Gaddafi a fost agresat sexual in momentul capturarii. Dictatorul a murit cu o avere de 200 de miliarde $

 

Gaddafi a fost umilit de rebeli: a fost agresat sexual, batjocorit în faţa apropiaţilor, iar apoi executat de un tânăr de 20 de ani. Dictatorul libian a murit intr-o conducta cu o avere de 200 de miliarde de dolari.

Noi filmari cu Muammar Gaddafi apar pe internet. Rebelii libieni s-au răzbunat crunt pe dictatorul libian. O nouă înregistrare demonstrează că Gaddafi a fost agresat sexual de rebeli înainte de a fi executat.

Bărbaţi şi copii din Misrata şi din alte zone ale ţării se grăbeau cu sutele, sâmbătă, să vadă cadavrul fostului lider libian Muammar Gaddafi, capturat şi probabil ucis de combatanţii din acest oraş martir.

În interiorul unui mall, pe podeaua metalică, zac două cadavre rigide şi galbene acoperite de pete de sânge uscat, Muammar Gaddafi şi fiul său Mutassim, unul lângă altul pe saltele murdare, acoperite cu o pătură colorată care ascunde eventualele mutilări.

"Ne-am întâlnit cu Kadhafi pe o stradă, în timp ce el mergea cu copii şi cu tinere. El purta pălărie. I-am recunoscut părul. Un combatant din Misrata mi-a spus: este Kadhafi, să-l prindem", a continuat acesta.

Luptătorul afirmă că l-a "neutralizat pe fostul lider, care avea un pistol de aur", cuprinzându-l cu braţele. "I-am dat o palmă, iar el mi-a spus: eşti ca fiul meu. I-am dat a doua palmă, iar el mi-a spus: sunt ca tatăl tău, apoi l-am luat de păr şi l-am pus la pământ", a declarat el.

Tânărul spune că a vrut să-l ducă la Benghazi. "Dar când luptătorii din Misrata au insistat să-l ducă la ei, am deschis focul asupra lui".

Gaddafi a murit cu o avere de 200 de miliarde de dolari

Cei de la Business Insider scriu ca fostul dictator al Libiei, Muammar Gaddafi, este de trei ori mai bogat decat omul de afaceri Carlos Slim si de zece ori mai avut decat regele Abdullah al Arabiei Saudite.

Potrivit publicatiei mentionate mai sus, averea lui Gaddafi se ridica la 200 de miliarde de dolari si consta in conturi bancare, investitii imobiliare si financiare in corporatii din intreaga lume. Gaddafi era printre altele actionar la Juventus Torino sau la Financial Times.

Aceasta estimare a fost facuta de oficiali americani, europeni si libieni si pare a fi una legitima, noteaza LA Times.

“Regele regilor”, dupa cum chiar el si-a spus, Gaddafi avea de mai bine de 40 de ani controlul personal asupra celei mai mari rezerve de petrol din Africa.

Spre deosebire de regele Arabiei Saudite si alti mari lideri, Gaddafi a investit foarte putini bani in infrastructura nationala.

Majoritatea banilor au fost depusi sub numele institutiilor de guvernare din Libia, cum ar fi Central Bank, the Libyan Investment Authority, the Libyan Foreign Bank, the Libyan National Oil Corp sau the Libya African Investment Portfolio. Insa Gaddafi, dar si ceilalti membri ai familiei aveau oricand acces la banii respectivi.

Daca noua estimare cu privire la averea lui Gaddafi se dovedeste a fi adevarata, atunci aceasta este aproape dubla fata de PIB-ul Libiei, mai precizeaza LA Times.

preluare de pe sursa: http://www.agentia.org/anchete/gaddafi-a-fost-agresat-sexual-in-momentul-capturarii-dictatorul-a-murit-cu-o-avere-de-200-de-miliarde-35383.html

 

O noua capcana a Sistemului: recensamantul populatiei si al locuintelor

Anunturi

In perioada 20-31  Octombrie 2011 urmeaza sa se faca PE BANII NOSTRII, un “DEMERS STATISTIC DE IMPORTANŢĂ STRATEGICĂ PENTRU ROMÂNIA”, respectiv RECENSĂMÂNTUL POPULAŢIEI ŞI AL LOCUINŢELOR 2011

Potrivit legii (Legea 5/2008 privind aprobarea ordonantei de guvern nr. 3/2007), recensamantul este OBLIGATORIU (art. 2 din ordonanta), dar nu se prevad sanctiuni daca nu raspundem deloc, sau incomplet la intrebari.

Potrivit art. 12 din aceeasi ordonanta, in premiera nationala, recensamantul nu mai este “anonim”, ci se colecteaza si CNP-ul, care impreuna cu semnatura de pe formular, vor personaliza “datele statistice”, anuland caracterul secret al colectarii de date.

Deci ADIO intimitate si confidentialitate a datelor, pentru cei care vor avea nechibzuinta sa completeze aceste formulare.

Ce contin ele ? Pai, aproape totul despre familia, viata noastra personala, bunurile pe care de detinem, surse de venit, cuantumul acestora,

etc.

La adresa de mai jos gasiti documentatia pusa la dispozitia anchetatorilor pentru recensamantul din 2011. veti gasi si cele 8 chestionare.

http://www.recensamantromania.ro/instrumentar/

Chestionare
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/G.pdf
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/LC.pdf
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/M-a5.pdf
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/P.pdf
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/PPI.pdf
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/PR.pdf
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/SC.pdf
http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/TP.pdf

e bine sa stiti ce intrebari va asteapta.

Parerea mea este ca cei care vor completa aceste formulare vor intra direct in bazele de date ale Noii Ordini Mondiale, facand inca un pas catre Dictatura Electronica.

preluare de pe sursa: refuz implant

Denumirea corecta a evenimentului: rebeliune legionara

Anunturi

Denumirea corecta a evenimentului: rebeliune legionaraS-au scris câteva sute de cărţi în legătură cu acest eveniment, cele mai multe fiind memorii ale celor implicaţi direct sau indirect sau volume de documente. Cei implicaţi au avut două poziţii diametral opuse. Cei din gruparea antonesciană susţin că rebeliunea legionară a dus ţara pe marginea prăpastiei. În anul 1941 s-au publicat două volume intitulate Pe marginea prăpastiei.

Legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere.

Problemele sunt complexe şi necesită o abordare ceva mai largă decât zilele de 21 şi 22 ianuarie 1941.

În primul rând cum s-a ajuns la coabitarea lui Antonescu cu legionarii, ea a fost impusă de conjunctura politică.

La 5 septembrie 1940, Antonescu a obţinut din partea lui Carol II depline puteri pentru a conduce statul român. A doua zi a impus abdicarea lui Carol II şi a procedat la constituirea unui nou guvern. Maniu şi Brătianu, preşedinţii celor două partide istorice PNŢ şi PNL, l-au sprijinit pe Antonescu în hotărârea lui de a impune abdicarea lui Carol II, dar nu au dat curs solicitărilor lui Antonescu de a participa la guvernare.

Singura organizaţie politică doritoare, în septembrie 1940, să participe la guvernare a fost Mişcarea Legionară care îşi revendica meritul de a fi impus abdicarea lui Carol II printr-o revoluţie legionară.
Antonescu nu a avut altă soluţie şi la 4 septembrie s-a format guvernul alcătuit din gruparea Antonescu, mai ales militari, şi gruparea legionară a lui Horia Sima. Colaborarea a fost de la bun început marcată de animozităţi între cele două grupări existând deosebiri importante.

Antonescu era omul ordinii, disciplinei, al legii, în timp ce Horia Sima cerea schimbarea din temelii a societăţii şi construirea României legionare.

De altfel, la 14 septembrie se proclamase Statul Naţional Legionar şi atunci când Antonescu nu a acţionat în spiritul ideologiei legionare, aceştia au procedat cu de la sine putere la promovarea politicii proprii, peste capul generalul. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. Poliţia legionară aresta fără mandat pe cei care-i considera adversari, s-a ajuns până la uciderea unor personalităţi politice.

Au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 asasinatele de la Jilava, în urma cărora au murit 64 de persoane, majoritatea foşti demnitari ai regimului carlist. Pe 27 noiembrie 1940 au fost omorâţi Madgearu şi Iorga, fapte care nu puteau să fie acceptate de generalul Antonescu.

Acuzaţii reciproce

Conflictul dintre cele două părţi a luat forma unui schimb public de scrisori cu acuze reciproce, apoi cu luări de poziţii în diferite întruniri publice, Antonescu împotriva legionarilor, chemându-i la ordine şi legalitate,

Horia Sima cerând înfăptuirea revoluţiei legionare. Cuvântul hotărâtor în dispută îl avea Hitler, Germania era stăpâna Europei.

Horia Sima a făcut greşeala să nu dea curs invitaţiei cancelarului german de a avea o discuţie în trei la Berlin: Hitler, Antonescu, Horia Sima, el rămânând în ţară pentru a pregăti acţiunea vizând înlăturarea lui Antonescu.

Conflictul propriu zis s-a declanşat în urma asasinării unui ofiţer german, maiorul Doring. Antonescu i-a cerut ministrului de Interne, Petrovicescu, apropiat al legionarilor, să-i descopere pe asasini şi să ia măsuri împotriva acestora. I-a dat un ultimatum, Petrovicescu n-a putut să rezolve problema şi Antonescu a decis destituirea ministrului de Interne şi a sefului Siguranţei, Ghica.

La îndemnul legionarilor, cei doi au refuzat să predea posturile noilor numiţi de către Antonescu, legionarii au ocupat cladirile Ministerului de Interne şi a Siguranţei pentru a le apăra în eventualitatea unei intervenţii armate, astfel s-a declanşat rebeliunea legionară.

Aici apare o problemă discutabilă, legionarii, ca şi unii istorici, spun că Antonescu a procedat la forţarea înlocuirii celor doi demnitari, înainte ca decizia să apară în „Monitorul Oficial”. Conform normelor legale – un decret devine valabil după publicarea lui în „Monitorul Oficial”, apreciind că este vorba de lovitura de stat a lui Antonescu. 

Din punct de vedere formal şi judecând în termeni juridici – aprecierea este corectă, cei doi nu au primit “Monitorul Oficial” în care apăruse un decret de înlocuire, doar că aici apare o interpretare pentru evenimentele care au loc în momente de cumpănă; spre exemplu legionarii au ocupat instituţiile respective tot fără forme legale; iar în Decretul regal al lui

Carol II de investire a lui Antonescu cu depline puteri, din 5 septembrie 1940, şi cel dat de regele Mihai pe 6 septembrie 1940, prevedeau că Conducătorul statului numeşte în funcţii publice, nu regele şi cine numeşte are şi dreptul de a destitui, ori ministrul de Interne şi şeful Siguranţei nu au recunoscut prerogativa legală a generalului Antonescu.

După părerea mea legionarii s-au pus în situaţia de nesubordonare faţă de Conducătorul statului prin ocuparea unor instituţii publice, de rebeliune, interpretare ce suportă nuanţe şi precizări, dar denumirea corectă a evenimentului este:  rebeliune legionară.

Poziţia lui Hitler a fost decisivă

Hitler nu a avut încredere în mod deosebit în Mişcarea Legionară, el punea mai mare preţ pe Partidul Naţional Creştin, i-a primit pe conducătorii acestuia Gheorghe Cuza şi Octavian Goga, iar în instrucţiunile ministrului german la Bucureşti, Fabricius, figura ideea de a susţine Partidul Naţional Creştin .

Până în 1940, în noiembrie, Hitler nu a primit nici un fruntaş al Mişcării Legionare, nici Codreanu, nici un altul. E adevărat că în 1937, Hitler a depus coroane la catafalcul lui Moţa şi Marin, morţi în Spania alături de trupele lui Franco, astfel exprimându-şi sprijinul faţă de o mişcare naţionalistă şi anticomunistă.

Hitler a rămas impresionat de pledoaria lui Antonescu din 14 ianuarie 1941, în care arăta că legionarii prin politica lor aruncaseră România în haos şi Hitler a rămas cu convingerea, cu care a murit, că Antonescu e omul pe care se poate baza; ferm, pregătit, de cuvânt, cu o influenţă covârşitoare în armată, de aceea cred că nu e vorba de o trădare a Mişcării Legionare de către Hitler, ci de o apreciere politică. Hitler socotea că pentru Germania era mai avantajos ca în fruntea statului român să se afle generalul Ion Antonescu, decât Horia Sima.

preluare de pe sursa: http://www.ioanscurtu.ro/content/blogcategory/14/28/

Biografia lui Ion Antonescu

Anunturi

Ion Antonescu - Destainuiri sub ancheta

Anunturi

de Marcel-Dumitru Ciuca

In anticamera dictaturii regale14 aprilie 1946
Seara - 21.30

Avram Bunaciu (în continuare A.B.): Cum va simtiti?(1)

Ion Antonescu (în continuare I.A.): Este umezeala aceasta, cimentul acesta, gratiile, nu este soare si lumina. La rusi, în fiecare zi ne plimba la soare 30 de minute. Nu numai pe noi, dar pe toti prizonierii. Sateam, la început, în case speciale.

A.B.: Dar, în conditiile date, zgomotul a disparut?

I.A.: Da, a disparut. Am trecut prin 4 revolutii si trei razboaie, dar asemenea lucruri nu s-au întâmplat. Soldatii de pe sala parca ostentativ încarca si descarca armele. Alaturi de mine sunt si 2 doamne. Rusii nu faceau asta, si în tara aceasta, pe care am servit-o 45 ani, sa se întâmple asa ceva! Cred ca nu este frumos.

A.B.: Cu mâncarea? Aveti oarecari nemultumiri?

I.A.: Mâncarea este mai buna, ar fi bine sa o aduceti de la "Continental", costa tot atât si mi se pare ca este mai bine preparata.

A.B.: Aveti preferinte în privinta mâncarii? Regimul e multumitor?

I.A.: Eu nu manânc carne, ci numai vegetale. Dar nu am nici o pretentie. Imi dau seama ca, pentru fiecare în parte, nu se poate face regim special.

A.B.: Daca însa medicul recomanda, puteti capata.

I.A.: Eu am nevoie de vitamine. Asta-seara mi-a dat. Am cerut nuci sparte; ce poate fi mai simplu? Am capatat o data si apoi a încetat. Daca s-ar putea, putina dulceata, lapte cu orez; carne nu manânc decât la gratar. Daca s-ar putea sa capat fructe si brânza de toate categoriile.

A.B.: Trebuie sa ne spuneti anumite probleme, care trebuiesc lamurite. Acestea trebuie sa în ceapa cu legatura dv. prima, pe care ati avut-o cu legionarii. Când ati avut prima legatura cu legionarii, înainte de 6 septembrie [1940]?

I.A.: De mult, dar nu legatura politica. Eram un om care jucam un rol oarecum preponderent în viata româneasca, politica si militara. Desigur ca legionarii vroiau sa aibe legaturi cu mine.

Nu stiu daca stiti, eu am fost atasat militar în strainatate. M-am întors în 1926. In timpul acela auzisem de legionari si de un asasinat pe care îl savârsisera ei, nu stiu exact unde, la Focsani, la Iasi.
Eu am fost, întotdeauna, contra crimelor, mai ales contra crimelor politice. Aveam un resentiment contra oamenilor cari recurg la astfel de mijloace. Nici ei n-au mai facut nimic pâna în 1933, când regele Carol al II-lea ma chemase sa-mi încredinteze sefia Marelui Stat Major.Eram la Geneva, când mi s-a propus Ministerul de razboi. Am refuzat.

A.B.: De ce ati refuzat?

I.A.: Partidul Liberal, în a carui formatie trebuia sa intru, nu venea cu reforme. Eu ceream libertati depline în departamentul meu.
Am fost chemat de Duca, m-a chemat în ianuarie 1933, mi-a propus Ministerul de razboi; am refuzat de atunci. El mi-a spus: "Curând vom veni la putere". Am discutat punctele de program si am afirmat ca locul meu este la Statul Major daca se pune un ministru de razboi cu care sa ma pot întelege [...] (2).

A.B.: Care au fost parerile regelui Carol II fata de legionari?

I.A.: Ostilitate completa. Am refuzat Statul Major. In decembrie 1933, regele îmi propusese sa fiu sef de Stat Ma jor si sa fiu fac-totum în tara. Am spus: "Maiestate, mie nu-mi trebuiesc galoane, mie îmi trebuiesc garantii ca voiu putea lucra, trebuie reorganizata armata, caci altfel vom strica ceea ce am construit. Eu stiu ca regalitatea fara armata puternica nu poate exista; de asemenea, garantia ca granitele României Mari vor fi pastrate nu se poate fara o armata puternica, bine organizata".

Regele îmi spusese ca voi fi fac-totum în tara. Dv. stiti, cred, ca regele venea [la Statul Major] si lucra cu mine câte 5-6 ore zilnic. Discutam împreuna chestiuni militare si politice. In timpul acesta s-a întâmplat omorârea lui Duca, catastrofa aceea. Atunci a fost un moment de panica. Regele a vrut sa-mi treaca statul [conducerea guvernului]. Nu mi-a spus direct, dar am aflat-o ulterior, ca regele ma cautase la telefon, la Bucuresti, la Predeal, la Constanta.
Mi-am dat seama ca a fost o crima legionara, în care se spunea ca Nae Ionescu ar fi fost sfatuitorul, si ca a avut un rol preponderent.
Pe scarile Ateneului, unde fusese depus corpul lui Duca, m-am întâlnit cu [Ion Manolescu] Strunga si Inculet, cu care am avut o discutie si carora le-am spus: "Sunteti raspunzatori de moartea lui Duca, pentru ca sunteti slabi". De la cimitir, d-nii Tatarescu, Inculet si Strunga au sters-o la Sinaia.
Mi s-a propus sa fiu ministru de razboi. In vremea aceea, ministrul de razboi era un om slab generalul [Nicolae] Uica.
Si Titulescu a spus ca sa intru în guvern. El a spus ca numai daca intra Antonescu în guvern, va avea o siguranta. El era condamnat de legionari. Am refuzat. Eugen Cristescu si Hârjeu au fost la mine sa-mi vorbeasca în aceasta directie.

A.B.: Ce rol avea Eugen Cristescu?

I.A.: Era om al Sigurantei.

A.B.: Din partea cui venea Eugen Cristescu, din partea Palatului, a ministrului de interne, din partea vreunui partid politic?I.A.: Nu pot preciza. Si atunci am refuzat, nu am acceptat Ministerul de razboi. [...] Am ramas sef de Stat Major, pâna a intervenit un mic incident pe chestiunea d-nei Lupescu.
La Statul Major vine, într-o zi, generalul [Constantin] Ilasievici, cu care eram prieten de mult, ne si ziceam pe nume. El ma invita, pentru o zi de miercuri, cu doamna, la el la masa. Cu toate ca nu ma duceam nicaieri, invitatia aceasta, având în vedere ca era prieten cu mine, am acceptat-o si am facut imprudenta sa nu-l întreb cine va mai fi la masa. In dimineata de miercuri a venit, din nou, g-ralul Ilasievici si a repetat invitatia, insistând ca nu cumva sa lipsesc. Mi-a spus apoi ca vine si d-na Lupescu la masa. Eu m-am revoltat si i-am spus ca sunt anumite principii care ma împiedica, pe mine, ca sef de Stat Major, sa iau parte la aceasta masa si, ca sef de Stat Major, voi pierde autoritatea si în functia în care ma gasesc îmi impune o atitudine corecta.

Ilasievici mi-a spus ca regele i-a cerut aceasta. Atunci am spus ca merg, pentru ca nu vreau sa ofensez pe rege, dar ca regele sa-si aleaga alt sef de Stat Major. D-na Lupescu a stat la masa în dreapta mea si tot timpul încerca sa discute cu mine. Contrar uzantelor, eu am plecat, cu nevasta, înaintea d-nei Lupescu. Aceasta s-a întâmplat în februarie 1934. I-am spus lui Ilasievici sa spuie ceea ce îi comunicasem, regelui. Si, de atunci, am avut raporturi din ce în ce mai rele cu regele; am facut eforturi sa plec de la Marele Stat Major. Am scris d-lui Tatarescu ca plec.

Intre timp, eram invitat la Conferinta Micii Intelegeri, la Praga, si, apoi, la o conferinta la Paris, de unde am adus material de 2 miliarde de lei [corect, 2 mili oane], pe care g-ralul Gamelin le daduse României. Si g-ralul Gamelin a spus ca aceasta nu o face pentru România, ci pentru g-ralul Antonescu, a carui persoana prezinta încredere.
In tara, în timpul acesta, iesise Garda de Fier, care facea progrese.

In timpul când eram sef de Stat Major, a venit la mine dl. [Nicolae] Mares si mi-a spus ca Codreanu vrea sa ma vada. Am spus ca, fiind sef de Stat Major, nu pot lua legaturi politice; l-am vazut dupa aceea.A.B.: Ati putea sa ne spuneti continutul acestei întrevederi?

I.A.: Codreanu vroia sa ma vada. El era un nationalist. Am crezut si eu ca era sincer în aceasta privinta [...]
M- am întâlnit cu el în casa lui Nicolae Mares. Nu mi-a facut impresie buna. Era un om cu putina cultura politica, un mistic.
El facuse o declaratie, ca a doua zi dupa ce va veni la putere, va orienta politica externa a României numai spre Germania si va omorî pe acei cari vor fi contra lui. Am spus ca aceasta declaratie nu este o declaratie a unui om politic, ca aceasta declaratie a lui însemneaza sinucidere politica. I-am spus ca în tara aceasta sunt multi oameni care gândesc altfel decât el; i-am mai spus ca sunt contra: "Daca vrei sa ma împusti, împusca-ma" [...]

A.B.: Care a fost raspunsul lui Codreanu la afirmatia dvs.?

I.A.: N-a raspuns. I-am spus: "Ai sa ma împusti?" N-a avut nici un raspuns.

A.B.: Ati avut impresia ca glumeste? Nu v-a spus motivele?

I.A.: El era mistic. Era ferm convins. L-am vazut de 2 sau 3 ori, la Predeal. M-am întâlnit la sportul de iarna. Niste tineri care aveau un aparat de fotografiat ne -au prins, fotografia aceea a fost publicata prin ziare.

Pe chestiuni de politica interna am discutat în 1938, când a fost catastrofa în alegeri a lui Tatarescu. Pe rege nu-l mai vazusem. Intre timp fusesem numit la Corpul teritorial si aceasta a fost o umilire. Regele ma declasase prin aceasta. Mi-am dat demisia. Nu a fost primita si am reînnoit-o. Inainte de Craciun, m-am pomenit cu Goga, care a venit la mine si mi-a spus sa nu plec la Predeal, ca vine la putere si are nevoie de mine. Eu i-am spus: "Cum vii la putere? Cu 10 deputati pe care-i ai?" "Viu la putere - a spus el - ce ti pasa?" Si mi-a cerut concursul. Am refuzat. A avut loc o lunga discutie pe chestiunea programului de politica interna si externa. Am plecat totusi.

Dimineata, a venit d-na Goga la mine si a spus ca ma cheama regele la Palat. Eu n-am vrut sa plec. A intervenit Mares, insistând sa plec, si am plecat la Palat; am avut o discutie cu regele si am spus: "Maiestate, îti multumesc ca ai reluat relatiile cu mine"; i-am spus ca nu pot sa fiu într-un loc unde nu se face nimic. I-am mai spus: "Maiestate, nu pot sa primesc, mi-ai dat garantii, odata, în trecut, si nu te-ai tinut de cuvânt". "De data aceasta o sa ma tin de cuvânt, a spus regele. Acum va fi mai usor, am desfiintat partidele politice".

A.B.: Nu v-a speriat politica aceasta? Fac eu ce vreau?

I.A.: Nu m-a speriat, fiindca regele Carol nu era un om perseverent si nu se tinea de cuvânt.

A.B.: Nu vi se parea un teren periculos?

I.A.: I-am spus ca un rege "se sprijina pe armata si pe partidele politice", adaugând: "Când va veni furtuna, pe ce te vei sprijini?" El a dezorganizat partidele politice, a ramas singur si a facut ceea ce a facut. Am refuzat colaborarea în acel guvern, am spus regelui ca formatiunea nu e serioasa si nu se va putea mentine si i-am spus ca acesta este primul guvern nationalist.

A.B.: Ce întelegeti printr-un guvern nationalist?

I.A.: Un guvern care sa pazeasca granitele. Ungaria, la Geneva, câstigase toata Europa de partea ei. Eu mi-am dat seama ca procesul nostru era pierdut acolo.
A.B.: Care era plângerea Ungariei în defavoarea noastra?

I.A.: Spunea ca noi suntem o tara de tigani, eram prezentati ca oameni care nu stiu sa-si administreze tara...

A.B.: Ei nu puneau problema nedreptatilor din punct de vedere national, al oprimarii natiunilor conlocuitoare?

I.A.: In Anglia, când am fost acolo, mi s-a spus ca România nu este condusa de oameni democrati si ca singurul om democrat din tara noastra era numai Maniu.

A.B.: Acesta era obiectul acestui guvern?

I.A.: I-am spus Maiestatii Sale: "Armata este o celula din unitatea celulelor care formeaza statul". Armata pe care o organizasem pe când eram seful Statului Major era o celula într-adevar sanatoasa. Organismul întreg al tarii era putred si se stie ca o celula sana toasa într-un organism putred, putrezeste si ea. Un stat puternic nu va putea exista decât daca va fi bine organizat.A.B.: De ce, pentru aceasta idee, era nevoie de un stat nationalist?

I.A.: Stat nationalist... Dar ce a fost Revolutia Franceza?

A.B.: Notiunea de nationalist completata. Ceea ce cuprindea ea în ultimul deceniu era un caracter de înecare a calitatilor celorlalte popoare, o negare completa a existentei lor. La noi nu se pune problema pe social, ci mai mult pe national. Cel mai democrat stat este si un stat national.

I.A.: Era un secol al nationalitatilor. Noi intram în seria statelor democratice. Se facuse Sfânta Alianta. Reactiunea mare a fost contra Revolutiei Franceze. Pecetea acestui raspuns a fost Sfânta Alianta, facuta de tarul Alexandru al Rusiei. Liga Natiunilor, care s-a creat, ar fi dat rezultate daca ar fi fost într-adevar o liga a natiunilor.

A.B.: Prin Tratatul de la Versailles, România si-a largit granitele. Caracterul tarii noastre a fost antinational si antipopular.I.A.: In tara la noi, Armata, Magistratura si Scoala erau nationaliste.A.B.: Ideea nationala la noi s-a confundat cu ideea sovina.

I.A.: Eu am trait o bucata de vreme în Anglia. Am calatorit foarte mult, aproape în toata Europa, si am studiat caracterele popoarelor în tarile în care am locuit. Am fost în Franta, Anglia, ale caror caractere le-am studiat. De asemenea, am aprofundat si caracterul tarilor nordice; în Germania n-am fost. Eram un om care nu cunostea altceva decât casa si cartea. Am citit cartea lui Hitler, Mein Kampf, pe marginea careia am facut o seama de adnotari. In timpul acela, Henderson a tiparit o carte, alba sau albastra. Aceasta carte este adnotata de mine si veti putea vedea care e parerea mea. Aceasta carte se gaseste în biblio teca mea din Predeal, o puteti gasi si vedea.

A.B.: Asa s-au conturat lucrurile, în 1938, în guvernul Goga.

I.A.: Da, am spus ca nu pot reface armata, daca nu se reface statul. Am discutat împreuna toate problemele, probleme financiare, economice, militare, caci eu, cu toate ca sunt militar, am studiat aceste probleme. Militarii, în general, nu cunosc aceste chestiuni. Eu am studiat toate acestea, stiind ca voiu avea un rol în stat.
Am fost, într-o zi, de patru ori la Palat si am discutat, am cerut largirea bazelor nationaliste. Regele mi-a spus sa fiu chiar eu presedinte [de Consiliu de Ministri]. Or, acest lucru nu puteam sa-l primesc, Goga îmi era prieten si nu puteam, în spatele lui, fara sa-i aduc si lui la cunostinta, sa fac acest lucru.

A.B.: Pe Goga unde l-ati cunoscut?

I.A.: Pe Goga l-am admirat ca orice bun român, ca poet si nationalist. In timpul razboiului mondial, l-am cunoscut personal. L-am cunoscut mai bine în 1919, când eram atasat pe lânga regele Ferdinand, în prima sa calatorie în Ardeal. In timpul calatoriei, eu tocmai eram în curs de a scrie o carte, care a avut mare succes de librarie în vremea aceea, a fost chiar tradusa în limba engleza, se numea Românii, originea si drepturile lor.(3) Cu Goga m-am mai întâlnit de multe ori, la Predeal, unde aveam vila.
A.B.: De când aveati vila la Predeal?

I.A.: Din 1933. Goga era un visator, el nu era un organizator. Era nationalist si foarte democrat, s-a ridicat de jos, deci nu putea fi decât democrat.
A.B.: In 1938 îl cunosteati bine pe Goga?

I.A.: Da. Regele mi-a spus: "De ce nu faci d-ta chestiunea aceasta?", adica sa deviu sef de guvern. Eu i-am spus regelui: "Datorita lui Goga sunt astazi în fata Maiestatii Voastre".

Lui Goga i-am spus sa nu-si slabeasca situatia, propunându-ma pe mine. Eram în lupta cu regele. Eu am propus lui Goga ca, pentru mai multa siguranta, sa-si lar geasca baza guvernului cu oameni de ai lui Codreanu si Gheorghe Bratianu. Gh. Bratianu capatase multa popularitate, se prezentase singur în fata tarii, în alegeri, rupt de Partidul Liberal. Spuneam sa fie împreuna cu Codreanu, Gh. Bratianu si nu mai stiu cine. Am spus ca eu sunt un om de caracter si nu pot lua locul lui. Am trimis dupa Codreanu si Gheorghe Bratianu, pentru ca sa se discute cu ei largirea bazei guvernului natio nalist. Acesta era primul guvern nationalist în tara noastra.

A.B.: De unde cunoasteti pe Mihai Antonescu?

I.A.: Este ruda dupa tata cu mine, tatal lui era var de al doilea cu tatal meu. Era profesor universitar de drept international, era un avocat cu mare vaza. Apoi ne-am cunoscut mai bine cu ocazia procesului meu de bigamie. Acest proces mi-a fost intentat pentru ca sa fiu discreditat. Principalul avocat a fost Mihai Antonescu. Nevasta mea fusese casatorita în Franta si, cum legile franceze sunt aspre la pronuntarea divorturilor, procesul nu era terminat când eu ma casatorisem cu dânsa. La sfârsit, când s-a dovedi t nevinovatia mea, procurorul a terminat discutiile procesului meu de bigamie cu un elogiu adus mie, ca om si ca militar, asa cum rar mi-a fost dat sa fiu elogiat.

Mihai Antonescu era un conferentiar foarte apreciat, avea o asistenta foarte numeroasa, era un avocat de mâna întâia.

Mihai Antonescu l-a chemat pe Gheorghe Bratianu, care înainte însa de a se pronunta, a spus ca vrea sa se consulte cu Dinu Bratianu. Desi nu era în Partidul Liberal al lui Bratianu, el se consulta foarte des cu Dinu Bratianu.

La 5 m-am dus la Palat; Gheorghe Bratianu mi-a spus ca se duce sa se consulte cu Dinu; a dat un telefon la Palat, chiar în biroul regelui, unde ma aflam eu, si a dat raspunsul ca nu poate colabora. Prin acest raspuns, eu ma gaseam degajat de aceasta însarcinare. Atunci, regele mi-a luat mâinile si mi-a cerut insistent concursul. Eu i-am spus: "Maiestate, cu sinuciderea mea".

Mi-a propus comunicatiile. Am refuzat. [...]
Am discutat, în timpul noptii, si s-a decis sa capat Ministerul de razboi. Aceasta, înainte cu 5 minute de a pleca de la Palat.
(Va urma)

1) Atunci când a revazut dactilograma, la începutul textului maresalul Anto nescu a scris, cu cerneala, urmatoarele: "Nu corespunde [cuvânt indescifrabil] cu ce am spus. Nu apar întreruperile numeroase care au fost, care fac ca declaratia sa fie confuza. Rog sa fie reconstituita, sa mi se puna întrebari si sa nu fiu întrerupt în timpul declaratiei cu alte întrebari si cu [indescifrabil]".

2) Urmeaza patru paragrafe taiate de Antonescu si peste care a scris: "Incoerent. Eu am întrerupt cu noi întrebari cari nu apar aci. Trebuie sa dictez din nou toata aceasta idee".

3) Titlul corect: Românii. Originea, trecutul, sacrificiile si drepturile lor. O carte despre aventura umanismului românesc

preluare de pe sursa: http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=907

Anunturi

Ideologia lui Antonescu

Colonelul Antonescu şi „Căpitanul” Zelea Codreanu (1935)

Ion Antonescu şi Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestaţie a Gărzii de Fier, octombrie 1940

În privinţa orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicţii, cu o mentalitate nebuloasă şi oscilantă, el s-a situat pe poziţii nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condiţiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: ...„jidani, care împreună cu englezii şi americanii, au dictat pacea”(din 1919) ... şi că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiţia înjositoare a acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, ...„datorită căreia s-a jidovit ţara şi s-a compromis economia românească şi puritatea rasei noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în faţa evreilor şi a francmasonilor, care şi-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” ^[63]. Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniştii, ruşii, sistemul democrat şi liberal constituiau un amalgam, duşmanul care trebuia nimicit, ca o cerinţă impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicaţii sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: ...„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre şi de acolo îl expediem în ţările slave. (...)Domnilor, să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum şi datorită cărui fapt suntem azi împestriţaţi cu atâţia străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” ^[64].
Mareşalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului naţional-legionar, îmbrăcat în cămaşă verde cu diagonală (uniforma legionară) şi salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mişcării Legionare^[65].
Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică^[66]. Comparativ cu Hitler, Stalin şi Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetăţeni români martirizaţi pe conştiinţă, poate fi considerat un „dictator moderat”.
Simpatiile mareşalului au fost filoengleze şi filofranceze în perioada în care a fost ataşat militar la Londra şi Paris şi filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliţă a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obedienţa sa faţă de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe şi interne (faţă de minorităţi), precum şi a armatei române, intereselor germane.
Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineaţa, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetăţenilor să iasă din casă în cămaşă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă şi cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu aminteşte un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieşit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943”^[67] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiţer din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasaţi de mişcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului şef) „legenda că Mareşalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înţeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat şi sifilisului şi malariei a putut da naştere mitului unui Antonescu sifilitic.
Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferinţă era chinina, completat cu plasmokina şi atebrina (produse Bayer). Injecţiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului terţiar, cerebral, deşi provocau intoxicări cronice (bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia - infestarea indusă cu malarie care, prin şocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potenţialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 40⁰ Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) şi fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat^[68][69][70]. Istoricul politicianul şi publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Mareşalul şi evreii” (1998), respinge ipoteza legată de presupusul sifilis punând la îndoială competenţa şi corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Mareşal: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. ...Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit şi acest amănunt pentru a justifica cumva reacţiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînţeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecinţele unora dintre ele le tragem şi astăzi.”^[71]

Procesul şi moartea

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în ţară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din Bucureşti, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foştii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944), şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.
Tribunalul Poporului din Bucureşti a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnaţi au fost graţiaţi cu comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă şi 6 condamnaţi in absentia, care nu şi-au mai executat pedeapsa.^[72][73][74].

Execuţia lui Ion Antonescu

Conform cu raportul oficial^[75], întrbat despre ultima sa dorinţă „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuţie, Ion Antonescu a exclamat: "Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea". "[...] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: „Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!”, la care gardianul şef s-a dus la el cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la I. Antonescu şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort."
Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neştiut.
Sentinţa din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 şi reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel Bucureşti la 5 decembrie 2006^[76].
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai 2008 a anulat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti şi a respins definitiv cererea de revizuire a sentinţei date de Tribunalul Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946.^[77]

Campania de reabilitare a lui Antonescu

Primele încercări de reabilitare a lui Antonescu şi a regimului său, încă din 1946, au folosit ocultarea documentelor şi surselor care nu corespundeau noii linii oficiale şi popularizarea selectivă şi contorsionată a datelor istorice - metodologie utilizată de oficialităţile române, cu colaborarea unor politicieni, istorici şi ziarişti, cale de peste o jumătate de secol. Pentru reabilitare au acţionat două grupe de interese, aparent contradictorii, care s-au reunit ulterior eliminării lui Ceauşescu:

A. Comuniştii - numit prim-ministru prin decret regal, la 5 septembrie 1940 de câtre regele Carol al II-lea, Antonescu a fost demis în mod legal, prin decret regal şi arestat de câtre regele Mihai I la 23 august 1944, cu sprijinul Blocului Naţional Democrat (a nu se confunda cu Blocul Partidelor Democrate) şi a unor ofiţeri hotărâţi să-şi salveze ţara de la dezastru. În urma încercărilor liderilor comunişti de a accentua participarea lor la răsturnarea regimului (la acea dată Partidul Comunist Român avea circa 1.000 membri) acest act a devenit o lovitură de stat, în care lor le revenea rolul principal. Ceilalţi participanţi, Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, etc., au fost arestaţi, iar ziua de 23 august a fost declarată sărbătoare naţională^[78][79]. Pasul următor a fost estomparea Holocaustului, devenit secundar prigoanei contra comuniştilor (vezi interviul acordat de preşedintele Ion Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz” din 25 iulie 2003: „Holocaustul nu a fost numai pentru populaţia evreiască în Europa. Mulţi alţii au fost ucişi în acelaş fel, inclusiv polonezii (...) În România de sub nazişti evreii şi comuniştii au fost trataţi la egalitate” (engleză : “The Holocaust was not unique to the Jewish population in Europe. Many others were killed in the same manner, including Poles,” Iliescu said. He absolved the Romanian people from any responsibility for the murder of Jews that took place in Romania during WWII, adding: “In Romania under the Nazis, Jews and Communists were treated equally”), ca un act de luptă de clasă şi nu unul de purificare etnică.^{[80] [81]}. Romii nu erau luaţi în consideraţie.

B. Foştii colaboratori cu regimul lui Antonecu, ^[82] şi profitorii, îmbogăţiţii din surse oculte (jaful sistematic al evreilor^[83]), care au ocupat şi în regimul comunist poziţii în presă şi alte posturi de unde, cu îngăduirea tacită a oficialităţilor, puteau să influenţeze opinia publică (vezi cazul Radu Lecca^K ).

Situat în vârful piramidei, Antonescu nu a ucis şi nu a jefuit personal; ordinele i-au fost executate ad literam, sau amplificate, de cohorte de colaboratori recrutaţi din toate straturile sociale. Istoricul Radu Ioanid menţionează că foarte puţini fascişti români implicaţi în Holocaust au fost arestaţi şi judecaţi şi niciunul nu a mai fost executat ulterior lui Antonescu, explicaţia fiind atât în dorinţa oficialităţilor de a oculta un trecut jenant cât şi în relaţiile tensionate cu evreii supravieţiutori ai Holocaustului, hotărâţi să emigreze spre Israel şi cu liderii lor cu vederi liberale.^[84]
Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, conform art. 14 din Pactul de Armistiţiu cu România.^[85][86] a anchetat aproximativ 2.700 de acuzaţi de crime de război. Comisia de anchetă a stabilit că existau dovezi suficiente pentru a trimite la parchet cam jumătate din cazuri pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii. Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 condamnări la moarte, peste 200 condamnări la închisoare pe viaţă şi alte sentinţe.^[87] Dintre cei judecaţi şi condamnaţi în contumacie, majoritatea nu şi-a ispăşit niciodată pedeapsa.
Unora dintre condamnaţii la pedeapsa capitală li s-a comutat sentinţa la închisoare pe viaţă. Condamnaţii pentru crime de război au fost eliberaţi parte, în baza unui decret din 1950 şi restul au fost eliberaţi ca „reeducaţi social”, între 1962 şi 1964 prin amnestiere.^[88] Suspecţi de crime de război detectaţi ulterior, nu au mai fost anchetaţi, sau judecaţi.^[89]
Reabilitarea lui Antonescu s-a produs simultan şi comunicant cu denigrarea şi cu înăsprirea tratamentului faţă de unul dintre principalii săi acuzatori potenţiali, victimile Holocaustului din România. Antisemitismul ocult al conducătorilor comunişti, sprijinit de cel stalinist s-a exprimat indirect, dar efectiv. Regimul comunist instaurat în România după război a garantat prin Constituţie emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul - interzis prin lege - a îmbrăcat forme noi. „Dictatura proletariatului” a acţionat cu asprime faţă de «elementele burghezo-moşiereşti», neproletare, «cu origine nesănătoasă», «cosmopolite», «cu rude în străinătate», etc., care formau marea majoritate a evreilor din România.
Primul ziar suspendat de către comunişti, în februarie 1945, a fost „Curierul Israelit”, iar redactorul şef, dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Comunităţilor Evreieşti din timpul războiului şi fost deportat în Transnistria, a fost arestat. În anul 1948 au fost expulzaţi din România o serie de conducători evrei: dr. Filderman, judecat şi condamnat în contumacie, Marele Rabin dr. Alexandru Şafran, Rabinul-şef al evreilor din România, ş. a. In decursul anilor 1953 - 1954 au fost arestaţi şi condamnaţi pe diferite motive liderii evrei A. L. Zissu^[90] şi Jean Cohen, apoi au urmat procesele anti-sioniste care s-au desfăşurat în tribunale militare, fără avocaţi şi procurorii refuzând probele cu martori. Inculpaţii erau aduşi în faţa instanţei după „pregătiri speciale”, siliţi prin torturi şi înfometare, să semneze mărturii mincinoase în care recunoşteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român şi împotriva socialismului”. Sentinţele Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 şi 25 ani de temniţă grea. Preşedintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, cel care în anii 1940-1941, având gradul de locotenent colonel a condamnat la moarte evrei din Cernăuţi, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler şi Emil Calmanovici sau l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă pe Belu Zilber^[91], (vezi şi Situaţia cetăţenilor români de etnie evreiască în regimul comunist).
Menţionarea acestor acţiuni anti-evreieşti nu vine să concureze, să pună în umbră samavolniciile regimului comunist faţă de întreaga populaţie, ci să ilustreze un anumit proces de măsluire a istoriei.

Tezele lui Ceauşescu şi Umanismul socialist

România anilor 1948 - 1953 se caracteriza printr-o etapă anticulturală de regres pentru istoriografia română, atât pe plan interpretativ cât şi documentar. Florin Müller, căruia îi aparţine această caracterizare, vorbeşte de o „istoriografie declasată intelectual, marcată aproape ireversibil de înapoiere şi desincronizare de la cercetarea istorică mondială”.^[92]
Această activitate empirică a dobândit sub Nicolae Ceauşescu o bază teoretică începând cu Tezele din iulie („Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”) din 6 iulie 1971 şi continuând cu Tezele din Mamaia din 1982. Ceauşescu, sub numele de Umanism socialist a impus expandarea propagandei cu caracter militant-revoluţionar şi realist-socialist (în fapt, maoist/neo-stalinist) în artă, istorie, etc. Aceste teorii, care permiteau şi impuneau contorsionarea datelor istorice, cuprindeau o revenire la protocronism (dacologie, accentuarea prelucrată a valorilor antice, dacice ale poporului român, curent care se află la baza naţionalismului cultural^[93][94][95]), la un naţionalism socialist care reabilitau selectiv notorietăţi care fuseseră puse la index, ca Nicolae Iorga (într-un alt discurs al lui Ceauşescu din iulie 1971), sau Antonescu (inclusiv titlul de Conducător), ca un util precedent istoric pentru cel ce se pregătea să devină viitorul dictator şi se auto-prezenta ca un apărător al tradiţiei şi valorilor româneşti, un pas pe calea spre cultul personalităţii ^{[96][97][98][99]}.
Profesorul miliardar Iosif Constantin Drăgan, care a făcut avere în Italia din afaceri cu gaz, simpatizant cu fascismul, Garda de fier şi Antonescu şi sponsor important al activităţilor neo-fasciste şi de extremă dreaptă din Romănia de după 1989, a scris o serie de lucrări de pe poziţii protocroniste. El a devenit un colaborator semi-oficial al lui Ceauşescu, care i-a facilitat accesul la o serie de documente inedite despre Antonescu, care au generat o lucrare apologetică în patru volume despre Mareşal şi regimul său (publicată în propriile sale edituri).^[100][101]

Regestionarea istoriei după decembrie 1989

Istoricii de etnie română care nu s-au lăsat antrenaţi în procesul de falsificare a istoriei au adoptat o poziţie de ambiguitate defensivă. Academicianul Florin Constantiniu scrie în „O istorie sinceră a poporului român”: „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproşa lipsa de patriotism, au preferat să tacă”.
„Ne-am obişnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face conştiinţa românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru menţinerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv şi confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalităţile sale tutelare fiind totdeauna luminoase şi, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile...” (Adrian-Paul Iliescu, ^[102])
În acest context, istorici şi jurnalişti evrei din România s-au mobilizat la adunarea şi arhivarea documentelor şi a mărturiilor supravieţuitorilor atât din timpul Holocaustului, cât şi din anii săi pregătitori, ca un monument funerar şi o obligaţie postumă faţă de o etnie decimată. Încă din anul 1945, Marius Mircu (care, după al doilea război mondial, a fost primul jurnalist care a scris despre Pogromul de la Dorohoi ^[103], Pogromul de la Iaşi şi lagărele din Transnistria^[104]) şi Maier Rudrich au început să adune mărturii direct de la sursă.^[105] Între anii 1946-1948 Matias Carp a publicat voluminoasa „Cartea Neagră”, un studiu detaliat despre diferitele faze ale holocaustului.^[106][107]
„Toate societăţile (statale) post-comuniste se găsesc în faţa dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democraţie funcţională nu se poate baza pe minciuni, negare şi amnezie. România ieşită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de foşti comunişti...” (Vladimir Tismăneanu,^[108]).
În acest regim quasi-democratic campania de reabilitare a lui Antonescu, sponsorizată de cercuri neo-fasciste din afara graniţelor României, a încăput pe mâna specialiştilor în manipularea opiniei publice, foşti colaboratori ai lui Ceauşescu, de la senatorul, poetul şi publicistul de stânga Adrian Păunescu şi până la publicişti şi politicieni de extremă-dreaptă, ca fondatorul şi preşedintele Partidului România Mare (PRM) şi discipolul lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor (fost poet de curte al familiei Ceauşescu, vezi: Antologia ruşinii), istoricul Gheorghe Buzatu, senator PRM ş.a.
Prentru a crea un brand «Antonescu» specialiştii s-au folosit de metode profesioniste, uneori bazate pe date provenite din biroul de ştergere de urme şi măsluire a istoriei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe condus de Mihai Antonescu,^[109] prezentându-ne un produs purificat, distilat, reconstituit de la umanizare la martirizare şi sanctificare. Mareşalul a fost prezentat ca:

-Omul de familie, iubitor de soţie ^{[110][111][112]}.

-Nu a fost sifilitic - „ipoteza legată de presupusul sifilis au lansat-o medicii în primul rând” (Istoricul şi publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa din 1998 „Armata, Mareşalul şi evreii”, vezi mai sus).^[113]

-Ctitorul de biserici^[114].

-Constructorul de sate moderne (un singur sat, Antoneşti, redenumit Poenarii Noi, comuna Corbeni) - printre satele distruse de inundaţii din primăvara lui 1941 au fost şi comunele Aref şi Corbeni, de lângă Curtea de Argeş. „...Ţăranii argeşeni şi-au aţintit ochii spre Bucureşti, deşi ştiau că diriguitorii ţării sunt ocupaţi cu războiul şi, în plus, nu fuseseră aleşi, nu aparţineau nici unui partid, deci nu aveau de dat socoteală electorală. Cu toate acestea, om al credinţei şi al respectului pentru ţăranul român, Mareşalul Ion Antonescu, ...a ordonat... lui Mihai Antonescu, să refacă satul distrus, ...care „să fie un sat model, care să dea direcţia dezvoltării rurale in România". Munca grea a fost executată gratuit de robii regimului - evreii şi prizonierii de război. Cu toţi banii şi munca depusă, acest proiect grandoman a eşuat.^[115].

-Martirul - insinuarea că a fost judecat şi condamnat, ca un act de răzbunare, de un tribunal-marionetă sovieto-comunist^[116] (unul dintre motivele cererii fiului profesorului Alexianu de rejudecare a procesului^[117].).

-Salvatorul de evrei (vezi cazul Radu Lecca,^J ) - Acelaşi Alex Mihai Stoenescu, în „Istoria loviturilor de stat din România”, sugerează o complicată conspiraţie ungaro-germano-britanico-americano-evreiască, cu scopul de a discredita România în ochii lumii. El se bazează pe anchetele lui Mihai Antonescu conform cărora „se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale persecuţiei evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate şi că ele erau imediat difuzate prin publicaţiile germane pentru a arăta că România aplică programul nazist împotriva evreilor. Imaginile şi informaţiile — între care şi diversiunea cu „masacrul de la Abator" — erau apoi preluate de presa britanică şi americană, ilustrând aceeaşi temă defavorabilă României. Ancheta lui Mihai Antonescu a dus la ipoteza că întreaga acţiune este iniţiată şi condusa de Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii.”^[118]

Cu ocazia dezvelirii bustului lui Antonescu în faţa unei biserici dintr-o piaţă centrală din Bucureşti - sponsorizat de pomenitul mai sus Iosif Constantin Drăgan^[119] - la a 55-a aniversare a execuţiei, în 2001, C.V.Tudor a deplâns „...moartea martirului ... care i-a apărat pe evrei...”. Problema bustului, în urma scandalului şi protestelor stârnite în România şi în străinătate, a fost rezolvată ulterior printr-o metodă specifică mentalităţii locale: a fost lăsat pe loc, dar ocultat sub o cutie de tablă.^[120][121] Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii, ca o replică la presiunile Comitetului Helsinki a declarat: „Informaţiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică” şi că „statuile mareşalului Antonescu de la Sarmaş, Călăraşi şi Jilava au fost demontate iar cea din Bucureşti a fost acoperită. Cât priveşte portretul din Palatul Victoria, acesta nu este expus intr-un loc public.”^[122][123]

Ordonanţa de Urgenţă nr. 31, interzicea I.- organizaţiile rasiste, fasciste şi xenofobe şi monumentele care onorau pe condamnaţii pentru crime contra umanităţii, II.- protectarea moştenirii evreieşti (inclusiv cimitirele, care fuseseră adesea pângărite de elemente fasciste). Această ordonanţă, care impunea eliminarea busturilor şi monumentelor lui Antonescu şi redenumirea unor străzi, a trezit dispute aprige în presă, pe tema interzicerii cultului criminalilor de război. Conţinând ambiguităţi, ordonanţa putea fi manipulată şi reinterpretată în sensul continuării campaniei de reabilitare a lui Antonescu. Primarul de Cluj, Gheorghe Funar, lider al PUNR, a refuzat să scoată bustul Mareşalului din incinta primăriei. După anchete ale poliţiei şi presiuni, bustul a fost plasat pe un domeniu particular.^[124].
Campania de reabilitare a lui Antonescu, dusă cu profesionalism de cercurile interesate şi nestingherită, necombătută de „regimul hibrid quasi-democratic, condus de foşti comunişti şi bazat pe minciuni, negare şi amnezie”^[125] a dat roadele scontate. Şcoala şi mas-media se luptă şi astăzi - cu o eficienţă şi o motivaţie inegale - pentru a eradica aceste roade. Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleşi de participanţi, Antonescu a ieşit pe locul 6.

Antisemitismul şi negaţionismul

Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat cartea elevului său, deputatul PRM Vlad Hogea, Naţionalistul, o culegere de articole care apăruseră în revista „România Mare”, printre care „Care Holocaust?”, „Aceşti evrei care ne conduc viaţa” etc.^[126] România de după 1989 văzuse inundarea librăriilor cu scrieri virulent-xenofobe, antisemite, naziste şi neo-naziste, ca „Mein Kampf”, „Protocoalele înţelepţilor Sionului” etc., deci Naţionalistul ar fi putut trece neobservat dacă Buzatu nu s-ar fi folosit de o stratagemă: pentru a amplifica provocarea, el a tipărit cartea lui Hogea la o editură a unui institut ieşean aflat sub auspiciile Academiei Române. Scandalul s-a declanşat odată cu lansarea cărţii la oficiul PRM din Bucureşti (vezi: Jurnalul National, 25 august 2001). Preşedintele Academiei, prof. Eugen Simion, a declarat că nu a ştiut nimic şi nici nu a aprobat această editare. Procuratura a demarat o anchetă pentru publicarea de texte antisemite, anti-maghiare şi xenofobe. Prefectul de Iaşi, Corneliu Rusu-Banu, a interzis comercializarea cărţii în librăriile din regiune.^[127]. La protestele liderilor maghiari, romi şi evrei „România Mare”, (24 august 2001) a replicat cu un lung articol care începea cu fraza: „Faţă de încercările sioniste de a pedepsi Academia Română pentru publicarea „Naţionalistului” atragem atenţia Mafiei evreieşti: Lăsaţi România în pace!...”. Ulterior, C.V.Tudor, ca şi Vlad Hogea, au negat că ar fi fost xenofobi sau antisemiţi.
Toată această propagandă antisemită, aparent lipsită de substrat într-o ţară golită de evrei, ar fi putut fi considerată inutilă dacă se face abstracţie de cei doi vectori care o acţionează:

1. Dintre toate marile proiecte pe care şi le-au asumat Antonescu şi colaboratorii săi, singurul care a avut o anumită reuşită - din punctul lor de vadere - a fost purificarea etnică, Holocaustul.
2. Recunoaşterea oficială a Holocaustului românesc incumba obligaţia statului român de a despăgubi victimele şi urmaşii şi de a retroceda averile evreieşti jefuite, atât din custodia statului, cât şi din mâinile particulare.

Acest al doilea motiv a ridicat negarea Holocaustului român, «negaţionismul», la nivel de politică de stat. Interesul României de după 1989 de a se integra în NATO, şi apoi, în CE s-a izbit de refuzul statelor democrate de a se asocia cu o Românie „cu Antonescu pe steag” ^[128][129] Deşi documentele din arhivele româneşti şi internaţionale, precum şi literatura de specialitate au demonstrat indubitabil circumstanţele Holocaustului, Preşedintele Ion Iliescu şi Ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu au făcut declaraţii negaţioniste, când, mai subtile şi când, mai directe. Sub titlul ironic „O lecţie de istorie de la Palatul Victoria”, ziarul „Curentul” din 2 august 2002 a publicat declaraţia Primului Ministru Adrian Nastase că „Mareşalul Antonescu este o parte din istoria României, pe care România trebuie să o accepte sub ambele ei elemente, pozitive şi negative".^[130].
După istoricul israelian Michael Shafir, negaţionismul, măturarea sub preş a crimelor din Holocaustul local au fost aboptate de mai toate statele eliberate de sub comunism, într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei”.^[131][132]
La sfârşitul lui iunie 2002 Academia Română a organizat un simpozion cu subiectul „Holocaustul şi implicaţiile sale pentru România”.

• Profesorul Gheorghe Buzatu (caracterizat de istoricul Randolph Lewis Braham ca „istoric negaţionist, deputat din partea PRM şi specialist în manipularea opiniei publice”) a ţinut o conferenţă despre „Holocaustul roşu care a produs milioane de victime în toată lumea”, „ca o tentativă de diluare a subiectului, şi de devierea sa în alte direcţii”.^[133]
• Conferinţa lui Răzvan Theodorescu a cuprins şi declaraţia că: „România nu a avut nimic a afce cu Holocaustul dar, sub regimul lui Antonescu şi ca urmare a ocupării teritoriilor de dincolo de Nistru, România a participat la Holocaust. ... Dacă Holocaustul poate fi văzut ca o epocă istorică şi o acţiune de exterminare în masă organizată de Germania în teritoriile ocupate de Germania şi de aliaţii săi, mi se pare că istoria Basarabiei, Bucovinei şi a ţinutului Herţa indrituieşte opinia pe care am enunţat-o deja în Parlament: in România nu a avut loc un Holocaust, dar România, prin Guvernul Antonescu, a participat la Holocaust".
• „Politica lui Ion Antonescu din anii 1941-1942 prezintă trăsături specifice ţărilor din spaţiul Holocaustului: o politică de stat antisemită, ca şi deportarea şi exterminarea evreilor” - a apreciat istoricul Florin Constantiniu - „Populaţia evreiască a fost supusă unei politici nemiloase care a urmărit să o îndepărteze din viaţa publică. Deportările şi execuţiile au lovit mai ales pe evreii din Basarabia şi Bucovina. În vechiul Regat, progromul de la Iaşi şi trenurile morţii au fost episoadele cele mai tragice".^[134]

La Conferinţa OSCE de la Viena (19-20 iunie 2003) cu peste 300 de participanti din lume, la nivel de miniştri, secretari de stat, senatori USA, organizaţii evreieşti etc. cu subiectul: „Proliferarea antisemitismului in Europa contemporană”. Reprezentanţii Guvernului Român (de rang secundar) au anunţat că România a recunoscut că „între 1940 şi 1945 pe teritoriul ţării noastre s-au petrecut crime de război...” Delegaţii USA, Israelului şi diferite delegatii ale organizaţiilor evreiesti au cerut explicaţii suplimentare cu privire la modul scandalos in care oficialităţile române neagă evidenţele istorice.^[135]
În „Ziarul de Iaşi” din 23 iunie 2003, în editorialul Salvarea fecioarei, istoricul Florea Ionicioaia notează: ...„Săptămâna trecutâ, în presa internaţională, a apărut informaţia halucinantă potrivit căreia guvernul României ar nega Holocaustul, în varianta sa românească. Intervievat de BBC, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, confirma ştirea şi chiar mai mult îşi aroga paternitatea ideii. Potrivit acestuia, in România nu a fost vorba de Holocaust (politica de distrugere a minoritatii evreiesti), ci numai de o ticăloşie a unor români care au participat la Holocaust. Opiniile ministrului Theodorescu nu au fost contrazise de nici o oficialitate. Dimpotrivă, imediat, Adrian Nastase l-a susţinut cu tărie pe ministrul său, în timp ce Ion Iliescu i-a reproşat numai oportunitatea gestului. Aceasta înseamnă că regimul actual este de acord cu aceste teze. Dintr-o afacere mai ales academică şi morală, problema Holocaustului în România redevine o chestiune politică: aceasta ne aruncă dintr-o data cu mai mulţi ani înapoi, in vremurile în care cultul mareşalului Antonescu, niciodată respins in mod serios de Ion Iliescu, era aproape un fenomen oficial”... ^[136]
Declaraţia lui Răzvan Theodorescu a provocat şi o criză diplomatică - Israelul şi-a rechemat ambasadorul de la Bucureşti „pentru discutarea situaţiei” pe motiv că „negarea Holocaustului în România, conform unor astfel de declaraţii guvernamentale, este un fenomen cu rădăcini adânci, care impun o reacţie adecuată, pentru a pune România în sutuaţia de a-şi recunoaşte faptele şi responsabilităţile”. Avner Shalev, directorul lui Yad Vashem i-a trimis o scrisoare preşedintelui Iliescu, propunându-i să numească o comisie de istorici „care va putea să clarifice adevărul istoric şi să publice faptele relevante cu privire la Holocaust în România.”^[137] Reacţia lui Iliescu a fost promptă, în mai puţin de trei luni el a anunţat oficial numirea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel, profesorul Elie Wiesel.
La 11 noiembrie 2004 Comisia a prezentat preşedintelui Iliescu „Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”,^[138] care a fost omologat în totalitate şi declarat „Document de Stat”.

[modificare] Institutul Naţional Elie Wiesel pentru Studierea Holocaustului din România

În 2005 Guvernul român a hotărât înfiinţarea Institutului Naţional Elie Wiesel pentru Studierea Holocaustului din România. Numărul maxim de posturi al instituţiei este de 30, dintre care 15 sunt cercetători ştiinţifici. Hotărirea de Guvern de înfiinţare mai prevede funcţionarea, pe lângă Institut, a unui Consiliu Ştiinţific şi a unui Colegiu de Onoare. Consiliul Ştiintific este un organ consultativ ştiintific de specialitate, format dintr-un număr de până la 31 de personalităţi reprezentative şi recunoscute în domeniul studierii Holocaustului. Colegiul de Onoare este compus din personalităţi ale vieţii publice interne şi internaţionale cu competenţe şi merite în domeniul studierii Holocaustului. Membrii acestor două organisme sunt numiţi de către ministrul Culturii şi Cultelor, la propunerea directorului general al Institutului şi activează benevol.

Note

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu