în mod public pentru nedreptățile nocive comise de guvern împotriva participanților la studiu. Doar șapte supraviețuitori mai erau în viață ca să audă aceste scuze: ”Ceea ce a făcut guvernul a fost rușinos și profund greșit din punct de vedere moral. Pentru supraviețuitori, soțiile și membrii familiilor, pentru copiii și nepoții rămași în viață, nici o putere de pe Pământ nu le pot da înapoi viețile pierdute, și nu pot anula durerea, anii de chin și suferință internă. Ceea ce s-a făcut nu poate fi șters. Și îmi pare rău!” Charlie Pollard, unul dintre supraviețuitorii evenimentului oribil care a avut loc în Tuskegee, a povestit că într-o zi a surprins-o pe soția sa, Maria Pollard, în pat cu un alt bărbat. Durerea sufletească l-a marcat profund: ”Eram debusolat. Am fost surprins de propriul meu comportament, câteva zile mai târziu, atunci când m-am trezit în pat cu o prostituată. 

Cam după vreo lună mi-a apărut o infecție și aveam niște mâncărimi ciudate. Apelând la un ajutor medical, mi s-a spus să-l caut pe dr. Taliaferro Clark. Acest doctor mi-a explicat că face un experiment și mă ajută dacă rămân o perioadă în clinică. Contracost, bineînțeles. Mi-a spus că am sângele stricat. Față de soție am devenit distant. Nu am mai simțit nici o pasiune pentru ea. Am participat conștiincios la experimentele doctorului Clark. Anii au trecut. Într-o zi doctorul mi-a spus că boala s-a complicat, dar că încercă să mă ajute în continuare. După cum aveam să aflu mai târziu, la finalul experimentului, dr. Clark a vrut să-și ajute pacienții, dar a fost oprit de către superiorul său, dr. John Heller, care credea că mai pot fi culese niște date importante din cadrul experimentului. Dr. Clark a fost sfătuit să demisioneze. În perioada cât am fost internat în clinica experimentală, mi s-au trezit sentimentele pentru soția mea. Mi se făcuse dor de ea și doream cu orice preț să o revăd. Dar, de fiecare dată când a vrut să plec, intervenea dr. Oliver Wenger, care mă convingea să rămân. Într-una dintre zile însă nu am mai rezistat tentației și, la insistențele asistentei Eunice și a doctorului Eugene Dibble am plecat. Și plecat am fost”. 

Apoi au trecut zeci de ani. Charlie suferea într-o clinică. Treptat, sifilisul îi dizolva trupul pe zi ce trecea. Avea simptome din ce în ce mai severe. Fiecare respirație însemna o sarcină grea pentru organism, o nouă durere. Mintea lui îi juca mereu feste. De câteva ori a auzit voci și a văzut oameni care nu existau. Prietenii, foștii colegi de salon din vechea clinică erau deja morți cu toții. La fiecare vizită a medicului, simțea că toată lumea aștepta cu nerăbdare sfârșitul lui. În 1997 Charlie avea deja 92 de ani. A încercat de mai multe ori să scape de suferință. În stadiile avansate, sifilisul distruge organele interne: creierul, nervii, ochii, inima, vasele de sânge, ficatul, oasele și articulațiile. Nu iartă nimic. Singurul lucru la care Charlie mai spera era ziua când trebuia să fie externat din spital. În fiecare zi o întreba pe asistenta lui dacă aflase vești de la iubirea lui, Maria. Mai trăia? Posibil că nu, deoarece suferea de aceeași boală. Apoi a venit vestea cruntă, care a fost preluată de toată presa internațională: ”Charlie Pollard a murit în primăvara anului 2000, la vârsta de 95 de ani”. 

Studiul privind evoluția naturală a sifilisului netratat, desfășurat în Tuskegee, inițiat de către fundația Rosenwald, Alabama, a devenit un caz de notorietate internațională. Se spune că 40% din populația localității era atinsă de acest microb. James H. Jones, autorul cărții „Bad Blood”, scrisă după acest experiment, afirma că acesta a fost „cel mai lung experiment non-terapeutic realizat pe ființe umane, în istoria medicală. La o primă statistică, 28 de bărbați erau morți în urma sifilisului, 100 muriseră datorită complicațiilor bolii, 40 dintre soțiile acestora fuseseră infectate și ele, iar 19 dintre copiii lor s-au născut cu sifilis”. S-a încercat chiar și realizarea unui film, bazat pe evenimente reale, pe declarațiile victimelor. A fost gândit ca o călătorie complicată a unui om prin durere fizică și psihică, prin suferință și dependență. O tentativă, în acest sens, ar fi “Tuskegee” al lui Tony Kaye. Mulți specialiști au fost de părere că singurul care păstrează cota, la acest tip de dramă umană, de azil, rămâne inegalabilul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. (net, wikipedia)

preluare de pe sursa:

http://blogosfera.piatza.net/cobai-uman-zbor-deasupra-unui-cuib-cu-sifilis/

Numai un atac terorist il poate salva pe Obama

Un fost consilier al preşedintelui Bill Clinton, Robert Shapiro, spune că singurul lucru care poate salva popularitatea din ce în ce mai redusă a lui Barack Obama este un atac terorist asemanator celor din Oklahoma City sau 9 / 11, momente de care au beneficiat cei aflati la putere.

Intr-un articol publicat in Financial Times despre administratia Obama aflata sub “criza credibilitatii” şi temerile Democraţilor că acestia ar putea pierde nu numai Casa Albă, dar şi Senatul, Robert Shapiro, spune ca în mod clar Obama se bazează pe o surpriză in luna octombrie, poate sub forma unui atac terorist, care ar duce la salvarea administratiei sale.

“Din perspectiva omului de rand, americanii nu mai cred in calitatile de lider ale preşedintelui Obama” a declarat Shapiro, adăugând “El trebuie să găsească o cale de acum şi pana in noiembrie pentru a demonstra că este un lider care poate gestiona evenimente de tipul 9 / 11 si nu stiu cum poate realiza acest lucru”.

Avertizarile lui Shapiro nu trebuiesc respinse cu uşurinţă.

 El a fost subsecretarul comerţului si economiei in administratia Clinton si a acţionat în calitate de consilier economic principal al acestuia în campania 1991-1992.

Shapiro este acum director al Iniţiativei pentru Globalizare NDN, o organizatie politica şi, de asemenea, de preşedinte al Climate Task Force.

Este un sustinator al globalizarii si a participat la numeroase reuniuni ale Grupului Bilderberg din ultimul deceniu.

Shapiro arata în mod clar despre necesitatea unui atac terorist care ii va oferi posibilitatea lui Obama să reunească în jurul sau populatia tarii, în numele luptei împotriva teroriştilor, asa cum a facut si preşedintele Bush în perioada de după 9 / 11 cand indicele lui de popularitate scazuse.

În mod similar, Bill Clinton a fost capabil să stinga o rebeliune anti-tradiţionala, la mijlocul anilor 1990, prin exploatarea atentatelor de la Oklahoma City, pentru a demoniza inamicii săi politici ca extremisti.

Numai prin exploatarea unui atac terorist, care sa fie pus pe seama radicalilor de dreapta, Obama poate spera să readuca increderea in administratia sa.

Dupa cum subliniaza Shapiro, atacurile teroriste, servesc oriunde in lume celor aflati la putere.

Moderatorul CNN, Rick Sanchez a recunoscut la emisiunea din această săptămână că atacurile mortale din Uganda in care au fost ucise 74 de persoane au fost “un ajutor” pentru a extinde războiul împotriva terorii în Africa.

In ultimii ani ai administratiei Bush, secretarul apararii Donald Rumsfeld, spunea ca razboiul impotriva terorismului poate fi sustinut numai cu ajutorul altor atacuri teroriste.

Locotenent-colonelul Doug Delaney, preşedinte al Colegiului Militar Regal din Kingston, Ontario, a declarat pentru Star Toronto în iulie 2007, “cheia consolidarii problemelor este un alt atac terorist, gen 9 / 11 sau ca atacurile cu bombă din metroul londonez”

Acelaşi sentiment a fost exprimat în mod explicit, într-o notă din 2005 a Partidului Republican, care isi dorea noi atacuri care ar putea “valida” războiul presedintelui împotriva terorismului şi sa “refacă imaginea sa ca lider al poporului american.”

În iunie 2007, preşedintele Partidului Republican din Arkansas, Dennis Milligan a spus că nu era nevoie de atatea atacuri teroriste pe teritoriul american pentru ca preşedintele Bush sa recastige increderea populatiei.

Având în vedere faptul că un atac terorist pe teritoriul SUA va servi numai la salvarea preşedinţiei lui Barack Obama, şi ca nu va face absolut nimic pentru a contribui la realizarea obiectivelor cu privire la asa zisa “lupta impotriva terorismului” in seama cui poate fi atribuit un astfel de atac terorist?

Fără îndoială, primii oameni care ar trebui suspectati ca vinovaţi sunt luptatorii civili ai lui Obama.



PRELUARE DE PE: http://piatza.net/numai-un-atac-terorist-il-poate-salva-pe-obama/

Misteriosul grup Bilderberg, din care fac parte MILIONARII planetei, l-a ales pe VIITORUL PREŞEDINTE AL SUA

Întâlnirea secretă Bilderberg, desfăşurată săptămâna trecută în Elveţia şi la care au participat unii dintre cei mai puternici oameni din lume, ar fi dus la alegerea CELUI CARE VA CONDUCE SUA după încheierea mandatului lui Barack Obama.

VEZI AICI CINE ESTE

Infowars.com scrie că întâlnirea secretă Bilderberg, desfăşurată săptămâna trecută în Elveţia şi la care au participat unii dintre cei mai puternici oameni din lume, ar fi dus la alegerea candidatului republican pentru preşedinţia SUA.

Astfel, guvernatorul de Texas, Rick Perry, ar fi cel care îl va înfrunta pe actualul preşedinte Barack Obama în scrutinul din 2012.

Sursa comentează că această decizie dovedeşte încă o dată cum “o întâlnire dubioasă, secretă şi nedemocratică între elitele globale” ţine adevăratele frâie ale puterii, în timp ce “americanii de rând sunt distraşi de noţiunea delirantă că alegerea lor din 2012 va fi liberă”.

Ziarul Guardian spune că Perry îşi va anunţa decizia “în curând” şi că guvernatorul este “mai aproape ca niciodată de intrarea în cursă”.

Infowars aminteşte că Perry a participat la întâlnirea Bilderberg din 2007, din Istanbul, iar prin acest lucru a încălcat “legea Logan” din SUA, care interzice “cetăţenilor neautorizaţi” să negocieze cu guvernele străine.

Sursa dă şi două exemple care susţin teoria conspiraţiei.

Bill Clinton era un guvernator de Arkansas cvasinecunoscut înainte să participe la întâlnirea Bilderberg şi să ajungă să candideze la prezidenţialele din anul următor.

Similar, Tony Blair a participat la o astfel de întâlnire secretă înainte să candideze pentru postul de prim-ministru al Marii Britanii, în 1997.

Agitaţia republicanilor şi atragerea influenţei Bilderberg nu sunt inutile.

Sondajele de până acum arată că, orice candidat ar înscrie în cursa pentru prezidenţiale, republicanii ar pierde, iar Barack Obama ar obţine al doilea mandat.

preluare de pe sursa: Fata nevazuta a lumii….

Clubul nemuritorilor – cum atingem viata fara de moarte?

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

La inceput a fost un basm frumos, pe care nu doar un singur popor il are in patrimoniul traditiilor sale culturale.

In varianta sa romaneasca se numeste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

Ca orice basm, el vorbeste mai degraba despre visari decat despre realitati.

Despre dorinte ascunse, provenite din neimpliniri, despre limite ale vietii pe care omul si le-ar fi vrut dintotdeauna extinse dincolo de “obisnuit”.

Despre iluzii si figurari mentale ale imposibilului ca posibil.

Prezenta motivului in creatia populara nu face decat sa-i ateste stravechimea.

In ciuda caracterului sau utopic, nemurirea este o obsesie a speciei umane.

Si nu doar la modul fictiunilor literare.

Alchimistii, care erau, in felul lor, savantii unei epoci prestiintifice, au inclus-o in cautarile si experientele proprii, alaturi de piatra filosofala.

In forme mai “decente” si mai rationale, ideea a patruns intrucatva si in medicina moderna, unde geriatria lupta tot cu limitele vietii, straduindu-se sa le impinga in timp pana la ultimele resurse biologice ale omului.

Speranta de viata – o chestiune discutabila

Cand vorbim despre aceste resurse, un termen uzual precum “speranta de viata” nu ne este de folos cata vreme il definim conform unei medii, pentru un grup social sau o epoca.

Limitele se testeaza in individ, nu in grupuri, si intotdeauna au existat persoane ajunse la varste exemplare indiferent de durata medie de viata din epoca lor.

Este ceea ce se intampla si astazi, cand centenarii devin obiect de curiozitate publica, iar secretul longevitatii lor este cautat ca un mesaj ravnit de toata lumea.

Pana nu demult, se admitea ca omul ar putea sa traiasca 130-140 de ani; ca motorul sau biologic i-ar permite sa functioneze pe o durata reprezentand, asadar, dublul celei pe care o stapaneste acum.

E adevarat: omul si-ar atinge aceasta limita maxima de viata in conditii mai degraba de laborator decat in cele de stres si chiar de mizerie in care se traieste azi cam peste tot.

Viata agitata, nesiguranta, tensiunea nervoasa acumulata din conflicte de tot felul, hrana de proasta calitate, aerul poluat si apa contaminata chimic ori bacteriologic, excesele legate de alcool si tutun, ignorarea unui regim corect de refacere fizica si psihica, toate acestea prejudiciaza in mod sistematic organismul, iar prin cumulare devin o piedica majora in atingerea varstei la care omul ar putea spera sa ajunga prin resursele sale genetice.

Traim intr-un mediu parca facut anume sa ne scurteze viata; in plus, exista nenumarate dovezi ca ne si complacem in el.

Schimbarea mediului si restructurarea propriilor obisnuinte presupun, bineinteles, preocupare continua si efort, dar ele reprezinta conditii esentiale pentru lansarea intr-o cursa lunga, in varianta optima a destinului individual.

Cursa aceasta, afirma gerontologii, e la indemana oricui.

Ramane de vazut cine are dorinta, vointa si puterea de a se antrena in ea, iesind din comoditati tentante si transformandu-si slabiciunile proprii in virtuti.

Prin tratamente de specialitate, medicina contribuie si ea, decisiv, la atingerea obiectivului amintit.

Cine sunt imortalistii?

Daca pana nu demult gerontologia, ramura a stiintelor medicale dedicata studiului imbatranirii, putea fi privita ca un domeniu de avangarda, astazi ea a ajuns, in mod surprinzator, sa fie considerata mult prea prudenta si conservatoare.

Viata omului nu are o limita maxima, afirma curentul imortalist, care isi face tot mai simtita prezenta in zona fierbinte a cercetarilor stiintifice de astazi.

Deschizatori de noi perspective asupra biologiei senescentei, inventatori cu brevete acceptate in domeniul unor ramuri aproape exotice ale tehnologiei, precum inteligenta artificiala si nanorobotica, savantii acestia refuza sa priveasca procesul imbatranirii ca pe un aspect implacabil al existentei, asumandu-si delicata misiune de a redesena tabloul genetic si, implicit, viitorul speciei noastre.

E ceva de-a dreptul ametitor in teoriile lor: omul poate trai oricat, organismul sau poate intra de nenumarate ori in “reparatii capitale”, in asa fel incat tineretea fara batranete si viata fara de moarte sa-i fie asigurata chiar fara multele si drasticele restrictii pretinse de adeptii caii naturale de prelungire a existentei umane.

Omul va trai din ce in ce mai mult intr-o avantajoasa, profitabila si chiar fericita simbioza cu tehnologiile de varf ale prezentului si viitorului.

Asemenea fraze seducatoare si, totodata, pline de promisiuni par preluate din repertoriul alchimistilor de odinioara.

Nici nu le-am trata altfel, daca autorii lor n-ar fi, totusi, niste distinse personalitati ale cercetarii contempo-rane, inventatori eminenti, cu merite recunoscute de juriile unor importante premii rezervate stiintelor si tehnologiilor actuale, oameni ale caror cariere stralucite se pun garantie pentru ideile si cuvintele lor.

Ray Kurzweil, de pilda, si-a vazut recunoscuta calitatea de inventator prin diploma de onoare acordata de Oficiul de Patente al Statelor Unite in anul 2002, prin Premiul Lemelson-MIT (in valoare de 500.000 USD), prin Medalia Nationala pentru Tehnologie, pe care insusi Bill Clinton, pe atunci presedinte al SUA, i-a inmanat-o in 1999, in cadrul unei ceremonii de la Casa Alba.

Este doctor honoris causa in cadrul a 12 universitati, iar lista recunoasterii sale internationale ar putea sa continue.

Inventiile sale cele mai spectaculoase sunt un dispozitiv care recunoaste textul scris si il sonorizeaza pentru orbi, un sintetizator de sunete capabil sa recreeze instrumentele orchestrale, precum si diverse alte produse tehnice din categoria inteligentei artificiale.

A scris o serie de carti cu titluri sugestive pentru asemenea preocupari insolite: Era Masinilor Inteligente,

Cand computerele depasesc inteligenta umana,

In preajma singularitatii: cand omul transcende biologia, iar impreuna cu Terry Grosmann a publicat incitantul volum Calatorie fantastica: traieste destul incat sa traiesti vesnic.

Nu este doar un teoretician, un rafinat al ideilor extravagante, ci si un practician redutabil, numeroasele sale companii ocupandu-se de exploatarea cu succes comercial a inventiilor proprii, toate menite sa sublinieze impactul tehnologiilor asupra societatii.

Sursa: Descopera-Terra