Opus Dei (organizaţia ce conduce
Biserica Catolică) sau Sfânta Mafie
Opus Dei a fost fondată în 1934, în Spania, de către preotul aragonez
Jose Maria Escriva de Balaguer (1902-1975). Doctrina sa spirituală este
conţinută în întregime de singura lucrare scrisă de el, intitulată Camino, care
nu este decât o culegere de maxime, fără mare originalitate, şi unde teologia
propriu-zisă este absentă. Găsim însă aici următoarea maximă, care
caracterizează o întreagă morală: „Ştii cum acţionează societăţile secrete; ele
nu au căutat niciodată să câştige masele. E mai bine să rămâi ascuns: nu
dezvălui niciun detaliu al apostolatului tău.”
Societăţile secrete catolice nu
sunt o noutate
În lumina acestei recomandări,
vedem cât valorează silogismul menţionat mai sus. În fapt, societăţile secrete
catolice n-au lipsit de-a lungul istoriei: în secolul al XVII-lea a existat
Compania Sfintei Taine, specializată în drenarea moştenirilor şi extorcarea
secretelor de familie în umbra confesionalelor, şi împotriva căreia Moliere a
scris Tartuffe; în timpul Papei Pius al X-lea a fiinţat Sodalitium Pianum,
societate secretă integralistă creată de monseniorul Benigni, prelat roman, şi
ale cărei denunţuri au terorizat pe toţi catolicii liberali; a mai existat,
mult mai puţin cunoscut, Hieronul din Val-d’Or, o sectă de catolici ezoterişti
creată pe la 1880 de un aristocrat spaniol, marchizul de Sarachaga, la Paray-le -Monial (Sa
ne-et-Loire), leagăn al cultului Sacre-Coeur.
Fondatorul Opus Dei a fost
beatificat
Să ne oprim aici cu comparaţia,
deoarece Opus Dei a cucerit în cadrul Bisericii catolice o poziţie cât se poate
de oficială. A fost ridicată de Pius al XII-lea la rangul de institut secular
în 1947, apoi la cel de pre-latură, depinzând direct de Sfântul Scaun, de către
Ioan-Paul al II-lea, care are pentru ea o predilecţie evidentă, în aşa măsură
încât în 1992 l-a beatificat pe fondatorul Escriva de Balaguer la numai
şaptesprezece ani de la moarte, fapt fără precedent în istoria Bisericii.
Opus Dei nu este deci o societate
secretă; nu este însă mai puţin o societate cu secrete. Cea mai bună dovadă o
constituie faptul că nu şi-a publicat niciodată constituţiile, adică statutele,
al căror text le este necunoscut până şi membrilor ei. Escriva de Balaguer a
scris: „Opus Dei nu urmăreşte niciun scop temporal sau politic; dacă prin
absurd acest fapt s-ar produce, ea ar fi imediat dizolvată.” Spunând acestea,
viitorul preafericit profera o mare minciună.
Opus Dei cucereşte puterea
politică în Spania
În 1936, când izbucneşte războiul
din Spania, Opus există doar de doi ani, iar Balaguer, care are 34, se află la Burgos , în zona franchistă.
Îl întâlneşte acolo pe Caudillo în persoană. În 1939, după înfrângerea
republicană, Opus controlează Consiliul superior al cercetării ştiinţifice; în
1956, unul dintre conducătorii ei, Lopez Rodo, este secretar de stat însărcinat
cu reforma administrativă, apoi devine viceprim-ministru; în 1957, Opus are
deja trei miniştri, în 1962 un al patrulea, iar în 1969 numărul lor se ridică
la 10.
Odată cucerite poziţiile-cheie
ale puterii, Opus face totul pentru a elimina Falanga, cea mai mare parte a ei
fiind sclerozată în spiritul „fost combatant”, şi în care o minoritate
evoluează periculos spre stânga. După ce a infiltrat cu uşurinţă tehnocraţia şi
sectoarele cele mai dinamice ale patronatului, Opus lucrează, nu fără succes,
la modernizarea vechiului capitalism spaniol. Planul este, deoarece Franco e
octogenar, să proclame un rege de paie, după ce va fi instalat la conducere un
om cu mână de fier, pe amiralul Carrero Blanco. Planul se va izbi însă de două
evenimente neprevăzute, răsunătoare: întâi, amiralul, promovat vicepreşedinte
al guvernului, este executat de un comando de antifranchişti basci; apoi,
ieşită la lumină, o urâtă afacere zdruncină Opus – afacerea MATESA.
Afacerea MATESA
Societatea cu această siglă, care
are şaptezeci de filiale în toată lumea şi al cărei preşedinte-di rector
general, Juan Vila Reyes, este un fidel al Opus, se ocupă oficial de exportul
războaielor de ţesut şi beneficiază, în acest sens, de importante ajutoare
pentru export, acordate de Banca de credit industrial, ai cărei preşedinte şi
vicepreşedinte sunt, de asemenea, membri ai pioasei instituţii. În realitate,
MATESA nu exportă decât puţine maşini şi converteşte cea mai mare parte a
ajutoarelor în cote de participare la societăţi controlate – aţi ghicit – de
Opus. Scandalul care nu întârzie a se declanşa, în 1969, face lumină asupra
metodelor de finanţare a acesteia, supranumite de aici înainte Sfânta-Mafia.
Această păţanie nu va descuraja
deloc Opus Dei să se angajeze în alte combinaţii financiare, dar cu o prudenţă
sporită. Când unul dintre membri, Ruiz Mateos, la început simplu producător de
vinuri în Jerez, care înfiinţase cu ajutorul ei şi în mare parte spre profitul
ei o societate multinaţională, RUMASA, grupând şase sute de întreprinderi şi
douăzeci de bănci, a fost prins în 1983 cu un pasiv ilicit de 2 miliarde de
dolari, Opus l-a lăsat, cu sânge rece, să se prăbuşească. Văzând că a fost ţap
ispăşitor, imprudentul om de afaceri a făcut judecătorilor numeroase
dezvăluiri, bazate pe documente, arătând cum finanţase Opus Dei.
De câte ori se produce un astfel
de accident, Sfânta-Mafia are un răspuns gata pregătit, dar care este un pic
prea şubred: „Acţiunile unuia sau altuia dintre membrii noştri sunt afaceri
private care nu angajează cu nimic instituţia.”
O altă afacere marca Opus Dei
În 1981, Institutul activităţilor
religioase, altă bancă vaticană al cărei preşedinte este, în acel moment,
episcopul american Marcinkus, este antrenată în falimentul surorii sale gemene
Ambrosiano, la conducerea căreia se afla Roberto Calvi, un membru al P2
(societate francmasonică italiană). Or, deşi în acel timp Vaticanul se plânge
că are greutăţi cu plata personalului, Marcinkus găseşte 250 de milioane de
dolari pentru a-i rambursa creditorilor. S-a spus că această sumă a fost
furnizată de Opus Dei, care ar fi pretins, în schimb, dreptul de a orienta
politica Sfântului Scaun faţă de ţările din Est şi din lumea a treia. Este
genul de situaţie care nu poate fi demonstrată niciodată prin A plus B, dar
totul s-a petrecut ca şi cum acest zvon ar fi fost adevărat.
Puterea lui Opus Dei în
interiorul Bisericii Catolice
Cu cei optzeci de mii de membri
în toată lumea, din care în jur de două mii în Franţa, cu numeroase instituţii
de învăţământ superior şi reţelele mediatice a căror paternitate n-o recunoaşte
niciodată deschis, Opus Dei a reuşit să ocupe multe pârghii de conducere în
cadrul Biserici şi este în mare parte responsabilă de sabotarea poziţiilor
luate de conciliul Vatican II, de opoziţia faţă de teologia eliberării, de
directivele, aberante în epoca SIDA, în privinţa contracepţiei, pe scurt de
neo-fundamentalismul care îşi face din nou apariţia în ierarhia catolică.
Puterea ei ocultă se face însă
simţită în Europa de Est, reconvertită la economia de piaţă, în ţările lumii a
treia, în America Latină, în Irlanda şi, bineînţeles, în locul de origine,
adică statul spaniol. Disciplina de tip militar, morala obedienţei pasive,
abilitatea în manipularea spiritelor şi, la nevoie, smulgerea membrilor din
mediul lor familial, spiritul elitist şi cultul secretului fac din această
grupare, totuşi, o sectă printre celelalte, dar a cărei putere o face cu atât
mai mult periculoasă.
preluare de pe sursa:
