Mai mult, ni se induce ideea ca evenimentele ce caracterizează începutul acestui al treilea mileniu ar arata că procesul globalizării pieţelor nu ar fi suficient pentru a crea dezvoltarea economică şi social-culturală care se doreşte. De aceea, se spune ca echilibrele economice cer, pentru ca acest proces să funcţioneze unitar, să fie urmat de “globalizarea culturilor”, de integrarea acestora în evoluţia şi dezvoltarea omenirii.
Si totusi, ne intrebam si noi de unde provine impetuasa nevoie a guvernantilor pentru“globalizare”, pentru “etatizare”… de unde, de ce… ?! Oare fiindca este vorba de o maturizare a elitei politice pana acolo incat cu atata ardoare sa-si doreasca binele intregii omeniri sau pentru ca isi doresc pentru sine intreaga guvernare planetara !? Tema de fata isi propune sa caute raspunsul la o asemenea problema.
INCURSIUNE DIN TRECUT SPRE PREZENT
Daca la sfârşitul secolului al XIV-lea existau numerose bănci italiene care isi intenationalizau afacerile, ulterior constatam o implicare, fireste, cointeresata a unor state puternice de dominatie a altor tari si popoare prin intermediul companiilor (Companiile Olandeză şi Indiile de Est Britanică, Compania Muscovy, Compania Africa Regală şi Compania Hudson Bay).
Acestea par sa fi fost modelele incipiente ale corporaţiilor transnaţionale din zilele noastre.
Una dintre primele si cele mai longivive Companii englezești, înființată in jurul anului 1600, la început pentru a face comerț în Indiile de Est dar care a ajuns să facă comerț mai ales în India și China , a fost Compania Indiilor de Est. Desi compania a fost dizolvata dupa o perioada de functionare de peste 250 de ani de activitate, mai precis la 1 ianuarie 1874, vreme îndelungată, a deținut o poziție privilegiată în raport cu guvernul englez și, ulterior, cu cel britanic. A primit adesea privilegii speciale, inclusiv scutiri de taxe și anumite monopoluri comerciale.
Mai mult, pornind de la comert, aceasta companie a ajuns în anul 1757 (după bătălia de la Plassey) să guverneze părți mari din India, exercitând putere militară și asumându-și administrația, renunțând treptat la activitățile comerciale.
In 1670, succesul comerţului cu blănuri de la populatia indigena a determinat fondarea Companiei Golfului Hudson, care a şi primit de la coroana britanică monopolul comerţului cu blănuri în zona bazinului golfului Hudson -Ţara lui Rupert (zona golfului Hudson a fost locuită încă din preistorie de diferite triburi de eschimoşi iar în anul 1610 Henry Hudson a descoperit golful, care va purta numele său, explorandu-i coastele estice). Constatam ca in anul 1870, monopolul comerţului cu blănuri a fost abolit, iar “Ţara lui Rupert” a fost anexată la Canada.
Demna de mentionat este si apariţia cartei corporative ce reflecta atentia pe care Coroana engleza o acorda acestei forme de expansiune si de dominatie.
Carta era practic o favoare din partea Coroanei engleze, care limita răspunderea legală a unui investitor la cuantumul investiţiei sale, drept care nu era recunoscut cetăţenilor individuali.
De asemenea, in cartă erau stabilite drepturile şi obligaţiile specifice corporaţiei, precum şi partea de profit care urma să revină Coroanei.
Procesul de transnaţionalizare insa nu se opreste aici, continua, va duce la apariţia mai multor unei societăţi/companii transnaţionale, însă transnaţionalizarea va merge mult mai departe, miza ei reală reprezentand-o pentru secolele XIX-XX folosirea de pretextul nationalismului, apoi depasirea acestuia şi, in sfarsit, incercarea de a construi o noua era postnaţionalista care sa cuprinda toate sectoarele vietii umane.
Pentru aceasta se simtea nevoiea unei “colaborari” legale, intre economic si politic, lucru care faptic reprezenta o realitate mai veche daca ne gandim ca in spatele puternicelor corporatii au stat tot timpul “oamenii politici”. Insa diplomatia si reusita strategiei impunea nevoia de legitimitate aparenta.
Pentru aceasta statul trebuia implicat intr-un mod transparent si legal in economie si societate, oportunitate creata de aparitia liberalismul care tocmai isi facea simtita prezenta in economia celei de-a doua jumatati a secolului XIX. Astfel, s-a reusit ca “statul jandarm” sa fie inlocuit in timp cu un stat interventionist care sa aiba la dispozitie parghii directe financiare si de orientare economica.
Pe de alta parte, folosindu-se de germenele nationalismului pe cale sa de-a roade la inceputul secolului al XIX s-au pus “bazele” primului razboi mondial, o sursa si o oportunitate deosebita de imbogatire a marilor trusturi bancare care au finantat ambele tabere ale razboiului, asa cum de altflel procedasera si in timpul lui Napoleon- batalia de la Waterloo. Campaniile de armament finantate de bancile din Anglia, Germania,Franta si Austria, controlate de Rothschild, au sponzorizat toate taberele razboiului.
Aceasta dorinta de imbogatire a fost platita cu pretul a peste 20 de milioane de vieti umane. “Elitele” au folosit ca pretext impotriva razboiului crearea Ligii Natiunilor, nebanuind-se ca in spatele acestei societati “binevoitoare” se ascundea crearea unui cadru pentru viitorul Guvern Mondial.
Dorinta de bani si de preluare a puterii planetare nu cedat nici in fata celui de-al doilea razboi mondial. Sfarsitul acestui razboi a oferit, de asemenea, oportunitatea infiintarii de catre invingatori a complexului ONU, mai intai San Francisco in orasul New York pe un pamant donat de John D. Rockefeller, unul din ramurile promotorilor traditionalisti ai globalizarii.
Asadar, primul pas in planul trilateral de mondializare a fost crearea Uniunii Europene, motiv pentru care la 18 aprilie 1951 sase state, Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda, au semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a constituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (ECSC). A luat nastere prima comunitate europeana, urmarindu-se in continuare constituirea a inca doua organisme : Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana pentru Energia Atomica (Euratom).
In 1954 elita planetei s-a intalnit in secret in hotelul Bilderberg din Oosterbeek (Olanda). In opinia globalistilor, de indata ce Uniunea Europeana a fost infiintata sub pretextul schimburilor comerciale, Uniunea Nord Americana si Uniunea Asiatica ar fi ca si formate iar ONU ar servi ca un regulator mondial ale celor 3 super-puteri.
La 1 ianuarie 1958 Tratatele de la Roma deja devin operationale iar Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie devin institutii comune tuturor celor trei comunitati europene: ECSC, CEE si Euratom.
Structurile politice de create in scopul guvernarii intregii lumi erau de conduse de catre aceeasi oameni care detineau si controlul economiei mondiale prin marile banci, companii transnaţionale, ceea ce era deosebit de important pentru infaptuirea pietei unice declarate si, ulterior, a unui guvern mondial inca ascuns opiniei publice.
In acest context crearea Grupului Celor 7, devenit Grupul Celor 8 state (G8) cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic şi militar (Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii) a reprezentat un semnal aproape imperceptibil de iesire la suprafata a intentiei de globalizare, de realizare a planului trilateral.
La inceput miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din cele mai importante cinci ţări s-au întâlnit la intervale neregulate, pe cai neoficiale. Prima întâlnire s-a ţinut în 1967 la Chequers, casa de la ţară a primului-ministru britanic.
Pana in 2009 s-au creat aproape toate mecanismele care sa puna in miscare sistemul de globalizare, inclusiv prin transferul de suveranitate al statelor nationale.
Tratatul de la Lisabona, intrat si el in vigoare incepind cu data de 1 decembrie 2009 si ratificat de cele 27 state membre ale Uniunii Europene, constituie un pas inainte in transferul de suveranitate de la statele membre la Uniunea Europeana, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile Comisiei, Parlamentului si Curtii de Justitie in domeniul justitiei si afacerilor interne.
In prezent constatam fara putere de tagada ca declinul statelor-natiune este mai mult decat evident, cedarea de suveranitate in favoarea organizatiilor internationale aflate intr-o continuua consolidare si centralizare si, pe de alta parte, in favoarea corporatii financiare si bancare.
Sunt de parere ca asa-zisele «raţiuni de stat» care au determinat guvernele sa cedeze puterea statelor in favoarea corporatiilor transnaţionale au fost in realitate “ratiuni” impuse de actuala “elita” planetara prin constrangerea economica indirecta exercitata prin crearea celor mai ingenioase “masinarii” ale timpului.
Uniunea Europeana, o entitate fara personalitate juridica, care se pretinde astazi o organizatie internationala calauzita de scopuri nobile, o „comunitate” economica si politica internationala care numara 27 de State Europene, cu tendinte comportamentale specifice unui stat federal, formata in scopul declarat al asigurarii pacii, stabilitatii si prosperitatii cetatenilor acestora, afirmarii identitatii UE la nivel international, introducerea cetateniei uniunii, spatiul liber fara frontiere, piata unica, libera circulatie a persoanelor, marfurilor, capitalurilor si serviciilor etc. reprezinta in opinia subsemnatului „un pas” apocaliptic spre o hipercentralizare, o lupta continua pentru descompunerea si preluarea suveranitatii statelor nationale ale lumii cu efectul direct al„subjugarii omenirii” in numele civilizatie si pentru asa-zisa “unitate in diversitate”.
IN LOC DE CONCLUZII
Desi istoria internaţionalizării afacerilor pare a avea radacini destul de adanci, constatam insa ca marile imperii politico-militare cunoscute de-a lungul istoriei antice si medievale, care nu au urmarit altceva decat dominatia intregii lumi, au fost inlocuite in prezent cu imperiile comerciale şi financiare (in care armata a fost inlocuita de investitiile externe), imperii care in doctrina recenta ne-au devenit cunoscute sub denumirile de “corporaţii multinationale”, “corporaţii transnaţionale”etc . Aceste corporatii nu sunt altceva decat niste firme sau aliante intre firme, care s-au dovedit deosebit de puternice si care si-au extins “tentaculele” afacerilor asupra intregii planete servind unui plan prestabilit, adica globalizarii, mondializarii, respectiv concentrarii oligarhice a intregii puteri planetare, economice si politice.
Asadar, inclin sa consider ca scopul a ramas acelasi insa forma si mijloacele de atingere a acestei finalitati (ce oglindeste lacomia nemarginita a omului de a detine puterea mondiala) au imbracat o arhitectura noua.
_____________
1. Avand in vedere faptul ca in intelesul notiunii de “corporatie multinationala se utilizeaza adesea expresii precum “firme multinaţionale”, “societăţi internaţionale”, “companii internaţionale”, “corporaţii transnaţionale” etc. vom cauta sa lamurim de la inceput urmatoarele.
Din literatura de specialitate par a se desprinda trei criterii care dau sens notiunilor de “international”, “multinaţional”, “transnaţionale”, notiuni utilizate adesea alaturi de termenii “corporatii”, “firme”, “societati”, “companii”. Aceste criterii sunt :
Criteriul capitalului social. In situatia in care o societate comercială are capitalul social provenit dintr-o singura tara, societatea respectivă este “naţional”, iar daca capitalul provine din mai multe tari atunci spunem ca firma este “multinaţională”.
Criteriul teritorialitatii. Daca o societate comerciala sau un concern detine întreprinderi independente (de mărimea şi cifra de afaceri a acestuia) în mai mult de o singură ţară, putem sa vorbim despre caracterul “international” al acelei societăţi.
Combinand cele doua criderii de mai sus putem spune ca o firma este “national-internationala”, daca are capital social exclusv dintr-o singură ţară si detine întreprinderi independente în mai mult de o singură ţară.
Criteriul organizatoric. Cand concernele sau societăţile comerciale desfăşoară activităţi internaţionale peste frontierele propriei ţări şi au structuri organizatorice proprii, ele sunt “transnaţionale”.
Desi autorii anglo-saxoni în domeniu utilizeaza termenul de “întreprindere multinaţională”, în materialele UNCTAD-ului pe probleme de investiţii directe se foloseste cu precadere expresia “corporaţie transnaţională”, motivat de imprejurarea că acesta din urmă “are un plus de sugestivitate şi de relevanţă… pentru fenomenul de transnaţionalizare care se desfăşoară în prezent în economia mondială.”
de George Vlaescu
preluare de pe sursa: http://piatza.net/corporatiile-multinationale-si-sclavagismul-modern/
