„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”.[necesită citare] La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.
În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa I F .La eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor făcute lui Hitler, a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.
Zona dintre Nistru și Bug, Transnistria a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul Sârbesc. Mareșalul s-a opus ocupării acestor teritorii și a pus condiția ca administrația Banatului Sârbesc să fie germană.
Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica care a fost poziția reală a majorității poporului român, sau a diferitelor pături sociale ale sale, față de hotărârea de a intra în război. În tot decursul regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” și al doilea după eliberarea Basarabiei. Ambele au primit răspunsul „da” în proporție de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre[30] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, „Conducătorul” a făcut epurări largi în cadrul ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate”, 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc.[31] La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori[32]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru „slabiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.
În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici[33], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu[34]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei[35]. Cei mai mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active deoarece și-au exprimat rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui Antonescu în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941), pentru opunerea de a implica într-un război evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunilor față de Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți sau dispăruți – pierderi umane – și 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din anului 1938) – pierderi materiale.
Cei care au luat poziție fățișă față de „conducător” (Nicolae Ciupercă, Iosif Iacobici) au fost eliminați, iar cei care au acționat cu discreție, sabotând hotărârile mareșalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu) s-au menținut.
Soldaţi români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei
Ralierea antonesciană la obiectivele hitleriste era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler, în loc să-și scoată trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare. Generalul a fost demis și trecut in rezervă[36]. Ajutorul său și noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziții, reducând numărul efectivelor care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad[37].[modificare] Tentative de armistițiu
În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu - pentru a preveni eventualele inițiative ale opoziției - să mimeze că se interesează de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august]] 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru și de stânga s-au reunit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care din convingere, sau ca tactică de tergiversare, își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.
Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Intervențiile liderilor politici pentru o pace separată erau și ele declarative, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu, regele era considerat o marionetă și șanse reale de insurecție nu se întrevedeau.
La 20 iunie 1944, partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat.
[modificare] Antisemitismul activ și „Curățirea terenului”
Deschiderea uşii unuia din vagoanele trenului morţii de la Iaşi
Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul antisemitism românesc latent, cu eclatări periodice, incrustat în istoria românească și care s-a dezvoltat în paralel cu colaborarea și fecundarea reciprocă interetnică, a fost importat și propagat de partidul Totul pentru Țară și de Mișcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga și Ion Gigurtu și amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii. El a fost aplicat minorității evreiești de regimul antonescian ca misiune principală de stat. Antonescu a promovat o politică de purificare etnică, antisemită, dură, activă, care s-a manifestat prin masacre, atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Iași, „trenurile morții”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa și altele. Politica de purificare etnică declanșată și controlată de Ion Antonescu s-a exprimat prin distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască simultană cu jaful organizat de stat pentru distrugerea economică a populației evreiești[38]. Au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927. În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni, în total au fost masacrați peste 300.000 de evrei[39]. Situația romilor nu a fost mai blândă. În 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România[40].Printre manifestările antisemitismului activ la nivel statal se pot manționa:
- Limitarea drepturilor și libertăților: Evreilor le-au fost anulate autorizațiile pentru vânzarea „produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au fost „românizate” casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj și turism. Au fost confiscate vasele maritime și fluviale aflate în proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă utilizarea aparatelor de radiorecepție, pentru a nu răspândi „știri de propagandă contra intereselor țării..., alarmând permanent populația”. Le-a fost retras permisul de conducere a autovehiculelor.
- Confiscări și deposedări de bunuri: au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor, proprietățile rurale ale evreilor, sub orice titlu, și proprietățile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor instituții, iar 58.980 particularilor.
- Constrângerea la diverse contribuții sau prestații. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligația evreilor de a contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social” - valoarea hainelor și a altor contribuții în natură a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1.800.135.650 de lei[41][42]
- Scriitorii ostateci - în 1941 administrația antonesciană a afișat o listă cu numele a 42 de scriitori, fruntași ai intelectualității române de etnie evreiască, care urmau să fie omorâți în cazul inobedinței vreunui evreu față de regim. Lista cuprindea și numele unor scriitori decedați (Ronetti-Roman, d. 1908, etc.) sau care nu se mai aflau pe teritoriul României.
La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa românească - care exprimau linia oficială – au anunțat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun om din lume și nici o minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene”[44]. Într-o scrisoare de răspuns trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet pe evreii din România: „Nimeni și nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare”[45].
„Curățirea terenului” era numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „soluția finală”. Ordinul de curățirea terenului, de exterminare a unei părți a evreilor din Basarabia și Bucovina și de deportare a restului, a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria și armata, în special administrația civilă a armatei, pretoratul. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor[46] Jandarmeria a primit ordinul de curățire a terenului cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română”[47].
„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autoritățile militare sau civile evitau să execute evrei, fie de teama consecințelor, fie întrucât nu credeau în existența unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor, pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou[48].
Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu, armatei, Serviciului special de informații și jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea administrației civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat șefului Marelui Cartier General, generalului Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului Topor.
După emiterea acestor ordine speciale de curățirea terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferența față de sanitație periclita populația locală neevreiască, militarii români și membrii minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și verighetele, banii jefuiți dispăreau în drum spre vistieria statului.
Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români[49] în drumul spre zona de relocare din est[50].
Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic)[51], Bogdanovca[52] și Akmecetka[53][54] în 1941 și 1942.
Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu subunitățile Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români care au acționat neplanificat, n-au șters urmele execuțiilor în masă și au comis jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință reiese că germanii erau furioși de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unități ale Einsatzgruppe D și de cele ale jandarmeriei militare germane Feldgendarmerie erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor, conchizând că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de siguranță SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape”[55].
În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazați și arși într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în circa 140 de zile[56]. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română după ce a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane, Hitler nu intenționa să retrocedeze României Transilvania de Nord.
Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanții puterilor occidentale privind ordinele speciale de curățirea terenului. La 31 iunie 1941 decanul Corpului Diplomatic din București și nunțiul apostolic, monseniorul Andrea Cassulo a cerut o audiență urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor față de evrei și a cere clemență. [57] Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai Antonescu a protestat față de atrocitățile antievreiești. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atenția permanent și insistent celor mai de seamă autorități române reacția inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul Antonescu și la premierul interimar Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor... Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii români atâta timp cât actualul regim... va rămâne la putere"[58].
Politicieni și intelectuali români marcanți - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice. Spre exemplu intervenția Reginei mamă, Elena, împreună cu Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru oprirea deportării evreilor bucovineni în Transnistria și repatrierea orfanilor (rabinul dr. David Safran, trimis de Rabinul Șef al Cultului Mozaic din România a cerut sprijinul Patriarhului I.P.S.S. Nicodim Munteanu și a rămas impresionat de înțelegerea și compasiunea prelatului: „Știu tot, fiul meu drag, aseară mi-a telefonat Eminența Sa Andrea Cassulo... misiunea... onorează credința iudaică și crucea care a fost pângărită...Voi fi astăzi la M.S. Elena și la conducătorul Statului. Misiunea mea este să apăr”[59]). Intervenția lui Iuliu Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy Filderman, l-a înfuriat pe mareșalul Antonescu, care era ferm decis să termine cu evreii. În nota sa prezentată la 31 august 1942 Consiliului de Miniștri, Antonescu spunea: „Să se publice structura orașelor pentru ca să vadă și țara cât era de compromisă și de amenințată viața economică și dezvoltarea spirituală din cauza ticăloșiei politicianiste iudeo-masonice a căror exponenți erau partidele „naționaliste” din Transilvania și Regat. Dacă voi lăsa moștenitorilor regimului aceeași situație, voi face și regimul meu părtaș la această crimă. Voi trece peste toți și peste orice greutate pentru a purifica nația de această neghină. Voi înfiera la timp pe toți acei care au venit – ultimul dl. Maniu – și vor veni să mă împiedice a răspunde dorinței majorității imense a acestei nații... Să se publice integral această rezoluție a mea odată cu publicarea statisticei și memoriului de față. Publicarea până la 10 septembrie[60].
Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria
De teama judecății puterilor democratice, care de la sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea populației civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune secretă de falsificare, sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani și pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea țării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul național just al României - eliberarea celor două provincii românești ocupate de URSS în iunie 1940 -, și de uriașele pierderi umane și materiale ale României într-un război inutil și lipsit de glorie[G]. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de Externe, dar fenomenul s-a înregistrat și la Ministerul de Interne și în special la Marele Stat Major[H][61].Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au fost următoarele:
- România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.
- Toate crimele și pogromurile antievreiești de pe teritoriul aflat sub conducerea statului român au fost exclusiv rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.
- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a altor cazuri izolate[I], marile acțiuni antievreiești (pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obștesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la București), fie de guvernul antonescian.
- Cu toate masacrele și prigoana, situația finală a cetățenilor de etnie evreiască în România a fost mai blândă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia[J]) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice). Evrei străini sau din Transilvania de Nord și-au salvat viața trecând în România [62]
Au fost români care, riscându-și conștient viața, au acordat ajutor evreilor persecutați. Cu mici excepții (Viorica Agarici, acad. prof. Raoul Șorban), ei au fost ignorați de statul român. 55 dintre ei au fost distinși de Israel cu cetățenia de onoare și cu titlul, diploma și medalia Drept între popoare.Denumirea corecta a evenimentului: rebeliune legionara
Legionari
Ion Antonescu
S-au scris câteva sute de cărţi în legătură cu acest eveniment, cele mai multe fiind memorii ale celor implicaţi direct sau indirect sau volume de documente. Cei implicaţi au avut două poziţii diametral opuse. Cei din gruparea antonesciană susţin că rebeliunea legionară a dus ţara pe marginea prăpastiei. În anul 1941 s-au publicat două volume intitulate Pe marginea prăpastiei. Legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere. Problemele sunt complexe şi necesită o abordare ceva mai largă decât zilele de 21 şi 22 ianuarie 1941.
În primul rând cum s-a ajuns la coabitarea lui Antonescu cu legionarii, ea a fost impusă de conjunctura politică.
În primul rând cum s-a ajuns la coabitarea lui Antonescu cu legionarii, ea a fost impusă de conjunctura politică.
La 5 septembrie 1940, Antonescu a obţinut din partea lui Carol II depline puteri pentru a conduce statul român. A doua zi a impus abdicarea lui Carol II şi a procedat la constituirea unui nou guvern. Maniu şi Brătianu, preşedinţii celor două partide istorice PNŢ şi PNL, l-au sprijinit pe Antonescu în hotărârea lui de a impune abdicarea lui Carol II, dar nu au dat curs solicitărilor lui Antonescu de a participa la guvernare. Singura organizaţie politică doritoare, în septembrie 1940, să participe la guvernare a fost Mişcarea Legionară care îşi revendica meritul de a fi impus abdicarea lui Carol II printr-o revoluţie legionară.
Antonescu nu a avut altă soluţie şi la 4 septembrie s-a format guvernul alcătuit din gruparea Antonescu, mai ales militari, şi gruparea legionară a lui Horia Sima. Colaborarea a fost de la bun început marcată de animozităţi între cele două grupări existând deosebiri importante.
Antonescu era omul ordinii, disciplinei, al legii, în timp ce Horia Sima cerea schimbarea din temelii a societăţii şi construirea României legionare.
Antonescu nu a avut altă soluţie şi la 4 septembrie s-a format guvernul alcătuit din gruparea Antonescu, mai ales militari, şi gruparea legionară a lui Horia Sima. Colaborarea a fost de la bun început marcată de animozităţi între cele două grupări existând deosebiri importante.
Antonescu era omul ordinii, disciplinei, al legii, în timp ce Horia Sima cerea schimbarea din temelii a societăţii şi construirea României legionare.
Nicolae Iorga
De altfel, la 14 septembrie se proclamase Statul Naţional Legionar şi atunci când Antonescu nu a acţionat în spiritul ideologiei legionare, aceştia au procedat cu de la sine putere la promovarea politicii proprii, peste capul generalul. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. Poliţia legionară aresta fără mandat pe cei care-i considera adversari, s-a ajuns până la uciderea unor personalităţi politice.
Au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 asasinatele dela Jilava , în urma cărora au murit 64 de persoane, majoritatea foşti demnitari ai regimului carlist. Pe 27 noiembrie 1940 au fost omorâţi Madgearu şi Iorga, fapte care nu puteau să fie acceptate de generalul Antonescu.
Acuzaţii reciproce
Conflictul dintre cele două părţi a luat forma unui schimb public de scrisori cu acuze reciproce, apoi cu luări de poziţii în diferite întruniri publice, Antonescu împotriva legionarilor, chemându-i la ordine şi legalitate, Horia Sima cerând înfăptuirea revoluţiei legionare. Cuvântul hotărâtor în dispută îl avea Hitler,Germania era stăpâna Europei.
Horia Sima a făcut greşeala să nu dea curs invitaţiei cancelarului german de a avea o discuţie în treila Berlin : Hitler, Antonescu, Horia Sima, el rămânând în ţară pentru a pregăti acţiunea vizând înlăturarea lui Antonescu.
Conflictul propriu zis s-a declanşat în urma asasinării unui ofiţer german, maiorul Doring. Antonescu i-a cerut ministrului de Interne, Petrovicescu, apropiat al legionarilor, să-i descopere pe asasini şi să ia măsuri împotriva acestora. I-a dat un ultimatum, Petrovicescu n-a putut să rezolve problema şi Antonescu a decis destituirea ministrului de Interne şi a sefului Siguranţei, Ghica.
La îndemnul legionarilor, cei doi au refuzat să predea posturile noilor numiţi de către Antonescu, legionarii au ocupat cladirile Ministerului de Interne şi a Siguranţei pentru a le apăra în eventualitatea unei intervenţii armate, astfel s-a declanşat rebeliunea legionară.
Aici apare o problemă discutabilă, legionarii, ca şi unii istorici, spun că Antonescu a procedat la forţarea înlocuirii celor doi demnitari, înainte ca decizia să apară în „Monitorul Oficial”. Conform normelor legale – un decret devine valabil după publicarea lui în „Monitorul Oficial”, apreciind că este vorba de lovitura de stat a lui Antonescu.
Din punct de vedere formal şi judecând în termeni juridici – aprecierea este corectă, cei doi nu au primit “Monitorul Oficial” în care apăruse un decret de înlocuire, doar că aici apare o interpretare pentru evenimentele care au loc în momente de cumpănă; spre exemplu legionarii au ocupat instituţiile respective tot fără forme legale; iar în Decretul regal al lui
Au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 asasinatele de
Acuzaţii reciproce
Conflictul dintre cele două părţi a luat forma unui schimb public de scrisori cu acuze reciproce, apoi cu luări de poziţii în diferite întruniri publice, Antonescu împotriva legionarilor, chemându-i la ordine şi legalitate, Horia Sima cerând înfăptuirea revoluţiei legionare. Cuvântul hotărâtor în dispută îl avea Hitler,
Horia Sima a făcut greşeala să nu dea curs invitaţiei cancelarului german de a avea o discuţie în trei
Conflictul propriu zis s-a declanşat în urma asasinării unui ofiţer german, maiorul Doring. Antonescu i-a cerut ministrului de Interne, Petrovicescu, apropiat al legionarilor, să-i descopere pe asasini şi să ia măsuri împotriva acestora. I-a dat un ultimatum, Petrovicescu n-a putut să rezolve problema şi Antonescu a decis destituirea ministrului de Interne şi a sefului Siguranţei, Ghica.
La îndemnul legionarilor, cei doi au refuzat să predea posturile noilor numiţi de către Antonescu, legionarii au ocupat cladirile Ministerului de Interne şi a Siguranţei pentru a le apăra în eventualitatea unei intervenţii armate, astfel s-a declanşat rebeliunea legionară.
Aici apare o problemă discutabilă, legionarii, ca şi unii istorici, spun că Antonescu a procedat la forţarea înlocuirii celor doi demnitari, înainte ca decizia să apară în „Monitorul Oficial”. Conform normelor legale – un decret devine valabil după publicarea lui în „Monitorul Oficial”, apreciind că este vorba de lovitura de stat a lui Antonescu.
Din punct de vedere formal şi judecând în termeni juridici – aprecierea este corectă, cei doi nu au primit “Monitorul Oficial” în care apăruse un decret de înlocuire, doar că aici apare o interpretare pentru evenimentele care au loc în momente de cumpănă; spre exemplu legionarii au ocupat instituţiile respective tot fără forme legale; iar în Decretul regal al lui
Carol al II-lea
Carol II de investire a lui Antonescu cu depline puteri, din 5 septembrie 1940, şi cel dat de regele Mihai pe 6 septembrie 1940, prevedeau că Conducătorul statului numeşte în funcţii publice, nu regele şi cine numeşte are şi dreptul de a destitui, ori ministrul de Interne şi şeful Siguranţei nu au recunoscut prerogativa legală a generalului Antonescu.
După părerea mea legionarii s-au pus în situaţia de nesubordonare faţă de Conducătorul statului prin ocuparea unor instituţii publice, de rebeliune, interpretare ce suportă nuanţe şi precizări, dar denumirea corectă a evenimentului este: rebeliune legionară.
Poziţia lui Hitler a fost decisivă
După părerea mea legionarii s-au pus în situaţia de nesubordonare faţă de Conducătorul statului prin ocuparea unor instituţii publice, de rebeliune, interpretare ce suportă nuanţe şi precizări, dar denumirea corectă a evenimentului este: rebeliune legionară.
Poziţia lui Hitler a fost decisivă
Adolf Hitler
Hitler nu a avut încredere în mod deosebit în Mişcarea Legionară, el punea mai mare preţ pe Partidul Naţional Creştin, i-a primit pe conducătorii acestuia Gheorghe Cuza şi Octavian Goga, iar în instrucţiunile ministrului german la Bucureşti , Fabricius, figura ideea de a susţine Partidul Naţional Creştin .Până în 1940, în noiembrie, Hitler nu a primit nici un fruntaş al Mişcării Legionare, nici Codreanu, nici un altul. E adevărat că în 1937, Hitler a depus coroane la catafalcul lui Moţa şi Marin, morţi în Spania alături de trupele lui Franco, astfel exprimându-şi sprijinul faţă de o mişcare naţionalistă şi anticomunistă.
Hitler a rămas impresionat de pledoaria lui Antonescu din 14 ianuarie 1941, în care arăta că legionarii prin politica lor aruncaseră România în haos şi Hitler a rămas cu convingerea, cu care a murit, că Antonescu e omul pe care se poate baza; ferm, pregătit, de cuvânt, cu o influenţă covârşitoare în armată, de aceea cred că nu e vorba de o trădare a Mişcării Legionare de către Hitler, ci de o apreciere politică. Hitler socotea că pentru Germania era mai avantajos ca în fruntea statului român să se afle generalul Ion Antonescu, decât Horia Sima.
Hitler a rămas impresionat de pledoaria lui Antonescu din 14 ianuarie 1941, în care arăta că legionarii prin politica lor aruncaseră România în haos şi Hitler a rămas cu convingerea, cu care a murit, că Antonescu e omul pe care se poate baza; ferm, pregătit, de cuvânt, cu o influenţă covârşitoare în armată, de aceea cred că nu e vorba de o trădare a Mişcării Legionare de către Hitler, ci de o apreciere politică. Hitler socotea că pentru Germania era mai avantajos ca în fruntea statului român să se afle generalul Ion Antonescu, decât Horia Sima.
preluare de pe sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu#.E2.80.9EOsta.C8.99i.21_V.C4.83_ordon:_trece.C8.9Bi_Prutul.21.E2.80.9D_-_R.C4.83zboiul_.C3.AEmpotriva_URSS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu