NU VA LUATI DUPA PATRIARH SI UNII IERARHI. CAUTATI BISERICILE UNDE PE 1 IANUARIE SE VOR CITI MOLIFTELE SFANTULUI VASILE CEL MARE

Curand va fi 1 ianuarie, asadar consider necesar reamintirea articolului Prof. Pr. MIHAI VALICA motiveaza indemnul sau la citirea MOLIFTELOR SFANTULUI VASILE CEL MARE in ziua de 1 ianuarie

Citez din articolul Prof. pr. Mihai Valica: Moliftele Sf. Vasile sub restrictii seculare:

Incepand din secolul IV si pana astazi, exista in molitfelnicele bisericesti rugaciuni de exorcizare si timp de atatea secole poporul lui Dumnezeu s-au servit de ele. Cine nu cunoaste maretia acestor molifte ale Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, stalpii Ortodoxiei, nu cunosc si nu traiesc prea mult din ortodoxia noastra si nu cred in existenta reala a demonilor.

Rugaciunile de exorcizare sunt consemnate in mai multe manuscrise, astfel: cele mai vechi mss. cu textul original sunt: – pt. Molitfele Sf. Ioan Gura de Aur – Sinaiticus 982 (sec. 13), f. 120; – pt. Molitfele Sf. Vasilie cel Mare – Cryptensis G.b.2 (sec. 11 ), Grotaferrata, f. 105; Sinaiticus 973 (sec. 12), f. 106; – pt. Molitfele Sf. Grigorie Thaumaturgul – Cryptensis G.b.2.VI (sec. 13), f. 84. Cele mai vechi rugaciuni de alungare a dracilor sau pastrat in Codex Barberinus Graecus 336, din secolul 8, unul din cele mai importante manuscrise liturgice din lume, in care apare pentru prima data textul Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur[1].

Personal cred ca citirea Moliftelor Sf. Vasile, dupa Sf. Liturghie in ziua de 1 ianuarie este bine sa se faca, asa cum este traditia in Bucovina si in unele zone ale tarii, intrucat multe din obiceiurile ocazionate de sarbatorile de iarna sunt de sorginte pagana si demonica. Cert este faptul ca noi am imprumutat foarte multe obiceiuri pagane, care contribuie la secularizarea societatii. 

Secularizarea nu este rezultatul confruntarii dintre credinta si necredinta, ci a parazitarii credintei, care o transforma in pseudocredinta, pseudotraditie sau pseudospiritualitate. Fara sa nesocotim sau sa subevaluam patrimoniul de traditii si obiceiuri foarte bogat al tarii noastre, care are caracteristicile unei mosteniri culturale si spirituale ancestrale, trebuie pus accentul pe limita intre sacru crestin si ”sacru” pagan si pe dimensiunea spiritualitatii mantuitoare a credintei in Hristos.

Concretizarea spectaculoasa a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, sunt manifestari care reprezinta o modalitate originala de exprimare a arhaicelor asociatii rituale dintre animale si cultul cvasiuniversal al soarelui. Este vorba deci de idolatrie, un pacat foarte grav condamnat de Sf. Scriptura. 

De aceea Sf. Parinti au dat canoane in acest sens, pentru a feri pe crestini de capcanele celui viclean si pedepsesc canonic, pe cei care nu se feresc de obiceiurile pagane: canonul 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare precizeaza: clericii care practica astfel de obiceiuri sa se cateriseasca; mirenii sa se afuriseasca. 70, 71 ap.; 24, 51, 61, 62, 65, 71, 94 VI. Clericul care practica obiceiuri superstitioase sa se cateriseasca; mireanul sa se afuriseasca. 65, 79 (VI).

In acest context ar fi de dorit ca Sf. Sinod sa dea o reglementare in acest sens si sa aplice canoanele fata de unii preoti si chiar ierarhi care incurajeaza, sau sunt indiferenti fata de manifestarea publica a obiceiurilor pagane, desfasurate cu ocazia sarbatorilor de iarna.

Oare mai traim noi, crestinii acestui mileniu, „sarbatorile cu Dumnezeu” – Emanuel. Il mai simtim pe Hristos ca fiind efectiv cu noi, sau mai percepem noi dimensiunea autentica a sarbatorilor sfinte in mijlocul acestor dezmaturi ritualice pagane? Oare nu suntem din toate partile asurziti si orbiti de hiturile radio, de emisiunile TV si de alte surogate „craciuniste”, iar in goana noastra din timpul isteriei cumparaturilor de Craciunul devenit comercial, consumist si chiar orgiastic, nu cumva nu-L mai simtim pe Hristos ca Mantuitor? 

Nu cumva nu vedem din taina si dragostea lui Hristos decat bradul, obiceiurile pagane reinviate frenetic, porcul si pe Mosul care face discount? Nu reprezinta oare toate acestea o toleranta nepermisa fata de demonizarea colectiva a societatii si a tari? Nu este oare “era Harry Potter” o indracire subtila a lumii, sub masca magiei “nevinovate”?

Iata doar cateva motive sa se treaca in randuiala Tedeumului de anul nou si citirea Moliftelor Sf. Vasile, rostite de ziua lui, tocmai pentru a contracara actiunea dezmatului ritualic al obiceiurilor pagane si “magia regizata”, care se dezlantuie fara oprelisti, la toate nivelurile vietii laice, dar in special de la Craciun si pana la revelionul mult asteptat de unii[2].

Moliftele cuprind exorcizarea demonului nu numai din om, ci si din locuri si tinuturi.Cred ca Moliftele ar trebui completate si nu limitate, cu noi formule actualizate la problemele noi, cum ar fi: sa scoata demonii din politica, din masonerie, miscari oculte, de prin unele banci jefuitoare, precum si din alte ideologii dracesti actuale, din secte sau din bisericile ecumeniste, din unii teologi inchipuiti si apostati, din guverne si administratii centrale si locale, care jefuiesc prin taxe si impozite aberante pe om, pe care il umilesc si-l subjuga in numele unei false simulari a binelui comun.

De toti acesti prigonitori ne lepadam, ne dezicem de ei, dar il rugam, in acelasi timp, pe Sf. Vasile cel Mare sa mijloceasca de ziua lui, la Bunul Dumnezeu, la inceputul anului civil, sa scoata toti dracii din cei mentionati mai sus. Deci iata rolul cultic dar si folosul social si comunitar al Moliftelor, citite la cumpana dintre ani. Daca toata Biserica Ortodoxa Romana ar citi Moliftele Sf. Vasile pe 1 ianuarie sau ale Sf. Ioan Gura de Aur, in cele trei sarbatori randuite cinstirii lui, am convingerea ca multi draci vor pleca din tara aceasta in pustiul si abisul lor.

M-as bucura, sa fie introdusa citirea Moliftelor Sf. Vasile si ale Sf. Ioan Gura de Aur si la inceputul anului bisericesc, la 1 septembrie si sa fie la fel de unitara slujba Tedeumului, privind randuiala rugaciunii in completare, deci suplimentata, asa cum am sugerat eu mai sus, si nu in restrictii sau desfiintarea unor practici de secole, care au tinut demonii departe… Deci sa fim la fel de harnici si pentru a adauga putere rugaciunii, in aceeasi masura, in care unii se straduiesc sa fie harnici in a o limita, restrictiona si a o dilua… Prin randuiala speciala propusa pentru Tedeumul de la inceputul anului civil, se recunoaste din partea Biserici si se adauga implicit, mai mare valoare anului secular, decat anului bisericesc propriu-zis.

In acest context trebuie pusa problema Moliftelor si nu in contextul incidentului de la Tanacu, sau a altor preoti, care manipuleaza slujbele, speculand credinta unora, ceea ce face, ca unii, voit sau nevoit sa desfiinteze sau sa limiteze liturgic Moliftele, facand jocul unor zvonaci de serviciu ai vremii si a altor formatori si ideologi seculari ai omului recent.

Pr. Prof. dr. Mihai Valica

preluare de pe sursa:

http://bloguri.piatza.net/nu-va-luati-dupa-patriarh-si-unii-ierarhi-cautati-bisericile-unde-pe-1-ianuarie-se-vor-citi-moliftele-sfantului-vasile-cel-mare/

Părintele ARSENIE BOCA – "Sfântul Ardealului" - Autobiografie

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”


La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.


În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală.

În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit.

Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă.

Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei.

Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.

De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.

Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanţă mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină.

La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută.

În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.

Vremea în Bucureşti

Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.

Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri şi rosturi sunt străin.

Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945

”Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” – Pr. Arsenie Boca

preluare de pe sursa: http://www.arsenieboca.ro/autobio/autobio.html