Pe strada mea, intr-o curte, a crescut un brad. Il stiu de mai mult de treizeci de ani.
Ce brad frumos! Mandru, tintind tot mai sus, spre cer, atat de sobru, in verdele lui de cetina deasa. Cu unduiri si leganari atingea pamantul, cu crengile puternice de la poalele vesmantului sau de voievod, pastrand echilibrul trunchiului semet.
Ce brad frumos! Mandru, tintind tot mai sus, spre cer, atat de sobru, in verdele lui de cetina deasa. Cu unduiri si leganari atingea pamantul, cu crengile puternice de la poalele vesmantului sau de voievod, pastrand echilibrul trunchiului semet.
De la fereastra mea, vedeam peste drum un tablou minunat. In spatele unui gard obisnuit, bradul ocrotea casa vecinilor. Si sus, de varful bradului se prindeau ori soarele, ori norii care trageau trasura Domnului. Venisem de la spital. Diagnosticul - nici o indurare! Eram bolnava rau. Nu stiam de ce sa ma agat. Era prea multa suferinta pe capul meu. Mai mult zaceam in pat, cu ochii in tavan si asteptam hotararea finala. Si atunci am auzit pasarile cantand si mi-am amintit de brad. Ceva puternic, poate vointa mea si voia Domnului, m-au dus la fereastra. Se vedea bradul cu crestetul proiectat pe panza albastra a cerului. Pasarelele se dadeau in zeci de balansoare si cantau, cantau, pana noaptea tarziu. Bradul nu era niciodata singur. Concertele pasarilor, muzica bradului, au insemnat pentru mine un medicament pentru suflet.
Multe familii de vrabii isi aduceau puii sa se joace, sa se insoreasca sau sa se racoreasca, dupa cum era vremea, in ramurile lui. In brad nu urca nici un pradator si nu era nici o primejdie. Iar primavara era un vis!
Cantau mierlele! Transmiteau atata bucurie si drag de viata, din zori pana noaptea tarziu! Tril dupa tril, chemari de iubire pana la soare, pana la nori, pana la marginea altor lumi. Le raspundeau alte triluri, de aproape sau din departari necunoscute.
Bradul parea cazut din Rai, cu zburatoarele lui cantarete. Era mandru si princiar. Si ce frumoasa devenise viata mea, cu o asemenea minunata tovarasie! Nu mai eram singura!
Dar a venit si sfarsitul! Intr-o zi am auzit drujba - spaima padurilor, moartea copacilor, teroarea naturii! Instrumentul uciderii nemiloase a florei si faunei muntilor nostri ajunsese si la bradul cel singuratic dintr-o curte asa de linistita pana atunci. Dar drujba nu taia acum o padure. Nici macar nu venea Craciunul cu masacrul brazilor.
Drujba reteza numai ramurile cele mai mari ale bradului, ramurile lui de la poale, pentru a se vedea termopanul ferestrei dinspre strada al casei sau pentru a se vedea strada prin termopan. Brusc, bradul si-a pierdut semetia si voiosia. S-a rupt ceva inauntrul lui, in sufletul lui. O tristete, o durere crescuta dintr-o umilinta apasatoare se simteau in jurul bradului cel ciuntit. Ca la oameni, supararea ii imbolnavea inima. Si pasarile au disparut. S-a lasat o liniste de moarte pe strada mea. Nici un tril! Drujba le-a gonit si pe ele, iar fara pasari, bradul a inceput sa moara. Stralucirea verdelui se stinge. De s-ar intoarce vrabiutele, mierlele, turturelele! De i-ar mai face copacului ologit o clipa de bucurie... In podul inalt al unei case de langa brad au venit niste vrabii, dar nu se opresc macar o clipa pe ramurile copacului. Se tem. Au memoria gesturilor brutale facute de om. Ma doare singuratatea lui, singuratatea mea, singuratatea altor vecini de pe strada.
Cand ploua afara si burniteaza, bradul plange. Picaturile reci se scurg pe trunchiul golas. Departe de semenii lui, de padurile, muntii si izvoarele locurilor sale natale, bradul e pierdut in pustiul orasului care l-a mutilat. Va veni Craciunul si probabil va fi inlantuit de becuri si sclipici ca un clovn, acolo in spatele gardului. Dar el va fi tot singur, prins in beton si in paienjenisul retelelor de cablu, in praf si gunoaie, departe, departe de fratii lui. Sta singur pe o strada, altadata plina de glasuri de copii, plina de flori si pasarele, o strada moarta acum, cu batrani inchisi in casele lor. Nu ne mai deschide nimeni usa, nici sufletul.
Nu mai vedem nici cer, nici soare. Ce ne mai intereseaza un brad? Mai bine l-ar fi taiat si oferit gratis, de sarbatori.
Nu mai exista compasiune in lume, nu mai exista drag de flori si de pomi! Nu ni se mai citesc sentimente in ochi. Purtam cu totii ochelari cu termopane. Sa nu ne vada nimeni daca plangem.
Stie cineva cum pot fi aduse pasarile inapoi, intr-un brad singur si trist, dintr-o curte de oras? N-ar trebui sa studiem si psihologia plantelor cu sufletele agresate? Macar sa plangem, daca nu suntem in stare sa aparam natura.
LUCIA CONSTANTINESCU (81 ani) - str. Taninului nr. 21, Ploiesti, tel. 0244/52.75.09
preluare de pe sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu