Regimul antonescian

Anunturi

 

Puciul anticarlist şi Statul Naţional-Legionar

Viaţa politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism şi o democraţie fragilă şi coruptă de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politică^[B], speriat de ofensiva germană în vestul Europei şi ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei şi mai ales, a Franţei, principalul sprijin al României faţă de expansionismul Axei^[17] şi simţindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia şi sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria şi Bulgaria, ale căror pretenţii teritoriale erau susţinute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu^[C]: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” şi un al doilea decret, emis în aceeaşi zi, care interzicea „căsătoriile între români şi evreii de sânge sub sancţiunea de închisoare corecţională de la 2 la 5 ani”^[18]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg^[19][20].

Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafaţă de 99.738 km² cu o populaţie de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul şi populaţia ţării. Manifestaţiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, iniţiate de ţărănişti au devenit - sub influenţa agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România^[21]. Dorind să-şi păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredinţat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune naţională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire şi promisiunea faţă de rege, nu a făcut un guvern de uniune naţională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob şi progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecinţă, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituţiei şi dizolvarea parlamentului şi în seara aceleiaşi zile i-a cerut regelui să abdice şi să părăsească ţara. Puciul a reuşit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 şi s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.
Antonescu i-a oferit garanţii de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu şi suitei lor şi s-a ţinut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.
La 14 septembrie 1940 lua fiinţă „Statul Naţional-Legionar Român”. Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, numit vicepreşedinte al co
nsiliului de miniştri, se considera creatorul şi sufletul acelui guvern.

Poliţia legionară

Instaurarea Statului Naţional-Legionar a dus la o situaţie paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forţe antagoniste: poliţia, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - şi coordonată de instanţele judecătoreşti, şi legionarii, organizaţia paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii fasciste şi a intereselor de partid. Deşi împănată cu legionari şi simpatizanţi legionari, poliţia era antipatizată de aceştia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activităţi anilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima şi Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliţie auxiliar,
Poliţia legionară.
Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unităţi semi-oficiale: eliminarea unor duşmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime şi ilegalităţi, aşa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveţi toată latitudinea, dublaţi toate elementele de la Siguranţă, de la Poliţie, dublaţi cu legionari, să poarte cămaşă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”^[22]. În privinţa Siguranţei, Atonescu trişa, ştiind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informaţii - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar şi fidel Conducătorului statului.
Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul şi şeful Serviciului Secret de Informaţii - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituţie care avea să iasă de sub tutela militară şi să se subordoneze nemijlocit şefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informaţii, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov şi adjunctul său, Niky Ştefănescu au fost asasinaţi în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliţiei legionare la închisoarea Jilava).
Moruzov a fost eliminat pentru că ştia prea mult - Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conţinutului compromiţător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov^[23].
Legionarii se prezentau ca principala forţă politică şi paramilitară din ţară, dar, conform instrucţiunilor de la Berlin, care voia să-şi asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiţi să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania şi acceptat de populaţie, mai ales de armată. Aşa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut de unul singur să devină şeful statului, întrucât nu fusese lider politic şi nu avusese vreo formaţiune politică proprie (în timpul „revoluţiei legionare”, Antonescu era în domiciliu forţat la mânăstirea Bistriţa). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiţia, finanţele şi serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - şi a respins constant pretenţiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier şi Mişcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în acelaşi timp de Mişcarea Legionară ca de o contrapondere, o ameninţare, pentru a-i preveni o eventuală neobedienţă.
În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupţia a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum şi siguranţa persoanei, a libertăţii de exprimare, a exercitării profesiei şi a proprietăţii au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activităţi la care el nu a vrut să-şi murdărească mâinile.
Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiţi un milion şi jumătate de refugiaţi, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese şi un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar^[24][25] la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreieşti. Miliarde de lei–aur au intrat atât în vistieria ţării, cât şi în buzunarele legionarilor. Procesul de expropriere forţată a capitalurilor şi bunurilor evreieşti numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari^[26]). La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940^[27] în ralierea economiei române la acţiunile germane de război. Antonescu a declarat la procesul din 1946 că a parat cererile repetate ale germanilor de a se creşte producţia de materii prime necesare susţinerii efortului de război şi pătrunderea capitalului german în economia românească. Iar subsecretar în ministerul finanţelor, Mircea Vulcănescu a declarat în procesul lotului doi de inculpaţi la Tribunalul Poporului din Bucureşti că Germania a plătit cu aur furniturile exportate de România^[28].
Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, şi s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Presa era înregimentată şi cenzurată, monarhia sub control, cu prerogativele drastic reduse, majoritatea simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de distincţii, numirea de ambasadori etc. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, eliminarea separării puterilor în stat, desfiinţarea instituţiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special, antisemitismului) şi a naţionalismului extremist.
Regele Mihai, la vârsta de 17 ani a fost o fantoşă în mâna lui Antonescu,^D [29] care se visa un alter-ego al mareşalului Philippe Pétain, (vezi Adrian Cioroianu, Carol Iancu ş.a.).

Rebeliunea legionară

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele şi experienţa organizaţiilor paramilitare naziste din Germania, SA şi SS: teroare şi haos, descinderi prin forţă, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeşanu, Victor Iamandi. Acţiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost ucişi 64 de deţinuţi, toţi foşti demnitari.
Simţindu-se ameninţat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare şi dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi şefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini şi cu generalul Antonescu”) şi şi-au promis colaborarea şi sprijinul reciproc (această promisiune va costa viaţa a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri români pe care Antonescu, conştient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad şi-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea şi sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracţiunilor în contra ordinei publice şi intereselor statului” şi la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desfiinţat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, şi a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari.
Legionarii au reacţionat cu o serie de acţiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări şi incendieri de instituţii, sinagogi etc. Au fost atacaţi, schingiuiţi, batjocoriţi şi ucişi demnitari români, militari şi evrei (Pogromul de la Bucureşti) La Bucureşti a fost prins pe stradă un grup de soldaţi, asupra cărora, după ce au fost bătuţi, s-a turnat petrol şi li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanşată la 21 ianuarie 1941 şi înăbuşită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse, iar mişcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului^[E] (circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetăţeni români ucişi de legionari au fost evrei).
Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Naţional-Legionar” şi orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari şi tehnocraţi. Vicepreşedinte al consiliului de miniştri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareşalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistriţa a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin şi pe lângă liderii politici).
Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia şi Japonia) şi a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

preluare de pe sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu