Celebra aventură din grădinile Versailles
În ziua de 10 august 1901, în faţa a două femei a apărut o zonă din grădina Versailles, aşa cum existase aceasta în 1789. Păşind în acea arie tăcută de grădină, femeile, au pătruns, de fapt, înapoi în timp. Cel puţin aceasta este mărturia lor.Femeile se numeau Charlotte E. A. Moberely şi Eleanor Jourdain. Ambele ocupau posturi importante în învăţământ. Ele veniseră la Versailles ca excursioniste. În timp ce mergeau de-a lungul aleilor şerpuitoare, scenariul a devenit ireal, ca de teatru. Ele s-au simţit ca şi cum ar fi intrat într-un straniu „cerc de influenţă”, unde au găsit o lume de umbre şi teamă.
Grădina din jurul lor nu mai avea aspectul celei din 1901, ci era grădina de pe vremea Mariei Antoaneta. Aceasta a fost grădina în care s-a petrecut deznodământul uneia dintre cele mai mari drame ale tuturor timpurilor când o bucată de oţel a ghilotinei a întâlnit gâtul alb al reginei.
Un timp, cele două femei au rătăcit în această scenă – care era corect plasată în spaţiu, dar „greşit” plasată în timp. Prin grădină se mişcau figuri ce aparţineau trecutului. Ele au văzut înaintea lor clădiri care existaseră într-adevăr în acele vremuri trecute şi au observat oameni care aparţinuseră acelor timpuri de mult apuse.
Apoi au mers mai departe şi, subit, au reintrat în lumea normală, unde timpul era în acord cu calendarul. Indubitabil, ambele femei au văzut aceeaşi scenă, mărturiile pe care le-au făcut au fost precise până la detaliu. Din fiecare amănunt reieşea foarte clar faptul că avuseseră o călătorie neobişnuită în trecut.
După acest incident, timp de 10 ani, femeile au căutat cu perseverenţă prin documentele de epocă, străduindu-se să identifice fiecare detaliu al acelei viziuni. Confirmările lor au fost păstrate cu grijă la biblioteca Bodleian din Oxford. Au verificat totul, poziţia copacilor şi a boscheţilor, îmbrăcămintea de epocă de la curte, sute de detalii minuţioase. După 10 ani, ele au considerat că verificaseră complet viziunea avută.
„Povestea cu stafii” de la Versailles, publicată în 1911 sub titlul „O aventură”, a făcut mari furori, cu toate că n-a existat nici un atac oficial din partea scepticilor timp de mulţi ani, probabil şi din cauza poziţiei sociale înalte a celor două martore.
În anul 1938, un englez, J.R. Sturge-Whiting, şi-a publicat lucrarea „The Mistery of Versailles” („Misterul Versailles-ului”), în care a declarat că această carte oferă „o soluţie completă” a enigmei. Dar, la acea dată, ambele doamne, Moberley şi Jourdain, erau decedate.
Sturge-Whiting făcuse o sumă de investigaţii şi credea în mod aberant că ar putea dovedi astfel faptul că misterul a fost pur şi simplu consecinţa unor observaţii eronate, a unei anumite stări sufleteşti, a unor farse jucate de memorie şi a unei aspiraţii incurabile pentru romantism.
În ultima ediţie a lucrării „O aventură”, d-na Edith Olier spunea, relativ la soluţia lui Sturge-Whiting pentru misterul de la Versailles: „impresia pe care ne-o transmite este că povestirea, în sine însăşi, cu mulţimea sa de evidenţe substanţiale, este încă şi astăzi la fel de vie şi de însufleţită, aşa cum a fost întotdeauna; criticile, pe de altă parte, sunt singurele moarte, lipsite de date concrete.”
Întâlnire cu aventura
Celebra scriitoare Irenne Kuhn relatează următoarea povestire în lucrarea sa „Întâlnire cu aventura”, apărută în anul 1938:
Se plimba fericită, fluierând, pe bulevardul Michigan, din Chicago, când, pe neaşteptate, scena din faţa ei a dispărut. Pentru o secundă, ea s-a văzut în faţa unui deal acoperit cu iarbă, deasupra căruia strălucea un soare blând de primăvară. Pe de la erau trei copaci cu o formă deosebită. A mai văzut şi un mic grilaj de fier iar în fundal se conturau pe cer norii de fum de la o fabrică. O limuzină neagră urca dealul, şi a putut distinge chipul neobişnuit de alb al unei femei. Ea observă de asemenea un loc unde fusese săpată în iarbă o groapă. În aceasta se afla aşezată o cutie mică.
Apoi, subit, ea văzut din nou doar bulevardul Michigan acoperit de zăpadă pe care o adusese viscolul din noaptea trecută.
Anul următor în luna mai, Irene Kuhn conducea o limuzină neagră, mergând spre un cimitir pe care nu îl mai văzuse niciodată, unde se afla cenuşa soţului său, care murise subit în China, cu o lună în urmă.
Deasupra sa strălucea soarele blând de primăvară, în faţă se afla un grilaj de fier ruginit, dealul înverzit, trei copaci cu forme neobişnuite. În zare se vedea o fabrică. Cutia cu rămăşiţele soţului a fost pusă într-o groapă – exact aşa cum văzuse ea în viziunea fulgerătoare pe care o avusese pe bulevardul înzăpezit Michigan din Chicago.
Naufragiul din somn
În cursul primăverii anului 1915, eminentul conferenţiar britanic I.B.S. Holburne revenea după un turneu de conferinţe pline de succes ţinute în diferite colţuri ale Statelor Unite. Îşi rezervase loc pe vasul Louisiana, un mare pachebot, vestit prin siguranţa şi rapiditatea sa.
Sculându-se foarte devreme, în dimineaţa de 7 mai 1915, Marion, soţia profesorului, care îl aştepta în Anglia, s-a aşezat într-un fotoliu din biblioteca lor, a adormit şi a început să viseze... Se găsea în mod straniu la bordul unui mare transatlantic aflat în pericol. Vasul se clătina ameninţător, iar echipajul se agita să pună bărcile pe apă. Oamenii treceau în toate direcţiile, dar fără panică, fără agitaţie. D-na Holburne, care stătea pe puntea superioară a vasului care naufragia, a cerut veşti despre soţul ei unui tânăr ofiţer care i-a ieşit în faţă. Ofiţerul i-a răspuns prompt că profesorul tocmai părăsise vaporul şi se afla la bordul unei bărci de salvare. Cu aceste cuvinte ea se regăsi brusc în confortul bibliotecii sale, cu ochii larg deschişi şi cu inima bătând puternic.
La micul dejun, în acea dimineaţă, ea le vorbi despre visul ei membrilor familiei. Cu toţii râseră de ea. „Este numai un coşmar fără importanţă”, îi spuseră ei.
Au trebuit să-şi schimbe părerea câteva zile mai târziu, când a fost transmisă vestea că Transatlanticul Louisiana a fost scufundat de un submarin german în largul coastelor Irlandei şi că se raporta moartea unui mare număr de persoane. Aflară mai târziu că profesorul Holburne ajutase multă lume să-şi pună vestele de salvare şi să urce în bărci, înainte de a primi ordin să părăsească la rândul său vasul.Profesorul a supravieţuit, iar când Marion l-a descris pe tânărul ofiţer pe care-l întrebase în vis despre soarta soţului său, acesta l-a recunoscut fără dificultate pe cel care i-a ordonat să urce în barca de salvare... exact cum ofiţerul îi spusese doamnei Holburne în timpul visului ei ciudat.
Acest articol reproduce un fragment din lucrarea Cartea misterelor de Gregorian Bivolaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu