Anunturi
Mareşalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului naţional-legionar, îmbrăcat în cămaşă verde cu diagonală (uniforma legionară) şi salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mişcării Legionare[65].
Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică[66]. Comparativ cu Hitler, Stalin şi Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetăţeni români martirizaţi pe conştiinţă, poate fi considerat un „dictator moderat”.
Simpatiile mareşalului au fost filoengleze şi filofranceze în perioada în care a fost ataşat militarla Londra şi Paris şi filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliţă a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obedienţa sa faţă de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe şi interne (faţă de minorităţi), precum şi a armatei române, intereselor germane.
Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineaţa, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetăţenilor să iasă din casă în cămaşă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă şi cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu aminteşte un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieşit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943”[67] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiţer din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasaţi de mişcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului şef) „legenda că Mareşalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înţeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat şi sifilisului şi malariei a putut da naştere mitului unui Antonescu sifilitic.
Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferinţă era chinina, completat cu plasmokina şi atebrina (produse Bayer). Injecţiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului terţiar, cerebral, deşi provocau intoxicări cronice (bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia - infestarea indusă cu malarie care, prin şocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potenţialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste400 Celsius . Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) şi fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat[68][69][70]. Istoricul politicianul şi publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Mareşalul şi evreii” (1998), respinge ipoteza legată de presupusul sifilis punând la îndoială competenţa şi corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Mareşal: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. ...Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit şi acest amănunt pentru a justifica cumva reacţiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînţeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecinţele unora dintre ele le tragem şi astăzi.”[71]
la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944), şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.
Tribunalul Poporului din Bucureşti a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnaţi au fost graţiaţi cu comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă şi 6 condamnaţi in absentia, care nu şi-au mai executat pedeapsa.[72][73][74].
la Vasiliu , dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la I. Antonescu şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort."
Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neştiut.
Sentinţa din 17 mai1946 a fost contestată în anul 2006 şi reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel Bucureşti la 5 decembrie 2006[76].
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai2008 a anulat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti şi a respins definitiv cererea de revizuire a sentinţei date de Tribunalul Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946.[77]
Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, conform art. 14 din Pactul de Armistiţiu cu România.[85][86] a anchetat aproximativ 2.700 de acuzaţi de crime de război. Comisia de anchetă a stabilit că existau dovezi suficiente pentru a trimite la parchet cam jumătate din cazuri pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii. Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 condamnări la moarte, peste 200 condamnări la închisoare pe viaţă şi alte sentinţe.[87] Dintre cei judecaţi şi condamnaţi în contumacie, majoritatea nu şi-a ispăşit niciodată pedeapsa.
Unora dintre condamnaţii la pedeapsa capitală li s-a comutat sentinţa la închisoare pe viaţă. Condamnaţii pentru crime de război au fost eliberaţi parte, în baza unui decret din 1950 şi restul au fost eliberaţi ca „reeducaţi social”, între 1962 şi 1964 prin amnestiere.[88] Suspecţi de crime de război detectaţi ulterior, nu au mai fost anchetaţi, sau judecaţi.[89]
Reabilitarea lui Antonescu s-a produs simultan şi comunicant cu denigrarea şi cu înăsprirea tratamentului faţă de unul dintre principalii săi acuzatori potenţiali, victimile Holocaustului din România. Antisemitismul ocult al conducătorilor comunişti, sprijinit de cel stalinist s-a exprimat indirect, dar efectiv. Regimul comunist instaurat în România după război a garantat prin Constituţie emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul - interzis prin lege - a îmbrăcat forme noi. „Dictatura proletariatului” a acţionat cu asprime faţă de «elementele burghezo-moşiereşti», neproletare, «cu origine nesănătoasă», «cosmopolite», «cu rude în străinătate», etc., care formau marea majoritate a evreilor din România.
Primul ziar suspendat de către comunişti, în februarie1945, a fost „Curierul Israelit”, iar redactorul şef, dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Comunităţilor Evreieşti din timpul războiului şi fost deportat în Transnistria, a fost arestat. În anul 1948 au fost expulzaţi din România o serie de conducători evrei: dr. Filderman, judecat şi condamnat în contumacie, Marele Rabin dr. Alexandru Şafran, Rabinul-şef al evreilor din România, ş. a. In decursul anilor 1953 - 1954 au fost arestaţi şi condamnaţi pe diferite motive liderii evrei A. L. Zissu[90] şi Jean Cohen, apoi au urmat procesele anti-sioniste care s-au desfăşurat în tribunale militare, fără avocaţi şi procurorii refuzând probele cu martori. Inculpaţii erau aduşi în faţa instanţei după „pregătiri speciale”, siliţi prin torturi şi înfometare, să semneze mărturii mincinoase în care recunoşteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român şi împotriva socialismului”. Sentinţele Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 şi 25 ani de temniţă grea. Preşedintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, cel care în anii 1940-1941, având gradul de locotenent colonel a condamnat la moarte evrei din Cernăuţi, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler şi Emil Calmanovici sau l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă pe Belu Zilber[91], (vezi şi Situaţia cetăţenilor români de etnie evreiască în regimul comunist).
Menţionarea acestor acţiuni anti-evreieşti nu vine să concureze, să pună în umbră samavolniciile regimului comunist faţă de întreaga populaţie, ci să ilustreze un anumit proces de măsluire a istoriei.
Această activitate empirică a dobândit sub Nicolae Ceauşescu o bază teoretică începând cu Tezele din iulie („Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”) din 6 iulie 1971 şi continuând cu Tezele din Mamaia din 1982. Ceauşescu, sub numele de Umanism socialist a impus expandarea propagandei cu caracter militant-revoluţionar şi realist-socialist (în fapt, maoist/neo-stalinist) în artă, istorie, etc. Aceste teorii, care permiteau şi impuneau contorsionarea datelor istorice, cuprindeau o revenire la protocronism (dacologie, accentuarea prelucrată a valorilor antice, dacice ale poporului român, curent care se află la baza naţionalismului cultural[93][94][95]), la un naţionalism socialist care reabilitau selectiv notorietăţi care fuseseră puse la index, ca Nicolae Iorga (într-un alt discurs al lui Ceauşescu din iulie 1971), sau Antonescu (inclusiv titlul de Conducător), ca un util precedent istoric pentru cel ce se pregătea să devină viitorul dictator şi se auto-prezenta ca un apărător al tradiţiei şi valorilor româneşti, un pas pe calea spre cultul personalităţii [96][97][98][99].
Profesorul miliardar Iosif Constantin Drăgan, care a făcut avere în Italia din afaceri cu gaz, simpatizant cu fascismul, Garda de fier şi Antonescu şi sponsor important al activităţilor neo-fasciste şi de extremă dreaptă din Romănia de după1989, a scris o serie de lucrări de pe poziţii protocroniste. El a devenit un colaborator semi-oficial al lui Ceauşescu, care i-a facilitat accesul la o serie de documente inedite despre Antonescu, care au generat o lucrare apologetică în patru volume despre Mareşal şi regimul său (publicată în propriile sale edituri).[100][101]
„Ne-am obişnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face conştiinţa românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru menţinerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv şi confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalităţile sale tutelare fiind totdeauna luminoase şi, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile...” (Adrian-Paul Iliescu, [102])
În acest context, istorici şi jurnalişti evrei din România s-au mobilizat la adunarea şi arhivarea documentelor şi a mărturiilor supravieţuitorilor atât din timpul Holocaustului, cât şi din anii săi pregătitori, ca un monument funerar şi o obligaţie postumă faţă de o etnie decimată. Încă din anul 1945, Marius Mircu (care, după al doilea război mondial, a fost primul jurnalist care a scris despre Pogromul de la Dorohoi [103], Pogromul de la Iaşi şi lagărele din Transnistria[104]) şi Maier Rudrich au început să adune mărturii direct de la sursă.[105] Între anii 1946-1948 Matias Carp a publicat voluminoasa „Cartea Neagră”, un studiu detaliat despre diferitele faze ale holocaustului.[106][107]
„Toate societăţile (statale) post-comuniste se găsesc în faţa dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democraţie funcţională nu se poate baza pe minciuni, negare şi amnezie. România ieşită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de foşti comunişti...” (Vladimir Tismăneanu,[108]).
În acest regim quasi-democratic campania de reabilitare a lui Antonescu, sponsorizată de cercuri neo-fasciste din afara graniţelor României, a încăput pe mâna specialiştilor în manipularea opiniei publice, foşti colaboratori ai lui Ceauşescu, de la senatorul, poetul şi publicistul de stânga Adrian Păunescu şi până la publicişti şi politicieni de extremă-dreaptă, ca fondatorul şi preşedintele Partidului România Mare (PRM) şi discipolul lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor (fost poet de curte al familiei Ceauşescu, vezi: Antologia ruşinii), istoricul Gheorghe Buzatu, senator PRM ş.a.
Prentru a crea un brand «Antonescu» specialiştii s-au folosit de metode profesioniste, uneori bazate pe date provenite din biroul de ştergere de urme şi măsluire a istoriei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe condus de Mihai Antonescu,[109] prezentându-ne un produs purificat, distilat, reconstituit de la umanizare la martirizare şi sanctificare. Mareşalul a fost prezentat ca:
Campania de reabilitare a lui Antonescu, dusă cu profesionalism de cercurile interesate şi nestingherită, necombătută de „regimul hibrid quasi-democratic, condus de foşti comunişti şi bazat pe minciuni, negare şi amnezie”[125] a dat roadele scontate. Şcoala şi mas-media se luptă şi astăzi - cu o eficienţă şi o motivaţie inegale - pentru a eradica aceste roade. Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleşi de participanţi, Antonescu a ieşit pe locul 6.
Toată această propagandă antisemită, aparent lipsită de substrat într-o ţară golită de evrei, ar fi putut fi considerată inutilă dacă se face abstracţie de cei doi vectori care o acţionează:
la Palatul Victoria ”, ziarul „Curentul” din 2 august 2002 a publicat declaraţia Primului Ministru Adrian Nastase că „Mareşalul Antonescu este o parte din istoria României, pe care România trebuie să o accepte sub ambele ei elemente, pozitive şi negative".[130].
După istoricul israelian Michael Shafir, negaţionismul, măturarea sub preş a crimelor din Holocaustul local au fost aboptate de mai toate statele eliberate de sub comunism, într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei”.[131][132]
La sfârşitul lui iunie 2002 Academia Română a organizat un simpozion cu subiectul „Holocaustul şi implicaţiile sale pentru România”.
La Conferinţa OSCE de la Viena (19-20 iunie 2003) cu peste 300 de participanti din lume, la nivel de miniştri, secretari de stat, senatori USA, organizaţii evreieşti etc. cu subiectul: „Proliferarea antisemitismului in Europa contemporană”. Reprezentanţii Guvernului Român (de rang secundar) au anunţat că România a recunoscut că „între 1940 şi 1945 pe teritoriul ţării noastre s-au petrecut crime de război...” Delegaţii USA, Israelului şi diferite delegatii ale organizaţiilor evreiesti au cerut explicaţii suplimentare cu privire la modul scandalos in care oficialităţile române neagă evidenţele istorice.[135]
În „Ziarul de Iaşi” din 23 iunie 2003, în editorialul Salvarea fecioarei, istoricul Florea Ionicioaia notează: ...„Săptămâna trecutâ, în presa internaţională, a apărut informaţia halucinantă potrivit căreia guvernul României ar nega Holocaustul, în varianta sa românească. Intervievat de BBC, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, confirma ştirea şi chiar mai mult îşi aroga paternitatea ideii. Potrivit acestuia, in România nu a fost vorba de Holocaust (politica de distrugere a minoritatii evreiesti), ci numai de o ticăloşie a unor români care au participatla Holocaust. Opiniile ministrului Theodorescu nu au fost contrazise de nici o oficialitate. Dimpotrivă, imediat, Adrian Nastase l-a susţinut cu tărie pe ministrul său, în timp ce Ion Iliescu i-a reproşat numai oportunitatea gestului. Aceasta înseamnă că regimul actual este de acord cu aceste teze. Dintr-o afacere mai ales academică şi morală, problema Holocaustului în România redevine o chestiune politică: aceasta ne aruncă dintr-o data cu mai mulţi ani înapoi, in vremurile în care cultul mareşalului Antonescu, niciodată respins in mod serios de Ion Iliescu, era aproape un fenomen oficial”... [136]
Declaraţia lui Răzvan Theodorescu a provocat şi o criză diplomatică - Israelul şi-a rechemat ambasadorul dela Bucureşti „pentru discutarea situaţiei” pe motiv că „negarea Holocaustului în România, conform unor astfel de declaraţii guvernamentale, este un fenomen cu rădăcini adânci, care impun o reacţie adecuată, pentru a pune România în sutuaţia de a-şi recunoaşte faptele şi responsabilităţile”. Avner Shalev, directorul lui Yad Vashem i-a trimis o scrisoare preşedintelui Iliescu, propunându-i să numească o comisie de istorici „care va putea să clarifice adevărul istoric şi să publice faptele relevante cu privire la Holocaust în România.”[137] Reacţia lui Iliescu a fost promptă, în mai puţin de trei luni el a anunţat oficial numirea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel, profesorul Elie Wiesel.
La 11 noiembrie 2004 Comisia a prezentat preşedintelui Iliescu „Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”,[138] care a fost omologat în totalitate şi declarat „Document de Stat”.
Ideologia lui Antonescu
Colonelul Antonescu şi „Căpitanul” Zelea Codreanu (1935)
Ion Antonescu şi Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestaţie a Gărzii de Fier, octombrie 1940
În privinţa orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicţii, cu o mentalitate nebuloasă şi oscilantă, el s-a situat pe poziţii nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condiţiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: ...„jidani, care împreună cu englezii şi americanii, au dictat pacea”(din 1919) ... şi că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiţia înjositoare a acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, ...„datorită căreia s-a jidovit ţara şi s-a compromis economia românească şi puritatea rasei noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în faţa evreilor şi a francmasonilor, care şi-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” [63]. Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniştii, ruşii, sistemul democrat şi liberal constituiau un amalgam, duşmanul care trebuia nimicit, ca o cerinţă impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicaţii sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: ...„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre şi de acolo îl expediem în ţările slave. (...)Domnilor, să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum şi datorită cărui fapt suntem azi împestriţaţi cu atâţia străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” [64].Mareşalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului naţional-legionar, îmbrăcat în cămaşă verde cu diagonală (uniforma legionară) şi salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mişcării Legionare[65].
Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică[66]. Comparativ cu Hitler, Stalin şi Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetăţeni români martirizaţi pe conştiinţă, poate fi considerat un „dictator moderat”.
Simpatiile mareşalului au fost filoengleze şi filofranceze în perioada în care a fost ataşat militar
Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineaţa, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetăţenilor să iasă din casă în cămaşă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă şi cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu aminteşte un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieşit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943”[67] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiţer din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasaţi de mişcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului şef) „legenda că Mareşalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înţeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat şi sifilisului şi malariei a putut da naştere mitului unui Antonescu sifilitic.
Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferinţă era chinina, completat cu plasmokina şi atebrina (produse Bayer). Injecţiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului terţiar, cerebral, deşi provocau intoxicări cronice (bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia - infestarea indusă cu malarie care, prin şocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potenţialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste
Procesul şi moartea
După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în ţară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din Bucureşti, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foştii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de statTribunalul Poporului din Bucureşti a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnaţi au fost graţiaţi cu comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă şi 6 condamnaţi in absentia, care nu şi-au mai executat pedeapsa.[72][73][74].
Execuţia lui Ion Antonescu
Conform cu raportul oficial[75], întrbat despre ultima sa dorinţă „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuţie, Ion Antonescu a exclamat: "Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea". "[...] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: „Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!”, la care gardianul şef s-a dus la el cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neştiut.
Sentinţa din 17 mai
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai
Campania de reabilitare a lui Antonescu
Primele încercări de reabilitare a lui Antonescu şi a regimului său, încă din 1946, au folosit ocultarea documentelor şi surselor care nu corespundeau noii linii oficiale şi popularizarea selectivă şi contorsionată a datelor istorice - metodologie utilizată de oficialităţile române, cu colaborarea unor politicieni, istorici şi ziarişti, cale de peste o jumătate de secol. Pentru reabilitare au acţionat două grupe de interese, aparent contradictorii, care s-au reunit ulterior eliminării lui Ceauşescu:A. Comuniştii - numit prim-ministru prin decret regal, la 5 septembrie 1940 de câtre regele Carol al II-lea, Antonescu a fost demis în mod legal, prin decret regal şi arestat de câtre regele Mihai I la 23 august 1944, cu sprijinul Blocului Naţional Democrat (a nu se confunda cu Blocul Partidelor Democrate) şi a unor ofiţeri hotărâţi să-şi salveze ţara de la dezastru. În urma încercărilor liderilor comunişti de a accentua participarea lor la răsturnarea regimului (la acea dată Partidul Comunist Român avea circa 1.000 membri) acest act a devenit o lovitură de stat, în care lor le revenea rolul principal. Ceilalţi participanţi, Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, etc., au fost arestaţi, iar ziua de 23 august a fost declarată sărbătoare naţională[78][79]. Pasul următor a fost estomparea Holocaustului, devenit secundar prigoanei contra comuniştilor (vezi interviul acordat de preşedintele Ion Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz” din 25 iulie 2003: „Holocaustul nu a fost numai pentru populaţia evreiască în Europa. Mulţi alţii au fost ucişi în acelaş fel, inclusiv polonezii (...) În România de sub nazişti evreii şi comuniştii au fost trataţi la egalitate” (engleză : “The Holocaust was not unique to the Jewish population in Europe. Many others were killed in the same manner, including Poles,” Iliescu said. He absolved the Romanian people from any responsibility for the murder of Jews that took place in Romania during WWII, adding: “In Romania under the Nazis, Jews and Communists were treated equally”), ca un act de luptă de clasă şi nu unul de purificare etnică.[80] [81]. Romii nu erau luaţi în consideraţie.
B. Foştii colaboratori cu regimul lui Antonecu, [82] şi profitorii, îmbogăţiţii din surse oculte (jaful sistematic al evreilor[83]), care au ocupat şi în regimul comunist poziţii în presă şi alte posturi de unde, cu îngăduirea tacită a oficialităţilor, puteau să influenţeze opinia publică (vezi cazul Radu LeccaK ).
Situat în vârful piramidei, Antonescu nu a ucis şi nu a jefuit personal; ordinele i-au fost executate ad literam, sau amplificate, de cohorte de colaboratori recrutaţi din toate straturile sociale. Istoricul Radu Ioanid menţionează că foarte puţini fascişti români implicaţi în Holocaust au fost arestaţi şi judecaţi şi niciunul nu a mai fost executat ulterior lui Antonescu, explicaţia fiind atât în dorinţa oficialităţilor de a oculta un trecut jenant cât şi în relaţiile tensionate cu evreii supravieţiutori ai Holocaustului, hotărâţi să emigreze spre Israel şi cu liderii lor cu vederi liberale.[84]Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, conform art. 14 din Pactul de Armistiţiu cu România.[85][86] a anchetat aproximativ 2.700 de acuzaţi de crime de război. Comisia de anchetă a stabilit că existau dovezi suficiente pentru a trimite la parchet cam jumătate din cazuri pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii. Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 condamnări la moarte, peste 200 condamnări la închisoare pe viaţă şi alte sentinţe.[87] Dintre cei judecaţi şi condamnaţi în contumacie, majoritatea nu şi-a ispăşit niciodată pedeapsa.
Unora dintre condamnaţii la pedeapsa capitală li s-a comutat sentinţa la închisoare pe viaţă. Condamnaţii pentru crime de război au fost eliberaţi parte, în baza unui decret din 1950 şi restul au fost eliberaţi ca „reeducaţi social”, între 1962 şi 1964 prin amnestiere.[88] Suspecţi de crime de război detectaţi ulterior, nu au mai fost anchetaţi, sau judecaţi.[89]
Reabilitarea lui Antonescu s-a produs simultan şi comunicant cu denigrarea şi cu înăsprirea tratamentului faţă de unul dintre principalii săi acuzatori potenţiali, victimile Holocaustului din România. Antisemitismul ocult al conducătorilor comunişti, sprijinit de cel stalinist s-a exprimat indirect, dar efectiv. Regimul comunist instaurat în România după război a garantat prin Constituţie emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul - interzis prin lege - a îmbrăcat forme noi. „Dictatura proletariatului” a acţionat cu asprime faţă de «elementele burghezo-moşiereşti», neproletare, «cu origine nesănătoasă», «cosmopolite», «cu rude în străinătate», etc., care formau marea majoritate a evreilor din România.
Primul ziar suspendat de către comunişti, în februarie
Menţionarea acestor acţiuni anti-evreieşti nu vine să concureze, să pună în umbră samavolniciile regimului comunist faţă de întreaga populaţie, ci să ilustreze un anumit proces de măsluire a istoriei.
Tezele lui Ceauşescu şi Umanismul socialist
România anilor 1948 - 1953 se caracteriza printr-o etapă anticulturală de regres pentru istoriografia română, atât pe plan interpretativ cât şi documentar. Florin Müller, căruia îi aparţine această caracterizare, vorbeşte de o „istoriografie declasată intelectual, marcată aproape ireversibil de înapoiere şi desincronizare de la cercetarea istorică mondială”.[92]Această activitate empirică a dobândit sub Nicolae Ceauşescu o bază teoretică începând cu Tezele din iulie („Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”) din 6 iulie 1971 şi continuând cu Tezele din Mamaia din 1982. Ceauşescu, sub numele de Umanism socialist a impus expandarea propagandei cu caracter militant-revoluţionar şi realist-socialist (în fapt, maoist/neo-stalinist) în artă, istorie, etc. Aceste teorii, care permiteau şi impuneau contorsionarea datelor istorice, cuprindeau o revenire la protocronism (dacologie, accentuarea prelucrată a valorilor antice, dacice ale poporului român, curent care se află la baza naţionalismului cultural[93][94][95]), la un naţionalism socialist care reabilitau selectiv notorietăţi care fuseseră puse la index, ca Nicolae Iorga (într-un alt discurs al lui Ceauşescu din iulie 1971), sau Antonescu (inclusiv titlul de Conducător), ca un util precedent istoric pentru cel ce se pregătea să devină viitorul dictator şi se auto-prezenta ca un apărător al tradiţiei şi valorilor româneşti, un pas pe calea spre cultul personalităţii [96][97][98][99].
Profesorul miliardar Iosif Constantin Drăgan, care a făcut avere în Italia din afaceri cu gaz, simpatizant cu fascismul, Garda de fier şi Antonescu şi sponsor important al activităţilor neo-fasciste şi de extremă dreaptă din Romănia de după
Regestionarea istoriei după decembrie 1989
Istoricii de etnie română care nu s-au lăsat antrenaţi în procesul de falsificare a istoriei au adoptat o poziţie de ambiguitate defensivă. Academicianul Florin Constantiniu scrie în „O istorie sinceră a poporului român”: „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproşa lipsa de patriotism, au preferat să tacă”.„Ne-am obişnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face conştiinţa românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru menţinerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv şi confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalităţile sale tutelare fiind totdeauna luminoase şi, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile...” (Adrian-Paul Iliescu, [102])
În acest context, istorici şi jurnalişti evrei din România s-au mobilizat la adunarea şi arhivarea documentelor şi a mărturiilor supravieţuitorilor atât din timpul Holocaustului, cât şi din anii săi pregătitori, ca un monument funerar şi o obligaţie postumă faţă de o etnie decimată. Încă din anul 1945, Marius Mircu (care, după al doilea război mondial, a fost primul jurnalist care a scris despre Pogromul de la Dorohoi [103], Pogromul de la Iaşi şi lagărele din Transnistria[104]) şi Maier Rudrich au început să adune mărturii direct de la sursă.[105] Între anii 1946-1948 Matias Carp a publicat voluminoasa „Cartea Neagră”, un studiu detaliat despre diferitele faze ale holocaustului.[106][107]
„Toate societăţile (statale) post-comuniste se găsesc în faţa dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democraţie funcţională nu se poate baza pe minciuni, negare şi amnezie. România ieşită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de foşti comunişti...” (Vladimir Tismăneanu,[108]).
În acest regim quasi-democratic campania de reabilitare a lui Antonescu, sponsorizată de cercuri neo-fasciste din afara graniţelor României, a încăput pe mâna specialiştilor în manipularea opiniei publice, foşti colaboratori ai lui Ceauşescu, de la senatorul, poetul şi publicistul de stânga Adrian Păunescu şi până la publicişti şi politicieni de extremă-dreaptă, ca fondatorul şi preşedintele Partidului România Mare (PRM) şi discipolul lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor (fost poet de curte al familiei Ceauşescu, vezi: Antologia ruşinii), istoricul Gheorghe Buzatu, senator PRM ş.a.
Prentru a crea un brand «Antonescu» specialiştii s-au folosit de metode profesioniste, uneori bazate pe date provenite din biroul de ştergere de urme şi măsluire a istoriei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe condus de Mihai Antonescu,[109] prezentându-ne un produs purificat, distilat, reconstituit de la umanizare la martirizare şi sanctificare. Mareşalul a fost prezentat ca:
-Nu a fost sifilitic - „ipoteza legată de presupusul sifilis au lansat-o medicii în primul rând” (Istoricul şi publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa din 1998 „Armata, Mareşalul şi evreii”, vezi mai sus).[113]
-Ctitorul de biserici[114].
-Constructorul de sate moderne (un singur sat, Antoneşti, redenumit Poenarii Noi, comuna Corbeni) - printre satele distruse de inundaţii din primăvara lui 1941 au fost şi comunele Aref şi Corbeni, de lângă Curtea de Argeş. „...Ţăranii argeşeni şi-au aţintit ochii spre Bucureşti, deşi ştiau că diriguitorii ţării sunt ocupaţi cu războiul şi, în plus, nu fuseseră aleşi, nu aparţineau nici unui partid, deci nu aveau de dat socoteală electorală. Cu toate acestea, om al credinţei şi al respectului pentru ţăranul român, Mareşalul Ion Antonescu, ...a ordonat... lui Mihai Antonescu, să refacă satul distrus, ...care „să fie un sat model, care să dea direcţia dezvoltării rurale in România". Munca grea a fost executată gratuit de robii regimului - evreii şi prizonierii de război. Cu toţi banii şi munca depusă, acest proiect grandoman a eşuat.[115].
-Martirul - insinuarea că a fost judecat şi condamnat, ca un act de răzbunare, de un tribunal-marionetă sovieto-comunist[116] (unul dintre motivele cererii fiului profesorului Alexianu de rejudecare a procesului[117].).
-Salvatorul de evrei (vezi cazul Radu Lecca,J ) - Acelaşi Alex Mihai Stoenescu, în „Istoria loviturilor de stat din România”, sugerează o complicată conspiraţie ungaro-germano-britanico-americano-evreiască, cu scopul de a discredita România în ochii lumii. El se bazează pe anchetele lui Mihai Antonescu conform cărora „se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale persecuţiei evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate şi că ele erau imediat difuzate prin publicaţiile germane pentru a arăta că România aplică programul nazist împotriva evreilor. Imaginile şi informaţiile — între care şi diversiunea cu „masacrul de la Abator " — erau apoi preluate de presa britanică şi americană, ilustrând aceeaşi temă defavorabilă României. Ancheta lui Mihai Antonescu a dus la ipoteza că întreaga acţiune este iniţiată şi condusa de Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii.”[118]
Cu ocazia dezvelirii bustului lui Antonescu în faţa unei biserici dintr-o piaţă centrală din Bucureşti - sponsorizat de pomenitul mai sus Iosif Constantin Drăgan[119] - la a 55-a aniversare a execuţiei, în 2001, C .V.Tudor a deplâns „...moartea martirului ... care i-a apărat pe evrei...”. Problema bustului, în urma scandalului şi protestelor stârnite în România şi în străinătate, a fost rezolvată ulterior printr-o metodă specifică mentalităţii locale: a fost lăsat pe loc, dar ocultat sub o cutie de tablă.[120][121] Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii, ca o replică la presiunile Comitetului Helsinki a declarat: „Informaţiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică” şi că „statuile mareşalului Antonescu de la Sarmaş , Călăraşi şi Jilava au fost demontate iar cea din Bucureşti a fost acoperită. Cât priveşte portretul din Palatul Victoria, acesta nu este expus intr-un loc public.”[122][123]
Ordonanţa de Urgenţă nr. 31, interzicea I.- organizaţiile rasiste, fasciste şi xenofobe şi monumentele care onorau pe condamnaţii pentru crime contra umanităţii, II.- protectarea moştenirii evreieşti (inclusiv cimitirele, care fuseseră adesea pângărite de elemente fasciste). Această ordonanţă, care impunea eliminarea busturilor şi monumentelor lui Antonescu şi redenumirea unor străzi, a trezit dispute aprige în presă, pe tema interzicerii cultului criminalilor de război. Conţinând ambiguităţi, ordonanţa putea fi manipulată şi reinterpretată în sensul continuării campaniei de reabilitare a lui Antonescu. Primarul de Cluj, Gheorghe Funar, lider al PUNR, a refuzat să scoată bustul Mareşalului din incinta primăriei. După anchete ale poliţiei şi presiuni, bustul a fost plasat pe un domeniu particular.[124].Campania de reabilitare a lui Antonescu, dusă cu profesionalism de cercurile interesate şi nestingherită, necombătută de „regimul hibrid quasi-democratic, condus de foşti comunişti şi bazat pe minciuni, negare şi amnezie”[125] a dat roadele scontate. Şcoala şi mas-media se luptă şi astăzi - cu o eficienţă şi o motivaţie inegale - pentru a eradica aceste roade. Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleşi de participanţi, Antonescu a ieşit pe locul 6.
Antisemitismul şi negaţionismul
Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat cartea elevului său, deputatul PRM Vlad Hogea, Naţionalistul, o culegere de articole care apăruseră în revista „România Mare”, printre care „Care Holocaust?”, „Aceşti evrei care ne conduc viaţa” etc.[126] România de după 1989 văzuse inundarea librăriilor cu scrieri virulent-xenofobe, antisemite, naziste şi neo-naziste, ca „Mein Kampf”, „Protocoalele înţelepţilor Sionului” etc., deci Naţionalistul ar fi putut trece neobservat dacă Buzatu nu s-ar fi folosit de o stratagemă: pentru a amplifica provocarea, el a tipărit cartea lui Hogea la o editură a unui institut ieşean aflat sub auspiciile Academiei Române. Scandalul s-a declanşat odată cu lansarea cărţii la oficiul PRM din Bucureşti (vezi: Jurnalul National, 25 august 2001). Preşedintele Academiei, prof. Eugen Simion, a declarat că nu a ştiut nimic şi nici nu a aprobat această editare. Procuratura a demarat o anchetă pentru publicarea de texte antisemite, anti-maghiare şi xenofobe. Prefectul de Iaşi, Corneliu Rusu-Banu, a interzis comercializarea cărţii în librăriile din regiune.[127]. La protestele liderilor maghiari, romi şi evrei „România Mare”, (24 august 2001) a replicat cu un lung articol care începea cu fraza: „Faţă de încercările sioniste de a pedepsi Academia Română pentru publicarea „Naţionalistului” atragem atenţia Mafiei evreieşti: Lăsaţi România în pace!...”. Ulterior, C.V.Tudor, ca şi Vlad Hogea, au negat că ar fi fost xenofobi sau antisemiţi.Toată această propagandă antisemită, aparent lipsită de substrat într-o ţară golită de evrei, ar fi putut fi considerată inutilă dacă se face abstracţie de cei doi vectori care o acţionează:
- Dintre toate marile proiecte pe care şi le-au asumat Antonescu şi colaboratorii săi, singurul care a avut o anumită reuşită - din punctul lor de vadere - a fost purificarea etnică, Holocaustul.
- Recunoaşterea oficială a Holocaustului românesc incumba obligaţia statului român de a despăgubi victimele şi urmaşii şi de a retroceda averile evreieşti jefuite, atât din custodia statului, cât şi din mâinile particulare.
După istoricul israelian Michael Shafir, negaţionismul, măturarea sub preş a crimelor din Holocaustul local au fost aboptate de mai toate statele eliberate de sub comunism, într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei”.[131][132]
La sfârşitul lui iunie 2002 Academia Română a organizat un simpozion cu subiectul „Holocaustul şi implicaţiile sale pentru România”.
- Profesorul Gheorghe Buzatu (caracterizat de istoricul Randolph Lewis Braham ca „istoric negaţionist, deputat din partea PRM şi specialist în manipularea opiniei publice”) a ţinut o conferenţă despre „Holocaustul roşu care a produs milioane de victime în toată lumea”, „ca o tentativă de diluare a subiectului, şi de devierea sa în alte direcţii”.[133]
- Conferinţa lui Răzvan Theodorescu a cuprins şi declaraţia că: „România nu a avut nimic a afce cu Holocaustul dar, sub regimul lui Antonescu şi ca urmare a ocupării teritoriilor de dincolo de Nistru, România a participat
la Holocaust. ... Dacă Holocaustul poate fi văzut ca o epocă istorică şi o acţiune de exterminare în masă organizată de Germania în teritoriile ocupate de Germania şi de aliaţii săi, mi se pare că istoria Basarabiei, Bucovinei şi a ţinutului Herţa indrituieşte opinia pe care am enunţat-o deja în Parlament: in România nu a avut loc un Holocaust, dar România, prin Guvernul Antonescu, a participatla Holocaust ". - „Politica lui Ion Antonescu din anii 1941-1942 prezintă trăsături specifice ţărilor din spaţiul Holocaustului: o politică de stat antisemită, ca şi deportarea şi exterminarea evreilor” - a apreciat istoricul Florin Constantiniu - „Populaţia evreiască a fost supusă unei politici nemiloase care a urmărit să o îndepărteze din viaţa publică. Deportările şi execuţiile au lovit mai ales pe evreii din Basarabia şi Bucovina. În vechiul Regat, progromul de
la Iaşi şi trenurile morţii au fost episoadele cele mai tragice".[134]
În „Ziarul de Iaşi” din 23 iunie 2003, în editorialul Salvarea fecioarei, istoricul Florea Ionicioaia notează: ...„Săptămâna trecutâ, în presa internaţională, a apărut informaţia halucinantă potrivit căreia guvernul României ar nega Holocaustul, în varianta sa românească. Intervievat de BBC, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, confirma ştirea şi chiar mai mult îşi aroga paternitatea ideii. Potrivit acestuia, in România nu a fost vorba de Holocaust (politica de distrugere a minoritatii evreiesti), ci numai de o ticăloşie a unor români care au participat
Declaraţia lui Răzvan Theodorescu a provocat şi o criză diplomatică - Israelul şi-a rechemat ambasadorul de
La 11 noiembrie 2004 Comisia a prezentat preşedintelui Iliescu „Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”,[138] care a fost omologat în totalitate şi declarat „Document de Stat”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu