Istoria secretă a imperiului american

„Istoria ne învaţă că imperiile nu dăinuiesc; ele fie se prăbuşesc,

fie sunt răsturnate. Urmează un război şi un alt imperiu vine să umple golul.

Trecutul ne transmite un mesaj care ne obligă să trecem la acţiune. Trebuie să ne schimbăm.

Nu ne putem permite să lăsăm ca istoria să se repete.” John Perkins

Oare Statele Unite ale Americii merită o asemenea titulatură? A pune eticheta de imperiu unei ţări înseamnă să considerăm că acea ţară are un statut dominator şi acţionează doar pentru propriile sale interese. Celebrul scriitor John Perkins, autorul cărţii „Confesiunile unui asasin economic” are o părere foarte pertinentă asupra acestui subiect.

 În noua sa carte „Istoria secretă a imperiului american” face dezvăluiri despre acest imperiu modern, numit SUA, ce a fost creat pe nesimţite, majoritatea cetăţenilor acestor ţări nedându-şi seama de existenţa lui. Vă prezentăm în cele ce urmează concluziile la care a ajuns John Perkins, studiind istoria secretă a Americii, concluzii bazate majoritatea pe experienţe personale, de pe vremea când făcea şi el parte din corporatocraţie, ca asasin economic.>

Programarea Mentală - «Asul din mânecă» al organizaţiei criminale a «Iluminaţilor» (2)

Definiţia termenului de „imperiu” a fost completată de John Perkins în urma conversaţiilor pe care le-a avut cu studenţii săi, adăugând anumite comentarii pentru a evidenţia faptul că Statele Unite prezintă toate caracteristicile unui imperiu global: „Imperiu: stat-naţiune care domină alte state-naţiune şi care prezintă una sau mai multe dintre următoarele trăsături:

1) exploatează resursele ţărilor asupra cărora îşi exercită dominaţia;

2)  consumă cantităţi mari din resursele respective – cantităţi disproporţionate faţă de dimensiunile propriei populaţii prin comparaţie cu cea a altor ţări.

Explicaţie la punctele 1) şi 2): Statele unite reprezintă mai puţin de 5% din populaţia globului şi consumă peste 25% din resursele globului. Acest lucru se realizează prin exploatarea altor ţări, în special a celor din zonele în curs de dezvoltare;

3)  menţine o armată numeroasă care impune cu forţa politica proprie acolo unde alte măsuri subtile au eşuat;

Explicaţie la punctul 3): Statele Unite întreţin cea mai numeroasă şi mai sofisticată armată din lume. Deşi acest imperiu a fost edificat iniţial pe căi economice, conducătorii lumii înţeleg că ori de câte ori dau greş alte măsuri, forţele militare vor intra imediat în scenă, aşa cum s-a întâmplat în Irak.

4)  îşi răspândeşte limba, literatura, arta şi alte aspecte ale culturii proprii în sfera sa de influenţă;

Explicaţie la punctul 4): Limba engleză şi cultura americană domină mapamondul.

5)  percepe impozite nu numai de la proprii cetăţeni, ci şi de la locuitorii altor ţări, şi

6)  impune moneda proprie în ţările aflate sub controlul său.

Explicaţie la punctele 5) şi 6): Deşi Statele Unite nu percep direct impozite altor ţări, şi deşi dolarul n-a înlocuit alte valute pe pieţele locale, corporatocraţia este cea care impune în realitate un impozit global subtil, iar dolarul este într-adevăr valuta standard în care se fac tranzacţiile comerciale pe glob.

Există şi o a şaptea caracteristică: un imperiu este condus de un împărat sau de un rege care controlează guvernul şi mediile de comunicare, care nu este ales prin vot de către popor, nu se supune voinţei populare şi al cărui mandat nu este limitat prin lege. La o primă privire, acest lucru pare să deosebească Statele Unite de alte imperii. Totuşi, aparenţele sunt înşelătoare.

Acest imperiu este condus de un grup de persoane care acţionează colectiv într-un fel foarte asemănător domniei unui împărat. Aceşti oameni conduc cele mai mari dintre corporaţiile noastre şi, prin intermediul acestora, guvernul ţării noastre. Ei circulă nestingherit pe „uşa turnantă” dintre mediul de afaceri şi guvern.

Deoarece ei finanţează campanii politice şi mediile de comunicare în masă, ei sunt cei care controlează oficialităţile alese prin vot şi informaţiile care ne sunt transmise. Aceşti oameni, denumiţi generic corporatocraţie sunt cei care conduc în realitate şi ei nu se supun voinţei poporului şi nu sunt limitaţi de lege.”

Scurtă trecere în revistă a trecutului istoric a Statelor Unite

În urmă cu trei secole, Statele Unite ale Americii au stat în fruntea mişcărilor pentru promovarea democraţiei şi a justiţiei, inspirând numeroase mişcări de eliberare din alte ţări apropiate sau mai îndepărtate, prin cunoscuta lor

Declaraţie de Indendenţă şi prin Constituţie. Redăm în continuare un pasaj din conţinutul acestei Declaraţii de Independenţă: „Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât, ori de câte ori, oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât, să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa.”

Pornind de la aceste idei măreţe, Statele Unite s-au aflat tot mai pregnant în fruntea mişcărilor pentru promovarea democraţiei, având un rol hotărâtor în înfiinţarea Tribunalului permanent de justiţie internaţională de la Haga, în semnarea tratatului de înfiinţare a Ligii Naţiunilor, în semnarea Cartei pentru organizaţia Naţiunilor Unite şi multe alte acorduri ale Naţiunilor Unite.

Dar după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, idealurile lor au început să fie călcate în picioare chiar de cei care le promovaseră înainte, dar continuând totuşi să trâmbiţeze sloganuri încurajatoare. Poziţia de lider al lumii a fost erodată, luându-i locul o corportocraţie hotărâtă să clădească un imperiu mondial.

Diferenţele dintre ideologiile bazate pe democraţie şi libertate şi propagandele politicii americane erau imense, una contrazicându-se cu cealaltă şi transmiţând lumii întregi informaţii menite să trezească confuzie.

Majoritatea acţiunilor lor, cum a fost de exemplu încercarea de ocupare a Vietnamului prin forţă, violenţă şi brutalitate, sau răsturnarea de la putere a conducătorilor unor ţări ca Iran, Chile sau Brazilia prin asasinarea acestora, au pornit de la comenzile date de preşedinţii Statelor Unite, comenzi care contrastau izbitor de mult cu cele mai sacrosancte idealuri ale lor.

„Una dintre metodele prin care corporatocraţia a reuşit să-şi exercite controlul asupra Americii Latine în anul 1970 a fost aceea de a acorda putere deplină guvernelor autocratice. Aceste guverne au experimentat politicile economice ale investitorilor nord-americani şi ale corporaţiilor internaţionale, ducând la faliment economiile locale: recesiune, inflaţie, şomaj şi creştere economică negativă.”

Acei conducători ai statelor din America Latină, corupţi şi susţinuţi de Washington, au ajuns să-şi târască ţara spre faliment şi sărăcie, umplându-şi totodată propriile buzunare.

„În anii 1980 continentul a fost străbătut de un val de reforme democratice. Nou alesele guverne au apelat la „experţii” FMI şi ai Băncii Mondiale pentru a găsi soluţii la problemele lor. Convinşi să adopte programe structurale SAP (System Applications and Products), aceştia au transpus în practică măsuri nepopulare de la privatizarea serviciilor publice până la reduceri ale asigurărilor sociale. Ei au acceptat împrumuturi oneros de mari, destinate dezvoltării proiectelor de infrastructură care de cele mai multe ori serveau interesele clasei conducătoare, lăsând ţării povara datoriilor.
Rezultatele au fost dezastruoase. Indicatorii economici s-au prăbuşit, ajungând la valori şi mai mici. Milioane de oameni altădată recunoscuţi ca aparţinând clasei de mijloc şi-au pierdut slujbele şi au îngroşat rândurile săracilor, iar în timp ce asistau la decăderea instituţiilor de învăţământ, de sănătate şi de asigurări sociale, cetăţenii remarcau totodată şi faptul că politicienii lor mai degrabă îşi cumpărau proprietăţi în Florida, decât să investească în firmele autohtone.”

Culisele războiului dintre Irak şi Iran. Implicarea Statelor Unite

Încă din anii 1950, Iranul a fost un aliat de bază pentru Statele Unite, care i-au acordat susţinerea şi asistenţa de care a avut nevoie pentru a prospera. Şahul Iranului, Rheza Mohammad Pahlavi, a condus ţara în mod despotic, fiind încurajat de Washington să îşi mărească ambiţiile de îmbogăţire. Odată cu creşterea preţului petrolului, Iranul a lansat un vast program de înarmare şi industrializare semnând un acord de cooperare pe probleme nucleare cu americanii, cu scopul de a face din armata sa a treia putere a lumii. Schimbul era profitabil pentru ambele părţi.

Asasinii economici trimişi în Iran l-au descris pe şah ca fiind un conducător sclipitor, hotărât să facă tot posibilul pentru ca ţara sa să devină un exemplu de civilizaţie umană, de cooperare între creştini şi musulmani, de democraţie şi egalitate. Cei din clasa conducătoare îşi trimiteau odraslele în America şi deschideau porţile firmelor americane să intre pe piaţa internă. Dar toate acestea erau doar de ochii lumii, Iranul fiind în realitate „mandatarul hegemoniei Statelor Unite în Orientul Mijlociu”. Visele de mărire ale şahului i-au determinat pe asasini să-şi ducă la îndeplinire planurile de subjugare a ţării pentru a pune astfel mâna pe rezervele imense de petrol.

„Sarcinile şi misiunile MAIN (companie privată americană numită Charles T. Main) în Iran au sporit semnificativ după 1974. Goana contra cronometru după petrol devenise frenetică. Fusese lansat cuvântul de ordine: aduceţi ţările OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) în ograda noastră, faceţi din ele servitorii Imperiului.”

Dar situaţia aceasta nu a durat foarte mult. În 1978 a avut loc Revoluţia şiită în urma căreia şahul a fost îndepărtat de la putere, în ciuda opoziţiei americane. Au urmat o serie de violenţe împotriva a tot ce însemna America şi a ceea ce avusese legătură cu fostul şah Pahlavi. După îndepărtarea de la putere a şahului puterea a fost preluată de ayatollahul Ruhollah Khomeini.

„Urmărind desfăşurarea evenimentelor din Irak, m-am gândit de multe ori la cuvintele pe care mi le spusese inginerul iranian ce ne escortase pe mine şi pe ceilalţi doi angajaţi ai MAIN, pe drumul către Kreman şi Bandar-e Abbas. „Iranienii nu sunt arabi. Noi suntem persani, arieni”, spuse el. „Arabii sunt o ameninţare pentru noi. Suntem 100% cu voi, băieţi”. Brusc, sorţii se răsturnaseră. Iranienii se transformaseră în băieţi răi, iar un arab pe nume Saddam devenise aliatul nostru, al americanilor.”

Tot în acea perioadă, în Irak a fost numit conducătorul forţelor armate Saddam Hussein, fiind considerat conducătorul de facto al Irakului, înainte să preia puterea formal în 1979. O dată cu venirea la putere a ayatollahul-ui, Saddam se temea că influenţele islamice vor creşte în popularitate asupra populaţiei şiite, care era majoritară din Irak. Şi atunci a început războiul dintre Irak şi Iran care a durat aproape opt ani, timp în care Statele Unite au profitat din plin de pe urma acestuia, susţinându-l atât financiar cât şi cu armament pe Saddam Husein. I s-au oferit avioane cu reacţie, tancuri, rachete, s-au construit combinate chimice pentru a produce iperită şi sarin necesare pentru confecţionarea armelor chimice folosite împotriva rebelilor iranieni, kurzi şi şiiţi. I s-au acordat împrumuturi generoase de miliarde de dolari. Toate acestea pentru a putea pune mâna pe cel de-al doilea zăcământ de petrol al lumii.

După acest război, Saddam s-a trezit cu o datorie de aproximativ 75 de miliarde de dolari, în mare parte datorată Kuweitului şi Statelor Unite, făcând presiuni asupra Kuweitului să şteargă datoria de război. Conflictul creat s-a transformat în război, de data aceasta împotriva Kuweitului, sub pretextul că Irakul deţine drepturi istorice asupra acestuia. Statele Unite au construit rapid o coaliţie internaţională sub egida ONU şi au impus embargo economic asupra Irakului, iar la scurt timp după aceea au început atacurile împotriva armatei irakiene, forţând-o să se retragă din Kuweit, dar menţinând un control militar în Irak.

Pe parcursul acestei perioade, asasinii economici americani au fost din nou trimişi în misiune pentru a-l convinge pe Saddam să se alăture imperiului, obligându-l să facă o înţelegere cu SAMA (Saudi Arabian Monetary Agency) pentru a accepta unele împrumuturi financiare, în urma cărora americanii urmau să le furnizeze şi mai mult armament şi totodată i-ar fi garantat lui Saddam protecţia lui personală.

Dar Saddam a refuzat să facă acest lucru şi ştia şi la ce să se aştepte în urma acestor respingeri. Ştia ce sunt asasinii economici şi şacalii, deoarece în 1959 fusese angajat de CIA pentru a-l asasina pe preşedintele irakian Abd al-Karim Qasim. Pentru a asasina oameni de valoarea lui Saddam însemna complicitatea gărzilor lui de corp. Dar el a prevăzut destul de bine mişcările celor de la Washington şi le-a dejucat planurile şacalilor trimişi să-l ucidă, angajându-şi numeroase sosii şi filtrându-şi cu rigurozitate oamenii din gardă, astfel încât niciunul dintre ei nu ştia pe cine apără de fapt: pe Saddam în persoană sau un simplu actor.

„Tentativa şacalilor a dat greş, astfel încât, în anul 1991, Washingtonul a apelat la o soluţie extremă: primul preşedinte Bush a trimis armata Statelor Unite în Irak. La momentul respectiv Casa Albă nu-şi dorea să-l înlăture de la putere pe Saddam, deoarece era genul de conducător pe placul administraţiei: un tip puternic, capabil să-şi menţină sub control poporul şi să întreprindă acţiuni preventive de descurajare împotriva Iranului. Pentagonul a presupus că, distrugându-i armata, avea să-l pedepsească suficient, numai că el avea să revină la vechile idei. La începutul anilor 1990, asasinii economici s-au întors la treabă. El nu a cumpărat pachetul de ofertă, iar şacalii au mai dat un rateu. Cel de-al doilea preşedinte Bush a scos armatele, iar Saddam a fost îndepărtat de la putere şi executat.”

„Cea de-a doua noastră invazie în Irak le-a transmis militanţilor islamişti cel mai puternic semnal cu putinţă. Ei ştiau că incidentul din 11 septembrie a fost o simplă justificare, că piraţii aerului nu aveau nicio legătură cu Saddam sau cu Irakul. Ei au mai înţeles că dreptul creştin influenţa profund politica SUA, şi se aliniase la lobby-ul israelian şi că era determinat să subjuge Orientul Mijlociu şi să controleze rezervele de petrol ale lumii şi rutele sale de transport.”

Reacţia lumii arabe a fost una de profundă indignare, resentimentele pe care le aveau încă din Evul Mediu s-au amplificat de-a lungul secolelor care au urmat. Ei nu au iertat niciodată Europa pentru că au impus graniţe şi conducători peste ţinuturile lor. Atunci când primul ministru israelian David Ben-Gurion a instituit şi a proclamat noul stat Israel în 1948, ţările aflate în vecinătate au pornit imediat la atac.

Dar noul stat creat a fost susţinut de SUA, acordându-i acestuia ajutor necondiţionat. Musulmanii au privit cu neîncredere această alianţă. „Aceştia erau iritaţi de pactul pe care l-au încheiat asasinii economici cu Arabia Saudită şi de occidentalizarea ulterioară a acestei ţări, patria celor mai sacre situri religioase ale lumii islamice. Invazia Irakului în anul 1991 şi prezenţa militară evident ostentativă a Statelor Unite care a urmat a venit în sprijinul teoriei potrivit căreia Occidentul continua o tradiţie introdusă de zloţii europeni ai Evului Mediu. Pentru musulmanii din Orientul Mijlociu, cea de-a doua invazie a fost un afront intolerabil, oferindu-le militanţilor arabi o nouă legitimitate. În ochii multor oameni de pe tot globul, ei au fost transformaţi peste noapte din „terorişti” în „luptători pentru libertate”, iar cei care-i vedeau în această nouă lumină nu proveneau doar din lumea musulmană.”

Conflictul armat şi urmările asupra Orientului Mijlociu

„Lumea în care trăim în prezent este una în care se aude zăngănit de arme mai mult ca niciodată. Corporatocraţia prosperă de pe urma unei economii care depinde de producţia de echipamente pentru armată. Companiile americane producătoare de armament se situează printre cele mai profitabile firme de pe glob. Combinate cu cele ale Marii Britanii, Franţei, Rusiei şi Braziliei, vânzările acestora se apropie anual de un total de 900 de miliarde de dolari. Arsenalurile de arme chimice, nucleare şi biologice din zilele noastre împreună cu cele mai tradiţionale sunt capabile să stimuleze economiile, deşi, în acelaşi timp, tot ele reprezintă o ameninţare de genocid. Consumul de armament a atins cote de dependenţă la nivel global: statutul politic al unei ţări se măsoară de multe ori prin prisma dimensiunii arsenalului de care dispune. Corporatocraţia a reuşit să asocieze afacerea de vânzare a morţii cu diplomaţia internaţională. Un exemplu: Israelul şi Egiptul primesc fiecare miliarde de dolari anual din partea Washingtonului de pe urma participării lor din anul 1978 la acordurile de pace de la Camp David. Ca parte a acestui acord de „pace”, lor urmează să le fie destinate o mare parte a fondurilor aprobate de Congres, în scopul achiziţionării de echipamente militare de la Statele Unite.”

După încheierea războiului din Vietnam, Orientul Mijlociu a devenit principalul consumator de armament şi totodată, poligonul de tragere. Cu toate că aceste fapte erau evidente pentru cei care înţelegeau mecanismele dominaţiei imperiului, majoritatea oamenilor se lăsau înşelaţi de mass-media, de imensa dezinformare din întreaga presă de pretutindeni, fiind convinşi că luptele care se dădeau aveau cu siguranţă legătură cu idealuri nobile şi că ele se dădeau pentru democraţie şi pace. Toată această perdea de fum a fost creată de asasinii economici şi de mogulii de presă care slujeau cu succes interesele corporatocraţiei.

Dar nu toate acţiunile corporatocraţiei erau încununate de victorie. Multe dintre ele erau soldate în realitate eşecului. Aceste eşecuri au propulsat statele din Asia în criză economică. China a avut o ascensiune fulgerătoare, până la atingerea poziţiei de lider global, „făcând-o în acelaşi timp sensibilă la lăcomie deşănţată şi fuga după bunuri materiale – de inspiraţie americană – şi au mărit radical decalajul dintre bogaţii şi săracii din Asia. În America Latină, acţiunile noastre au constrâns milioane de persoane să ducă o viaţă degradantă, în lipsuri materiale, au subminat o clasă de mijloc în ascensiune şi, finalmente, au dat un impuls mişcărilor şi revoltelor indigene şi naţionaliste, fapt care a condus la ridicarea unui nou val de lideri anti-corporatişti care au câştigat puterea.”

Cei de la Washington au negat că ar fi avut vreo vină pentru aceste eşecuri, ei fiind consideraţi a fi „băieţii buni” care proclamă democraţia şi susţin idealurile de libertate. Buletinele de ştiri de la radio şi televiziune, ziarele şi revistele abundau de rapoarte în care erau acuzaţi fanaticii religioşi, funcţionarii guvernamentali străini corupţi şi conducătorii Lumii a Treia. Dar toţi aceşti aşa-zişi vinovaţi ce erau arătaţi cu degetul de lumea întreagă nu erau decât marionetele corporatocraţiei, cei care s-au lăsat înşelaţi de agenţii imperiului, sau cei care s-au împotrivit acestuia. „Dictatorii” erau de fapt conducători aleşi prin vot democratic de poporul statului respectiv, în ciuda încercărilor asasinilor economici şi ai şacalilor de a-i înlătura.

„Cu ajutorul eforturilor concertate ale politicienilor, preşedinţilor de corporaţii şi ale unei prese colaboraţioniste, eşecul politicii externe a SUA – cel puţin din Asia şi din America Latină – a fost ascuns de majoritatea cetăţenilor americani. Cu toate acestea, rateurile erau vizibile în Orientul Mijlociu. Chiar şi înainte de invazia din Irak, a fost evident faptul că marile corporaţii pierduseră controlul şi că strategiile puse în practică de asasinii economici se întorseseră împotriva noastră. S-a ajuns la escaladarea violenţei, iar atitudinea antiamericană devenise transparentă. Planul pus la punct de Kermit Roosevelt ne-a explodat în faţă, când, în anul 1979, militanţii naţionalişti l-au detronat pe şah. Sprijinul acordat Israelului de către Statele Unite a lăsat pe drumuri milioane de palestinieni, a generat lupte şi conflicte fără sfârşit şi i-a înfuriat pe musulmanii de pe toate continentele. Transformarea Arabiei Saudite într-o miniatură a culturii occidentale i-a înrăit pe conservatorii musulmani. Arabii care-şi făcuseră studiile la Oxford şi la Harvard au înţeles că în spatele proiectelor noastre se ascundeau planuri de jefuire a petrolului care le aparţinea.

În 11 septembrie 2001, visul pe care-l nutrise corporatocraţia de a pune mâna pe petrol, cu consimţământul şi concursul unor state islamice surogat şi al unei armate de sprijin staţionată în Israel, a explodat, transformându-se într-un coşmar incendiar.

Reacţia Washingtonului a urmat ruta cunoscută, fapt care a pus ţara într-un pericol şi mai mare. Intervenţia armatei americane în Afganistan a întors împotriva noastră un întreg mapamond care până atunci compătimise cu noi. Invazia în Irak a transmis lumii întregi mesajul clar că Washingtonul era mai interesat să-şi asigure cantităţile necesare de petrol, decât să-l vâneze pe Osama bin Laden. Pe termen lung, acţiunea a inflamat şi mai mult populaţiile musulmane şi aşa furioase, a inspirat milioane de islamici să se înscrie în celulele teroriste, a scos în evidenţă vulnerabilitatea soldaţilor americani şi a cufundat Statele Unite în ceea ce poate fi însumat sub titlul generic de faliment. Strategiile politice care au urmat momentului 11 septembrie au fost într-adevăr ultimele şi cele mai evidente dintr-o serie de gafe monumentale. Pentru fiecare acţiune pe care corporatocraţia o pretindea a fi un succes – instalarea şahului în Iran, a dinastiei saudite, a familiilor conducătoare din Kuweit şi din Iordania, a unui dictator prietenos în Egipt şi în sprijinirea militarismului israelian – au existat pierderi compensatorii, ca revoltele molahilor, creşterea popularităţii al-Qaeda, înlocuirea unor guverne moderate cu unele cu vederi radicale, venerarea eroilor-martiri care au apărut în urma atacurilor sinucigaşe cu bombă şi escaladarea fanatismului.”

În urma tuturor războaielor purtate în diferite colţuri ale lumii, corporatocraţia a avut foarte mult succes. Maşina de război a câştigat, proprietarii companiilor americane de armament au strâns profituri imense din Vietnam, Afganistan, Irak şi din multe alte zone. Chiar dacă costul unui război se ridică la sume gigantice, fără să mai punem în balanţă numărul imens de pierderi de vieţi omeneşti şi de familii, case şi regiuni întregi distruse, corporatocraţia a primit compensaţii uriaşe.

„Spre deosebire de Vietnam, războiul din Irak, combinat cu neînţelegerile din întreaga regiune, reprezintă o ciocnire între ideologii. El nu numai că opune creştinătatea şi iudaismul Islamului, dar, într-o anumită privinţă, este un referendum asupra sensului pe care-l are noţiunea de materialism de consum.
Aparenţele ne fac să credem că tagma corporaţiilor iese învingătoare în acest referendum, în locuri ca Dubai. Însă tot ce trebuie să facem este să fixăm canalele televizorului pe buletinele de ştiri din Iran, Irak, Egipt, Liban, Israel şi Siria, pentru a ne da seama că Dubaiul este o anomalie, iluzia unei oaze aflate în plin deşert. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul primului deceniu al anilor 2000, unica concluzie pe care o putem trage este că marile corporatocraţii ne-au condus spre o prăpastie de proporţii istorice.”

preluare de pe sursa: yogaesoteric,

Taxarea Imperiala

O natiune-stat isi taxeaza proprii cetateni, in timp ce un imperiu, taxeaza alte natiuni-state. Istoria imperiilor, de la cel Grec si cel Roman si pina la cel Otoman si cel Britanic, ne invata ca fundatia economica a oricarui imperiu este taxarea altor natiuni si a subiectilor acestora. Abilitatea imperiala de a taxa a fost bazata intotdeauna pe o economie mai buna si mai puternica, si ca o consecinta, o armata mai buna si mai puternica care, prin mijloace pasnice sau militare, enforseaza taxa.

O parte din aceste taxe e folosita pentru a imbunatati standardul de viata al membrilor imperiului iar cealalta parte e folosita pentru a imbunatati dominatia militara care face posibila colectarea acelor taxe.

Istoric, taxarea statelor-subiect s-a facut in diverse forme, de obicei aur si argint, acolo unde acestea erau considerate bani, dar de asemeni sclavi, soldati, recolte, septel, sau alte resurse agricole sau naturale, orice bunuri economice solicita imperiul si puteau fi furnizate de catre natiunile-subiect. Istoric, taxarea a fost intotdeauna directa: natiunile subiect predau pur si simplu banii (aur/argint) sau bunurile economice, in mod direct, imperiului.

Pentru prima data in istorie, in secolul douazeci, America a obtinut puterea de a taxa lumea in mod indirect – nu prin enforsarea unor sisteme de plata a taxelor la fel ca imperiile precedente, ci prin distributia propriei sale monede, dolarul american, celorlalte natiuni, in schimbul bunurilor, cu intentia de a devaloriza in timp acesti dolari si a-i rascumpara inapoi mai tirziu cu mult mai putine bunuri economice. Diferenta intre valoarea dolarului in momentul tranzactiei initiale si valoarea dolarului devalorizat din momentul rascumpararii sale este taxa imperiala americana. Iata cum s-a intimplat.

Devreme in secolul 20, economia americana incepea sa domine economia mondiala. La acea vreme dolarul american era legat de aur, astfel incit valoarea sa nu putea nici sa creasca nici sa descreasca pentru ca era mereu convertibil intr-o aceeasi cantitate, fixa, de aur. Marea Depresiune si inflatia care a precedat-o din 1921 pina in 1929 a marit substantial cantitatea de bani de hartie aflata in circulatie, fara o crestere proportionala a rezervelor de aur.

Asta a facut convertibilitatea in aur a dolarului sa devina imposibila. In consecinta, Presedintele Franklin Delano Roosevelt a decuplat dolarul de aur in 1932. Pina in acest punct America dominase economia mondiala, dar din punct de vedere economic, nu era tehnic un imperiu. Valoarea fixa a dolarului in aur nu permitea americanilor sa extraga beneficii economice de la alte tari furnizindu-le dolari convertibili in aur.
Economic, Imperiul American s-a nascut odata cu ratificarea sistemului Bretton Woods in 1945.

Dolarul a fost facut doar partial convertibil in aur – convertibilitatea in aur era disponibila doar guvernelor straine, dar nu si institutiilor private. Acesta este momentul cind dolarul american a fost stabilit ca moneda de rezerva internationala. Asta era posibil pentru ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial America furnizase aliatilor sai hrana si echipament militar, acceptind plata in aur, si acumulind astfel o portiune semnificativa din rezervele de aur mondiale.

Un imperiu economic nu ar fi fost posibil daca dolarul ar fi ramas complet convertibil in aur, cantitatea de dolari raminind limitata de disponibilitatea aurului, si astfel rascumpararea dolarului facindu-se la valoarea stabilita anterior. Concret insa, cantitatea de dolari a fost crescuta mult peste cantitatea de aur disponibila, iar acesti dolari au fost distribuiti strainilor in schimbul bunurilor acestora. Nu exista nici o intentie de a rascumpara acesti dolari la aceeasi valoare – cantitatea de aur era insuficienta, iar cantitatea de dolari crestea permanent, astfel incit dolarii respectivi se depreciau constant.

Deprecierea constanta a rezervelor de dolari detinute de straini datorita deficitelor comerciale americane este echivalentul unei taxe – o taxare prin inflatie.

Cind in 1971 strainii si-au cerut plata dolarilor in aur, guvernul american a fost pus in imposibilitate de plata. Denumirea “oficiala” a acestei imposibilitati de plata este “ruperea legaturii aur-dolar” sau “suspendarea convertibilitatii dolarului in aur”, dar interpretarea corecta este ca guvernul a dat faliment, asa cum orice banca comerciala este declarata falimentara atunci cind nu-si poate plati datoriile.

Totusi, facind asta, America s-a declarat pe sine un imperiu. Extrasese cantitati enorme de bunuri de la restul lumii, fara a avea vreo intentie sau abilitate de a returna acele bunuri. Restul lumii a fost efectiv taxata, si nu putea face nimic in privinta asta: nu putea forta America in faliment pentru a-i pune sechestru pe posesiunile sale in aur si alte bunuri, si nici nu putea sa isi insuseasca aceste bunuri declarind razboi si cistigindu-l. Esentialmente, America a impus lumii o taxa prin inflatie si a colectat impozit imperial.

Din acel moment, pentru a sustine Imperiul American si a continua sa taxeze restul lumii via inflatie, Statele Unite au decis sa forteze acceptarea dolarului care se deprecia continuu in schimbul unor bunuri economice, si sa faca lumea sa pastreze rezerve mereu crescinde din acesti dolari, chiar in timp ce ei se depreciau.

Trebuia sa dea lumii un motiv economic pentru a acumula acesti dolari, si acest motiv a fost petrolul.

In 1971, cind a devenit clar pentru toata lumea ca guvernul U.S. nu e capabil sa-si rascumpere dolarii cu aur, el a clocit un aranjament alternativ pentru a tine lumea ostatica dolarului ei fictiv. A incheiat o intelegere ferma in 1972-73 cu Arabia Saudita – va suporta puterea Casei de Saud cu conditia ca acestia sa accepte doar dolari in schimbul petrolului lor. Impunindu-si dolarul ca unica moneda pentru liderul OPEC, dolarul a fost practic impus tuturor membrilor OPEC. Pentru ca intreaga lume trebue sa cumpere petrol de la tarile arabe, are astfel un motiv de a-si face rezerve de dolari. Si deoarece, nevoia de petrol a lumii e in crestere iar pretul petrolului e de asemeni in continua crestere, cererea de dolari de pe piata nu poate decit sa creasca la rindul ei. Dolarii nu mai puetau fi schimbati pe aur, dar acum puteau fi schimbati pe petrol.

Esenta economica a acestei intelegeri este ca dolarul era acum suportat de petrol. Cit timp situatia ramine asa, lumea trebuie sa acumuleze cantitati mereu crescinde de dolari, pentru ca acesti dolari sint necesari pentru a cumpara petrol. Cit timp dolarul este singura moneda acceptata ca plata pentru petrol, dominatia sa este asigurata, iar Imperiul American poate continua taxarea restului lumii. Daca, dintr-un motiv oarecare, dolarul si-ar pierde convertibilitatea in petrol, Imperiul American ar inceta sa existe, pentru ca n-ar mai fi capabil sa taxeze o lume independenta de nevoia de a acumula dolari.

Astfel, supravietuirea imperiului dicteaza ca petrolul sa fie vandabil doar in dolari. De asemeni, implica ca restul statelor detinatoare de rezerve de petrol nu sint nici unul suficient de puternice, nici economic si nici militar, pentru a accepta plata pentru petrolul lor in altceva decit dolari. Daca cineva accepta plata in alta moneda, el trebuie convins, fie prin mijloace politice, fie militare, sa se razgindeasca.

Omul care a inceput sa ceara plata pentru petrolul sau in Euro, a fost Saddam Hussein, la sfirsitul anilor 2000. La inceput, cererea sa a fost intimpinata cu dispret, apoi neglijata, dar pe masura ce devenea clar ca era extrem de serios, si si-a convertit chiar si rezerva Iraqiana de 10 miliarde de dolari, de la Banca Mondiala, in Euro, au inceput sa se exercite presiuni politice pentru a-l ajuta sa-si schimbe parerea. Alte tari, ca Iranul, incepeau sa accepte de asemeni plata pentru petrol in alte monede, cele mai notabile fiind Euro si Yen.

Pericolul pentru dolar era clar si prezent, si se impuneau actiuni punitive. Razboiul lui Bush cu Iraqul nu a avut nimic de-a face cu vreo arma de distrugere in masa, cu apararea drepturilor omului, cu raspindirea democratiei sau macar cu capturarea cimpurilor petroliere. A fost despre apararea dolarului, adica a Imperiului American. A fost despre darea unui exemplu pe care oricine care cere plata in alte monede decit dolari pentru petrol, sa-l tina bine minte.

Multi l-au criticat pe Bush pentru regizarea razboiului din Iraq cu scopul capturarii cimpurilor petroliere. Acesti critici nu pot explica de ce avea Bush nevoie de acele cimpuri – putea sa tipareasca pur si simplu dolari, gratis, si cu ei sa cumpere petrolul, cum a facut-o intotdeauna. Trebuie sa fi avut un alt motiv ca sa invadeze Iraqul.

Istoria ne invata ca un imperiu porneste un razboi pentru unul din doua motive: (1) pentru a se apara sau (2) pentru a profita de pe urma lui. Economic vorbind, pentru ca un imperiu sa initieze si intretina un razboi, beneficiile acestui razboi trebuie sa depaseasca costurile lui militare si sociale. Beneficiile derivate in mod direct din cimpurile petroliere nu pot justifica pe termen lung, costul militar al operatiunii. Bush a pornit razboiul pentru a apara abilitatea de a taxa a Imperiului American.

Intr-adevar, actiunile ulterioare confirma aceasta: doua luni dupa ce Statele Unite au invadat Iraqul, programul “Petrol pentru Hrana” a fost suspendat, conturile irakiene de la Banca Mondiala au fost convertite la loc in dolari, iar petrolul a inceput din nou sa fie vindut doar pe dolari. Nimeni nu mai putea cumpara petrol in Euro. Suprematia globala era restaurata. Bush a coborit din avionul sau cu reactie si s-a declarat victorios: misiunea era intr-adevar indeplinita – Bush a aparat cu succes dolarul american, si astfel, Imperiul American.


preluare de pe sursa: http://piatza.net/taxarea-imperiala/