Se afișează postările cu eticheta FED. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta FED. Afișați toate postările

30 octombrie 2011

Ce se ascunde în spatele crizei planetare ?



Coincidenţă sau nu, mai toate organismele financiare mondiale sunt conduse de evrei.

Dorinţa evreilor de a conduce finanţele lumii se poate regăsi în ambiţia de a conduce finanţele fiecărui popor în parte, ale fiecărei naţiuni sau ale fiecărui stat, astfel încât să se constituie într-o oligarhie dominantă, într-o aristocraţie a banului sau, mai nou, a tuturor valorilor mobile.

Este un fapt cunoscut că Banca Federală a Statelor Unite ale Americii, care are rolul de bancă de emisie a monedei naţionale, dolarul american, este formată din bănci evreieşti, precum Băncile Rothschild din Londra sau Paris.

Să fie oare atât de capabili aceşti fii ai lui Israel ca să îşi aroge
rolul de conducători mondiali?

Până acum se pare că da, pentru că în lipsa unei riposte ferme din partea celor care s-au aflat vremelnic la conducerea unor ţări puternice din punct de vedere economic, precum SUA, Germania sau Franţa, aceştia au reuşit, prin politici bine ticluite, să-şi strecoare oamenii, astfel încât să ajungă ei la putere.

Pentru acest lucru, serviciile lor specializate în jocuri operative merg pe cel puţin două linii, astfel încât, la final, să aibă câştig de cauză cu una din ele.

Iată numai un exemplu de acest gen, pe care îl oferă chiar Franţa la alegerile prezidenţiale din anul 2007.

În ianuarie, Uniunea pentru o Mişcare Populară (UMP) îl desemnează pe Nicolas Sarkozy, pe numele său adevărat Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsa, evreu după mamă, drept candidat oficial la alegerile prezidenţiale.

Mama sa este Andrée Sárközy, născută Mallah, fiica unui medic evreu sefard originar din Salonic.

În Partidul Socialist, în schimb, au loc lupte grele între franţuzoaica Ségolène Royal şi Dominique Strauss-Kahn.

Acesta din urmă s-a născut pe 25 aprilie 1949 din părinţi evrei – Gilbert Strauss-Kahn şi Jacqueline Fellus – în Neuilly-sur-Seine, o suburbie bogată a Parisului.

Aici, francezii din Partidul Socialist au fost foarte bine orientaţi şi au dejucat un plan care se configura în perspectiva alegerii noului şef al statului între doi evrei, numai că în final efortul acestora s-a dovedit neeficient.

Este foarte posibil ca victoria în alegerile prezidenţiale din Franţa să fi fost substanţial influenţată de evreii stabiliţi aici, pentru că aceştia, după cum se cunoaşte, răspund apelului serviciilor lor de informaţii oriunde s-ar afla pe mapamond.

În acest fel se explică şi de ce, la puţin timp după confirmarea sa ca preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy l-a propus chiar pe rivalul său politic Dominique Stauss-Kahn să preia conducerea uneia din cele mai importante instituţii ale Noii Ordini Mondiale, şi anume Fondul Monetar Internaţional, începând cu 1 noiembrie 2007.

Şi astfel este numit în funcţia de director un militant al Noii Ordini Mondiale, un propagandist al teoriilor Grupului Bilderberg de reformare a lumii financiare mondiale după regulile stabilite de ei. Se completează astfel, după caz, activitatea mondială a clanurilor evreieşti Rothschild şi Rockefeller, implicate în tutelarea organismelor mondialiste, precum Comisia Trilaterală şi Council on Foreign Relations (S.U.A.), precum şi în The Round Table.

România, din păcate, din cauza politicilor antinaţionale duse de actuala putere, în frunte cu Traian Băsescu, a căzut şi ea în capcana acestei oligarhii mondiale evreieşti, pierzându-şi astfel independenţa.

De pe vremea lui Cuza nu s-a mai întâmplat ca finanţele ţării să fie controlate aşa cum sunt controlate în prezent de oamenii marii finanţe mondiale.

În cazul Ţărilor Române, crearea unei bănci centrale sub controlul „fiilor lui Israel” a reprezentat o preocupare permanentă a organizaţiilor evreieşti.

Începând cu anul 1866, la Bucureşti, în urma actului de concesiune semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, s-a înfiinţat de către evreii englezi şi francezi Banca României.

Concesiunea era valabilă până în 1903, dar, din raţiuni de Stat, după cucerirea Independenţei, la 1877, românii au avut curajul să creeze o alternativă, prin înfiinţarea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării. Banca României, creată la 1866, conform concesiunii acordate de Cuza, avea în componenţa sa, ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Générale.

Aceştia ţineau sub control şi Banque Impériale Ottomane din Istanbul, motiv pentru care Banca României apărea ca afiliată (sau „filială”) a băncii de la Istanbul. Obţinerea Independenţei României la 1877 şi ieşirea de sub tutela Imperiului Otoman, constituirea sa ca stat modern s-au lovit de o acerbă opoziţie a Alianţei Israelite, organizaţie evreiască mondială cu sediul în Franţa.

Alianţa Israelită invoca la toate Marile Puteri abuzurile la care ar fi supuşi evreii de către români. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că tocmai un israelit francez, evreul Isaac Pereire, deţinea banca centrală a României, instituţie ce avea atribuţii de bancă de emisiune şi de scont, iar Independenţa României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de monedă românească, ceea ce s-a şi întâmplat, până la urmă, românii văzând cât de puţin le-au vrut binele evreii.

Chiar după câştigarea, cu jertfe grele, a Independenţei de către români, evreii şi-au folosit toată influenţa pentru a impune politicienilor noştri ideea că banca naţională, având prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie creată de instituţii financiare străine, iar capitalul său să rămână preponderent sau total străin.

„Un punct de vedere total opus, care a triumfat, aparţine oamenilor politici patrioţi şi constă în folosirea exclusivă a capitalului autohton, pentru evitarea controlului străin asupra pivotului întregii activităţi băneşti din ţară”, scrie Radu Negrea („Banul şi Puterea”, Bucureşti 1990, Ed. Humanitas).

Astfel, Parlamentul Român a votat, la 17 aprilie 1880, Legea privind „instituirea unei bănci de scont şi circulaţiune, sub denumirea de Banca Naţională a României, cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător”. Aceasta a fost o lovitură puternică dată israeliţilor lui Morgan.

Banca Naţională a României, deţinută de Stat (33%) şi de fruntaşii liberali (67%), a însemnat pasul emancipării financiare a ţării, al obţinerii de credite neîmpovărătoare pentru români. Ea mai există şi astăzi, având (încă!) un capital integral de Stat, şi ar trebui să mai fie (încă!) un simbol al suveranităţii naţionale. După 1989, însă, guvernator al Băncii Naţionale a României a fost, aproape fără întrerupere, Mugur Isărescu, un agent al mondialismului sionist.


Despre acesta s-a afirmat că are legătură cu comenzile ocultei financiare internaţionale. Mugur Isărescu ar fi fost recrutat de către Council on Foreign Relations (C.F.R.) în 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe când Isărescu se afla la post.

Conducerea C.F.R. (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) a recrutat destui specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene.

Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile C.F.R., a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale ca politică monetară şi împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul momentului, Theodor Stolojan, impus, de fapt, de oculta financiară, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială.

Pentru îndepărtarea eventualilor investitori necontrolaţi de C.F.R., în 1991, Th. Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York.

Un alt aspect demn de menţionat l-au constituit jocurile interbancare „permise şi încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România.

Faptul că el este singurul român membru al Comisiei Trilaterale, dar şi cea mai „longevivă” personalitate într-o funcţie importantă din România dovedeşte multe în acest sens. De altfel, el s-a şi pronunţat la sesiunea organizată de Academia Română, în 2009, despre actuala criză cu care se confuntă SUA, în sensul celor susţinute de stăpînii săi din America: „Există ceva ce va schimba definitiv lumea în această criză.”

Da, aşa este, ELITELE au creat, de mai bine de 200 de ani, crize majore de fiecare dată când doreau, pentru ca mai apoi să vină cu „soluţii” salvatoare. Şi de fiecare dată astfel de soluţii s-au dovedit a fi etape în crearea GUVERNULUI MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE.

Acum asistăm la faza finală a planului lor şi, prin urmare, şi megacriza de curând declanşată va fi cea mai mare din istoria omenirii, reprezentând un cumul de crize: economică, foamete, ample mişcări de stradă, războaie cumplite. Dacă se urmăreşte cu atenţie evoluţia economiei mondiale se va constata că are o singură direcţie, spre dezastru, iar soluţia oferită este GUVERNUL MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE.
Nivelul datoriei mondiale urmează să atingă 49.500 de miliarde de dolari până la sfârşitul acestui an, în creştere cu 45% faţă de anul 2007, fapt ce a marcat începutul crizei, estimează agenţia de evaluare financiară Moody’s Investors Service, citată de „Les Echos”.

Potrivit Moody’s, creşterea înregistrată de datoria mondială în acest an, de 15.300 de miliarde de dolari, este de 100 de ori mai mare decât planul Marshall, ajustat la inflaţie. Creşterea datoriei mondiale se explică prin planurile masive de relansare aplicate de guvernele din întreaga lume, pentru a depăşi criza financiară.

„Fără nicio surpriză, ţările din cadrul G7 au contribuit cu 78% la această creştere, bugetele lor fiind atinse cel mai grav de criza financiară”, a precizat Jaime Reusche, analist în cadrul Moody’s. Datoria mondială va reprezenta 80% din Produsul Intern Brut (PIB) mondial în 2010, faţă de 63% în 2008. SUA sunt ţara cu cea mai mare datorie externă, de 13.454 miliarde de dolari, adică 94,3% din PIB. Ţara cu cea mai mare datorie externă raportată la Produsul Intern Brut este, la ora actuală, Irlanda, cu o datorie de peste 12 ori mai mare decît PIB-ul, adică 2.386 de miliarde de dolari.

După ce au creat-o, au început să lanseze semnale de alarmă. Astfel, directorul general al Fondului Monetar Internaţional (FMI), Dominique Strauss-Kahn, a avertizat la Davos, pe 30 ianuarie 2009, că datoria publică va fi„una dintre cele mai mari probleme, poate cea mai mare din anii următori”. Acesta a reafirmat pe 23 martie 2009, la Geneva, că “dacă nu vor fi luate măsuri suplimentare, criza va duce milioane de oameni în sărăcie, riscînd tulburări sociale şi chiar război.”

Într-un interviu acordat ziarului „Financial Times”, un alt evreu, Lawrence Henry („Larry”) Summers, şeful National Economic Council al preşedintelui Barack Obama, a sugerat liderilor Planetei să pompeze mult mai mulţi bani publici în economie, în ceea ce zice el că ar fi un efort coordonat de ieşire din recesiune. Acesta este economist şi a fost Secretarul Trezoreriei şi economist şef la Banca Mondială între 1991-1993. Este membru al Council on Foreign Relations şi participant la întruniri ale Bilderberg Group.

Gaşca este întregită de Paul Volcker, evreu, numit de preşedintele Barack Obama în fruntea Economic Recovery Advisory Board, după ce acesta i-a fost consilier economic în campania electorală. El a afirmat că economia globală s-ar putea deterioara chiar mai rapid decât în cazul Marii Depresiuni din anii ‘30. Volcker a remarcat că producţia industrială la nivel mondial se află într-o scădere mai accelerată decât în SUA, care are, oricum, probleme grave. „Nu ţin minte nicio perioadă, poate nici măcar în timpul Marii Crize, în care economia scade într-un ritm atît de alert şi atît de uniform în lume”, a declarat Volcker.
Născut în 1927, Paul Adolph Volcker a fost Chairman of the Federal Reserve sub Jimmy Carter şi Ronald Reagan.

A mai fost Director of Financial al U.S., Department Treasury, unde a jucat un rol determinant pentru decizia de suspendare a gold convertibility în 1971, vicepreşedinte şi Director of Planning la Chase Manhattan Bank, preşedinte al Băncii de Investiţii J. Rothschild, Wolfensohn & Co. (James D.Wolfensohn va deveni mai târziu preşedinte al World Bank), Chairman of the Board of Trustees, al Group of Thirty.

L-a ajutat pe David Rockefeller la crearea în 1973 a Trilateral Commission, având o lungă asociere cu familia Rockefeller, inclusiv în calitate de membru al Trust Comitte al Rockefeller Group Inc.

Un alt evreu component de frunte al finanţei mondiale este Robert Zoellick, membru al Council on Foreign Relations şi Bohemian Grove, numit pe 1 iulie 2007 de către George W. Bush preşedinte al Băncii Mondiale, unde l-a înlocuit pe un alt evreu, Paul Wolfowitz. Într-un interviu acordat „Daily Mail”, fiind în concordanţă cu cei menţionaţi anterior, estimează că economia globală va suferi o contracţie de la 1% la 2% în acest an, nivel nemaiîntâlnit din 1930, adăugând că schimburile comerciale internaţionale vor înregistra la rândul lor o scădere dramatică.

Acest pronostic vine în completarea declaraţiei preşedintelui FMI, Dominique Strauss-Kahn, are susţinea că economia globală va înregistra prima sa contracţie după 60 de ani. „Prin urmare, acestea sunt timpuri grave şi periculoase”, a spus la final preşedintele Băncii Mondiale.

Participant la Bilderberg Group, Robert Zoellick a fost Deputy (Adjunct) Secretary of State, Senior International Advisor Goldman Sachs. Provenind dintr-o familie de evrei din Germania, a fost membru Phi Beta Kappa, reprezentantul personal al lui Bush-senior la G7 (1991, 1992), fost şef al Center for Strategic and International Studies, fost membru al German Marshall Fund, World Wildlife Fund, membru în Comisia Trilaterală.

A semnat în 1998, alături de Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Richard Pearl, Elliot Abrams, Zalmay Khalilzad, John R. Bolton, Richard Armitage şi Bill Kristol, documentul Project for the New American Century pentru înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.

Lista este continuată de Ben Shalom Bernanke, născut în 1953, evreu, preşedintele consiliului guvernatorilor, Federal Reserve, funcţie în care l-a succedat pe Alan Greenspan. În cadrul unei Conferinţe de Presă ţinută la Council on Foreign Relations, fiind în concordanţă cu colegii săi, a afirmat referitor la Marea Depresiune următoarele:

„Aveţi dreptate, noi am făcut-o”, adăugând că în prea multe ţări există prea multe reguli şi pentru a putea rezolva criza şi a evita o alta viitoare este nevoie de un set de reguli unitare. Personajul figurează a fi un specialist în crize, scriind inclusiv despre Great Depression.
Potrivit specialiştilor, cel mai tare dintre toţi este însă la ora actuală evreul George Sörös. În vârstă de 80 de ani, se afirmă că este principalul păpuşar al preşedintelui Barack Obama.

Potrivit „Wall Street Journal” (WSJ), acesta este unul dintre marii opozanţi ai monedei unice europene, împotriva acestuia mobilizându-se de câteva săptămâni întreaga Uniune Europeană, ambiţia sa şi a celorlalte fonduri care mizează pe căderea euro fiind să aducă paritatea euro-dolar la 1:1, faţă de 1:1,36, cât este în prezent.

Decizia de a ataca moneda unică europeană s-ar fi luat în cadrul unei cine de afaceri la sediul unei instituţii financiare din Manhattan. Tot potrivit aceloraşi ziarişti, după „lovitura” dată monedei euro de criza din Grecia, atacurile speculative adaugă presiuni suplimentare asupra monedei unice, care trebuie să facă faţă celei mai mari crize din istoria sa.

Atacul asupra euro nu vine oricând, ci vine, ca din întâmplare, la scurt timp după ce miliardarul american şi-a făcut publice opiniile sale cu privire la criza prin care trece spaţiul european, începînd cu Grecia. Sörös merge pe aceeaşi idee cu cei menţionaţi mai sus, din care rezultă că zona euro are o serie de lipsuri fundamentale: absenţa unor politici economice şi bugetare comune şi a unor mecanisme instituţionale de răspuns la criză.

Iată, de exemplu, ce a afirmat şi directorul FMI cu ocazia vizitei de acum câteve zile în România: liderii UE nu fac eforturi suficiente pentru introducerea unor măsuri de management şi rezolvare a viitoarelor crize financiare, fiind necesară o autoritate europeană de intervenţie pentru bănci.„UE face eforturi în domeniul reglementărilor trans-frontaliere şi de supraveghere, dar nu în aceeaşi măsură şi în cazul managementului crizelor şi al rezolvării acestora”, a declarat Strauss-Kahn. „Soluţiile actuale s-au dovedit nepotrivite, iar UE ar trebui să analizeze crearea unei autorităţi care să rezolve problema falimentului unei bănci, care poate avea impact asupra mai multor ţări”, a mai spus şeful FMI. Obiectivul unui astfel de sistem trebuie să fie eficienţa costului, minimizarea contagiunii, a daunelor colaterale asupra economiei, a pierderilor deponenţilor şi a costurilor bugetare, a arătat el.

„Pentru a fi solid, un astfel de sistem are nevoie de acces la finanţare şi de un mecanism de susţinere de la buget”, a adăugat Strauss-Kahn. Potrivit acestuia, liderii UE trebuie să ajungă la timp la un compromis referitor la propunerile de îmbunătăţire a reglementării şi supravegherii, astfel încât să prevină declanşarea unor crize. De altfel, Sörös este cunoscut pentru propunerile sale de „reformare” în economia mondială. Similar celor pentru spaţiul european, propunerile sale merg spre întărirea rolului FMI, cît mai multă reglementare şi cât mai strictă supraveghere centrală şi chiar „stabilizarea fluctuaţiilor de preţ ale mărfurilor”. Sunt de menţionat aici afirmaţiile de un cinism absolut, cu care a şocat opinia publică în 2009: „Actuala criză este punctul culminant al muncii mele de o viaţă” şi „Am parte de o criză foarte bună (excelentă)”, recunoscînd că a cîştigat 2,9 miliarde de dolari de la declanşarea recesiunii.„Este finalul unei ere. Cei care se aşteaptă să îşi reia afacerile ca până acum este clar că nu înţeleg ce se întâmplă”.
În februarie 2009 declara pentru Reuters: „Suntem martorii colapsului sistemului financiar şi nu e nici un semn că s-ar vedea capătul acestei crize”. Aşadar, observăm un model comun al acestor lovituri. Ele nu sunt luate într-un context de „junglă” a pieţei, unde animalul mai şiret şi mai puternic îl doboară pe cel mai slab.

Ele sunt luate după „pândirea” acelor decizii pe care vârfurile sistemului globalist financiar le iau, anticipându-se consecinţele induse în pieţe de aceste decizii. Cu alte cuvinte, ceea ce nu putem obţine în condiţii de libertate, adică certitudine şi predictibilitate a acţiunii umane, putem obţine în condiţii de coerciţie, deoarece este evident că în condiţii de libertate nu putem avea certitudinea viitorului, acesta depinzând în totalitate de acţiunile persoanelor, greu de prevăzut în mod normal.

Tocmai această imposibilitate a certitudinii, tocmai această imprevizibilitate – relativă – a acţiunii umane este pusă în discuţie de Sörös şi de susţinătorii structurilor globale de guvernare. Mai trebuie amintit şi că tot el este cel care, încă de la Forumul Economic de la Davos din ianuarie 1995, spunea: „Lumea are nevoie de o Nouă Ordine Mondială şi vă avertizez că urmează o perioadă de puternică dezordine în întreaga lume”. Sörös a făcut parte din boardul director al Council on Foreign Relations şi este afiliat în continuare acestei structuri de maximă influenţă asupra direcţiilor politicilor internaţionale.

Analizând aceste date şi informaţii, este incredibil cât tupeu au cei ce au băgat Planeta în criză şi nu se lasă pînă nu o afundă cu totul, cu un sigur scop: să aducă omenirea în pragul disperării, pentru ca mai apoi să vină cu „soluţia salvatoare”: Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale.



preluare de pe sursa: Descopera realitatea din spatele conspiratiei

3 octombrie 2011

Dictatura financiara

Dictatura financiara

 


„Vom vorbi acum succint despre programul nostru financiar pe care special l-am păstrat pentru sfârşit, ca fiind punctul cel mai greu care totodată este culminant şi hotărâtor al planurilor noastre de acaparare a puterii asupra întregului pământ. Crizele economice au fost şi vor fi deseori provocate cu abilitate chiar de noi cu scopul de a retrage (n.n. pentru noi) bani din circulaţie.” – Al XX-lea protocol secret francmasonic

Primul-ministru al Marii Britanii, preşedintele Franţei şi alţi înalţi oficiali internaţionali cer instaurarea unei dictaturi financiare pentru a rezolva actuala criză economică. De data aceasta, şi cei mai sceptici vor trebui să recunoască evidenţa: actuala criză financiară este folosită de cei care urmăresc să conducă această planetă, pentru a instaura Noua Ordine Mondială.

Soluţia de creare a unei autorităţi financiar-bancare unice, la care s-a ajuns chipurile după mai multe întâlniri ale liderilor mondiali, a fost de fapt decisă la întâlnirea Bilderberg din iunie 2008. Scenariul prin care s-a ajuns aici nu este nici pe departe unul nou: el a mai fost utilizat în 1815, în 1907, în 1929, în 1944 şi în 1971 sub acelaşi pretext: asigurarea stabilităţii şi creşterii economice. De fiecare dată a urmat însă o nouă criză, şi mai amplă, şi mai gravă, care a mărit tot mai mult puterea guvernului financiar din umbră.

9 iunie 2008 – Timothy Geithner, preşedintele Băncii Federale din New York, cere implementarea unui organism unic de control al băncilor de pe întreaga planetă

La întâlnirea Bilderberg de anul acesta au participat foarte multe persoane cheie din sistemul bancar şi financiar: Timothy Geithner (preşedintele Băncii Federale din New York), Ben Bernanke (preşedintele Federal Reserve), Henry Paulson (Secretarul Trezoreriei SUA), Jean-Claude Trichet (preşedintele Băncii Centrale Europene), Robert Zoellick (preşedintele Băncii Mondiale).

Unii autori care au avut curajul să facă dezvăluiri despre conspiraţia mondială au avertizat atunci (în iunie 2008) că scopul întâlnirii Bilderberg de anul acesta este discutarea modalităţii de implementare a guvernului unic mondial utilizând o criză financiară.

Nici nu se încheiase bine întâlnirea Bilderberg (desfăşurată la Washington între 5 şi 8 iunie 2008) că Timothy Geithner se plângea în Financial Times de gravele probleme

financiare create de actualul sistem. „Vina”, spunea el, „o poartă existenţa băncilor centrale, iar problema se va rezolva doar prin instaurarea unui unic organism, care să controleze întregul sistem bancar. Instituţiile care joacă un rol central pe pieţele monetare şi de capital, incluzând aici principalele bănci active la nivel global, dar şi băncile de investiţii, au nevoie să opereze sub tutela unui cadru unic, care să ofere o mai puternică supraveghere consolidată.

Pentru că principala sa responsabilitate este asigurarea stabilităţii întregului (!) sistem financiar, Federal Reserve va trebui să joace un rol central în stabilirea acestui cadru, colaborând strâns cu supervizorii din SUA şi alte ţări. Avem nevoie de o mai bună capacitate de a răspunde la crize.”

Sistemul băncilor centrale sau naţionale a fost însă creat tot de cei care acum vor (numai aparent) să îl distrugă (dar în realitate, vor să îl extindă). Prima din această serie a fost Federal Reserve din SUA. O bancă centrală are puterea de a emite bani pentru o întreagă naţiune şi, prin acest mecanism, controlează rata dobânzilor, rezervele de monedă şi stabileşte, retrăgând sau lansând bani lichizi pe piaţă, valoarea monedei naţionale. O bancă centrală poate da bani cu împrumut guvernului, însă evident că face aceasta în schimbul unei dobânzi.

Federal Reserve, ca bancă centrală a SUA, este singurul organism care poate produce dolari. Scriitorul Peter T. Whitte a avut curiozitatea să îl întrebe, într-un documentar difuzat de National Geographic, pe un înalt oficial al Federal Reserve, de unde vin dolarii. Iată ce a răspuns acesta „Păi, noi creăm dolarii. Sunt bani care nu au existat înainte.” „Există vreo limită la asta?” l-a întrebat Whitte. „Nu, niciuna, doar judecata sănătoasă şi conştiinţa celor din Federal Reserve.”

Atunci când dă cu împrumut dolarii produşi astfel, Federal Reserve cere o dobândă, care intră buzunarul celor care o conduc şi determină o creştere a cantităţii de bani pe care aceştia o pot apoi din nou împrumuta. E un cerc vicios fără sfârşit, iar la ora actuală nu există niciun alt mecanism mai ingenios şi mai diabolic de îmbogăţire.

În lăcomia şi inconştienţa lor, cei care l-au creat îşi doresc acum să îl extindă la nivel planetar. 25 septembrie – Jeffrey Garten, membru CRE, cere crearea Autorităţii Monetare Globale (Global Monetary Authority, GMA)

Jeffrey Garten, membru CRE (Consiliul Relaţiilor Externe, Council of Foreign Relations) a participat şi el la întâlnirea Bilderberg şi îşi aduce aportul la punerea în aplicare a celor decise de acest guvern mondial din umbră.

Într-un articol din Financial Times având ca titlu „Avem nevoie de o nouă Autoritate Monetară Globală” (We need a new Global Monetary Authority) anunţă că omenirea se confruntă cu o criză globală, care cere soluţii globale.

Iată ce scrie el în Financial Times: „Chiar dacă operaţiunea de pompare masivă de fonduri din partea statului are succes, ea va trebui să fie urmată de o soluţie pe termen lung: instaurarea unei Autorităţi Globale Monetare.

Washingtonul recunoaşte că această criză a devenit globală. Hank Paulson, secretarul Trezoriei americane solicită imperios naţiunilor lumii să îşi stabilească propriile programe de salvare.

Băncile centrale au început deja să realizeze acţiuni sincronizate de injectare de fonduri în pieţele de capital (n.n. la acel moment, ţările europene încă nu luaseră oficial această decizie, dar ordinul fusese deja dat şi liderii europeni se vor conforma conştiincioşi la scurtă vreme).

Aceasta ar trebui să ducă la un răspuns internaţional coerent, menit nu doar să stingă focarele create, ci şi să reconstruiască şi să menţină pieţele de capital pe termen lung.

Aparatul instituţional actual nu este capabil să facă previziuni. Sistemul financiar evoluează. FMI este nerelevant în această criză, iar G7 nu are nicio legitimitate într-o lume în care China, Brazilia şi alte ţări au devenit jucători importanţi.

Federal Reserve este mult prea solicitată ca să acţioneze ca o bancă centrală globală. Acest vid de autoritate este periculos pentru toată lumea. America depinde de intrările masive de capital străin (în valoare brută de 3 miliarde de dolari pe zi), iar acestea vor creşte în mod sigur în anii ce vor urma. Wall Street şi Washington nu vor fi capabile să facă faţă, fără o strânsă cooperare cu alte pieţe.

Pe lângă aceasta, dimensiunile internaţionale ale finanţelor sunt dincolo de orice imaginaţie. Activele globale au crescut de la 12.000 de miliarde de dolari în 1980 la aproape 200.000 de miliarde de dolari în 2007. O cantitate în continuă creştere din acest capital se află acum în Asia şi în zona Golfului, nu în SUA sau în Europa.

Toate aceste considerente indică necesitatea unei noi Autorităţi Monetare Globale (GMA). GMA va superviza la sânge activităţile autorităţilor naţionale, mai acerb decât FMI-ul şi va controla implementarea unor reglementări globale.

Va monitoriza riscurile globale şi va instaura un sistem de avertizare mai eficient.

Va acţiona ca o Curte de judecată a falimentelor pentru companiile globale de o anumită mărime.

Cele mai mari companii financiare globale vor trebui să se înregistreze la GMA şi vor fi obligate să se supună monitorizării acestuia. Dacă nu se vor conforma, vor fi trecute pe lista neagră. Aici vor fi incluse băncile, companiile comerciale, fondurile de protecţie împotriva riscurilor (hedge fonds), agenţiile de rating, dar şi fondurile naţionale de sănătate.

Comitetul de conducere al GMA va include bancheri din SUA, Marea Britanie, Uniunea Europeană, Japonia, China, Arabia Saudită şi Brazilia. Va fi finanţat prin contribuţii obligatorii de fiecare ţară care se va angaja la aceasta şi de prime de tip asigurare plătite de companiile financiare globale, publice sau private.”

Ceea ce Jeffrey Garten descrie în articolul său este de fapt o dictatură financiară globală. Şi nu este doar o teorie, ci un plan care începe să fie pus în aplicare.

13 octombrie – Gordon Brown, primul ministru al Marii Britanii cere „o nouă arhitectură financiară mondială pentru o eră globală”

„Uneori este nevoie de o criză, pentru ca oamenii să accepte, că ceea ce era de mult evident şi ar fi trebuit făcut încă de mulţi ani nu mai poate fi amânat acum,” spune Gordon Brown într-un discurs. „Trebuie să creăm o nouă arhitectură financiară internaţională pentru o eră globală. Trebuie să avem un nou sistem Bretton Woods, să construim o nouă arhitectură financiară internaţională pentru anii ce vor urma.”

Acordul Bretton Woods a fost adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic internaţional după al Doilea Război Mondial. El stabilea un sistem de management monetar, dictând regulile pentru schimburile comerciale şi financiare între ţările industrializate. Aşa au fost create Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială, ca organisme menite „să garanteze stabilitatea financiară şi creşterea economică la nivel internaţional” (adică exact acelaşi pretext care este servit şi astăzi).

„Fondatorii Bretton Woods au stabilit reguli pentru o lume în care circulaţia capitalului era limitată,” continuă Gordon Brown. „Noi trebuie să stabilim noi reguli, pentru o lume în care circulaţia capitalului este globală.”
În acelaşi discurs, Gordon Brown compară sarcina actualilor lideri mondiali cu acţiunile lui Winston Churchill (premierul Marii Britanii) şi ale lui Franklin Delano Roosevelt (preşedintele SUA) de la acea vreme. „Chiar şi în toiul bătăliei”, a spus el, „ei se gândeau tot la cadrul general care va fi necesar după război. Cooperarea internaţională este singura cale pentru ca în economia globală să nu se mai repete problemele pe care le-am văzut cu toţii în timpul actualei crize.”



15 octombrie – Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei cere un „guvern financiar mondial”

Nicolas Sarkozy este un alt personaj cheie în acest joc. Instaurat în fruntea Franţei cu sprijinul masoneriei şi al CIA-ului (este de notorietate faptul că în spatele său se află Alain Bauer, fost Mare Maestru al Marelui Orient al Franţei şi agent CIA), Sarkozy conduce acum grupul liderilor europeni. Deloc întâmplător, Franţa se află acum la preşedenţia Comisiei Europene, exact în perioada deznodământului actualei crize financiare.

Nici nu se putea om mai potrivit pentru a aduce ţările Europei la linia trasată de Bilderberg.

La ultima întâlnire care a avut loc pe 15 octombrie la Bruxelles cu liderii ţărilor membre UE, Nicolas Sarkozy a vorbit de un guvern financiar mondial: „propun ca, la finalul acestui Consiliu, să venim cu un mesaj unitar. În acest spirit am propus un summit internaţional până la finalul acestui an, de preferinţă la New York, acolo unde a început totul, pentru refondarea sistemului financiar internaţional.

Doresc ca, în ceea ce priveşte acest subiect, noi, europenii, să fim deplin uniţi. Criza actuală este criza prea-multului. Trebuie să refondăm sistemul, iar această refundamentare trebuie să fie globală. Nicio instituţie financiară nu trebuie să scape reglementării şi supravegherii.”

Sistemul nu trebuie refondat, ci trebuie pur şi simplu să se renunţe la el cu totul, întrucât s-a dovedit deja că este păgubos pentru omenire şi ineficient în a asigura mult râvnita stabilitate economică. Însă Sarkozy nu face decât să îşi joace rolul: el trebuie să determine toate ţările aflate sub tutela UE să se conformeze la linia trasată de Bilderberg.

„Suntem încrezători că lucrând împreună vom depăşi provocările actuale şi vom reinstaura stabilitatea economiilor noastre şi prosperitatea,” a fost primul mesaj al G8 la începutul lui octombrie 2008. Prin grija lui Sarkozy, şefii de stat şi de guvern din cele 27 de state membre ale UE au cântat pe 15 octombrie, fără să cârtească, acelaşi refren şi au subscris la ruşinoasa soluţie de a aloca miliarde de euro din banii statelor pe care îi conduc pentru a „salva” băncile (în realitate pentru a finanţa noul guvern financiar mondial).

Principalul consilier economic al preşedintelui Sarkozy, François Perol, a explicat presei că „pentru a răspunde crizei financiare, cea mai gravă de după cea din anii ’30, trebuie să lucrăm în trei direcţii. Acest nou Bretton Woods va implica în primul rând un sistem de reglementare financiară bazat pe controlul tuturor agenţilor financiari, a fondurilor de protecţie împotriva riscurilor (hedge fonds), a agenţiilor de rating şi a băncilor.” Acelaşi lucru îl spunea şi Jeffrey Garten.

Al doilea punct propus de Franţa (ţinând cont de cele de mai sus, este evident că Franţa nu face decât să reproducă papagaliceşte ideile trasate de Bilderberg) este „crearea unui guvern economic mondial, care să nu fie redus la G8, pentru că din acesta nu fac parte două dintre ţările cele mai populate din lume, China şi India, şi nici Brazilia, Mexic sau vreo ţară africană.” Până aici nicio noutate. Şi al treilea punct: „Instituirea unui sistem de cooperare monetară între marile state, pentru că unul dintre motivele actualei crize îl constituie dereglările monetare din anii ’90 şi de la începutul anilor 2000, care au determinat Statele Unite, China şi Europa, fiecare pentru sine, să elaboreze o politică diferită”.

Concluzia acestei mascarade? În urma summitului de la Bruxelles, liderii UE au făcut presiuni asupra Washington-ului pentru ca acesta să reformeze rapid şi în profunzime sistemul financiar actual. Iar Washington-ul a fost extrem de mulţumit să subscrie planului care fusese lansat chiar de el, ca instrument docil al Bilderberg.



Istoria se repetă sub acelaşi slogan: „Ordo ab chao” (la ordine prin haos)

Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât repetarea pas cu pas a unei vechi strategii, care a mai fost utilizată de câteva ori de-a lungul istoriei, cu aceleaşi consecinţe dezastruoase pentru omenire. De fiecare dată scenariul a fost identic: s-a creat o situaţie de criză, s-a oferit o soluţie, chipurile pentru a menţine stabilitatea şi apoi au fost implementate măsuri care au creat un şi mai mare control din partea aşa-zisei elite mondiale.

Conspiraţioniştii numesc această strategie „dialectica hegeliană a tezei-antitezei şi sintezei”. Masonii o numesc „Ordo ab chao” (la ordine prin haos sau mai bine spus la Noua Ordine Mondială prin haos). Au instaurat-o chiar ca deviză a celui mai înalt grad din Ritul Scoţian, gradul 33.

În 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocând o cădere a bursei din Londra. În acel moment, Europa era sătulă de război, iar viitorul întregului continent depindea de deznodământul bătăliei de la Waterloo. Dacă armata lui Napoleon ieşea victorioasă, Imperiul francez urma să deţină puterea asupra Europei.

Dacă, din contră, câştiga armata coaliţiei anglo-pruso-olandeze, condusă de ducele de Wellington, ajungea Anglia într-o poziţie de putere. Oricum Rothschild nu avea nimic de pierdut, întrucât finanţase ambele tabere.

După cum se ştie, bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat înfrângerea lui Napoleon.

Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic după războaiele napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care el a împrumutat naţiunilor Europei, îndatorându-le, au provenit dintr-o înşelăciune celebră. Utilizând reţeaua sa de spioni, Nathan Rothschild a aflat înaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei bătălii de la Waterloo.

Le-a transmis agenţilor săi de la bursă să vândă puternic acţiuni, lucru care i-a determinat pe ceilalţi să creadă că el ştie ceva şi că ducele de Wellington a pierdut bătălia de la Waterloo. Toată lumea a intrat în panică, grăbindu-se să scape de acţiunile britanice „fără valoare”, pentru a-şi salva măcar o parte din averi.

După câteva ore, bursa din Londra se prăbuşise total. Când a sosit ştirea oficială că Wellington câştigase de fapt bătălia de la Waterloo, era deja prea târziu. Rothschild cumpărase cea mai mare parte din piaţă pe o sumă de nimic.

În câteva secunde, acţiunile britanice au crescut peste valoarea lor iniţială şi iată cum peste noapte, averea deja fabuloasă a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de ori.

Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi împrumuturi (evident cu dobânzile de rigoare) ţărilor europene, atât de dornice să se refacă după lunga perioadă de război (finanţată tot de Rothschild) şi să ajungă la… stabilitate economică.

Tot stabilitatea economică a fost invocată şi pentru a justifica crearea Federal Reserve. Prima bancă supranaţională din lume a apărut în urma unei false crize financiare, declanşate de un alt membru al elitei, bancherul J. P. Morgan.

În 1907, J. P. Morgan a început să răspândească zvonul că băncile au dificultăţi şi nu vor mai putea face rambursări. Ca şi în exemplul anterior cu Nathan Rothschild, acest zvon a căpătat credibilitate pentru că venea de la o persoană despre care se presupunea că ştie ce spune.

S-a creat panică, toată lumea s-a înghesuit să îşi retragă depozitele din bănci, lucru ce a dus la falimente în lanţ (aproape 5400 de bănci au dispărut atunci).

Apoi Congresul american a demarat o anchetă pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi cum poate fi el evitat. Comisia însărcinată cu această misiune era condusă de senatorul Nelson Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar şi trezorier al lojii masonice din Rhode Island şi omul bancherilor (de altfel avea să devină membru al clanului Rockeffeler, fiica sa Abby Greene Aldrich căsătorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.).

Aldrich a propus ca soluţie „salvatoare” crearea unei Bănci Centrale care să vegheze pentru ca dezastrul din 1907 să nu se mai repete niciodată. Istoria a arătat că el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori.

În 1910, Federal Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani aşa cum era firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întâlniri secrete, organizate în casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island. Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich care l-a prezentat Congresului.

Iniţial nu a avut sorţi de izbândă, dar în 1913, când Woodrow Wilson a devenit preşedinte al SUA, a fost aprobat. În schimbul susţinerii financiare şi politice în alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns preşedinte, va aproba fără să clipească constituirea Federal Reserve.

Cu două zile înainte de Crăciun, când o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve Act a fost transformat în lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA.

După mulţi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: „Naţiunea americană este controlată de sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creşterea naţiunii şi toate activităţile noastre sunt în mâinile a doar câţiva oameni, care nu fac altceva decât să controleze şi să distrugă libertatea economică. Am ajuns să fim una din cele mai prost guvernate, cele mai complet controlate şi mai dominate guverne din lumea civilizată. Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei şi supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează.”

Senatorul Louis McFadden spunea în 1932 în Congresul american: „Prin constituirea Federal Reserve a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii internaţionali care acţionează împreună pentru a transforma lumea în sclavul lor. Federal Reserve a uzurpat guvernul. ”

Publicului i s-a spus atunci că Federal Reserve este soluţia ideală şi unică pentru a menţine stabilitatea economică. (Sună cunoscut, nu-i aşa?) Străzile şi ziarele erau pline de afişe în care americanilor li se arăta cum inflaţia, şomajul şi criza economică sunt de acum de domeniul trecutului, datorită apariţiei Federal Reserve.

A urmat însă marea criză economică din 1929 (The great depression), care a predat SUA cu totul în mâinile bancherilor. În 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili economia după al Doilea Război Mondial (o altă criză generată cu finanţarea aceloraşi bancheri).

Cu acest prilej au apărut alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar pe scară mai extinsă: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.


În 1971, Federal Reserve a oprit convertibilitatea dolarului în aur, producând o nouă criză pe piaţă, care a transformat dolarul american în principala monedă de schimb (mai ales pentru comerţul cu petrol) a planetei.

De fiecare dată s-a invocat nevoia de stabilitate economică.

Lista utilizării acestui scenariu este lungă şi se încheie (sperăm) cu actuala criză financiară, orchestrată de aceeaşi bancheri din umbră prin intermediul organizaţiilor lor: Federal Reserve, Banca Mondială, FMI şi băncile centrale (naţionale) ale celor mai mari puteri ale lumii.

Aplicând cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum panica necesară acceptării unei noi autorităţi financiare, unice la nivel mondial, conduse de acelaşi grup restrâns care vrea să domine întreaga planetă.


Guvernanţii din umbră construiesc Banca Unică Globală cu banii noştri

Contribuabil = termen generic (din seria consumator, cap de locuitor etc.) utilizat pentru a desemna fiinţa umană plătitoare de taxe şi impozite. Termenul se opune celui de franc-mason (franc=liber, utilizat de-a lungul istoriei pentru a-i desemna pe cei care erau scutiţi de taxe, impozite, dări).

Liderii celor mai bogate ţări ale lumii au anunţat de curând că unica rezolvare a crizei financiare actuale este să pompeze bani publici în instituţiile aflate în pericol de faliment. Banii publici sunt după cum se ştie, banii colectaţi de la contribuabili prin sistemul de impozite şi taxe, pentru a susţine instituţiile de stat, menite să le ofere cetăţenilor servicii publice şi să vegheze la respectarea intereselor lor.

Pe 14 octombrie, premierul britanic Gordon Brown a ţinut poporului englez un discurs atât de patetic şi hilar, pentru a justifica această ruşinoasă decizie, încât merită să fie reprodus:

„După cum ştiţi, Marea Britanie are o puternică tradiţie financiară. Am fost pionierii sistemului bancar de azi care este construit pe încredere. Nu este nevoie să spun nimănui de aici că sistemul nostru bancar joacă un rol central în tot ceea ce facem ca naţiune. Ştiţi mai bine decât oricine altcineva că băncile nu sunt doar entităţi economice, ele se împletesc intim chiar cu vieţile noastre, sunt vitale pentru cei ce vor să facă economii, pentru cei care au credite ipotecare, pentru afaceri şi pentru familii. Ceea ce spun acum nueste ceva abstract. Este vorba despre ceea ce vor discuta mamele şi taţii în seara aceasta, stând pe canapea în sufragerie, imediat ce copiii s-au dus la culcare. Pentru că dacă problemele din America îi fac pe oameni să se întrebe dacă mai pot obţine vreun credit ipotecar, ştim că trăim vremuri de excepţie. În astfel de vremuri, pieţele normale încetează să mai lucreze. Nu putem să îi lăsăm pe oameni fără apărare, pe cont propriu. Să lăsăm lucrurile la voia întâmplării ar fi o negare a responsabilităţii. Este exact unul dintre acele momente în care oamenii privesc spre guvernele lor pentru ca ele să le dea o direcţie. Şi după cum am spus acum câteva zile, noi nu vom fugi de responsabilitate.”

„Guvernul nostru unic şi absolut nu va uita atunci să pozeze cu multă abilitate în rolul său de părinte şi apărător,” spune cel de-al XX-lea protocol masonic. Ce au făcut deci aceşti apărători atât de vajnici ai intereselor cetăţenilor şi famililor? Au decis să aloce din fonduri publice miliarde de euro care ajung direct în buzunarele bancherilor internaţionali. Germania a aprobat deja 470 de miliarde de euro, Franţa vorbeşte de 300 de miliarde de euro, Anglia de 500 de miliarde de lire sterline (echivalentul a 636 miliarde de euro), SUA de 700 de miliarde de dolari.

Cel puţin, după întâlnirea G7, comunicatul de presă dat către poporul american nu a fost atât de ipocrit ca discursul premierului britanic Gordon Brown. Americanii au spus pe şleau că miliardele pompate în mega-corporaţiile financiare au ca scop „să redea încrederea în bănci pentru ca acestea să poată acorda în continuare împrumuturi populaţiei şi societăţilor comerciale”.

„Ne angajăm să continuăm să conlucrăm pentru a stabiliza pieţele financiare şi pentru a restabili fluxul de creditare, ca să fie susţinută creşterea economică mondială,” se arată în comunicatul Trezoreriei americane dat în numele G7. Tot mai mulţi analişti economici au dezvăluit însă că de fapt creşterea economică din ultimele decenii este o mare păcăleală. Realitatea este că atât indivizii, cât şi ţările sunt datori vânduţi băncilor internaţionale.

Auzind concluziile G7, americanii au fost în culmea fericirii că îşi vor putea plăti creditele pe care le au deja şi că pot face în continuare altele. Tristă imagine a stadiului în care au fost aduse fiinţele umane! Ce om cu capul pe umeri ar accepta să dea cuiva bani, dacă ar ştii că acela va utiliza banii săi pentru a-l împrumuta tot pe el, cerându-i în plus o grasă dobândă şi făcându-l dator pe viaţă?


Epilog

Este posibil ca toate aceste detalii financiare să-i obosească pe unii cititori. Din păcate, guvernul mondial ne-a obişnuit să lăsăm chestiunile economice şi financiare, atât de complicate, pe seama „experţilor” (care sunt instruiţi să gândească şi să acţioneze numai în interesul „elitei” mondiale, fiind nişte instrumente ale guvernului din umbră).

Pentru cei pe care detaliile îi ostenesc (mai ales pentru a-i convinge de importanţa acestora) vă oferim următoarea povestioară cu tâlc (culeasă de pe Internet), care rezumă pe înţelesul tuturor ce este în neregulă cu actuala criză financiară, cum a fost ea creată de guvernul din umbră şi cum singurii care au de pierdut de pe urma ei nu sunt nici instituţiile financiare aflate în aşa-zis faliment, nici Banca Mondială, nici preşedinţii şi miniştrii care fac jocurile lor, ci fiecare dintre noi.

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor însoţit de secretarul lui. A bătut la prima poartă întâlnită în cale şi i-a spus proprietarului: „Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe (verzi!). Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede la balta din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului şi a încasat cei 10 euro. Apoi le-a povestit vecinilor ce afacere bună a făcut el. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: „Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro.”

Ţăranii, bucuroşi nevoie mare, au dat fuga la baltă, au cules câte broscuţe au putut şi i le-au predat investitorului, primind fiecare câte 20 de euro pe bucată. După alte câteva zile, acesta s-a întors acasă la el şi l-a lăsat pe secretarul său să mai adune broscuţe încă două săptămâni.

Înainte de a pleca, le-a spus: „Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent la mine acasă ca să mă ocup de afaceri. Vă promit însă că la întoarcere, am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata.” Şi a plecat, în uralele sătenilor.

A doua zi, secretarul investitorului i-a adunat pe sătenii şi le-a ţinut următorul discurs: „Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 pe euro de broscuţă. Daca vreţi, eu vă pot vinde înapoi broscuţele pe care mi le-aţi dat, pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60 şi veţi câştiga astfel câte 25 de euro. Profitul vostru va fi frumuşel şi fără niciun efort. Ce spuneţi?”

Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei curând. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat care pe unde a putut şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Secretarul investitorului a luat banii şi s-a făcut nevăzut. Iar sătenii au rămas cu broscuţele, cu banii daţi şi cu datorii la creditori.


preluare de pe sursa: http://piatza.net/dictatura-financiara/

26 septembrie 2011

Un om informat este un om puternic

Un om informat este un om puternic
Toata lumea se afla la acest moment, intr-o criza diabolic orchestrata de inalta elita mondiala, in special, familiile Rotschild si Rockefeller, cu scopul de a spolia toate popoarele lumii de bogatiile pe care le au si de a-si indeplini visul secular, acela de a conduce, pe fata, nu din umbra ca pina acum,intreaga planeta.

Aflindu-se pe ultima suta de metri, elitele au conceput aceasta criza, adica lovitura finala, acum 16 ani, prin conceperea bulei imobiliare din Statele Unite (Fannie si Freddy) si mai ales a bulei derivativelor. Au reusit prin coruptie si prin folosirea mass-mediei, care e 100% in mana lor, ca guvernele sa inchida ochii la escrocheriile unor escroci mai mici sau mai mari, gen Maddoff, sau la devalizarea a 125 Miliarde de dolari in Iraq, etc. Astfel ca la momentul pertinent, au denunutat chiar ei, escrocheriile ce se desfasurau, amplificind efectele prin presa si televiziune, declansind astfel criza.

Criza au declansat-o cu scopul distrugerii tuturor sistemelor bancare ale statelor lumii, bazindu-se pe cea mai mare escrocherie si bataie de joc: bailloutul bancilor falimentare in SUA si UK; sa se dea din banii contribuabilor fonduri bancilor, fara nici un control din partea statului, fara sa le ceara actiuni in schimb, sau sa li le impuna conditii in favoarea cetatenilor. De altfel, primind acesti bani fara nici un control sau sistem de a fi verificati, bancherii imediat si-au permis sa-si acorde niste bonusuri nesimtite, dupa ce ca tot ei au adus bancile in pragul colapsului.

Semnarea acestui baillout de 780 mld dolari, a fost posibil prin fortarea politicienilor sa semneze un document de 1600 pagini, numit Stimulus Bill, fara nici o prezentare prealabila a continutului, ci doar cu o ora inainte de semnare. Politicienilor li s-a spus ca daca nu semneaza, guvernul va declansa legea martiala.

Justificarea semnarii acestui act a fost, pasamite, sa ajute economia americana (indirect, cea globala ce ar fi fost afectata de caderea firmelor de asigurari), prin crearea de noi locuri de munca si prin impulsionarea sistemului economic. De fapt banii au ajuns cca 80% la banci si nu s-au creat locuri de munca. Restul au fost canalizati spre diverse firme prietene a celor din sistem.

Ce este socant e, ca nici pana astazi, Banca Rezervei Federale, nu vrea sa spuna unde s-au dus, la ce banci, cele 2,2 trilioane de dolari din banii contribuabililor.

Banca Mondiala, pentru cine nu stie, este organic legata de Banca Rezervei Federale a SUA, care este o banca strict privata, nu se afla sub controlul guvernului SUA si unde actionari sunt familia Rotschild 80% si Rockefeller, 20%. De asemenea FMI este un organ foarte eficient al acestor elite.

Ca sa nu mai existe nici un dubiu, ca actuala stare este cauzate de conspiratie, Banca Rezervei Federala a stopat din 23 Martie 2006, publicarea cantitatii totale de dolari in circulatie, pentru a se pregati pentru ceea ce va urma. Astfel se tiparesc bani fara acoperire, in nestire si nu se stie exact valoarea inflatiei.

Comisia de verificare a bursei americane, SEC, a fost informata acum 10 ani, ca escrocul Madoff desfasoara un joc piramidal tip schema Ponzi (Caritas), dar nu au luat nici o masura sa investigheze. De altfel, in ultimul film, The Obama Deception (Inselaciunea lui Obama), patriotul si luptatorul american impotriva Noii Ordini Mondiale, Alex Jones, ilustreaza foarte sugestiv ce s-a intimplat in lume in ultima vreme.

Cu banii furati de la oameni, elitele si-au permis sa ruineze piata petrolului. De ce? Ne-a spus Soros de ce: Pentru ca mai exista tari rebele, cum e Iran, Rusia sau Venezuela care nu vor sa joace cum le cinta Noua Ordine Mondiala. Si chiar el, spune cu satisfactie, ca Chavez nu poate finanta o revolutie bolivara cu 40$/baril si ca lui Ahmadinejad nu-i da mai mult de un an ca presedinte.

Cu banii furati, elitele mentin pretul scazut la aur, si il cumpara in cantitati industriale. Intre timp se tiparesc cantitati necontrolate de bancnote care vor prabusi in viitorul apropiat moneda SUA.

Elitele cumpara cele mai valoroase proprietati, firme si bunuri pe nimica toata. Cu o parte din acesti bani furati, isi angajeaza armate private, deoarece se asteapta ca in momentul cind oamenii vor afla de marea tradare, sa protesteze cu violenta. In SUA platesc firma Blackwater, actual Xe (ce a actionat in Iraq), iar in Europa este constituita o armata NATO secreta, de elita.


Armatele secrete ale NATO. Operatiunea Gladio si terorismul in Europa de Vest

De asemenea ei isi construiesc bunkere subterane, (20 mld dolari per bucata), unde se pregatesc sa se retraga in caz ca nu mai pot controla masele dezlantuite. In aceste bunkere stocheaza provizii pe termen indelungat, cumparate tot din banii oamenilor.

Pentru eventualitatea unei razmerite extinse, ei si-au pregatit intr-un bunker unde au stocat toate tipurile de semintele de pe pamint, in Svalbard Norvegia, ca sa fie asigurati, ca dupa ce vor declansa la suprafata arme nucleare neutronice de mica putere, care distrug oamenii si viata, dar care lasa neatinse cladirile si infrastructura, vor putea sa recreeze pe pamant plantele.

Aceste micro-nukes sint arme nucleare de putere foarte mica, cu timp de injumatatire foarte scurt, cum s-au folosit si in Bali.

Unul din scopurile lor declarate este ca sa reduca populatia Terei la un minim de 500 milioane, usor controlabili, declaratie cioplita in 8 limbi pe Pietrele ghid din Georgia, SUA.

Produc arme biologice ingrozitoare, pe care le vor prezenta ca aparute ca rezistenta la antibiotice, dar de fapt obtinute prin militarizarea si modificarea genetica, in laboratoare, a unor stafilococi, printre care necrosis fasciis si stafilococul pyogenes, precum si variante super rezistente al stafilococului aureus. Ele vor aparea in lume ca o ciudatenie la inceput, insa fac ca antraxul sau ciuma bubonica sa para ca o plimbare prin parc.

Au introdus in toate produsele alimentare, in sucurile racoritoare, batoanele energetice, etc. sirop de porumb, HFCS (High Fructose Corn Syrup) care prin tehnica de fabricatie contine doze mari de mercur, care produce diabet si alte afectiuni grave.

SUA au amenintat India, dupa ce aceasta a interzis comercializarea Coca Cola si Pepsi Cola, datorita concentratiei mult peste limita admisa de pesticide.

Toate medicamentele care se prescriu, de fapt trateaza efectele si nu cauzele bolii. Aceasta permite mentinerea oamenilor bolnavi in continuare si beneficii de zeci de miliarde, pentru firmele de farmaceutice.

Ca sa ne omoare si mai eficient au votat in Europa si SUA, Codex Alimentarius, prin care vor sa priveze oamenii de vitamine, aminoacizi esentiali, sa introduca numai hrana modificata genetic (GMO). Adica de exemplu, vor sa declare vitamina C, medicament cu distributie controlata, ca si heroina, pe care sa o poti lua numai pe reteta.

Tot pentru reducerea numarului de familii, si deci a copiilor, se voteaza in toata lumea, legi care dau drepturi excesive femeilor si copiilor, cum este acum si in Romania, care de fapt vor descuraja oamenii sa-si mai intemeieze familii si sa apeleze la servicii platite. In acest fel, statul poate incasa impozit pe prostitutie si e sigur ca nu se mai nasc atatia copii, exact cum s-a trasat calea de catre scoala eugenica britanica, la inceputul secolului, prin Bertrand Rusell. Prin aceste legi, vor face ca oamenii sa fie si mai insingurati, deci mai expusi la manipularea psihologica. Sa nu uitam ca miscarea feminista, nu a avut decit scopul ca femeile sa mearga si ele la servici, si sa creasca masa persoanelor impozitate, concomitent cu scaderea numarului de copii

De asemenea, elitele vor sa chip-eze toti oamenii, cu scopul de a-i controla complet. Si la noi, doresc introducerea peste noapte a buletinelor, permiselor auto si pasapoartelor cu Chip, sub motivul ca asa e modern, dar de fapt e etapa pregatitoare pentru implantarea Chip-ului RFID, in mana (RFID=Radio Frequency Identifying Document).

Astfel au timp sa realizeze reteaua utilizata la citirea chip-urilor, de la distanta si creaza o obisnuinta in a accepta aceste chipuri. Chip-urile au o mica baterie de litiu, care doar la o mica fisura, se scurge in fluxul sanguin. Acest litiu e o otrava puternica, care produce moartea in niste chinuri groaznice.

Deoarece, schimbul liber de informatii intre oameni, pe internet, este foarte deranjant pentru aceste elite, care fac eforturi enorme sa blocheze orice informatii in mass media controlata de ei, au inceput sa ia masuri de a desfiinta forma actuala de internet. Astfel ei preconizeaza implemetarea accesului pe baza biometrica la furnizor si siteurile vor trebui aprobate . Acestea au fost deja implementate si testate in China, unde functioneaza perfect. Vor incepe de la interzicerea site-urilor pentru adulti, de jocuri si in final vor interzice site-urile deranjante.

De altfel, politicienii corupti din Romania, au si votat pe ascuns, in perioada summitului NATO la Bucuresti, ascultarea telefonului, interceptarea mailului si inregistrarea siteurilor pe care navigam. Deci impreuna cu chip-area, se doreste un control absolut, a tot ceea ce facem, unde ne aflam, cati bani avem, ce cumparam, ce mincam, la ce filme ne uitam, ce ziare citim.

Si daca noi ne razvratim, vor da comanda de blocare a Chip-ului. Din acel moment, omul inceteaza sa mai existe social. Acesta e genul de control pe care il doresc.

De altfel scopul final al crizei, va fi ca dupa distrugerea completa a economiilor si sistemelor bancare, oamenii sa fie atat de ingroziti si de terifiati de lipsuri de tot felul, incat vor cere guvernelor sa faca ceva. Atunci, elitele, care asta de fapt si asteptau, vor aduce in prim plan, Banca Mondiala, cu o singura moneda, virtuala, care va fi introdusa electronic pe chip-ul din mana.

preluare de pe sursa: http://piatza.net/un-om-informat-este-un-om-puternic/

20 septembrie 2011

Taxarea Imperiala

Taxarea Imperiala

O natiune-stat isi taxeaza proprii cetateni, in timp ce un imperiu, taxeaza alte natiuni-state. Istoria imperiilor, de la cel Grec si cel Roman si pina la cel Otoman si cel Britanic, ne invata ca fundatia economica a oricarui imperiu este taxarea altor natiuni si a subiectilor acestora. Abilitatea imperiala de a taxa a fost bazata intotdeauna pe o economie mai buna si mai puternica, si ca o consecinta, o armata mai buna si mai puternica care, prin mijloace pasnice sau militare, enforseaza taxa.

O parte din aceste taxe e folosita pentru a imbunatati standardul de viata al membrilor imperiului iar cealalta parte e folosita pentru a imbunatati dominatia militara care face posibila colectarea acelor taxe.

Istoric, taxarea statelor-subiect s-a facut in diverse forme, de obicei aur si argint, acolo unde acestea erau considerate bani, dar de asemeni sclavi, soldati, recolte, septel, sau alte resurse agricole sau naturale, orice bunuri economice solicita imperiul si puteau fi furnizate de catre natiunile-subiect. Istoric, taxarea a fost intotdeauna directa: natiunile subiect predau pur si simplu banii (aur/argint) sau bunurile economice, in mod direct, imperiului.

Pentru prima data in istorie, in secolul douazeci, America a obtinut puterea de a taxa lumea in mod indirect – nu prin enforsarea unor sisteme de plata a taxelor la fel ca imperiile precedente, ci prin distributia propriei sale monede, dolarul american, celorlalte natiuni, in schimbul bunurilor, cu intentia de a devaloriza in timp acesti dolari si a-i rascumpara inapoi mai tirziu cu mult mai putine bunuri economice. Diferenta intre valoarea dolarului in momentul tranzactiei initiale si valoarea dolarului devalorizat din momentul rascumpararii sale este taxa imperiala americana. Iata cum s-a intimplat.

Devreme in secolul 20, economia americana incepea sa domine economia mondiala. La acea vreme dolarul american era legat de aur, astfel incit valoarea sa nu putea nici sa creasca nici sa descreasca pentru ca era mereu convertibil intr-o aceeasi cantitate, fixa, de aur. Marea Depresiune si inflatia care a precedat-o din 1921 pina in 1929 a marit substantial cantitatea de bani de hartie aflata in circulatie, fara o crestere proportionala a rezervelor de aur.

Asta a facut convertibilitatea in aur a dolarului sa devina imposibila. In consecinta, Presedintele Franklin Delano Roosevelt a decuplat dolarul de aur in 1932. Pina in acest punct America dominase economia mondiala, dar din punct de vedere economic, nu era tehnic un imperiu. Valoarea fixa a dolarului in aur nu permitea americanilor sa extraga beneficii economice de la alte tari furnizindu-le dolari convertibili in aur.
Economic, Imperiul American s-a nascut odata cu ratificarea sistemului Bretton Woods in 1945.

Dolarul a fost facut doar partial convertibil in aur – convertibilitatea in aur era disponibila doar guvernelor straine, dar nu si institutiilor private. Acesta este momentul cind dolarul american a fost stabilit ca moneda de rezerva internationala. Asta era posibil pentru ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial America furnizase aliatilor sai hrana si echipament militar, acceptind plata in aur, si acumulind astfel o portiune semnificativa din rezervele de aur mondiale.

Un imperiu economic nu ar fi fost posibil daca dolarul ar fi ramas complet convertibil in aur, cantitatea de dolari raminind limitata de disponibilitatea aurului, si astfel rascumpararea dolarului facindu-se la valoarea stabilita anterior. Concret insa, cantitatea de dolari a fost crescuta mult peste cantitatea de aur disponibila, iar acesti dolari au fost distribuiti strainilor in schimbul bunurilor acestora. Nu exista nici o intentie de a rascumpara acesti dolari la aceeasi valoare – cantitatea de aur era insuficienta, iar cantitatea de dolari crestea permanent, astfel incit dolarii respectivi se depreciau constant.

Deprecierea constanta a rezervelor de dolari detinute de straini datorita deficitelor comerciale americane este echivalentul unei taxe – o taxare prin inflatie.

Cind in 1971 strainii si-au cerut plata dolarilor in aur, guvernul american a fost pus in imposibilitate de plata. Denumirea “oficiala” a acestei imposibilitati de plata este “ruperea legaturii aur-dolar” sau “suspendarea convertibilitatii dolarului in aur”, dar interpretarea corecta este ca guvernul a dat faliment, asa cum orice banca comerciala este declarata falimentara atunci cind nu-si poate plati datoriile.

Totusi, facind asta, America s-a declarat pe sine un imperiu. Extrasese cantitati enorme de bunuri de la restul lumii, fara a avea vreo intentie sau abilitate de a returna acele bunuri. Restul lumii a fost efectiv taxata, si nu putea face nimic in privinta asta: nu putea forta America in faliment pentru a-i pune sechestru pe posesiunile sale in aur si alte bunuri, si nici nu putea sa isi insuseasca aceste bunuri declarind razboi si cistigindu-l. Esentialmente, America a impus lumii o taxa prin inflatie si a colectat impozit imperial.

Din acel moment, pentru a sustine Imperiul American si a continua sa taxeze restul lumii via inflatie, Statele Unite au decis sa forteze acceptarea dolarului care se deprecia continuu in schimbul unor bunuri economice, si sa faca lumea sa pastreze rezerve mereu crescinde din acesti dolari, chiar in timp ce ei se depreciau.

Trebuia sa dea lumii un motiv economic pentru a acumula acesti dolari, si acest motiv a fost petrolul.

In 1971, cind a devenit clar pentru toata lumea ca guvernul U.S. nu e capabil sa-si rascumpere dolarii cu aur, el a clocit un aranjament alternativ pentru a tine lumea ostatica dolarului ei fictiv. A incheiat o intelegere ferma in 1972-73 cu Arabia Saudita – va suporta puterea Casei de Saud cu conditia ca acestia sa accepte doar dolari in schimbul petrolului lor. Impunindu-si dolarul ca unica moneda pentru liderul OPEC, dolarul a fost practic impus tuturor membrilor OPEC. Pentru ca intreaga lume trebue sa cumpere petrol de la tarile arabe, are astfel un motiv de a-si face rezerve de dolari. Si deoarece, nevoia de petrol a lumii e in crestere iar pretul petrolului e de asemeni in continua crestere, cererea de dolari de pe piata nu poate decit sa creasca la rindul ei. Dolarii nu mai puetau fi schimbati pe aur, dar acum puteau fi schimbati pe petrol.

Esenta economica a acestei intelegeri este ca dolarul era acum suportat de petrol. Cit timp situatia ramine asa, lumea trebuie sa acumuleze cantitati mereu crescinde de dolari, pentru ca acesti dolari sint necesari pentru a cumpara petrol. Cit timp dolarul este singura moneda acceptata ca plata pentru petrol, dominatia sa este asigurata, iar Imperiul American poate continua taxarea restului lumii. Daca, dintr-un motiv oarecare, dolarul si-ar pierde convertibilitatea in petrol, Imperiul American ar inceta sa existe, pentru ca n-ar mai fi capabil sa taxeze o lume independenta de nevoia de a acumula dolari.

Astfel, supravietuirea imperiului dicteaza ca petrolul sa fie vandabil doar in dolari. De asemeni, implica ca restul statelor detinatoare de rezerve de petrol nu sint nici unul suficient de puternice, nici economic si nici militar, pentru a accepta plata pentru petrolul lor in altceva decit dolari. Daca cineva accepta plata in alta moneda, el trebuie convins, fie prin mijloace politice, fie militare, sa se razgindeasca.

Omul care a inceput sa ceara plata pentru petrolul sau in Euro, a fost Saddam Hussein, la sfirsitul anilor 2000. La inceput, cererea sa a fost intimpinata cu dispret, apoi neglijata, dar pe masura ce devenea clar ca era extrem de serios, si si-a convertit chiar si rezerva Iraqiana de 10 miliarde de dolari, de la Banca Mondiala, in Euro, au inceput sa se exercite presiuni politice pentru a-l ajuta sa-si schimbe parerea. Alte tari, ca Iranul, incepeau sa accepte de asemeni plata pentru petrol in alte monede, cele mai notabile fiind Euro si Yen.

Pericolul pentru dolar era clar si prezent, si se impuneau actiuni punitive. Razboiul lui Bush cu Iraqul nu a avut nimic de-a face cu vreo arma de distrugere in masa, cu apararea drepturilor omului, cu raspindirea democratiei sau macar cu capturarea cimpurilor petroliere. A fost despre apararea dolarului, adica a Imperiului American. A fost despre darea unui exemplu pe care oricine care cere plata in alte monede decit dolari pentru petrol, sa-l tina bine minte.

Multi l-au criticat pe Bush pentru regizarea razboiului din Iraq cu scopul capturarii cimpurilor petroliere. Acesti critici nu pot explica de ce avea Bush nevoie de acele cimpuri – putea sa tipareasca pur si simplu dolari, gratis, si cu ei sa cumpere petrolul, cum a facut-o intotdeauna. Trebuie sa fi avut un alt motiv ca sa invadeze Iraqul.

Istoria ne invata ca un imperiu porneste un razboi pentru unul din doua motive: (1) pentru a se apara sau (2) pentru a profita de pe urma lui. Economic vorbind, pentru ca un imperiu sa initieze si intretina un razboi, beneficiile acestui razboi trebuie sa depaseasca costurile lui militare si sociale. Beneficiile derivate in mod direct din cimpurile petroliere nu pot justifica pe termen lung, costul militar al operatiunii. Bush a pornit razboiul pentru a apara abilitatea de a taxa a Imperiului American.

Intr-adevar, actiunile ulterioare confirma aceasta: doua luni dupa ce Statele Unite au invadat Iraqul, programul “Petrol pentru Hrana” a fost suspendat, conturile irakiene de la Banca Mondiala au fost convertite la loc in dolari, iar petrolul a inceput din nou sa fie vindut doar pe dolari. Nimeni nu mai putea cumpara petrol in Euro. Suprematia globala era restaurata. Bush a coborit din avionul sau cu reactie si s-a declarat victorios: misiunea era intr-adevar indeplinita – Bush a aparat cu succes dolarul american, si astfel, Imperiul American.


preluare de pe sursa: http://piatza.net/taxarea-imperiala/

15 septembrie 2011

Inchideţi Fed-ul

Inchideţi Fed-ul

 

Majoritatea americanilor nu s-au prea gândit la această entitate stranie ce controlează banii naţiunii. Pur şi simplu o acceptă ca şi când ar fi existat dintotdeauna acolo, ceea ce, în realitate, este departe de a fi cazul. Cei ce vizitează Washington-ul pot vedea sediul somptuos al Fed-ului din Washington, D.C., ale cărui porţi au fost deschise pentru întâia oară în 1937. Turiştii pot remarca deopotrivă exteriorul impunător şi structura ameninţătoare ale acestui echivalent monetar al Curţii Supreme sau al Capitoliului Statelor Unite ale Americii.

Pe de altă parte, tot ceea ce ştiu oamenii cu privire la această instituţie se reduce la funcţia majoră pe care o exercită în administrarea ofertei de bani, restul informaţiilor fiind dobândite ulterior ascultându-l pe preşedintele Fed cum face declaraţii în faţă Congresului, citează date complexe sau emite prognoze, în speranţa de a intimida orice persoană care ar putea să fie de altă părere. Nimeni nu ar bănui din discursurile acestora că ar putea fi vorba de vreo conducere deficitară la mijloc. Astfel, preşedintele Fed apare mereu în postura de stăpân al universului, întruchipând omniscienţa şi ţinând totul sub control.

Dar în realitate, oare cât de multe ştim despre ceea ce se petrece în interiorul Fed-ului?

Cu ultima repriză de resuscitări financiare, până şi ziariştilor le este greu să descopere cu certitudine de unde vin banii şi unde se duc. Încă de la fondarea Fed-ului, din 1913, întreţinerea secretelor şi practicarea afacerilor lipsite de transparenţă sunt la ordinea zilei în funcţionarea acestuia.

Totodată, o parte din jocul relaţiilor publice la care participă preşedintele Fed este elaborată de aşa natură, încât să sugereze faptul că Fed reprezintă o componentă esenţială a sistemului nostru, de care, fără îndoială, nu ne-am putea lipsi.

De fapt, Fed a apărut într-o perioadă a istoriei numită Epoca Progresistă, când au fost introduse atât impozitul pe venit cât şi multe alte noi instituţii guvernamentale. Era o perioadă în care mediul afacerilor per ansamblu devenise un adept înfocat al ideii de a forma carteluri, deoarece prin intermediul lor profiturile fiecăruia beneficiau de protecţie, în timp ce pierderile erau suportate în comun.

Nici băncile cele mai mari nu făceau vreo excepţie. Acestea nu erau încântate câtuşi de puţin de absenţa unui „împrumutător de ultimă instanţă” (lender of last resort) naţional care să salveze situaţia pe timp de criză. Fără un astfel de mecanism salvator, băncile erau obligate fie să rămână pe linia de plutire, fie să se scufunde, pe baza propriilor merite. Mai mult, după Războiul Civil, preşedinţii americani chiar şi-au dat interesul să implementeze şi să ia apărarea etalonului de aur, fapt ce a mai frânat marile bănci de la a-şi extinde creditele peste măsură.

Astfel, etalonul de aur a ţinut locul unui regulator. În cele din urmă, băncile au fost nevoite să funcţioneze asemenea oricărei alte întreprinderi. Puteau să se extindă, acordând împrumuturi riscante până în pragul unei anumite limite, dar odată confruntate cu insolvabilitatea, nu aveau unde să mai apeleze. Trebuiau să îşi micşoreze volumul împrumuturilor acordate şi să facă faţă unor presiuni financiare foarte serioase.

Asumarea riscurilor este un mecanism nemaipomenit când vine vorba de reglat luarea de decizii a oamenilor. Aceasta a creat o cultură ce viza disciplina acordării de împrumuturi.

În jargonul zilelor noastre, sistemului îi lipsea „elasticitatea”. Altfel spus, băncile nu puteau sa îşi mai extindă cantitatea de bani şi creditele după bun plac. Nu mai puteau să inflaţioneze fără limită şi să se bazeze pe Banca Centrală să le scoată din încurcătură.

Această ordine a zilei se potrivea numai bine cu mişcarea politică ce lua amploare la cumpăna dintre secolele XX–XXI, care susţinea beneficiul adus de inflaţie ca mijloc de a scăpa fermierii de povara datoriilor (inflaţia fiind uneori sintetizată în sloganul „Argint gratuit”). Susţinerea acestei cauze a căpătat unele accente umanitare şi mulţi au început să creadă faptul că o oferta elastică de bani ar veni în ajutorul omului de rând. Aceştia au interpretat punerea în circulaţie a etalonului de aur ca fiind o acţiune pe care marile bănci o vedeau cu ochi buni. Chiar şi acum, mulţi scriitori ce abordează subiectul Fed cred în mod eronat că băncile centrale alături de restul băncilor mari se străduiesc să îşi menţină creditul cât mai restrâns în vederea propriului interes.

Până şi Fed-ul însuşi susţine că printre atribuţiile sale se numără inclusiv ţinerea sub control a inflaţiei. Este ca şi cum industria tutunului ar pretinde că încearcă să sisteze fumatul sau ca şi cum industria automobilelor ar susţine că încearcă să controleze aglomeraţia de pe şosele. Fed-ul activează în afacerea generării de bani. Este posibil să încerce să diminueze efectele inflaţiei, anume creşterea preţurilor.

Însă, conform vechii definiţii — o creştere artificială a ofertei de bani şi credit — întregul motiv al existenţei Fed-ului este acela de a genera mai mult şi nu mai puţin.

Ceea ce îşi doresc cele mai solide bănci corespunde întocmai cu ce ne-am putea aştepta de la o corporaţie mare să îşi dorească: profituri privatizate şi pierderi socializate. Profiturile privatizate decurg din împrumuturi reuşite, uneori de-a lungul perioadelor de boom.

Dar când boom-ul se transformă în bust, pierderile sunt preluate de către terţi şi rezultatul final nu este afectat. Pentru a putea acoperi pierderile este nevoie de o ofertă de bani suficient de însemnată, care să răspundă cerinţelor bancherilor. Acest mecanism constituie idealul pe care orice altă industrie şi l-ar dori dacă ar fi accesibil. Dar piaţa liberă interzice un asemenea lucru şi pe bună dreptate.

Industria băncilor nu s-a împăcat niciodată cu ideea unei pieţe libere care să furnizeze oportunităţi deopotrivă profiturilor şi pierderilor. Cu primul aspect, industria simpatizează. În ce priveşte al doilea însă, povestea se schimbă. Acesta este motivul care explică tendinţa continuă în istoria americană către centralizarea banilor şi a băncilor, un trend de pe urma căruia beneficiază nu doar băncile mari, care au cel mai mult de pierdut în contextul aplicării unui sistem monetar sănătos, ci şi guvernul, căruia i se oferă libertatea de a folosi un sistem elastic ca formă alternativă de sprijin monetar.

Coaliţia dintre guvern şi mai marii bancheri constituie principalul pilon care încurajează centralizarea banilor şi a creditului.

Dacă privim în urmă către istoria bancară, putem observa faptul că această predispoziţie pentru centralizarea puterii datează de câteva secole bune. De fiecare dată când apare instabilitatea, acesteia i se alătură şi eforturile de a socializa pierderile. Rareori mai ajung oamenii să se întrebe care este cu adevărat sursa fundamentală de instabilitate.

Pentru un răspuns, ne putem întoarce către un studiu de căpătâi, publicat în 2006, al economistului spaniol Jesús Huerta de Soto[2]. El învinuieşte însăşi constituirea sistemului de rezerve fracţionare. Aceasta este noţiunea conform căreia banii deponenţilor, aflaţi în uz ca numerar la momentul respectiv, pot fi de asemenea împrumutaţi altora pe baza unor proiecte speculative şi apoi redepozitaţi.

Atâta vreme cât oamenii nu încearcă să îşi retragă banii cu toţii în acelaşi timp, aşa cum le este de altfel permis în contract, sistemul funcţionează numai bine. Însă, odată ce se încearcă acest lucru, băncile sunt puse în situaţia fie de a intra în faliment, fie de a susupenda plăţile. Confruntate cu o astfel de cerere, acestea apelează la alte bănci pentru a-şi procura lichidităţi. Însă când eşecul se extinde la nivelul întregului sistem, acestea se întorc la guvern.

Miezul problemei îl reprezintă amestecul a două funcţii distincte ale unei bănci. Prima funcţie vizează depozitarea, aceasta fiind şi cea mai tradiţională sarcină a unei bănci. Banca vă conferă securitate banilor şi asigură servicii ca verificarea soldului din cont, accesul la bancomate, înregistrarea tranzacţiilor sau posibilitatea utilizării unor diverse metode de plată online.

Toate acestea fac parte din serviciile de depozitare ale unei bănci şi sunt servicii pentru care consumatorul este în mod obişnuit rugat să plătească (excepţie făcând acele costuri care pot fi recuperate prin intermediul altor mijloace). Cel de-al doilea serviciu îndeplinit de către o bancă este acela ce permite acordarea de împrumuturi. Prin intermediul acestei funcţii se caută realizarea de investiţii prin implicarea în afaceri comerciale îndrăzneţe sau activând pe piaţa imobiliară, punând astfel banii în primejdie pentru a putea dobândi o rată de recuperare.

Oamenii care îşi vor banii întrebuinţaţi în astfel de afaceri incerte aleg să accepte riscul şi speră la un câştig, fiind conştienţi de faptul că îşi vor pierde banii dacă investiţiile nu se ridică la nivelul aşteptărilor.

Instituţia rezervelor fracţionare combină aceste două funcţii, astfel încât funcţia de depozitare devine o sursă de împrumut. Banca împrumută bani care au fost depozitaţi — şi este pregătită să îi folosească în conturile curente sau în orice altă formă de depozit verificabil — în timp ce banii noi împrumutaţi sunt şi ei plasaţi din nou în depozite verificabile. În mod similar, se împrumută şi se depozitează cu fiece deponent care consideră banii împrumutaţi ca fiind un activ recunoscut oficial.

Astfel, rezervele fracţionare creează bani noi, plasându-i piramidal deasupra unei fracţiuni din vechile depozite. În funcţie de ratele de depozit şi de practicile băncii, un depozit iniţial de 1000$, mulţumită acestui „multiplicator de bani”, se va transforma în 10,000$[3]. Fed-ul depinde substanţial de sistemul de rezerve fracţionare, întrebuinţând sistemul bancar drept motor prin intermediul căruia sunt injectaţi bani noi în întreaga economie. Procentul de rezervă inclus în soldul balanţei clientului băncii continuă să existe numai în speranţa de a insufla suficient de multă încredere pentru a determina oamenii să mai împrumute.

Din punctul de vedere al deponentului, acest sistem a creat anumite iluzii. În calitate de clienţi ai băncii, avem tendinţa de a crede că siguranţa banilor noştri este intactă, utilizându-i oricând avem nevoie, fără a ne îndoi vreodată de prezenţa lor, în timp ce continuăm să dobândim o rată de recuperare, în mod regulat, pe seama aceloraşi bani.

Pe de altă parte, o piaţă realmente liberă tinde să implice renunţarea la un avantaj în favoarea unui alt privilegiu, astfel încât puteţi ori să vă bucuraţi de serviciul de depozitare, ori să vă împrumutaţi banii băncii, în speranţa vreunui câştig. În mod normal, nu puteţi beneficia de ambele. Fed-ul însă, sprijinind acest sistem de rezerve fracţionare cu promisiunea unor nenumărate resuscitări financiare şi fabricării de bani, încearcă să întreţină această iluzie.

Fie el chiar şi garantat de către guvern, sistemul de rezerve fracţionare stă mereu pe marginea prăpastiei, gata să se prăbuşească la momentul oportun, şi anume când toţi deponeţii vin să îşi revendice banii în acelaşi timp (gândiţi-vă la scena din „O viaţă minunată”). Întreaga istorie a legislaţiei şi reformelor bancare moderne poate fi văzută ca pe o încercare elaborată de a salva aparenţele, mascând adevărul nebănuit de şubred. Şi iată astfel cum am creat prime de asigurare a depozitelor, am stabilit doctrina „prea dezvoltat ca să fie afectat”, am creat strategii care să permită injecţii de capital pentru situaţiile de urgenţă şi am făcut tot ce s-a mai putut în ideea de a menţine pe lina de plutire un sistem inerent instabil.

Ceea ce am descris până acum reprezintă o versiune telescopică a câteva sute de schimbări evolutive, însă ele sunt cele care explică în mod veridic predispoziţia constantă de a pune capăt oricărei probleme prin intermediul banilor supra-elastici şi al instituţiilor bancare, a căror infailibilitate este garantată de către legislaţia guvernamentală, cum este cazul cunoscutelor bănci centrale. Totuşi, să fim clari: atât sistemul monetar cât şi cel bancar modern nu aparţin pieţei libere. Vorbim despre un sistem pe jumătate socializat — sprijinit de către guvern — şi care nu ar putea niciodată să supravieţuiască pe o piaţă veritabilă. Aici stă miezul problemei.

Pentru a examina istoria Fed-ului mai în particular, trebuie să sărim peste o porţiune semnificativă din poveste, din moment ce rezervele fracţionare făceau deja parte din practicile bancare consacrate ale secolului XIX, acest ultim aspect traversând graniţa unui trecut foarte îndepărtat pentru a putea explica sursa instabilităţii ciclice.

Povestea poate începe din 1775, când the Continental Congress (Congresul continental) a emis banii de hârtie numiţi the Continental, de unde vine şi expresia din engleză „not worth a Continental” (nu valorează nici cât un Continental). Valuta a fost inflaţionată până în pragul dezastrului, iar controlul preţurilor nu a avut niciun efect în a stopa acest fenomen. Aceasta a fost cea dintâi mare hiperinflaţie din istoria S.U.A., pe fondul căreia a luat naştere şcoala de gândire adeptă banilor-monedă, care s-a împotrivit ideii de bancă centrală şi celei de bani de hârtie mult timp de-a lungul generaţiilor viitoare. Astfel se explică şi motivul pentru care Constituţia a lansat o interdicţie împotriva banilor de hârtie şi a recunoscut ca bani oficiali doar argintul şi aurul.

În 1791, a fost autorizată the First Bank of the United States (Prima Bancă a Statelor Unite), iar în 1792, Congresul a votat the Coinage Act (Actul baterii de monedă), recunoscând astfel drept valută naţională dolarul, a cărui sorginte datează din anii 1400, de la moneda germană „Thaler”. Din fericire, autorizaţia ce stătea la baza fondării acestei prime bănci centrale nu a fost reînnoită, expirând în 1811.

În 1812, în contextul războiului violent dintre Marea Britanie şi Statele Unite, guvernul a emis hârtii de valoare pentru a finanţa războiul, ceea ce a condus la suspendarea plăţilor şi la apariţia inflaţiei. Să te loveşti de inflaţie pe timp de război este ceva la care oricine se poate aştepta, dar în loc să se permită reîntoarcerea la condiţii normale, Congresul a autorizat apariţia celei de-a două bănci a Statelor Unite, în 1816. Banca a ajutat şi încurajat atât o expansiune şi mai intensă, cât şi constituirea ciclului boom-bust.
Americanul Condy Raguet, teoretician al secolului XIX specializat pe domeniul bancar, explică:

Aceia care îşi mai amintesc evenimentele perioadei respective nu vor fi uitat abuzul de toleranţă publică de care s-a dat dovadă cu acea ocazie. Pentru ei, consimţământul public a fost extins odată cu continuarea războiului, care la acea vreme era împotriva Marii Britanii, sub pretextul faptului că acea situaţie era una de neevitat datorită circumstanţelor deosebite ale ţării; dar nici bine nu s-a instaurat pacea la începutul anului 1815, că şi toate angajamentele luate iniţial au fost încălcate, urmând ca în loc să îşi asume responsabilitatea şi să manifeste o preocupare în a-şi contracta datoriile pentru ca apoi să fie nevoiţi să le achite, aceştia să extindă şi mai mult valuta prin emiteri excesive de bani, fără a fi monitorizaţi de cineva, până când deprecierea acestora a devenit atât de puternică, încât speculaţiile şi comerţul fără acoperire, în formele lor cele mai dezastruoase, au pus ţara într-o poziţie jalnică, din care aceasta nu şi-a revenit nici după 10 ani[4].

Într-un final, lucrurile au luat o inevitabilă turnură negativă odată cu declanşarea Panicii din anul 1819. Această panică s-a încheiat fără evenimente, întocmai deoarece nu s-a luat nicio iniţiativă pentru a-i pune capăt. Jefferson subliniase faptul că, oricum, panica nu făcea decât să elimine din ecuaţie o bunăstare care era de fapt în întregime fictivă.

Astăzi, această panică nu mai reprezintă decât o oarecare notă de subsol prin cărţile de istorie[5]. După o perioadă extrem de tulbure din punct de vedere politic, şi în urma ordinului executiv al lui Andrew Jackson, conform căruia s-au retras depozitele guvernului federal de la bancă, i-a fost permis şi celei de-a doua bănci să se închidă în 1836.

Războiul dintre Nord şi Sud a declanşat o nouă repriză de inflaţie a finanţelor, dar care de această dată a distrus valutele din timpul războiului şi a cauzat apariţia unei alte deflaţii post-război, care a deschis drumul, solid dar nu ireproşabil, al adoptării etalonului de aur. Existenţa greşelilor — băncilor li s-a permis utilizarea rezervelor fracţionare, acestea începând să depindă şi mai mult de posibilitatea de a regla capitalul pentru a slăbi concurenţa — a fost ceea ce a creat circumstanţele fondării Sistemului federal de rezerve.

Aparentul stimulent ce ar fi condus la constituirea Sistemului federal de rezerve a fost panica bancară din 1907, însă impulsul primordial, după cum am menţionat mai devreme, a fost dat cu mult timp înainte. Jacob Schiff, liderul Kuhn, Loeb & Co., a făcut o declaraţie în 1906 care a încurajat ideea existenţei unei bănci centrale în stil european. El a explicat că „ţara avea nevoie de bani pentru a preveni următoarea criză”.

În 1906, acesta, împreună cu partenerul său, Paul Moritz Warburg şi Frank A. Vanderlip, ce aparţinea de National City Bank of New York (Banca Naţională din New York), au lucrat la realizarea unui nou comitet care să răspundă în faţa New York Chamber of Commerce (Camerei de Comerţ New York). Se impunea prezenţa unei „bănci centrale emitente sub controlul guvernului”.

Aceştia au început să lucreze în cadrul altor organizaţii pentru o promovare mai agresivă, câştigând de partea lor American Banking Association (Asociaţia Americană a Bancherilor), alături de mulţi alţii cu un cuvânt greu de spus în interiorul guvernului[6].

Odată ce au fost puse bazele, atmosfera de criză a anului 1907 a sprijinit mult crearea premiselor favorabile apariţiei Fed-ului. A fost o perioadă dificilă de scurtă durată, însă, pe parcursul ei, multe bănci au suspendat plata în numerar, altfel spus, au încetat să îşi mai plătească deponenţii cu aur până când nu a trecut criza. Aceasta a determinat consolidarea unei opinii pozitive asupra ideii de garant general al tuturor depozitelor.

Un lucru pe care îl putem învăţa din acest aspect şi din orice altă panică din S.U.A. este acela că o criză a condus întotddeauna la o centralizare mai puternică. Un sistem care combină libertatea cu statul este un sistem instabil, iar divergenţele sale interne nu au fost niciodată rezolvate printr-o tendinţă către piaţa liberă, ci mai degrabă printr-o orientare către etatism. Atunci, nu mai este de mirare faptul că până şi opinia academică a devenit adepta conceptului de bancă centrală, cu cei mai importanţi economişti — ale căror rădăcini clasice au fost demult date uitării — văzând noi puteri magice în banii cei elastici.

În 1908, Congresul a creat National Monetary Commission (Comisia Monetară Naţională) care să cerceteze ideea generală de reformă bancară. Comisia era alcătuită în majoritate din oameni cunoscuţi celor mai mari bănci: First National Banking of New York (Prima Bancă Naţională din New York), Kuhn Loeb, Bankers Trust Company (Trustul Bancherilor) şi Continental National Bank of Chicago (Banca Naţională Continentală din Chicago). NMC a călătorit prin Europa, pentru ca apoi să se întoarcă şi să îşi continue propaganda.

Până în 1909, preşedintele William Howard Taft promovase deja o bancă centrală, în timp ce cotidianul Wall Street Journal publica o serie de articole, în 14 părţi, care dezbăteau necesitatea unei bănci centrale. Seria, al cărei autor a preferat să rămână anonim, a fost scrisă de un membru NMC, Charles A. Conant, care conducea departamentul de relaţii publice. Seria în discuţie a adus în prim plan obişnuitele argumente legate de elasticitate, dar a mai adăugat alte câteva funcţii care pot fi îndeplinte de către o bancă centrală, inclusiv manipularea ratei de scont şi a fluxului de aur, sau intervenirea eficientă în cazul băncilor aflate în dificultate.

Ceea ce a urmat a fost o succesiune de discursuri publice, pamflete, declaraţii filozofice, discursuri politice şi comunicate de presă lansate de către grupuri de comercianţi.

Până în luna noiembrie a anului 1910, timpul devenise numai bun pentru a schiţa chitanţa care urma să devină the Federal Reserve Act (Actul Sistemului Federal de Rezerve). Astfel, o întâlnire secretă a fost convocată în staţiunea costală din Georgia, Jekyll Island Club, deţinută, în proporţie de 50%, chiar de către J. P. Morgan. Presa a scris că erau la vânătoare de raţe. S-au luat măsuri de precauţie foarte atente pentru ca secretul să nu fie divulgat.

Totuşi, istoria a depistat cu acurateţe persoanele prezente acolo: Nelson Aldrich, omul din Senat al lui John D. Rockefeller, Henry Davison, partener al firmei JP Morgan, Paul Warburg, emigrant din Germania şi susţinător al ideii de bancă centrală, Frank Vanderlip, vicepreşedintele[7] National City Bank şi A. Piatt Andrew, un funcţionar al NMC, care a fost totodată secretarul adjunct al Trezoreriei americane pe timpul preşedinţiei Taft[8].

Aşadar, aveam doi reprezentanţi ai familiei Rockefeller, doi ai familiei Morgan, o persoană aparţinând de Kuhn Loen şi un economist[9]. În acest grup, întâlnim elita Fed-ului: bancheri puternici lucrând împreună cu oficialităţi influente ale guvernului spre a orienta banii naţiunii în vederea propriilor interese, acţiunile fiindu-le oricând justificate de economiştii prezenţi la faţa locului, care să furnizeze lustrul ştiinţific. Lucrurile nu s-au mai prea schimbat de atunci.

Au lucrat în secret o săptămână întreagă. Pe parcursul acestei întâlniri, a fost propusă structura Sistemului Federal de Rezerve. Nu urma să fie o bancă centrală în stil european — sau mai degrabă urma să fie, însă structura era una distinctă. Era „descentralizată” în 12 bănci membre, improvizându-se astfel un fel de camuflaj al cartelizării ce avea de fapt loc.

Planul a fost prezentat în faţa National Monetary Commision (Comisia Monetară Naţională) în 1911. Apoi, propaganda a fost ridicată la un cu totul alt nivel prin intermediul editorialelor din ziare, ligilor false de cetăţeni şi prin promovarea adusă de către organizaţiile de negoţ. Următorul pas a fost acela de a înlătura partizanii republicani din act şi de a salva aparenţele cu o structură bipartită în schimb, actul fiind drept urmare aprobat.

Ideea de bază de la care a pornit The Federal Reserve Act (Actul Sistemului Federal de Rezerve) a rămas în linii mari aceeaşi faţă de cum a fost iniţial schiţat în urmă cu nişte ani. Cu votul Congresului, guvernul legaliza cartelul celor mai mari bănci, permiţându-le să inflaţioneze oferta de bani după bunul plac şi să furnizeze lichiditate atât în propriul interes cât şi în cel al sistemului financiar, de fiecare dată când situaţia o cerea, în timp ce, concomitent, se puteau detaşa de consecinţele atrase de împrumuturi neonorate sau supra-extinderea creditului.

Hans Sennholz a denumit construirea Fed-ului ca fiind: „cea mai tragică gafă comisă vreodată de către Congres. În ziua în care s-a dat autorizaţia, vechea America a murit şi o nou eră i-a luat locul. A fost înfiinţată o nouă instituţie, care, pe parcursul decadelor viitoare, urma să cauzeze sau să contribuie în mod substanţial la constituirea unei instabilităţi economice fără precedent”.[10]

Era o formă de socialism financiar care favoriza pe cei bogaţi şi puternici. Iar în ce priveşte scuza invocată pentru a se justifica, aceasta era una şi aceeaşi cu cea din ziua de azi. Se pretindea că Fed-ul ar proteja deopotrivă sistemul monetar şi financiar împotriva inflaţiei şi oscilaţiilor bruşte de pe piaţă. Astfel, când situaţia ar cere-o, acesta ar stabiliza sistemul prin intermediul unor stimuli financiari, iar când economia s-ar supraîncălzi, Fed-ul ar interveni pentru reducerea inflaţiei.

Într-o declaraţie din 1914, the Comptroller of the Currency (Biroul Răspunzător de Controlul Monezii, aparţinând Trezoreriei) promitea că Fed-ul va aduce cu sine nirvana pe Pământ. Declaraţia preciza cum Fed-ul: „furnizează un mediu al circulaţiei monetare de o siguranţă absolut neîndoielnică”. Mai mult, „sub aripa protectoare a funcţionării acestei legi, crize financiare şi comerciale sau „panici” de tipul celor din 1873, 1893 şi 1907, cu nelipsitele lor pagube şi colapsuri, par a fi matematic imposibile”.[11]

Şi iată o altă promisiune demnă de menţionat, provenind din aceeaşi sursă:
În virtutea acestei legi, prăbuşirea vreunei bănci conduse în mod cinstit şi eficient este practic imposibilă, putându-se totodată urmări îndeaproape evoluţia băncilor membre.

Posibilităţile unei examinări mai complete şi amănunţite sunt materializate în cazul fiecărei bănci membre. Toate acestea ar trebui să reducă la minimum pericolele provenite dintr-o conducere necinstită şi incompetentă. Se speră ca pe viitor eşecurile băncii naţionale să fie eliminate aproape în totalitate.[12]


În practică, realitatea a fost una diametral opusă. Este suficient să reflectăm asupra valorii dolarului, care a scăzut dramatic de la înfiinţarea Fed din 1913. Bunurile şi serviciile pe care le puteaţi achiziţiona pentru 1.00 $ în 1913 vă vor costa azi aproximativ 21.00 $.

Un alt mod de abordare al aceleiaşi chestiuni este acela al analizei puterii de cumpărare a dolarului însuşi. Luând ca punct de referinţă nivelul acesteia din 1913, vorbim de o cădere până la o valoare mai scăzută de 0.05 $. Am putea spune că guvernul împreună cu cartelul său bancar au furat 0.95 $ din fiecare dolar, pe măsură ce au pavat drumul unei politici inflaţioniste neobosite.

Aceeaşi logică se aplică şi în cazul celorlalte valute controlate de către o bancă centrală. Nu se poate spune însă acelaşi lucru şi despre aur. În continuare, găsiţi o abordare grafică generală, concepută de către the American Institute for Economic Research (Institutul american pentru cercetare economică)

În ce priveşte ciclurile economice şi abolirea panicilor, datele arată contrariul.

Recesiunile secolului XX, aşa cum sunt relevate de documentele National Bureau of Economic Research (Biroului Naţional de Cercetare Economică), le includ pe cele din anii: 1918–1919, 1920–1921, 1923–1924, 1926–1927, 1929–1933, 1937–1938, 1945, 1948–1949, 1953–1954, 1957–1958, 1960–1961, 1969–1970, 1973–1975, 1980, 1981–1982, 1990–1991, 2001 şi 2007, an ce corespunde panicii contemporane, din care nu pare a se mai găsi vreo scăpare.



Asta da imposibilitate matematică!

Singurul aspect care a făcut parte din promisiunea cea îndrăzneaţă şi care chiar s-a îndeplinit, nu în totalitate, dar cel puţin la nivel general, a fost acela care menţiona că băncile nu se vor prăbuşi cum obişnuiau să o facă. Dar gandiţi-vă bine dacă acest lucru este şi unul benefic. Ce-ar fi fost dacă am fi avut o lege împotriva insucceselor în afaceri?

Ceea ce ridică întrebarea evidentă: dacă afacerile nu au voie să eşueze, atunci care va mai fi garanţia înlocuitoare care să ofere comercianţilor motivaţia necesară pentru a reuşi pe plan profesional, menţinând însă şi o calitate a produsului pe lângă un nivel bun de rentabilitate? Într-o economie capitalistă, perspectiva unui posibil eşec impune disciplină şi serviciu în folosul consumatorului. Acesta este un aspect esenţial al pieţei de concurenţă, în timp ce o promisiune împotriva eşecului nu face decât să fortifice ineficienţa şi incompetenţa.

Cu alte cuvinte, prăbuşirea unei bănci nu ar trebui să fie mai regretată decât cea a unei afaceri. Eşecul este o caracteristică obişnuită a pieţei libere. Dar cum rămâne cu deponenţii? Pe o piaţă liberă şi de concurenţă, deponenţii nu ar fi expuşi la risc; oricine căruia nu i s-ar returna banii promişi ar intra sub protecţia legilor împotriva fraudei.

Depozitele nesigure ar fi reprezentate de împrumuturile către bănci, împrumuturi care ar fi tratate ca orice alte investiţii riscante. Astfel, consumatorii ar fi mai precauţi cu privire la instituţiile care le manevrează banii şi ar înceta să mai se încreadă în cadrul regulator al Washington-ului, care în realitate nu a făcut nicio treabă bună în ce priveşte depistarea incompetenţei.

Dar acesta nu este locul pentru a explica implicaţiile unei pieţe bancare libere. Ridic aceste semne de întrebare strict pentru a sublinia morala finală şi anume aceea că pe o piaţă liberă nicio întreprindere nu ar trebui să se bucure de protecţie absolută împotriva nereuşitei. Modalitatea prin care instituţiile îşi ating ţelul de eficienţă şi calitate implică un proces continuu de încercări şi eşecuri.

Luaţi în considereare cazul sovietic: din câte ştiu eu, nu a fost o afacere care să fi fost desfiinţată în acest sistem, dar societatea la modul general a devenit mai săracă. Gândiţi-vă la acel sistem sovietic ca fiind aplicat industriei bancare şi vă va rezulta Fed-ul.

Înţelegerea istoriei fondării Fed şi a efectelor implicite ajută la înlăturarea unei părţi din misterul ce o înconjoară. Unii oameni sunt de părere că Fed ar fi o simplă corporaţie privată care funcţionează pentru a se îmbogăţi pe seama noastră. Alţii consideră că ar fi o operaţiune guvernamentală care funcţionează cu scopul de a furniza fonduri guvernului atunci când impozitele nu mai sunt suficiente.

Niciuna dintre opinii nu este cu exactitate corectă. De fapt, Fed este un parteneriat publico-privat, o coaliţie a băncilor mari, ale căror deţinători lucrează cu bincuvântarea guvernului, care la rându-i desemnează managerii băncii. Într-o oarecare măsură, se îmbină ce este mai rău atât din lumea guvernului cât şi din cea a corporaţiilor, fiecare dintre acestea aducându-şi aportul în constituirea unei instituţii care conlucrează împotriva prosperităţii Americii.

Oricum, William Greider are perfectă dreptate când spune că sosirea Fed-ului a reprezentat „începutul sfârşitului conceptului de laissez-faire”.[15] Astfel, în numele cauzelor politice, conducerea întregului sistem monetar a fost încredinţată sectorului public.

De-a lungul anilor, le-a fost acordată şi mai multă toleranţă mijloacelor utilizate de către Fed în inflaţionarea ofertei de bani. Acum, această bancă centrală poate cumpăra cam orice îşi doreşte pentru ca apoi să înregistreze respectiva achiziţie ca activ propriu oficial. Când cumpără o datorie, aceasta foloseşte bani nou creaţi. Totodată, menţine un sistem fix de rate scăzute de rezervă, ceea ce îi permite să adune împrumuturi deasupra depozitelor şi să trateze noile depozite drept bază pentru mai multe împrumuturi. Nu în ultimul rând, mai poate să stabilească nivelul ratelor de rezerve federale după bunul plac şi astfel să influenţeze dobânda întregii economii.

Au existat multe consecinţe de pe urma fondării Fed care nu au fost prevăzute nici măcar de către proprii arhitecţi ai acesteia. Există posibilitatea ca aceştia să îşi fi imaginat că Fed chiar ar putea ajuta cu adevărat ciclul de afaceri, dacă vă gîndiţi la problema reală a ciclului ca fiind aceea a fazei bust, când creditul se reduce. Fed-ul poate, ce-i drept, să furnizeze lichiditate în acele perioade prin intermediul unei simple operaţii de printare a mai mulţi bani de hârtie, astfel încât depozitele să fie acoperite. Dar dacă vă gândiţi la ciclu ca având drept fază incipientă pe cea de boom — când cantitatea de bani şi creditul sunt lăsate să îşi facă de cap, iar nivelul împrumuturilor urcă pentru a crea proiecte care cu greu pot fi duse la capăt — lucrurile se schimbă radical.

În 1912, Ludwig von Mises a scris o carte intitulată „The Theory of Money and Credit” („Teoria banilor şi a creditului”)[16], care a fost mult aclamată în întreaga Europă. În carte, acesta a atras atenţia asupra faptului că fondarea băncii centrale mai degrabă va înrăutăţi şi va răspândi ciclul de afaceri decât îl va elimina.

Iată cum funcţionează lucrurile: dintr-un capriciu, banca centrală poate reduce rata dobânzii corespunzătoare împrumuturilor acordate membrilor băncii. Poate să îi cumpere guvernului datorie şi să adauge datoria ca activ în bilanţul său, după care mai poate reduce din rata de acoperire a împrumuturilor destinate membrilor băncii.

Dar făcând toate acestea, banca se joacă cu semnalele pe care industria bancară le trimite celor care împrumută. Mediul afacerilor este păcălit şi implicit atras înspre a face un împrumut pe termen lung, demarându-şi proiecte care ulterior nu mai pot fi susţinute financiar. Investitorii abundă cu bani noi pe care îi plasează la bursă sau cu care îşi cumpără case, activităţi care împrăştie printre oameni un fel de febră a cumpăratului şi vândutului.

Problema este ca toate aceste activităţi creează o prosperitate iluzorie, un boom fictiv. Atunci când ratele dobânzii rezultă din economii reale, sistemul bancar semnalează faptul că sacrificiul consumului prezent s-a înfăptuit suficient cât să permită investiţiilor pe termen lung să poată fi posibile. Însă, când banca centrală reduce ratele după bunul plac, se creează impresia că economiile chiar există, cînd de fapt ele sunt perfect absente.

Bust-ul devine astfel inevitabil atât timp cât bunurile ce trec prin producţie nu mai pot fi cumpărate, ceea ce duce treptat la o conştientizare a realităţii. Afacerile se prăbuşesc, casele sunt ipotecate iar oamenii işi retrag banii de la Bursă sau din alt loc în care mai este la modă să investeşti.

Faptul că aceşti bani nou creaţi duc la apariţia unui boom fictiv nu constituie un aspect necunoscut istoriei. Târziu în secolul XVIII, Thomas Paine a observat faptul că banii de hârtie ameninţau să transforme ţara într-una a brokerilor la Bursă („stockjobbers”). În realitate, acelaşi lucru se poate întâmpla şi fără ca banii să fie de hârtie. Faimosul caz al „maniei de lalele” („tulipmania”) din Olanda, de pe vremea când încă se utiliza etalonul de aur, a pornit de la intrările de aur din Europa după ce guvernul a oferit o subvenţie majoră tuturor noilor veniţi.[17]

Pieţele internaţionale complică imaginea de ansamblu, permiţând fazei de boom să se prelungească mai mult decât ar fi făcut-o în mod obişnuit, deoarece străinii cumpără şi reţin noua datorie, utilizând-o ca factor colateral în extinderea propriei cantităţi de bani. Însă, în final, şi ei ajung să fie ademeniţi în ciclul boom-bust al falsei prosperităţi, urmat de mult-prea-realul bust. Pieţele internaţionale pot amâna dar nu şi elimina rezultatele finale ale expansiunii monetare.

Ce-i drept, cînd Fed-ul abia luase naştere, în 1913, această problemă nu a prea fost adusă la cunoştinţa bancherilor şi oficialităţilor guvernamentale. Însă, nu a trecut mult timp până când a devenit clar faptul că această bancă va aduce mai multă instabilitate decât stabilitate şi că va agrava şi prelungi perioadele de boom şi bust în loc să le scurteze. Cea mai lungă dintre toate, sporită fiind şi de politici economice nefaste, a fost the Great Depression (Marea Depresiune).

De altfel, s-ar putea să intrăm într-o nouă fază critică de recesiune.

Dr. Ron Paul este un membru al Congresului din Texas şi un fost candidat la preşedinţia Statelor Unite. Acesta a devenit o personalitate notorie pe scena politică datorită convingerilor sale libertariene, pe seama cărora a intrat de multe ori în conflict chiar cu liderii partidelor Democrat şi Republican. Tot el este şi fondatorul organizaţiei politice Campaign for Liberty (Campanie pentru libertate), ideile sale fiind expuse în numeroase articole publicate şi cărţi ca End the Fed sau The Revolution: A Manifesto. Alte articole ce îi aparţin se găsesc online în arhiva sa de la Ludwig von Mises Institute.


autor: Ron Paul
Traducere de Irina Grigorovici
preluare de pe sursa: http://ecol.ro