Anunturi
Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un om politic român, ofiţer de carieră, general, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi „Conducător al Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”[necesită citare]), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti cedate în 1940, sub presiunile Germaniei (corelat cu pactul Ribbentrop-Molotov), vor fi retrocedate României.[1][2]
După război a fost judecat de Tribunalul Poporului de la Bucureşti. La data de 17 mai 1946 Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte. A fost executat la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.
Date biografice
Născut într-o familie de militari, Ion Antonescu a absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi, apoi a urmat şi absolvit Şcoala de cavalerie în 1904. Din 1911 până în 1913 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din Franţa.
Tatăl său, ofiţer de carieră, a divorţat de mama sa, Liţa Baranga şi s-a recăsătorit cu Frieda (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Şeful Statului", ea şi-a reluat, demonstrativ şi ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor şi insistenţelor sus-pusului fiu).[3]
La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928[4]), la vârsta de 45 de ani
Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei şi a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofiţer de poliţie, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat).[5][6]
După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller[7]. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorţată legal de cel de-al doilea soţ. După şapte ani de căsătorie a divorţat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorţul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat şi jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?).[necesită citare] Prima sa soţie (1924-1926), Rachel Mendel, a fost şi ea, o evreică originară din Franţa, cu care s-a căsătorit când era ataşat militar la Londra şi cu care a avut un copil.
Cariera
Sublocotenent la Regimentul 1 Roşiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detaşament care apăra intrarea în Galaţi, fără a trage un foc de armă a convins ţăranii răsculaţi să nu intre în oraş. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prinţul moştenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908. [necesită trimitere bibliografică]
În 1911 a fost admis în Şcoala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franţa,[8] , pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit funcţia de şef al biroului de operaţii al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 şi 1 aprilie 1915 a servit la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.
A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcţie de şef al statului major al generalului (din 1930 mareşal) Constantin Prezan. În această funcţie, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei faţă de invazia trupelor germane conduse de feldmareşalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupaţie germană).
Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei şi înfrângerea Armatei Roşii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu şi-a câştigat reputaţia de comandant militar priceput şi pragmatic, executant meticulos şi dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roşu” [5].
În timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919) locotenent-colonelul Antonescu şi-a început activitatea politică. În broşura Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor el şi-a exprimat poziţiile naţionaliste, expansioniste, impunând un război contra Iugoslaviei pentru a anexa României întregul Banat, inclusiv Valea Timocului (Timočka Krajina)[9].
În martie 1920, noul prim-ministru, generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca ataşat militar la Paris, propunere care a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al observatorului militar al Franţei la Bucureşti, generalul Victor Pétin, care-l descria ca pe o personalitate negativă, „extrem de orgolios, şovinist şi xenofob” [10]. Postul a fost acordat colonelului Şuţu, care l-a deţinut până în 1922, când acesta a părăsit Franţa şi postul i-a revenit lui Antonescu, de data asta fără opoziţie[11].
Între 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşatul militar al României în Franţa, Marea Britanie şi Belgia.
Generalul Ion Antonescu
După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Şcolii Superioare de Război (1927-1930), şeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 şi după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938).
În urma unei afirmaţii vexatorie la adresa lui Carol al II-lea - „şi-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se aşeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deşi el însuşi îşi alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divorţată”[12] - a fost demis şi trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forţat la mânăstirea Bistriţa.
Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un om politic român, ofiţer de carieră, general, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi „Conducător al Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”[necesită citare]), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti cedate în 1940, sub presiunile Germaniei (corelat cu pactul Ribbentrop-Molotov), vor fi retrocedate României.[1][2]
După război a fost judecat de Tribunalul Poporului de la Bucureşti. La data de 17 mai 1946 Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte. A fost executat la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.
Date biografice
Născut într-o familie de militari, Ion Antonescu a absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi, apoi a urmat şi absolvit Şcoala de cavalerie în 1904. Din 1911 până în 1913 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din Franţa.
Tatăl său, ofiţer de carieră, a divorţat de mama sa, Liţa Baranga şi s-a recăsătorit cu Frieda (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Şeful Statului", ea şi-a reluat, demonstrativ şi ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor şi insistenţelor sus-pusului fiu).[3]
La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928[4]), la vârsta de 45 de ani
Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei şi a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofiţer de poliţie, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat).[5][6]
După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller[7]. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorţată legal de cel de-al doilea soţ. După şapte ani de căsătorie a divorţat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorţul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat şi jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?).[necesită citare] Prima sa soţie (1924-1926), Rachel Mendel, a fost şi ea, o evreică originară din Franţa, cu care s-a căsătorit când era ataşat militar la Londra şi cu care a avut un copil.
Cariera
Sublocotenent la Regimentul 1 Roşiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detaşament care apăra intrarea în Galaţi, fără a trage un foc de armă a convins ţăranii răsculaţi să nu intre în oraş. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prinţul moştenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908. [necesită trimitere bibliografică]
În 1911 a fost admis în Şcoala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franţa,[8] , pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit funcţia de şef al biroului de operaţii al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 şi 1 aprilie 1915 a servit la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.
A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcţie de şef al statului major al generalului (din 1930 mareşal) Constantin Prezan. În această funcţie, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei faţă de invazia trupelor germane conduse de feldmareşalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupaţie germană).
Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei şi înfrângerea Armatei Roşii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu şi-a câştigat reputaţia de comandant militar priceput şi pragmatic, executant meticulos şi dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roşu” [5].
În timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919) locotenent-colonelul Antonescu şi-a început activitatea politică. În broşura Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor el şi-a exprimat poziţiile naţionaliste, expansioniste, impunând un război contra Iugoslaviei pentru a anexa României întregul Banat, inclusiv Valea Timocului (Timočka Krajina)[9].
În martie 1920, noul prim-ministru, generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca ataşat militar la Paris, propunere care a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al observatorului militar al Franţei la Bucureşti, generalul Victor Pétin, care-l descria ca pe o personalitate negativă, „extrem de orgolios, şovinist şi xenofob” [10]. Postul a fost acordat colonelului Şuţu, care l-a deţinut până în 1922, când acesta a părăsit Franţa şi postul i-a revenit lui Antonescu, de data asta fără opoziţie[11].
Între 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşatul militar al României în Franţa, Marea Britanie şi Belgia.
După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Şcolii Superioare de Război (1927-1930), şeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 şi după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938).
În urma unei afirmaţii vexatorie la adresa lui Carol al II-lea - „şi-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se aşeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deşi el însuşi îşi alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divorţată”[12] - a fost demis şi trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forţat la mânăstirea Bistriţa.
- - 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: preşedintele Consiliului de Miniştri, numit prin decret regal şi demis prin decret regal.
- - 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- - 5 februarie 1941: s-a autopromovat la gradul de general de armată.
- - 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- - 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- - 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a[13].
- - 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareşal (decretele de decorare şi de promovare au fost semnate de rege.[14][15][16]).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu