Se afișează postările cu eticheta Hitler. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Hitler. Afișați toate postările

28 martie 2013

Legătura secretă dintre Hitler şi Biserica Catolică: naziştii erau mari admiratori ai iezuiţilor



Se pare că a existat o legătură trainică între Hitler şi Biserica Catolică (mai precis, cu o parte a ei, Ordinul Iezuiţilor). În copilărie, Adolf Hitler a fost educat la o mănăstire benedictină, unde a văzut celebra zvastică pentru prima dată. A cântat în cor şi povestea că a visat ca într-o zi să conducă sfintele ordine.

„Sunt, am fost şi voi fi catolic” - iată cuvintele pe care i le-ar fi spus unuia dintre generalii lui….iar Biserica Catolică nu l-a excomunicat niciodată pe dictatorul german. Cert este că Biserica Catolică a închis ochii la oprimarea nazistă. Înţelegerea dintre catolici şi nazişti implica şi mai multe privilegii pentru preoţi şi chiar permisiunea de a se implica în sistemul public de educaţie, beneficiind de un ajutor substanţial de 400 de milioane de dolari. Mişcarea a dus şi la eliminarea acţiunilor judiciare împotriva catolicilor, căci în 1940 Hitler ştersese sau anulase 7.000 de cauze legale împotriva preoţilor catolici. Una peste alta, Biserica Catolică a ieşit bine din acest proces.

Iată ce prevedea un acord cu Biserica Catolică datând din 1933: Reichul German garantează libertatea profesiei şi a exercitării publice a religiei catolice. Religia catolică va fi materie de studiu permanent în ciclul primar, în şcolile vocaţionale, în ciclul secundar, precum şi în ciclul superior şi va fi predată în conformitate cu principiile Bisericii Catolice.
Pentru catolici, era perfect, aşa că de ce să le facă zile fripte naziştilor? Prestigiul acestora a crescut şi se pare că au beneficiat chiar de sprijin romano-catolic. Dar naziştii aveau nevoie şi să se asigure câ viitorii lor aliaţi, precum Italia, nu se vor supăra. Potrivit multor autori, chiar şi după sfârşitul războiului naziştii au fost ajutaţi să scape de către fraţii lor din Biserica Catolică – să scape prin mănăstiri şi să se refugieze în ţări profund catolice din America de Sud -, mai ales graţie sprijinului primit de la anumiţi iezuiţi.

Frans von Papen a fost cancelarul Germaniei între iunie 1932 şi 1933 şi apoi prim-vicecancelar al celui de-al Treilea Reich când a venit la putere Adolf Hitler. A fost numit mentorul acestuia, aşa că, teoretic, ar fi trebuit să ştie ce credea Hitler. În cartea lui, intitulată “Dialogurile mele cu Hitler”, Papen ne poartă în gândurile acestuia: „Hitler a pus în practică înaltele idealuri ale papalităţii.” Nu se poate spune exact la ce anume se referă Papen, dar este evident că Adolf Hitler lucra direct pentru papă. Se pare că Franz von Papen a fost o personalitate foarte influentă în politica Germaniei naziste şi a fost şi iezuit.

Papen a susţinut mai multe elemente, sprijinind astfel integrarea „idealurilor” catolice şi inclusiv amestecul dintre tineretul catolic şi tinerii adepţi ai lui Hitler, ceea ce a dus la semnarea Acordului dintre Vatican şi München. Întâmplarea a făcut ca, la momentul respectiv, cardinalul secretar de stat care a semnat documentul ca reprezentant al Vaticanului să fie arhiepiscopul Eugenio Pacelli, care mai târziu avea să devină papa Pius al XII-lea. După ce s-a instalat ca papă în 1939, chiar când trupele Iui Hitler invadau Polonia, papa Pius îi scria lui Hitler:

“Ilustrului Herr Adolf Hitler, Fiihrer şi cancelar al Reichului german! La începutul pontificatului nostru, dorim să vă asigurăm că vom rămâne devotaţi bunăstării spirituale a poporului german, încredinţată în mâinile voastre, care sunteţi Conducătorul nostru. Pe parcursul mai multor ani pe care i-am petrecut în Germania, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a stabilii relaţii armonioase între Biserică şi stat. Acum, când atribuţiunile noastre sunt mai mari, graţie rangului nostru bisericesc, cât de arzător să ne rugăm ca să atingem ţelul acela? Fie ca prosperitatea poporului german şi progresul lui în toate domeniile să dea roade, cu ajutorul lui Dumnezeu!”

Iată ce credea Hitler însuşi despre ordinul iezuiţilor: “Am învăţat multe de la Ordinul Iezuiţilor. Până acum, nici c-a existat vreodată ceva mai grandios pe pământ decât organizarea ierarhică a Bisericii Catolice. Am transpus multe elemente din ea în propriul meu partid.”

Organizaţia SS a fost constituită de Himmler potrivit principiilor Ordinului Iezuit. Regulile acestuia şi Exerciţiile spirituale recomandate de Ignaţiu de Loyola au fost modelul pe care Himmler a încercat să-l urmeze cu exactitate. Titlul acestuia, conducător suprem al SS, era echivalentul titlului de „general” la iezuiţi şi întreaga structură era o imitaţie fidelă a ordinii ierarhice din sânul Bisericii Catolice.

preluare de pe sursa:

8 martie 2013

Misterele unui mare clarvăzător – WOLF MESSING


Wolf Messing a fost una dintre cele mai enigmatice personalităţi ale
secolului XX. El a prezis cu exactitate moartea lui Hitler, înfrângerea
Germaniei naziste şi victoria URSS-ului în cel 
de-al doilea război mondial. Previziunile sale uluitoare au creat în jurul lui o aur mistică, care înspăimânta şi totodată fascina. Prin puterea sa fenomenală de sugestie şi control al minţii, el a reuşit să scape de lagărele morţii hitleriste şi de gulagurile sovietice. Deşi capacităţile sale uimitoare au fost studiate de savanţi din întreaga lume, Wolf Messing a rămas o enigmă, un om-legendă, cunoscut astăzi ca cel mai renumit hipnotizator şi cel mai bun telepat din istoria omenirii. Toate documentele care i-au aparţinut se află astăzi în arhiva FSB şi poate că într-o bună zi vor fi desecretizate.
Povestea începe în septembrie 1899, în Polonia, în oraşul Góra Kalwaria,
care la vremea aceea făcea parte din Imperiul Rus. În familia
negustorului evreu Messing se născu un băieţel ce de la prima vedere le
păru tuturor foarte ciudat: cu ochii mari, de culoarea tăciunelui, cu
părul negru, neobişnuit de des pentru un nou-născut. Tocmai de aceea
primi numele de Wolf, cuvânt care în limba germană înseamnă “lup”. La
vârsta de patru ani, băieţelul a început să sufere de som­nambu­lism, o
tulburare neurologică care atunci se considera ca fiind provocată de
fazele lunii. Fusese adesea surprins de familie stând în somn la
fereastră şi privind luna. Într-o bună zi, le povesti părinţilor că
astrul ceresc este locuit de nişte fiinţe stranii care îi vorbesc.
“Mi-au spus că eu nu sunt ca toţi ceilalţi. Că în mine este ascunsă o
putere incredibilă şi că ei toţi, locuitorii cerului, mă vor ajuta să o
scot la iveală”. Auzind grozăviile pe care le îndrugă băiatul, tatăl lui
Wolf s-a gândit că cea mai bună soluţie este să îl dea la şcoala
religioasă.
Misterele unui mare clarvăzător - WOLF MESSING
Wolf Messing în anii tinereţii
De boala noctambulismului, Wolf a fost vindecat printr-un leac simplu, băbesc. Părinţii i-au aşezat lângă pat un lighean cu apă, astfel încât, atunci când se ridica, trebuia să păşească în apa rece care-l trezea pe dată. Încă din primii ani de şcoală, Wolf dovedi că are o memorie excepţională, învăţând cu rapiditate texte complexe din Talmud. Întreaga familie îl vedea deja ca pe un viitor rabin. Însă învăţătura religioasă nu era deloc pe placul copilului şi, într-o bună zi, se hotărî să fugă de la seminar.
Având în buzunar doar câteva monede, Wolf se îndreptă către staţia de cale ferată şi se urcă în primul tren care-i ieşi în cale. Nu voia decât să doarmă puţin după drumul lung şi obositor pe care-l parcursese până
la gară. Se ascunse sub o banchetă şi adormi pe dată. Acesta a fost
momentul decisiv care i-a marcat întreaga existenţă. Aici, în vagonul
trenului ce se îndrepta către Berlin, i-a fost dat lui Wolf să descopere
pentru pri­ma dată puterea sa incredibilă de sugestie, capacitatea de a
in­duce anumite gânduri oame­nilor. Con­trolorul de bilete îl văzu
ghemuit sub banchetă şi îi ceru biletul. Speriat, băiatul se uită în
jurul său şi, zărind o hârtie aruncată pe jos, i-o întinse controlorului
spunând în gând: “Acesta e biletul meu!”. Conductorul luă hârtiuţa, o
suci între palme, o compostă şi i-o înapoie ca pe un adevărat bilet: “Ce
cauţi sub banchetă dacă ai tichet? Sunt locuri destule. În două ore vom
fi la Berlin!”.






Aşa ajunse Wolf în capitala Germaniei, singur şi fără nici un ajutor de nicăieri. Urmară zile grele, de foame cum­plită.  Singura modalitate de a scoate câţiva bănuţi era să văcsuiască pantofii
trecătorilor, însă câştigul era atât de mic, încât Wolf era mereu lihnit
de foame. Până în­tr-o zi, când trupul său firav cedă şi puştiul se
prăbuşi pe caldarâm. Găsit de poliţai şi considerat mort, este dus la
morgă. După trei zile, din întâmplare, un student descoperă că băiatului
încă îi bate inima. Readus în simţiri, începu să strige: “De ce să mă
duceţi la poliţie sau la casa de copii?”. Profesorul Abel, un renumit
neurolog care fusese chemat de urgenţă pentru a vedea ciudatul caz, îl
privi năucit şi îl întrebă: “De ce ai spus asta?”. “Pentru că asta aţi
gândit chiar acum câteva minute”, replică băiatul. După câteva zile,
profesorul Abel constată cu şi mai multă uluire că Wolf, în ciuda
fap­tului că suferise de o anemie foarte pu­ter­nică, era capabil să-şi
regenereze singur organis­mul, prin proprie voinţă. Neu­rologul ger­man a
realizat rapid că băiatul deţine capa­cităţi extrasenzoriale
fantastice. Şi astfel, Wolf a ajuns să fie cunoscut în spital sub numele
de “copilul minune”


Tânărul Wolf, în vârstă de 16 ani, s-a angajat la circul de stat din
Berlin, unde avea pro­priul său număr de iluzionism. În prima parte a
reprezentaţiei, Wolf uluia spectatorii mergând desculţ pe săbii şi
înfigându-şi ace în trup, fără ca măcar o picătură de sânge să-i curgă.
Iar în a doua parte, realiza de­monstraţii de hipnoză şi telepatie:
citea gân­durile celor aflaţi în sală, “şterpelea” din buzunarele
spectatorilor diverse obiec­te, fără să părăsească scena, sau transmitea
la nivel mental di­ver­se comenzi subiecţilor. “Nu este vorba despre
citirea gândurilor ci, mai corect spus, citirea muşchilor. Când un om se
gândeşte intens la ceva anume, celulele ner­voase din creier transmit
impulsuri către toţi muşchii din organism. Această acţiune nu este
vizibilă ochiului neiniţiat, eu însă o captez imediat şi o preiau sub
con­trol. Şi astfel, transmit cu uşurinţă subiectului co­menzi la nivel
subconştient, fără să avem un contact direct”, explica câţiva ani mai
târziu Wolf Messing. 
Curând, faima lui s-a răspândit în întreaga Europă, şi însuşi Albert
Einstein îşi exprimă dorinţa arzătoare de a-l cunoaşte pe tânărul
medium. Aflând că este în turneu în Austria, celebrul fizician îl invită
pe Messing în vizită. În casa acestuia, Wolf îl întâlneşte şi pe
Sigmund Freud, marele neuropsihiatru care, de îndată, îi propune să
realizeze împreună un experiment. Prin telepatie, Freud îi sugerează
tânărului Wolf să se ducă în cealaltă cameră, să aducă de pe birou o
vioară, să i-o înmâneze fizicianului şi, la nivel mental, să-i transmită
acestuia rugămintea de a le inter­preta o bucată muzicală. Wolf a
trecut cu succes testul psihiatrului care, încântat peste măsură, îi
propune un al doilea experiment. De data aceasta, Messing trebuia să ia
de pe masa de toaletă o pensetă şi să-i smulgă fizi­cianului trei fire
de păr din faimoasa mustaţă luxu­riantă. Uşor stânjenit, Wolf a luat cu
două degete pen­se­ta, s-a îndreptat către savant şi, scuzându-se, i-a
ex­plicat ce este obligat să facă. Einstein a zâmbit şi a acceptat
jocul.
Astfel s-a ales tânărul Messing cu doi prieteni ce­lebri în
întreaga lume. Se pare că tânărul telepat a locuit timp de câteva luni
în casa lui Freud, unde părintele psihanalizei l-a ajutat să îşi
lărgească şi mai mult orizonturile, instruindu-l în domeniul hipnozei şi
auto-hipnozei.



În 1937, în timpul unei reprezentaţii din Varşovia, Messing a îndrăznit
să rostească o predicţie care avea să îi schimbe traiectoria vieţii şi a
strălucitei sale carie­re. În faţa a mii de oameni, a prezis data
exactă a morţii lui Adolf Hitler, pe atunci cancelar al Germa­niei, care
deja pregătea politica de declanşare a celui de-al doilea război
mondial. A doua zi, toate marile coti­diene poloneze titrau cu litere
mari pe prima pagină “Un prooroc evreu prevesteşte data de 30 aprilie
1945 ca fiind ziua morţii lui Hitler!”. Fireşte că aceas­tă ştire a
ajuns de îndată la urechile conducă­torului nazist şi Führer-ul a oferit
o recompensă de 200 de mii de mărci, o sumă fabuloasă, celui care îi va
aduce “ca­pul” profetului.
Când trupele germane au invadat Polonia, împo­tri­va lui Wolf Messing
s-a declanşat o adevărată vână­toare. Conştientizând pericolul, vestitul
medium s-a ascuns luni în şir în beciul casei unui negustor din
Varşovia, până într-o zi, când inevitabilul s-a produs. Messing a fost
descoperit, arestat şi bătut cu cruzime, până şi-a pierdut cunoştinţa.
Revenindu-şi în simţiri abia în celula întunecoasă din subsolul
Ministerului de Interne din Varşovia, Messing şi-a adunat toate forţele
şi, prin puterea minţii, a transmis gardienilor aflaţi dincolo de
zidurile reci ale carcerei în care fusese aruncat, ca toţi să se adune
acolo. Întâi au sosit gardienii şi, după câteva minute, în fugă, a venit
chiar ofiţerul de serviciu. Lui Messing nu i-a mai rămas nimic de făcut
decât să treacă pe lângă ei fără pro­ble­me, să zăvorască uşa grea de
fier şi să părăsească clă­direa.








Cei care reuşeau să scape fugeau peste graniţă, cu pre­cădere în Uniunea
Sovietică, în speranţa unei vieţi mai tihnite. Astfel, deşi ideea nu îl
încânta, Messing decide că noua sa destinaţie trebuie să fie imensa
ţară de la răsărit. Deşi nu vorbea limba rusă şi nu cunoştea pe nimeni,
Wolf Messing este primit în trupa unor artişti care ofereau
re­pre­zentaţii în regiunea Brest, din sud-vestul Belaru­siei. Şi iată
că, încă o dată, darul său unic, neobişnuit, avea să îi salveze viaţa.
În timpul unui spectacol oferit în Minsk, pe sce­nă, lângă Messing,
şi-au făcut apa­riţia câţiva agenţi NKVD (poliţia secretă sovietică)
care, cerându-şi scuze publi­cu­lui, l-au “săl­tat” pe telepat. A fost
dus direct în faţa te­ri­bilului Sta­lin, care deja auzise despre
puterile feno­menale ale clar­vă­zătorului. Pentru a-i verifica
capa­cităţile, Stalin i-a ordonat să pătrundă în trezoreria de stat şi
să obţină o sumă uriaşă, o sută de mii de ruble, fără niciun document la
mână, ajutându-se doar de puterea minţii. Chiar sub ochii agenţilor
secreţi, Messing a intrat în clădirea Băncii Centrale, s-a îndrep­tat
către casierie şi, întinzându-i funcţio­narului o simplă pagină goală
dintr-un caiet dictando, şi-a deschis servieta în aşteptarea
bancnotelor. Casierul a cerce­tat simpla bu­cată de hârtie, apoi a
deschis seiful şi a nu­mă­rat o sută de mii de ruble. Pentru telepat,
experimentul s-a dovedit a fi floare la ure­che.
Deşi în Rusia, în
acea perioadă, hip­no­za, telepatia sau alte asemenea “trucuri
ilu­zioniste” erau considerate şarla­tanii şi, ca atare, complet
interzise, Stalin i-a permis lui Wolf Messing să ofere reprezentaţii pe
întreg teritoriul Uniunii Sovietice.
În 1943, în timpul unui
spectacol sus­ţinut în No­vosibirsk, Messing a fost întrebat când se va
sfârşi războiul. Fără să stea pe gânduri, clarvă­ză­torul a răspuns cu
voce gravă: “Văd tancuri cu însem­nele Armatei Roşii defilând pe
străzile Ber­linului. 8 mai 1945″.


Misterele unui mare clarvăzător - WOLF MESSING
Psiholoaga Olga Migunova
Testamentul lui Messing
Singura persoană pe care Messing a acceptat-o în preajma sa şi căreia i-a
dezvăluit o parte din tehnicile experimentelor sale psihologice este
Olga Migunova, astăzi preşedinta Academiei de Hipnoză de la Mos­cova,
psihoterapeut şi doctor în ştiinţe neuropsi­ho­lo­gice. Cu celebrul
telepat, Olga Migunova s-a întâlnit în 1966, în oraşul Gelendjik din
regiunea Krasnodar. “Aveam 17 ani, venisem împreună cu mama să asis­tăm
la una dintre conferinţele profesorului Messing. Îmi amintesc perfect
acea zi, de parcă ar fi fost ieri. Sala era arhiplină. Pe scenă, în
aplauzele a sute de oameni, a apărut Wolf Messing. S-a oprit pentru
câ­teva clipe şi s-a uitat în sală, căutând parcă pe cineva. S-a
îndreptat direct către rândul unde stăteam şi s-a oprit în dreptul
mamei. S-a aplecat şi i-a spus: «Vă rog să o scoateţi pe fiica
dumneavoastră din sală. Ol­ga îmi perturbă experimentele. Aşteptaţi-mă
după re­prezentaţie». Ardeam de nerăbdare să îl urmăresc pe acel
personaj fascinant, dar m-am supus voinţei lui şi am ieşit din sală
plângând. Biata mama nu ştia cum să mă împace. Dar nu am ple­cat acasă
şi, după două ore, profesorul Messing a venit la noi şi i-a spus mamei:
«Olga trebuie să meargă cu mine la Moscova. Locul ei este ală­turi de
mine, pe scenă. Fiica dumneavoastră deţine capa­ci­tăţi fenomenale»”.
Astfel
a ajuns Olga asis­ten­ta şi eleva lui Wolf Mes­sing. Şi, într-o bună
zi, ma­estrul i-a destăinuit un secret: starea letargică în care că­zuse
în copilărie fusese pri­ma sa călătorie în lumea de dincolo. Se pare că
Wolf Messing trecuse de zeci de ori pragul lumii celor fără viaţă, în
încercarea de a desluşi taina morţii. “Păstrez cu sfinţenie până astăzi
aceas­tă hârtie pe care pro­fe­sorul mi-a înmânat-o într-o zi”,
povesteşte Olga Migu­no­va. “Am în­văţat pe de rost toate liniile şi
formele ciu­date care au fost desenate de mâna maestrului. Când mi-a dat
hârtia avea o strălucire caldă în ochi. Am ştiut că este un mesaj
important, dar nu am reuşit nici până astăzi să îl descifrez. Cred că
este un mesaj codat des­pre faptul că omul poate exista în am­bele
dimen­siuni: a vieţii şi a morţii”. În ultimii ani ai vieţii, Wolf Messing s-a închis tot mai mult în el. Reprezentaţiile erau tot mai spo­radice şi mai scurte.
Misterele unui mare clarvăzător - WOLF MESSING
Mormântul lui Messing şi al soţiei sale Aida
 Decesul
soţiei sale, Aida, alături de care tră­ise zeci de ani, l-a dărâmat
com­plet. Îl chi­nuia cumplit ideea că el, Wolf Messing, cel care
ajutase mii de oameni, deşi prevăzuse cu exac­ti­tate ziua şi ora morţii
iubitei sale soţii, cu toate abilităţile sale feno­menale, nu fusese
capabil să o sal­veze. “Omul nu ar trebui să îşi afle ni­cio­dată
viitorul. O asemenea cu­noaştere i-ar putea fi fatală”, spusese cândva
celebrul tele­pat.
Wolf Messing a murit în ziua de 8 noiembrie 1974.
Cu două zile mai devreme, bolnav fiind şi urmând să fie operat, înainte
de a pleca la spital, s-a oprit în dreptul portretului său de pe birou
şi a spus: “Ei, gata Wolf, povestea s-a sfârşit! De acum nu te mai
în­torci!”.
Un om sufletist, un copil, un tânăr, apoi un bărbat, care se numea pe el însuşi obişnuit, dar talentat. El a suferit mai mult ca un om obişnuit, doar pentru că trăia evenimentele de două ori, şi doar pentru că ştia
tot ce gândeau ceilalti despre el. A trăit sub propriul său îndemn, încă
de mic:
”Când am inteles ce pot să fac, mi-am promis în fata lui Dumnezeu ca voi încerca să nu fac rău nici măcar unui om.” 
Un îndemn extraordinar pentru un om cu astfel de puteri. A fost o personalitate marcantă în istoria omenirii şi pentru contribuţia sa pozitivă merită să-i oferim cel putin imaginar, recunoştintă şi câteva flori…

preluare de pe sursa
http://blogosfera.piatza.net/misterele-unui-mare-clarvazator-wolf-messing/

26 februarie 2013

Discursul primarului din Miercurea Ciuc se auzea pe vremea lui Hitler, afirmă Dușa








Mircea Duşa nu a rămas indiferent la discursul primarului municipiului Miercurea Ciuc, Raduly Robert Kalman, 
după ce acesta a spus, la arborarea drapelului secuiesc în municipiu,  că limba maghiară este obligatorie în 
oraş.  Locuind în Toplița, Duşa îl compară pe Raduly cu Hitler şi anunţă că va merge la Miercurea Ciuc 
să vadă dacă mai are dreptul să vorbească limba română sau dacă nu cumva are nevoie de paşaport.
Discursul primarului din Miercurea Ciuc se auzea pe vremea lui Hitler, afirmă DușaMircea Duşa, a declarat, marţi, că
declaraţiile făcute cu o zi în urmă de
primarul municipiului Miercurea Ciuc,
 Raduly Robert Kalman, cu prilejul
arborării drapelului secuiesc de către
membri ai Partidului Popular
Maghiar din Transilvania reprezintă
“o obrăznicie fără margini”.
 ”O obrăznicie fără margini a
primarului din Miercurea Ciuc. Nu
este posibil ca un asemenea discurs
 să fie adus în dezbaterea publică,
un discurs care mi se pare că se auzea doar pe vremea lui Hitler. De altfel, primarul din
Miercurea Ciuc, folosind asemenea invective la adresa românilor, dar şi a maghiarilor
 din Harghita, deopotrivă, nu face altceva decât să îi învrăjbească unii împotriva celorlaţi”,
a precizat Duşa, care este şi deputat de Harghita, pentru Mediafax.
 În opinia acestuia, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)
ar trebui să se autosesizeze şi să nu aplice numai sancţiuni contravenţionale, care vor fi
conteste în instanţă şi nu se plătesc, ci măsuri dure împotriva primarului Raduly Robert.
 El a adăugat că va merge la Miercurea Ciuc să se convingă dacă mai are “dreptul” să
vorbească limba română.
 ”Voi veni la Miercurea Ciuc zilele următoare, să văd dacă mai am dreptul să mai vorbesc
 limba română sau poate ca să ajung acolo am nevoie de paşaport. Noroc că am un
paşaport diplomatic. Îmi aduc aminte că astfel de gesturi au mai existat atunci când o
persoană, căreia nu vreau să-i rostesc numele pentru că este neimportantă, interzicea
 ca Eminescu şi subsemnatul să avem acces în Miercurea Ciuc. Într-o lume normală şi
într-o Românie a anului 2013 nu cred că pot fi folosite asemenea discursuri. Cu calmul
şi responsabilitatea necesară, fac apel la primarul din Miercurea Ciuc să îşi
vadă de problemele administrative ale municipiului şi să nu mai comită astfel de gesturi”,
a conchis Mircea Duşa, care este din Topliţa.

preluare de pe sursa:
http://www.dcnews.ro/2013/02/dusa-atac-dur-la-discursul-primarului-din-miercurea-ciuc-o-obraznicie-fara-margini/


14 februarie 2013

Adevăr. Ce spun istoricii despre masacrul făcut de soldaţii români în Ucraina, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Odessa-1941. "Onoarea pătată" a Armatei Române (ARTICOL INTEGRAL)





Cu două săptămâni în urmă, un ucrainean de 86 de ani a venit în România pentru a ne spune o poveste groaznică: masacrul făcut de Armata Română în 1941 la Odessa. Mihail Zaslavski avea 16 ani când, din ordinul mareşalului Antonescu, zeci de mii de evrei, printre care şi membrii familiei sale, au fost împuşcaţi sau arşi de vii de soldaţii români. Am încercat să lămurim acest episod din istoria noastră împreună cu istoricii români.

Mihai Zaslavski a fost adus la Bucureşti de regizorul de filme documentare Florin Iepan împreună cu Fundaţia "Friedrich Ebert". "Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat la Odessa", e singura dorinţă a lui Mihail. Mai ales că nimeni din partea autorităţilor române, spune tot bătrânul, n-a fost vreodată la Odessa, măcar pentru un omagiu adus victimelor din acest oraş, victime de care Armata Română se face responsabilă. Nici acum, cât a fost la Bucureşti, Mihail n-a fost băgat în seamă, nici de autorităţi, nici de istorici, deşi s-au organizat întâlniri publice, la care s-ar fi aşteptat dezbateri aprinse pe acest subiect.

Asediul de trei luni asupra Odessei

Opinia unanimă a istoricilor cu care am stat de vorbă este că la Odessa, între octombrie 1941 şi martie 1942, românii au ucis oameni nevinovaţi. Civili. Evrei, în special. E vorba de zeci de mii de victime. Unul din experţii pe care i-am abordat este Ottmar Traşcă, cercetător la Institutul de Istorie "George Bariţiu" din Cluj. El este autorul unui studiu referitor la "ocuparea oraşului Odessa de către Armata Română şi măsurile adoptate faţă de populaţia evreiască, octombrie 1941 - martie 1942". Se ştie că după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, regimul Antonescu decide ca trupele române să continue campania din Est, alături de Germania. Soldaţii români trec Nistrul şi ocupă Transnistria, o provincie de 40.000 de kilometri pătraţi, aflată între Nistru şi Bug, aproape la fel de mare ca Basarabia.

Administraţia românească în Transnistria debutează la 14 august 1941. Existau deja planuri ca, în eventualitatea câştigării războiului împotriva URSS, Transnistria să fie anexată de România. Conform documentelor, istoricul Ottmar Traşcă face referire la şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 februarie 1941. Încă de pe atunci mareşalul Antonescu spunea, referitor la Transnistria, că vor fi scoşi de acolo toţi străinii, iar ţăranilor români li se va da pământ în acea zonă. Un acord din 30 august 1941, între România şi Germania, prevedea exploatarea în comun a Transnistriei, din punct de vedere economic, în timp ce evreii de aici urmau să fie duşi în lagăre. Data de 4 octombrie 1941 stabileşte Guvernământul Transnistriei. Capitala acestei provincii este stabilită la Odessa, chiar înainte ca oraşul să fie cucerit de Armata a IV-a românească. Asediul oraşului a început la 18 august şi s-a încheiat în 16 octombrie 1941, timp în care au murit 17.000 de soldaţi români, iar alţi 70.000 au fost daţi dispăruţi. Acesta a fost practic singurul mare oraş sovietic administrat de un aliat al Germaniei, în speţă România. 

Atentatul de la 22 octombrie 1941

La intrarea trupelor române în Odessa, la 16 octombrie 1941, în acest oraş erau 90.000 de evrei. Un alt istoric, Andrei Muraru, doctor în Istorie, coordonator al programelor de cercetare la Institutul Român de Istorie Recentă, ne-a spus că imediat după încheierea războiului, în 1945, în Odessa a fost realizat un recensământ al populaţiei. De unde a rezultat că în acest oraş mai rămăseseră doar câteva zeci de evrei. De la 90.000, la câteva zeci! Dar să revenim la studiul lui Ottmar Traşcă. La două zile după ce cucereşte Odessa, administraţia românească decide înfiinţarea unui ghetou în penitenciarul oraşului. Chiar în acea zi sunt arestaţi 1.726 de evrei. Numărul lor va creşte rapid, până la 16.000, în zilele următoare. Pe fondul acestei tensiuni între trupele de ocupaţie şi populaţia civilă, la 22 octombrie 1941, ora 17.35, clădirea Comandamentului militar românesc din Odessa, aflată pe strada Engels, este aruncată în aer. Potrivit istoricului Andrei Muraru, a existat în subsolul clădirii o cantitate de trei tone de explozibil.

Au fost ucişi 135 de ofiţeri şi soldaţi români şi germani. A murit şi comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu. Culmea este că civilii din Odessa le atrăseseră atenţia românilor că tot centrul oraşului fusese minat de sovietici, înaintea retragerii lor. Clădirea de pe strada Engels, fost sediu al NKVD-ului, a fost capcana perfectă pentru români, care şi-au stabilit tocmai aici cartierul general. Era un imobil impozant, rămas neatins de obuze. Birouri sclipitoare, curăţenie exemplară, ba chiar se povesteşte că până şi călimările erau pline cu cerneală. Soldaţii români au căutat peste tot în clădirea Comandamentului, dar n-au găsit nicio urmă de pericol. S-a dovedit ulterior că moartea fusese ascunsă în subsolul imobilului. Peste sacii cu bombe s-a turnat un strat subţire de beton, iar deasupra un morman de gunoaie.

preluare de pe sursa
http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/odessa-1941-onoarea-patata-a-armatei-romane-articol-integral-243170.html

13 februarie 2013

Dotarea armatei române în al Doilea Război Mondia


România se reînarma din 1935


Autor: Ioan I. Scafeş
Dotarea Armatei române la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial reprezenta, în linii mari, materializarea planului general de înzestrare, aprobat la 27 aprilie 1935 de către Consiliul Superior al Apărării Ţării. 
Planul de reînarmare fusese generat de studiile Marelui Stat Major din anul 1934, condus la acea dată de generalul de brigadă Ion Antonescu[1], studii ce indicau faptul că România nu putea mobiliza în eventualitatea unui război mai mult de 10 divizii complet echipate. Conform celor constatate, existentul în arme individuale acoperea necesarul pentru 31 de divizii; în puşti-mitraliere (13.240) – 20 de divizii; în mitraliere (13.587) – 22 de divizii; în tunuri de câmp – 22 de divizii; în obuziere (160) – 10 divizii. Cu materialul de artilerie grea se puteau constitui doar 2 divizioane de obuziere cal. 150 mm şi 4 divizioane de tunuri lungi, cal. 120 mm. Unica unitate de tancuri existentă avea în dotare 76 de tancuri uşoare, achiziţionate în anul 1919, cu mult sub necesarul de 7 batalioane stabilit. Aceeaşi situaţie era constatată şi în aviaţia militară ce dispunea la începutul aceluiaşi an de doar 9 avioane de recunoaştere, 101 de observaţie, 20 de legătură, 35 de vânătoare şi 39 de bombardament.
Planul, eşalonat pe zece ani, avea ca obiectiv iniţial dublarea numărului unităţilor ce puteau fi mobilizate, situaţie ce impunea, pentru trupele terestre, atât reechiparea marilor unităţi existente: 22 de divizii de infanterie, 3 de cavalerie, 3 brigăzi de munte, cât şi înfiinţarea unei brigăzi motorizate. Acelaşi plan viza şi reînzestrarea unui număr de 9 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, o brigadă de cavalerie şi o brigadă de munte, unităţi aflate în rezerva armatei.
Ca modalităţi, reînarmarea României, demarată la jumătatea anilor ’30, a fost concepută a fi realizată prin modernizarea şi standardizarea dotării existente, prin utilizarea industriei naţionale de armament (existentă în stare embrionară), prin achiziţionarea de licenţe şi materializarea lor în ţară, precum şi importul elementelor ce nu puteau fi produse în ţară.
Pe plan intern: recalibrări, uniformizări, modernizări
Conform planului, primele măsuri au vizat unificarea calibrelor artileriei de câmp – cca 1.000 tunuri md. 1897,cal. 75 mm,Putilov md. 1902,cal. 76,2 mm, Krupp md. 1904, 1912,cal. 75 mm, 96 n/A, cal. 77 mm,100 obuziere uşoare Škoda,md. 1914, cal. 100 mm – şi de munte, dotată cu tunuri de munte Putilov md. 1909, cal. 76,2, şi Schneider md. 1909, cal. 75 mm, Skoda md. 1915, cal 75 mm şi obuziere de munte Škoda, md. 1916, cal. 100 mm. Sarcina recalibrării a revenit în principal uzinelor Astra, care au produs cele peste 1.000 de ţevi necesare retubării diferitelor tunuri pentru aducerea tuturor la calibrul 75 mm, considerat ca fiind cel mai convenabil.
O altă decizie importantă a presupus înlocuirea a jumătate dintre tunurile de câmp cu mai puternicul obuzier cal. 100 mm. În acest sens, aceleaşi uzine au materializat acţiunea de modernizare a obuzierelor Škoda md. 1914, cal. 100 mm existente în înzestrare care, aduse la ultimele standarde Škoda, au primit indicativul deobuziere md. 1914/34.
Una dintre principalele deficienţe ale armamentului de infanterie[2] existent în dotarea armatei la acel moment consta în marea lui diversitate de calibre şi, ca urmare, în dificultăţile legate de asigurarea muniţiei. Pentru eliminarea acestui neajuns s-a stabilit ca, o dată cu repararea pieselor, să se execute şi operaţiunea de uniformizare a calibrelor. Pentru armamentul de infanterie a fost adoptat calibrul 7,92 mm, însă doar puştile şi carabinele cu repetiţie Mannlicher md. 1895 şi mitralierele Schwarzlose md. 1907/12 au fost compatibile cu operaţiunea de recalibrare.
Pe plan extern: Cehoslovacia, principalul furnizor de armament
Reînarmarea României a fost legată în mare măsură de Cehoslovacia, a cărei industrie de armament a furnizat circa 70% din armamentul importat. Mai mult, s-a intenţionat asimilarea în producţie internă a armamentului cehoslovac de infanterie (puşti, puşti-mitraliere şi mitraliere) şi pieselor de artilerie divizionară, un rol important în această acţiune fiind atribuit uzinelor Copşa Mică-Cugir (CMC), puse la punct în anul 1938 cu asistenţa tehnică a specialiştilor de la Zbrojovka Brno.
Principalele comenzi de armament ale Armatei Române au fost dirijate către firmele Škoda şi Zbrojovka din Cehoslovacia şi Schneider dinFranţa.Conform contractelor, până la sfârşitul anului 1939, firma Škoda urma să livreze 125 de baterii (500 de piese) de obuziere de câmp md. 1930 şi md. 1934, cal. 100 mm, 45 de baterii (160 de piese) de obuziere md. 1934, cal. 150 mm, firma Zbrojovka dinBrno – 18.257 de puşti-mitraliere ZB, md. 1930, cal. 7,92 mm şi 500.000 de puşti Vz 24[3] (ZB md 1924), cal. 7,92 mm, iarfirma Schneider – 45 de baterii (160 de piese) de tunuri lungi md. 1936, cal. 105 mm şi 160 de tunuri a.t.md. 1936, cal. 47 mm. Tot în Franţa, în anii 1935-1938 au fost comandate la firma Brandt aruncătoare de mine, cal. 81,4 mm şi cal. 60 mm.
Până în iunie 1941, Zbrojovka au livrat circa 18.000 de puşti-mitraliere ZB md. 1930, iar uzinele CMC[4] -5.000, ceea ce asigura, la această categorie de armament, necesarul pentru întreaga armată. Deoarece, din varii motive, a fost abandonată ideea producţiei în ţară a mitralierelor şi puştilor cehoslovace, România a recurs la importuri şi unele improvizaţii. În iunie 1941 a fost importat un lot de 3.500 de mitraliere ZB md. 1937, ce reprezentau însă doar 70% din dotarea preconizată. Acoperirea deficitului s-a făcut cu cele 1.000 de mitraliere Schwarzlose md.1907/12 recalibrate anterior pentru 7,92 mm. O situaţie şi mai gravă o reprezentau livrările de puşti vz 24, doar 300.000, adică 30% din necesarul armatei. Ca urmare au fost menţinute în serviciu nu numai puştile Mannlicher md. 1895, recalibrate, ci şi armament atipic din punct de vedere al muniţiei, Mosin Nagant cal 7,62 mm şi Berthier md. 1907/15, cal. 8 mm.
Uzinele Škoda au furnizat, până în anul 1940, 248 de obuziere uşoare cal. 100 mm, md. 1930 şi md. 1934, faţă de cele 630 comandate, necesarul fiind completat cu 252 de piese cumpărate din Germania în anii 1940-41. În ceea ce priveşte artileria grea, până în anul 1939, Skoda a livrat 180 de obuzieremd. 1934, cal. 150 mm, asigurând jumătate din necesarul artileriei motorizate pentru corpurile de armată.
Germania trimite în România armament polonez capturat în 1939
Al doilea furnizor de armament al României a fost Franţa, unde România a comandat, la Brandt, 125 de aruncătoare de mine cal. 60 mm şi 188 de aruncătoare cal. 81,4 mm, la Schneider – 160 de tunuri a.t. md. 1936, cal. 47 mm, 180 de tunuri lungi md. 1936, cal. 105 mm, iar la Hotchkiss – 200 de mitraliere a.a. cal. 13,2 mm şi 300 de tunuri a.a. cal. 25 mm. Înfrângerea Franţei a întrerupt însă contractele după livrarea a doar 144 de tunuri Schneider md. 1936, cal. 105 mm, a 72 de tunuri a.a. Hotchkiss cal. 25 mm, restul comenzilor fiind însă onorate. Licenţa aruncătoarelor de mine franceze Brandt a fost cumpărată de uzinele Voina pentru producţia a 160 de aruncătoare cal. 60 mm şi a 410 aruncătoare cal. 81,4 mm, iar uzinele Concordia au cumpărat licenţa pentru producţia a 140 de tunuri a.t. Schneider md. 1936, cal. 47 mm.
Pentru compensarea materialului francez nelivrat, Germania a dirijat spre România, în cadrul Pactului petrolului (Olwaffen Pakt), o parte din armamentul polonez capturat în campania din 1939: 45 de tunuri Schneider md. 1913, cal 105 mm, 665 de tunuri a.t. Bofors cal. 37 mm, 54 de tunuri a.a. Bofors cal. 40 mm şi Oerlikon, cal. 20 mm, precum şi 80 de tunuri de câmp franceze md. 1897, cal.75 mm. În plus, Germania acordase, în 1938, fabricii Astra licenţa pentru construcţia a 360 de tunuri a.a. Rheinmetall cal. 37 mm, din care, până în mai 1940, au fost livrate la trupe 102 tunuri.
În septembrie 1940, Germania şi-a dat acordul pentru vânzarea a 300 de tunuri a.a. Gustloff, cal. 20 mm, din care primele au intrat în dotarea trupelor române în mai 1941. Tot Germania a livrat 545 de tunuri a.t. Böhler, md. 1935 cal. 47 mm, preluate de la Austria, acestea alăturându-se comenzii de 275 de tunuri (practic identice), sistem Breda md. 1935, cal 47 mm, lansate de Armata Română în Italia. Contribuţia britanică la înarmarea României a fost licenţa acordată în 1936 uzinelor Reşiţa pentru producţia a 100 de tunuri a.a.Vickers/Reşiţa md. 1936/39, cal. 75 mm, tunuri ce au constituit, în iunie 1941, cele mai importante piese ale artileriei a.a. române.
Muniţia, realizată la fabricile din ţară
Majoritatea comenzilor pentru muniţie au fost lansate în ţară. Pentru muniţia de infanterie, cele mai importante comenzi au fost dirijate spre Pirotehnia Armatei şi spre uzinele Copşa Mică-Cugir, pentru artilerie – la Reşiţa, Malaxa, Regia Autonomă a Intreprinderilor Miniere şi Metalurgice ale Statului din Ardeal, Concordia,Astra, Costinescu, Wolff, Lemaître, iar pentru aruncătoarele de mine – la Voina.
Tema centrală a planului de reînarmare al armatei române a fost achiziţionarea de blindate, care să suplinească cele 76 de tancuri uşoare F.T. 17, cu o valoare militară scăzută, dintre care, în anul 1937, doar 20 erau operaţionale. Primul pas a fost cumpărarea, în anul 1937, a licenţei pentru producerea, la uzinele Malaxa, a unui număr de 300 de şenilete Renault UE, model aflat în serviciul armatei franceze din anul 1931. Producţia a demarat în anul 1939 dar, după fabricarea a 126 de şenilete Malaxa tip UE, a foststopată din cauza întreruperii livrărilor de piese franceze în anul 1941. Şeniletele Malaxa tip UE au fost utilizate în Armata Română mai ales ca tractoare pentru tunurile a.t. Schneider cal. 47 mm, dar şi ca vehicule de aprovizionare sau pentru misiuni de cercetare.
În anul 1937, România a cumpărat din Cehoslovacia 35 de tancuri de 4,5 t CKD AH-IV, înarmate cu mitraliere ZB md. 1937, care au fost introduse în dotarea cavaleriei sub indicativul R-1. În acelaşi an, 1937, au fost comandate, tot în Cehoslovacia, la Škoda, 126 de tancuri de 10,5 t, Škoda S-II-a, înarmate cu tunuri cal. 37 mm şi mitraliere cal. 7,92 mm. Tancurile Škoda S-II-a, cu indicativul R-2, au format Regimentul 1 Care de Luptă, care va deveni mai târziu principala forţă a Diviziei 1 Blindate române. În anul 1938, după eşuarea discuţiilor privind asamblarea în România a 200 de tancuri de infanterie Renault R-35, au fost împortate din Franţa 41 de tancuri Renault R-35. Intrate în ţară în 1939, ele au constituit materialul ce a dotat Regimentul 2 Care de Luptă, alături de alte 34 de tancuri poloneze, de acelaşi tip, preluate în septembrie 1939.
Avioane de concepţie proprie, la I.A.R. Braşov
Conform planului de reînarmare din 1935, un rol important a fost acordat dezvoltării industriei aeronautice româneşti, care a început în această perioadă fabricarea mai multor tipuri de avioane, accentul fiind pus pe aparatele militare de antrenament, recunoaştere, vânătoare şi bombardament. La Industria Aeronautică Română (I.A.R.), au fost fabricate, începând cu 1934 până în 1939, avioane de concepţie proprie: I.A.R. 14, 16, 37, 38, 39 şi 80, iar pe baza licenţei obţinute de la societatea poloneză Panstwowo Zaklady Lotnicze (P.Z.L.), avioanele P.Z.L. 11 F şi 24 E.
La Societatea de Exploastări Tehnice (S.E.T.), cea de-a doua întreprindere ca mărime din România, au fost lansate comenzi pentru avioanele de recunoaştere S.E.T. 7 K, recunoaştere şi legătură S.E.T. 7 KB şi 7 KD, motoarele necesare fiind produse la I.A.R.
Alături de aceste tipuri, în dotarea aviaţiei române existau, în iunie 1941, o serie de avioane importate în perioada interbelică, când principalii furnizori au fost Franţa, Italia, Polonia şi Marea Britanie. La acestea s-au adăugat, începând cu anul 1937, şi avioane germane. Iniţial, acestea erau avioane de antrenament, apoi materialul german, pe măsura apropierii de momentul intrării României în război, a devenit tot mai divers.La sfârşitul anului 1939, în momentul în care cel de-Al Doilea Război Mondial era deja în desfăşurare, aviaţia militară română avea 276 de avioane de luptă: 82 de avioane de recunoaştere şi observaţie (I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39); 121 de avioane de vânătoare (P.Z.L. 11, Heinkel 112 şi Hurricane), 34 de avioane de bombardament uşor (Potez 64 şiBristol-Blenheim) şi 18 hidroavioane (Savoia).
În anul 1940, pe tipuri, avioanele aviaţiei militare erau I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39 (pentru observaţie),Hurricane, P.Z,L. 24, Heinkel 112, I.A.R. 80 şiMesserschmitt Bf 109 (pentru vânătoare), Karas, Savoia 79(pentru bombardament), Cant şiSavoia 69 (pentru hidroaviaţia de informaţie), Savoia 65 (pentru hidroaviaţia de bombardament-torpiloare), Fleet 10 G, Fiesssler-Storck şi S.E.T. (pentru legătură), Junkers 52 (pentru transport) şi R.D.W. (pentru aviaţia sanitară). În decurs de aproximativ un an, numărul avioanelor Forţelor Aeriene Regale Române a crescut de 5,5 ori. Creşterea numerică a însemnat pentru aviaţia română şi intrarea în dotare a 15 tipuri noi de avioane, fapt care a dus la mărirea tipurilor de bază de la 11 la 23. În general, această creştere a însemnat şi o creştere calitativă, aviaţia română ajungând să dispună de categorii de aviaţie comparabile cu cele ale altor state.

Marina română, în prag de război
La 22 iunie 1941, Marina Regală Română avea cele două componente de bază, forţele fluviale şi cele maritime, dezvoltate relativ inegal. Prin intrarea în serviciu a monitoarelor Ardealul, Basarabia, Bucovina, obţinute de la Austro-Ungaria ca reparaţii de război – ce s-au adăugat monitoarelor Brătianu, Catargiu, Lahovary, Kogălniceanu– şi cumpărarea, în anul 1921, a 4 vedete (nr. 1-4) din Italia – ce s-au adăugat celor 8 vedete britanice, existente în dotare – Escadra de Dunăre a devenit, pentru două decenii, principala forţă fluvială din lume. În acelaşi timp a crescut şi forţa Diviziei de Mare prin intrarea în seviciu, în 1920, a distrugătoarelor Mărăşti (exNibbio) şi Mărăşeşti (ex Sparviero) – comandate înainte de Primul Război Mondial în Italia –, a distrugătoarelorRegele Ferdinand şi Regina Maria, în 1928-29, şi a celor 4 canoniere (Lepri, Stihi,Ghiculescu, Dumitrescu), achiziţionate din Franţa, ultimele trei rămânând în serviciu şi pe timpul războiului.
Ca reparaţii de război au fost primite din partea marinei austro-ungare şi 7 torpiloare, dintre care trei (Năluca, Sborul şi Smeul) vor rămâne în dotare şi între anii 1941-45. În anul 1926, România a comandat în Italia nava bază pentru submarine Constanţa, precum şi submarinul Delfinul, ce vor intra în serviciu în intervalul 1930-36. Începând cu anul 1937, marina militară urma să beneficieze de un program de înarmare ce prevedea un crucişător, 4 distrugătoare 3 submarine, 4 puitoare de mine şi 12 vedete torpiloare, programul s-a materializat însă parţial, marina situându-se, în planul de reînarmare al României, în urma armatei terestre şi aviaţiei.
 Ca urmare, până la intrarea război, marina română a primit în dotare doar nava-şcoală Mircea, construită în Germania, la şantierul Blohm und Voss, din Hamburg (1938), puitorul de mine Amiral Murgescu (1940), prima navă importantă construită la Galaţi, şi vedetele torpiloare tip Vosper, nr. 1-3, (Viforul, Vijelia şi Viscolul), importate din Marea Britanie. Începând cu anul 1937, toate monitoarele flotilei de Dunăre au fost modernizate în şantierele de la Galaţi, Basarabia şi Bucovina fiind aproape reconstruite. În intervalul 1940-42, dotarea marinei militare s-a completat cu vedetele torpiloare tip Power, nr. 4-9 (Vedenia, Vântul, Vijelia, Viforul, Vârtejul, Vulcanul), construite în Olanda şi finalizate la Galaţi, precum şi cu două submarine, Rechinul şiMarsuinul, construite la Galaţi, în anul 1941, după licenţa olandeză/germană IA U-Boot.

NOTE

[1]Şeful Marelui Stat Major între 1 decembrie 1933-11 decembrie 1934
[2]La mijlocul anilor ’30 existau în dotare, la trupe sau în depozite, 11 modele de puşti, 5 de carabine, 5 de puşti mitraliere, 8 de mitraliere şi 8 modele de grenade

[3]Vz 24 constituiau o varianta mai scurtă a puştii sistem Mauser, Gewehr 98, cal. 7,92 mm, realizată în Cehoslovacia, la firma Zbrojovka
[4]Contractul între partea română şi Zbrojovka Brno a fost încheiat la 26 iulie 1935

preluare de pe sursa:
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/dotarea-armatei-romane-al-doilea-razboi-mondial