In cultura populara traditionala, obiceiurile formeaza un capitol important, fiindca intreaga viata a omului, munca lui din timpul anului si diferitele lui ocupatii, relatiile cu semenii si cu intruchiparile mitologice erau
Intretesute cu obiceiuri. in folclorul nostru, unele obiceiuri au pastrat pina astazi forme ample de desfasurare, in care vechile rituri se imbina cu acte ceremoniale, cu manifestari spectaculoase. Ele sint adevarate sarbatori populare bogate in cintece, dansuri poezie si acte mimice si dramatice. La aceste sarbatori contribuie toate domeniile folclorului si chiar unele domenii ale artelor populare plastice, de exemplu costumul si diferitele obiecte de recuzita.
Limba noastra cunoaste doua cuvinte care denumesc acelasi lucru: obicei si datina, cuvinte pe care Dictionarul Limbii Romane Contemporane le considera sinonime. in limba literara si cea a specialistilor li s-au adaugat si termenii de rit si ceremonie. in vorbirea zilnica, cele doua cuvinte se intrebuinteaza cu acelasi sens si cei care le folosesc nu ar sti sa diferentieze usor sfera unuia si sfera celuilalt. Datina pare a fi termenul general popular penrtu tot ce se practica dupa anumite reguli de demult. Cuvintul are in limba literara un colorit arhaic, pe cind obicei este curent in uzul general al limbii literare si a devenit un termen tehnic in studiile de specialitate.Obiceiul cuprinde ansamblul manifestarilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumita data. Ceremonia este o parte a obiceiului constituita dintr-o secventa organizata de acte solemne, indatinate, cu conotatii primoriale de buna – cuviinta.Ritul este acel element al obiceiului in care intervin reprezentarile mitologice care se plaseaza deci la nivelul sacrului, in virtutea credintelor vechi ale mediilor folclorice. in comunitatile romanesti, obiceiul era o manifestare folclorica indatinata pe care o colectivitate data o repeta cu regularitate la acelasi prilej, socotind-o obligatorie. Obiceiurile sint, in cea mai mare parte, transmise prin traditie. Ele au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale si aceasta le-a asigurat trainicia. Dar colectivitatile umane pot sa creeze si creeaza obiceiuri noi. Obiceiurile au contribuit in trecut la inchegarea unei colectivitati, la pastrarea formelor traditionale de viata.
Pentru a ajunge la definirea termenului folcloristul francez Arnold Van Gennep pune in discutie problema ideologiilor diverse care stau la baza lor, de la credintele superstitioase pina la cunostintele stiintifice. Dupa parerea sa, credintele au jucat un rol cu atit mai mare in viata obiceiurilor, in comportarea oamenilor, cu cit colectivitatile folclorice s-au gasit pe o treapta mai inapoiata a dezvoltarii sociale. Din cauza ca obiceiurile au un caracter polifunctional, era foarte greu de diferentiat in obiceiuri elementele ce isi au originea in practica primitiva a muncii de cele ce isi au originea in credintele superstitioase sau cunostintele empirice de cele stiintifice. Aceasta din cauza ca, in toate obiceiurile traditionale, alaturi de elementele care ne duc spre practica primitiva a muncii, spre constiinta materialista spontana a oamenilor, gasim foarte multe elemente care ne duc la conceptiile vechi despre lume, la reprezentarile mitologice precrestine, necrestine sau crestine, la diverse ideologii cu care s-a confruntat societatea traditionala in decursul veacurilor.
Obiceiul are un caracter colectiv si general. Colectivitatile traditionale aveau tendinta de a pastra obiceiurile. Ele erau stapinite de acea “ forta a pastrarii “ despre care vorbeste marele teoretician al obiceiurilor, folcloristul Paul Sartori. Aceasta forta a facut ca anumite obiceiuri sa se pastreze chiar si dupa ce si-au pierdut sau si-au schimbat sensul.
Pastrarea obiceiurilor a fost, in anumite momente, un mod de aparare a colectivitatilor populare de influente dezagregatoare venite din afara. Obiceiul, obligatoriu pentru intreaga colectivitate, nu se realizeaza intotdeauna colectiv. De exemplu,obiceiul de a turna plumb de Anul Nou pentru a ghici viitorul era obligatoriu in satele cu viata folclorica traditionala pentru toate fetele, dar nu se practica in colectiv, ci in grupuri mici sau individual. in schimb, in satele cu viata folclorica traditionala, obiceiurile de peste an aveau un caracter general. in aceste sate colindau numai copiii sau ceata de flacai, deci numai ei luau parte activa la practicarea obiceiului. Totusi, intregul sat participa la desfasurarea lui, toate casele erau obligate sa primeasca colindatorii. Altadata cei care nu-i primeau erau batjocoriti. Participarea colectivitatii avea deci alte proportii si alt caracter decit la obiceiurile de nunta si inmormintare.
Dupa natura obiceiului, dupa imprejurari si dupa necesitati, colectivitatea traditionala practica obiceiul in ansamblul ei, in grup sau individual. Ea credea insa in obicei si-l respecta. Cind, dupa natura obiceiului, el se credea practicat, orice membru al colectivitatii cauta sa-l indeplineasca, nu incerca sa i se sustraga, respecta traditia. in acest respect al traditiei statea puterea obiceiului.Individul nu avea alta solutie decit sa actioneze potrivit cu datina, sa se conformeze rigorilor traditionale, sa respecte buna-cuviinta indatinata.Astfel se excludea singur din colectivitate. Cei ce apartineau unei colectivitati erau obligati sa-i respecte obiceiurile.
Obiceiul trebuia indeplinit corect, potrivit rinduielii traditionale. Neindeplinirea corecta contravenea bunei rinduieli indatinate a colectivitatii. Grija pentru indeplinirea corecta a obiceiurilor, ceremoniilor a dus la o cristalizare a obiceiurilor. Respectul fata de traditie si grija pentru forma obiceiului au facut ca, in satele cu viata traditionala, persoane cu aptitudini si interes sa se specializeze in anumite obiceiuri ale vietii folclorice. A facut ca in statutul lor social sa intre practicarea anumitor rituri sau cermonii pentru intreaga colectivitate.
Obiceiurile, ceremoniile, riturile reflecta, ca orice fapt de folclor, conceptia despre lume a oamenilor,contextul socio-cultural in care ei traiau. Este deci natural ca, odata cu dezvoltarea societatii,cu schimbarea contextului socio-cultural sa se schimbe si rostul obiceiurilor. Schimbarile de functie au dus la schimbari de structura si la schimbarea unor momente ale obiceiurilor.
La noi este si astazi obiceiul ca de Anul Nou sa se arunce cu griu sau cu ovaz si sa se ureze belsug pentru anul care vine. Este un stravechi obicei raspindit peste tot, altadata un act ritual menit,probabil, sa provoace belsug, roade bogate, fertilitate.
Fiind acte de comunicare rituale si ceremoniale, obiceiurile se realizau prin actiuni sau prin obiecte cu valoare simbolica. Dar alaturi sau impreuna cu actele de comunicare, intrau in componenta obiceiurilor si textele orale, recitate sau cintate, oratiile, uraturile, strigaturile si cintecele ceremoniale sau rituale. Ele marcau, pe aceasta cale, momente sau aspecte semnificative ale cermoniei sau ritului,vorbeau direct despre lucruri a caror semnificatie constituia sensul obiceiurilor, descriau practica rituala sau, in mod alegoric, prezentau anumite situatii in procesul de comunicare dintre partenerii obiceiurilor.
in colectivitatile traditionale, obiceiurile dadeau un ritm propriu vietii. Respectarea lor, practicarea lor dupa rinduiala indatinata imprima vietii colective, familiei si, in general, vietii sociale a satului o anumita cadenta. in perioada muncilor agricole ele stabileau un echilibru intre munca si odihna, prin etapele care marcau sfirsitul anumitor munci si pregatirea pentru altele. Chiar in timpul unei zile de munca, la coasa si la secera, se respecta cu multa rigoare prinzul mic si prinzul mare, odihna de dupa prinzul mare la care se cinta si se spunea povesti si cina.
Desi obiceiurile romanesti aveau o structura unitara pe tot teritoriul nostru folcloric, in viata folclorica traditionala fiecare tinut, fiecare loc avea moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri. Obiceiurile proprii anumitor locuri prezentau forme deosebite de realizare, dind astfel putinta de a deosebi prin aceasta pe oamenii care pastrau si practicau inainte formele acestei culturi.
Cum am mai spus, in satele cu viata folclorica traditionala respectarea obiceiurilor este obligatorie. Cei care le incalcau isi pierdeau numele bun, consideratia colectivitatii si puteau fi chiar pedepsiti. Strigarea de peste sat, obicei de primavara, era in trecut o astfel de pedeapsa. Ea avea un sens profund, era de fapt, o critica publica a pacatelor satului. Marturisirea publica este un stravechi obicei folcloric. Rostul ei era sa pazeasca colectivitatea de nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra ei din cauza greselilor unora, sa-i faca pe acestea sa-si ispaseasca greselile. Obiceiul Plugarului din Fagaras sau al Tinjalei din Maramures era un mod de a distinge pe cei care erau in fruntea muncilor de primavara, de a badjocori si pedepsi pe cei lenesi. Aceasta fiindca, in colectivitatile traditionale, individul reprezenta intreaga colectivitate, iar colectivitatea raspundea de fiecare membru al ei.
Este putin probabil sa ajungem sa cunoastem originea tuturor obiceiurilor, zice Paul Sartori.1 Realitatea este prea complexa si documentele din trecut prea putine pentru a ne-o lamuri integral.
Cum s-a vazut, originea unora dintre obiceiurile noaste poate fi dedusa din practici aparute in procesul muncii. Originea altora poate fi pusa in legatura cu rituri bazate pe credinte si mituri stravechi. Altele, care au ajuns pina in zilele noastre sub forma de joc, de petrecere, s-au putut naste chiar pe teritoriul nostru.
Multe dintre obiceiuri sau elemente ale obiceiurilor traditionale par a avea originea in cultura traco-daca. Altele sint vadite mosteniri romane. Unele le-am imprumutat, probabil, de la alte popoare din antichitate, mai cu seama de la cele din bazinul rasaritean al Mediteranei. Dar sint si obiceiuri care s-au format in perioada feudala, datorita unor masuri ale sistemelor politice de atunci. Biserica a introdus si ea o serie de obiceiuri si a contribuit la schimbarea sensurilor si a formelor obiceiurilor mai vechi. Am imprumutat obiceiuri si de la nationalitatile conlocuitoare, si de la popoarele cu care am intat in contact.
Cercetarile facute in trecut asupra originii obiceiurilor au fost uneori tentate sa gaseasca, prin reconstituire, urme foarte primitive. in general, aceasta s-a petrecut cind obiceiurile au fost cercetate izolat, neglijindu-se legatura lor cu viata colectivitatii si cu dezvoltarea generala a folclorului. S-a ajuns sa se creada ca toate obiceiurile populare sint de origine magica si ca poporul, pina la un anumit grad al dezvoltarii sociale, nu a creat decit acte magice. Adesea, urmele vechilor obiceiuri au fost cautate in folclorul copiilor, socotindu-se ca aceasta reprezinta stadii mai vechi de dezvoltare a folclorului maturilor, uitindu-se ca si acestea puteau avea dintotdeauna jocuri si obiceiuri proprii.
Pentru a cunoaste obiceiurile sub toate aspectele, se cere sa cunoastem locul si conditiile in care apar, sa cercetam concret si minutios fiecare obicei si apoi sa-l raportam la obiceiurile similare din alte zone ale folclorului, la intreaga categorie de fapte din care face parte in folclorul nostru si in folclorul altor popoare.
in structura generala a obiceiurilor traditionale romanesti, in care orice obicei marcheaza un moment necotidian al vietii, un moment important, un inceput sau un sfirsit, in orice caz, o trecere de la o stare la alta, obiceiurile se coreleaza in asa fel intre ele, incit vechea separare a obiceiurilor calendaristice de cele ale vietii de familie, desi marcata prin anumite trasaturi formale, se justifica numai partial, fiind redusa prin caracterul polisemic al fiecarui obicei ca semn. Viziunea asupra lumii si a vietii a oamenilor societatii traditionale era globala si implica in fiecare act valente multiple menite sa intareasca in om convingerea in pastrarea bunei rinduieli a vietii sociale ca o unitate.
Am amintit mai sus ca obiceiurile au la baza o credinta magica, manifestindu-se prin ceremonialuri si rituri. insa spre deosebire de rit, care isi pierde din pregnanta functionala, ceremonialul isi amplifica importanta. Obiceiurile in realitate sint fapte de cultura istoric aparute in viata comunitatii, in existenta ei sociala marcind etape importante ale trecerii acesteia prin lume, modelind-o comportamental, fixind-o intr-un cadru specific al civilizatiei traditionale. Obiceiurile aveau un rol functional bine determinat in momentele cele mai importante ale existentei materiale si spirituale ale omului. Pentru fiecare comunitate umana exista reguli traditionale cu ajutorul carora omul petrecea acele acte importante din viata sa depasind profanul si apropiindu-se de sfera cognoscibilului. Astfel, intotdeauna, trecerea pragurilor dintre ani, dintre anotimpuri solicita o initiere dublata de ceremonial. Functionarea obiceiului ca lege in viata comunitatii era data de caracterul obligatoriu si respectabilitatea acestora." Obiceiul este un fapt indelung repetat, un act traditional si social care da viata si actualizeaza datinile, in sensul nevoii de intretinere a vietii sociale, iar ca relitate culturala si sociala acesta este un fenomen de deprindere colectiva bazat pe reguli traditionale de comportare, organizind viata in acte ceremoniale si rituale.
Structurate pe ritual, ceremonial si spectacular, obiceiurile traditionale romanesti sint realitati etno-istorice deschise perpetuu nevoilor sociale, culturale si psihice ale individului sau grupului uman respectiv. in procesul practicarii obiceiurilor au fost puse in circulatie nu numai idei si reguli de viata ale generatiilor trecute, dar si idealurile existentiale contemporane ale generatiilor prezente care s-au raportat din nevoi practice iminente la mostenirea de semnificatii a obiceiurilor. S-au schimbat sensurile in timp ce semnificatiile lor esentiale, arhetipale, ceremoniale si rituale au ramas in principiu neschimbate. Ceremoniile traditionale ale iernii, ale caror semnificatii si conotatii s-au adaptat continuu in timp la nevoile generatiilor, au pierdut din caracterul magic si ritual, cistigind in ceremonial si spectacular. Obiceiurile traditionale se infiripa si evolueaza pe o credinta sau pe un corpus de credinte, de regula, pagine.Aceasta este motivul pentru care “biserica a trebuit sa lupte mai bine de zece veacuri impotriva fluxului comtinuu de elemente de credinta si practici populare in practicile si legendele crestine cu un efect mai degraba modest, in cazul popoarelor din sudul si din sud-estul Europei, unde folclorul si practicile populatiilor rurale pastreaza inca reprezentari, mituri si rituri de mare vechime. Analizind vechi ritualuri si ceremonii agrare, putem observa ca “la festivitatile sacre care revin periodic odata cu anotimpurile, comunitatea sarbatoreste in spectacole ritualice marile evenimente din viata naturii. Ele infatiseaza succesiunea anotimpurilor, in cresterea si coacerea cerealelor. Omenirea joaca ordinea naturii, asa cum i-a intrat ei in constiinta. Structural se poate aprecia ca obiceiurile traditionale cuprind paradigmele mentale racordate la mentalitatea traditionala si la reglementarile acesteia privind sensurile existentiale, prototipia mitica cu referire la comportamentul unor personaje din patrimoniul mitologiei autohtone, reprezentind actiunile si gestica practicata in procesul obiceiurilor, ca tentativa de a reedita actele si faptele personajelor mitice invocate, de exemplu Sinzienele.
Obiceiul Sinzienelor se practica in perioada trecerii de la primavara spre vara cind se inregistreaza o perioada de virf de maxima intensitate a naturii si a energiei solare si cind, potrivit mentalitatii traditionale, noaptea Sinzienelor este punctul temporal in care rodul se prefigureaza plenar. Trecerea naturii de la o stare la alta este marcata ceremonial prin invocarea, cu scop benefic a Sinzienilor, “zinelor sau fetele frumoase care umbla prin paduri”, oficiind explozia vitalitatii in regnul vegetal si uman. Prezenta in ceremonial a miticelor Sinziene echivaleaza cu ceea ce unii specialisti au numit prototipia mitica. Sinzienele sai Ielele cum li se mai spune in alte zone, cutreera cimpul si poienele, cinta si joaca incinse cu briie si cu multe flori, o astfel de imagine avind vechi ecouri incepind cu grupurile de nimfe antice, continuind cu cetele rituale ale menadelor, ajungind apoi in profilul intens folclorizat al Rusaliilor si al zinelor.1Simbolul obiceiului Sinzienelor este roua, semn al purificarii si contaminarii cu seva si putere vegetala. Rostogolirea fetelor prin roua si, mai apoi, culegerea si impletirea de cununi de sinziene reprezinta ceea ce s-a numit actantialitatea ritualica. Cununile sint aduse in sat si puse pe la portile caselor, cite una pentru fiecare membru al familiei. Cea care se va vestezi, va semnaliza apropierea stingerii din viata a celor carora le-au fost rinduite. implinirea obiceiului are menirea de a asigura fecunditate si continuitate familiei, in special fecioarelor aflate in pragul casatoriei.
Substanta mitica gasim si in sarbatorile de Anul Nou. S-a constatat ca prototipia mitica a Craciunului este, prin simbolurile sale fundamentale, de obirsie precrestina, traco-dacica, deci indo-europeana, sau dupa teorii mai noi euro-indiana, caci astfel se pot interpreta apropierile semantice dintre colindele traditionale romanesti si unele texte vechi din tezaurul oral sau scris al traditiilor populare indiene. Invocindu-i simbolic fertilitatea si fecunditatea, obiceiurile calendaristice, anuntate in colinde si intregite ulterior cu jocurile mimice(turca, cerbul, brezaia, buhaiul), marcheaza intrarea comunitatilor sociale in timpul asteptat al muncilor de primavara, al acelei primaveri magice aducatoare de bucurie in suflete si belsug in hambare. Procesul debuteaza tot simbolic, prin sarbatorirea traditionala a tinarului cel mai vrednic din sat care iese primul la arat, conform unor obiceiuri milenare numite Craiul Nou, in Moldova de Nord, Plugarul, in satele din Fagaras sau Tinjala in Maramures. Primavara devine astfel un anotimp al bucuriei erosului si sarbatorescului.
Si anotimpul aducator de roade al verii, scaldat in energii solare, a determinat ceremonialuri specifice marcind incheerea cu bine a secerisului, al rodului semintei ajunsa holda. Cel mai raspindit dintre acestea este obiceiul cununii impletita din spicele manoase ale ultimei recolte. in Nordul Transilvaniei unde se pastra o tehnica mai veche de munca, fetele secerau, iar flacaii legau snopii si faceau claile. in Fagaras, unde se folosea o tehnica mai inaintata, feciorii coseau si fetele legau snopii in clai. Snopii erau asezati in sensul rotatiei soarelui. Cununa sau buzduganul se faceau din cele mai frumoase spice alese din ultima parte a lanului. in unele locuri se lasau intotdeauna neculese citeva spice pentru a nu se lua holdei intreaga putere roditoare. Obiceiul cununii are si o parte mitica, cintata, aducind cu melodica colindelor.
Autor: Cristina Fialcovschi
http://www.moldova.org/page/sistemul-obiceiurilor-178-rom.html
