Apariţia bisericii greco-catolice din Transilvania se bazează pe
minciunile Curţii Imperiale de la
Viena şi trădarea clerului ortodox român. Instalaţi în noua
provincie cucerită habsburgii au încercat fără succes să readucă catolicismul
printre protestanţii majoritari în rândurile maghiarilor şi saşilor. Aproape
imediat românii ortodocşi au devenit ţinta propagandei iezuite. Discriminarea
la care erau supuşi românii în Transilvania – consideraţi din punct de vedere
legal “toleraţi” şi “eretici” – le-a indicat habsburgilor calea de urmat: i-au
momit pe înalţii ierarhi ortodocşi cu promisiunea că se vor bucura de un statut
egal cu cel al maghiarilor şi saşilor.
O parte a clerului ortodox transilvan a preferat
avantajele materiale pentru un compromis în materie de credinţă – nu fără o
scurtă luptă. Însă pe austrieci i-a cuprins disperarea la 60 de ani de la
crearea bisericii greco-catolice când au constatat în urma unui recensământ că
majoritatea românilor nici nu vor să audă de unirea cu catolicii. La două
generaţii de la presupusa unire în satele româneşti doar preoţii se declarau
uniţi cu Biserica de la Roma
– mai mult, aceiaşi preoţi preferaseră să nu spună nimic credincioşilor de
pasul făcut de ei. Recensământul generalului von Buccow din 1761 a scos la iveală
prăpastia dintre preoţi şi credincioşi dintre români. Ierarhii îşi trădaseră
credincioşii în schimbul unor scutiri de taxe şi avantaje materiale şi au rămas
multă vreme singuri. Austriecii au trecut la convertiri forţate – o măsură
preferată de generalul von Buccow fiind demolarea mănăstirilor ortodoxe.
Falsul iezuiţilor
O primă tentativă de
trecere a românilor la catolicism s-a desfăşurat în anul 1697 când mitropolitul
ardelean Teofil ar fi fost convin de cardinalul Kollonich să accepte unirea cu
Biserica Romei. Curtea Imperială de la
Viena a publicat pe 14 aprilie 1698 un decret prin care
preoţilor români care trec la catolicism li se recunosc privilegiile preoţilor
catolici. Însă moartea lui Teofil a întrerupt acest proces. Noul mitropolit
ardelean a fost ales Atanasie Anghel – hirotonit de Patriarhul Ierusalimului şi
de mitropolitul Ţării Româneşti în 1698. Pe 7 octombrie 1698 un număr de 38 de
protopopi români semnează un prim act de unire cu Biserica de la Roma : “ŞI aşa ne unim aceşti
ce-s scrişi mai sus cum toată legea noastră, slujba besearicii şi carindariul,
leturghia şi posturile şi darul nostru să stea pre loc, iară de n-ar sta pre
loc aceale, nici aceste peceţi să n-aibă tărie asupra noastră”. În mod
semnificativ mitropolitul Atanasie Anghel nu semnează acest prim act de unire.
Versiunea latină a acestui act scrisă de iezuiţii austrieci diferă fundamental
de actul semnat de protopopi susţinând că aceştia: “primesc, mărturisesc şi
cred ceea ce primeşte, mărturiseşte şi crede Biserica Romană şi mai ales cele
patru puncte în care ne-am deosebit până acum” (supremaţia papală, purcederea
Sfântului Duh de la Fiul ,
împărtăşirea cu azimă, existenţa Purgatoriului n.red.). Mai mult, traducerea
iezuiţilor nu conţinea rezerva protopopilor ortodocşi.
Drept răsplată pentru
acest gest Leopold I de Habsburg a semnat pe 16 februarie 1699 prima diplomă
leopoldină care prevedea că preoţii uniţi se vor bucura de aceleaşi privilegii
cu preoţii catolici: nu vor putea fi trataţi ca iobagi, nu vor mai fi puşi la
munci, nu vor fi supuşi unor taxe suplimentare şi nu vor putea fi mutaţi din
parohiile lor. Însă această diplomă leopoldină nu a fost făcută publică, iar
Dieta transilvană controlată de saşi şi de maghiari a refuzat să o pună în
aplicare.
Trădarea Mitropolitului
Succesul minim din
cadrul negocierilor din anii 1698-1699, alături de faptul că mitropolitul
Atanasie Anghel nu semnase actul de unire i-au făcut pe austrieci să creadă că
opera lor nu era de natură să reziste. În plus o seamă de informaţii îi făceau
pe habsburgi să se îndoiască de loialitatea lui Atanasie Anghel. De exemplu pe
15 iunie 1700 voievodul Constantin Brâncoveanu îi făcea cadou mitropolitului
ardelean moşia de la Merişani ,
încercând să-l ţină de partea credinţei ortodoxe. Protopopul Avram îi informa
pe iezuiţi că a citit o scrisoare a lui Atanasie Anghel către Constantin
Brâncoveanu în care mitropolitul susţinea că nu este unit. Mai mult, în câteva
momente de furie, Atanasie Anghel a strigat către protopopi “voi sunteţi uniţi,
eu nu!”
Iezuiţii l-au convocat
pe Anghel la Viena
în ianuarie 1701 şi după mai multe luni de negocieri – care au inclus şi
ameninţarea cu închisoarea pe viaţă – mitropolitul ardelean cedează şi este uns
episcop greco-catolic pe 19 martie 1701. Curtea de la Viena îi acordă un salariu
annual de 4.000 de florini şi îi înnobilează familia. În aceeaşi zi împăratul
Leopold I semnează o a doua diplomă prin care privilegiile acordate preoţilor
uniţi urmează să treacă şi asupra credincioşilor care vor trece la greco-catolici
– privilegii care nu vor fi respectate de nobilimea transilvană, la fel ca
privilegiile cuprinse în prima diplomă leopoldină.
Minciuna preoţilor
Preoţii care
acceptaseră trecerea la greco-catolicii au preferat să nu-I informeze pe
credincioşi de decizia lor. Însă mişcarea declanşată la mijlocul secolului al
XVIII lea de călugărul Sofronide la
Cioara avea să ridice ţăranii români împotriva uniatismului.
Tulburările din Transilvania au silit Curtea Imperială să-l însărcineze în
martie 1761 pe generalul Nicolae Adolf von Buccow cu restabilirea ordinii.
Buccow avea misiunea să înăbuşe răscoala românilor, să cerceteze neînţelegerile
religioase şi să întocmească o statistică a preoţilor şi credincioşilor
ortodocşi şi uniţi.
Îndată după sosirea
lui Buccow în Transilvania , prin proclamaţia din 9 aprilie 1761 a dispus să se facă
două „conscripţii” (recensăminte ) detaliate, una de către organele
administrative, alta de către protopopii uniţi, dar independente una de alta,
care să cuprindă date privitoare la numărul preoţilor şi credincioşilor, al
bisericilor, sesiilor şi caselor parohiale, atât pentru ortodocşi cât şi pentru
uniţi. Datele primite au fost apoi prelucrate de o comisie formată din Buccow
şi doi consilieri de la
Tezaurariatul ţării: baronii L.B. Möringer şi Fr.I. Dietrich.
Din conscripţia lui Buccow rezultă o categorică superioritate numerică a
credincioşilor ortodocşi. Asfel, în exemplarul oficial apar 2.250 de preoţi
uniţi cu 25.223 familii, 1.365 preoţi ortodocşi cu 128.635 familii, 515 biserici
unite şi 1.362 biserici ortodoxe – aceste cifre vorbind de la sine despre
insuccesul uniatismului.
Răspunsurile românilor
Ancheta ordonată de
generalul Buccow în districtul Bistriţei a scos la iveală faptul că aproape
nici un român din această regiune nu dorea să treacă la greco-catolici – şi
asta la 60 de ani de la realizarea unirii. Dosarele acestei anchete cuprind
mărturiile clare ale bistriţenilor.
Năsăud:
Biserica
a fost clădită în urmă cu mai bine de 300 ani de străbunii sătenilor, care pe
atunci erau neuniţi. Până la rebeliunea din anul 1760, sătenii n-au ştiut de
nici o unire. Prin luna martie, biserica a fost întâia oară închisă, timp de
două săptămâni. După ce protopopul i-a ameninţat pe săteni că vor fi grav
pedepsiţi şi spânzuraţi, de spaimă ei au deschis biserica şi au cercetat-o până
la Florii ,
când iarăşi au închis-o şi a rămas aşa. Uniţi s-au declarat doar: Teodor a
Crăuţoaii, Vasile a Nacului, Ursul Popenilor, Vasile a Nechiti, Toader
Putilian, Mihăilă Vârtic, preoţii Tănase, Dumitru, Maftei şi Arsente.
Telciu:
Biserica
e clădită de străbunii lor neuniţi şi e atât de veche ca şi satul. Despre unire
n-au auzit niciodată nimic şi preoţii lor încă nu le-au spus nimic. Abia la
târgul Sâmpetrului au auzit despre ciocnirile din cauza unirii. În februarie au
primit de la Sofronie
o scrisoare, din Hordou, şi atunci şi-au închis biserica şi au luat cheia de la
popa. Se declară uniţi: Dumitru Homei, Zaharie Grigore, Ion Homei, Natu Blidar,
Ştefan Jugan, Vasile Pupăză, Alexandru Morar, Filip Crisu, Lupul Hondrar,
preoţii: Vasile, Avacom a Popii Vasile, Grigore Tănase şi Toader.
Bichigiu:
După cum
e scris pe biserică ea a fost clădită înainte cu 260 de ani de către trei
călugări , despre care nu se ştie dacă au fost uniţi ori neuniţi. Sătenii până acum
n-au auzit de unire şi în luna martie şi-au închis biserica. S-au declarat
uniţi: Ilie a Popii Mihai a Popii, Dumitru Bochiş, Simion Crăciun , Goriţa
Popii, preoţii Pinte şi Vasile.
Salva: În sat sunt
două biserici, clădite de o parte şi de alta a apei (Sălăuţa), din timpuri
străvechi când s-a clădit şi satul. Nici strămoşii nici sătenii de azi n-au
auzit despre unire şi nu ştiu când s-au făcut preoţii lor uniţi. S-au declarat
uniţi aproximativ 40 de persoane şi preoţii Vasile, Ursul, Pascul, Vasile Oarcăş,
George şi Simion.
Mocod:
După ce
li s-au citit sătenilor, în casa primarului Toma Scridon, punctele ordonanţei
lui Buccow, ei au răspuns prin Ion Sente, că nu ştiu dacă preoţii lor au fost
până acum uniţi ori neuniţi, iar ei nici n-ar fi ştiut nimic de unire, dacă
n-ar fi primit unele porunci de la
Sofronie ca să se abţină de la ea. Conform afirmaţiei lui
Petru Căuaci, biserica a fost nimicită în timpul revoluţiei lui Rákóczy, iar în
urmă cu peste 80 de ani a fost din nou clădită, din averea, cu ajutorul şi cu
pământul satului. Primarul a trimis şapte bărbaţi din casă în casă să întrebe
pe toţi oamenii, chiar şi pe copii, dar niciunul nu se declară pentru unire.
Popa Dumitru rămâne adevărat unit. Popa Ioan vrea să rămână în religia ortodoxă
în care a crescut şi în care a fost legat de Hristos. După o examinare mai
îndelungată şi el se declară pentru unire. Dintre săteni singurul Macovei a
Popii declară că ţine şi vrea să persiste în ea.
Mititei:
Biserica
au clădit-o sătenii pe pământul şi cu cheltuiala satului imediat după marea
năvală tătărască. N-au ştiut dacă preoţii lor au fost uniţi ori neuniţi, până
ce n-au primit scrisoarea de la
Sofronie. În numele satului, Istrate Oproaie declară că ei
rămân la religia lor “grecească“ (ortodoxă). Preoţii: Todor, Grigore, Ieremia,
Partene declară că voiesc să rămână ceea ce sunt şi în ce au crescut. Ei nu
ştiu ce deosebire ar fi între unire şi schismă, căci nici la hirotonirea lor nu
li s-a spus în privinţa aceasta nimic.
Runc:
Sătenii
adunaţi în casa primarului Boşota, declară că biserica au clădit-o din averea
lor, pe pământ sătesc. Ei nu ştiau nimic despre unire dacă nu venea porunca lui
Sofronie ca să le interzică preoţilor intrarea în biserică. Oamenii n-au
observat altă schimbare, afară de faptul că de şase ani nu li se mai citeau
pomelnicile. Satul a declarat că voieşte să rămână în vechea lor credinţă
grecească, adică ortodoxă. Preoţii Vasile, Ion şi Gavrilă se declară că sunt şi
rămân uniţi.
Zagra:
Sătenii
adunaţi în casa primarului Ion Lehaci declară că biserica de sus a clădit-o
întreg satul pe pământ comunal, iar când s-a deteriorat, urmaşii au clădit alta
nouă. Preotul vechii biserici n-a putut fi unit, iar noua biserică s-a clădit
în timpul popilor despre care se zice că ar fi uniţi. Întreg satul a declarat
că ţine la vechea religie numită grecească şi nimeni nu vrea să fie interogat
în mod particular.
Leşu:
Sătenii
declară în prezenţa comisarilor că biserica a fost clădită de strămoşii lor
înainte cu 200 ani. Despre unire au auzit numai înainte cu un an şi ei nu ştiu
alta decât că îşi au popii cu care au crescut şi pe care totdeauna i-au ţinut
de adevăraţi preoţi aparţinători bisericii vechi greceşti. Cu excepţia
preoţilor Gălan, Savul, Hurdieş, Partene Gălan, Cozma şi diacul Grigoraş, care
se declară uniţi, toţi sătenii declară că vor să rămână la vechea lor credinţă
ortodoxă.
Feldru:
Sătenii
declară că biserica au clădit-o strămoşii lor înainte cu 200 ani. Sătenii nu
ştiu de când preoţii lor sunt uniţi, ei au mers la biserică, dar n-au ştiut
nimic despre unire. Sosind Paştile, a venit în sat un popă neunit, hirotonit în
Moldova, şi acestuia i s-au predat cheile bisericii, în prezenţa tuturor
sătenilor, cu rugarea să facă slujbele îndătinate în timpul sărbătorilor.
Totodată i s-a impus să împartă veniturile cu preoţii uniţi şi până la
rezolvarea problemei să respecte pe preoţii satului. Dintre săteni, 18 se
declară uniţi, împreună cu preoţii: Grigore, Vasile, Andrei, Simion şi Vasile.
Deşi uniţii au luat parte la
Liturghia din zilele de Paşti, totuşi sătenii nu voiesc să
fie priviţi ca uniţi.
Rebra:
Biserica
au clădit-o străbunii lor, în urmă cu 200 ani. Despre unire n-au auzit nimic
până înainte cu un an, iar când au primit prima poruncă au încuiat biserica.
Aşa a rămas până la Paşti
când venind un călugăr neunit, l-au încredinţat cu săvârşirea Liturghiei, iar
preoţii lor n-au mai făcut nici o slujbă. S-au declarat uniţi Popa Ion şi Popa
Savuc.
Sângeorz:
În
prezenţa comisarilor şi a protopopului unit, Lupu Naszodi, sătenii declară că
vechea biserică a fost ridicată înainte cu 121 ani, însă a fost devastată de
duşmani. Biserica actuală a fost clădită în 1669, cu contribuţia sătenilor şi a
preotului Miron. Ea n-a aparţinut niciodată uniţilor, ci neuniţilor şi nu s-a
ştiut că preoţii lor ar fi uniţi. Sătenii nu vor să fie interogaţi în parte şi
în numele lor declară Vasile Mărcuş, Andrei Georgieş, Oniga a lui Nicolae,
Grigore a Popii şi Grigore Vărvari că nici într-un caz nu vor să fie uniţi, ci
îşi păstrează credinţa veche grecească şi nu voiesc să aibă preoţi uniţi. Şi
chiar dacă va veni generalul comandant în persoană tot aşa vor spune, iar ca şi
confirmare a celor declarate, întreaga adunare a strigat: „ Odată cu capul nu
ne-om da uniţi”. Judele satului a adăugat că dacă toţi neuniţii ar fi tăiaţi cu
sabia şi din cauza aceasta se va nimici întreaga ţară, atunci şi ei,
sângeorzenii, pot pieri cu ceilalţi. Se adaugă faptul că oricum ei vor avea
avantajul că începutul nu se va face cu ei, şi vor avea timp să-şi apuce
putinile şi să se retragă pe înălţimile munţilor. S-au declarat uniţi preoţii
Andrieş, George, Vasile, învăţătorul Dănilă, cantorul Ion şi diecii Onul a
Popii Tinului şi Ion a Popii Coanţii şi alţi câţiva credincioşi.
