Bandele si banditii care au inspaimantat Romania

Anunturi

 

                                                                         de Jurnalul National

Au ingrozit Romania prin faptele lor. Au furat, au talharit, au mintit, au falsificat. Unii au ucis. Au fost celebri si temuti in vremea lor. Au ramas in legenda. Terente, Codin – un hot de buzunare, Tata-Mosu’ – un calau, fost talhar si ucigas –, falsificatori de bani, oameni care au trait numai dupa legea lor.

Cele mai fascinante povesti mi s-au parut a fi nu Terente, nu Codin, ci acelea in care am aflat cum era viata in Bucuresti acum vreo 300 sau 200 de ani. Unde se ducea toata drojdia societatii, unde se strangeau toti nefericitii alungati si organizarea stricta pe care o aveau.

Fascinante mi s-au parut povestile care mi-au aratat ca si acum 100 de ani, si acum 50 de ani, banditii aveau o putere extraordinara asupra societatii, ca legea avea bratul prea scurt sau prea slab pentru a-i ajunge, pentru a-i pedepsi. Exista si o categorie de "banditi" care pentru noi, romanii, are o conotatie aparte: haiducii. Si ei se aflau in afara legii.

Multi dintre ei au fost talhari adevarati, care isi luau titlul de haiduc doar pentru a nu fi vazuti prea rau de popor. Dar nu poti spune la fel despre Pintea Viteazul sau despre Iancu Jianu si despre alti cativa romani care au luptat la vremea lor pentru binele unei parti a oamenilor acestui pamant. Pintea Viteazul are astazi statuie in Maramures si este venerat ca un erou salvator.
Cititi povestile unor vieti fascinante.
Sunt banditi si banditi...


Eroi sau hoti obisnuiti

O parte folclor, o parte legenda, o parte istorie. Talhari la drumul mare sau razvratiti ai romanilor impotriva stapanirii straine? Parerile sunt impartite.

Timpul unor biruri grele, al corvoadelor si al asupririlor. Vremuri in care legea era raul, iar tot ce era in afara legii se transforma in erou. Vremea in care cativa tarani vanjosi, maniosi si disperati au luat calea codrului. Vremea haiducilor. Oameni care s-au imprietenit cu viata libera din inima padurii, unde strainilor le era greu sa patrunda.

Razvratiti carora le placea viata libera, gustata pe ascuns timp de cateva luni. Pana cand sfarseau in streang sau la ocna.

Ei sunt cei pe care maualele de istorie din vremea "proletarilor" ii preamareau ca pe bunicii "luptei de clasa". Unii spun ca erau eroi care luau de la bogatii asupritori ca sa dea saracilor.

Altii sunt convinsi ca eroismul si lupta impotriva asupritorilor e o inventie folclorica si ca, de fapt, haiducii erau talhari la drumul mare care cumparau tacerea taranilor si care erau vanduti tot de acestia. Tocmai pentru ca imparteala jafului nu se mai facea. Potera oferea mai mult, iar talharii erau prinsi cand veneau dupa provizii sau cand isi vizitau ibovnicele.

RAZVRATITII SIMPATICI.

Haiducii nu sunt doar ai romanilor. Haiducia este un fenomen specific Balcanilor si catorva tari europene. Haiduc la romani, hajduk la sarbi si croati, haidut la bulgari, aiducco la italieni, sau haidouk la francezi.

In traditia folclorului balcanic, povestile cu haiduci sunt romantate, iar banditii sunt transformati in eroi care fura de la asupritorii Imperiului Otoman si isi conduc cetele in mici batalii cu oficialii locali.

Unii specialisti straini i-au denumit pe acesti tarani razvratiti "bunicii luptei de gherila", care nu atacau doar pe reprezentanti ai Imperiului Otoman, ci si pe negustori sau calatori. Totusi, spun ambele tabere, haiducii, sau macar unii dintre ei, aveau un cod al onoarei care le interzicea sa-i jefuiasca pe cei saraci si sa ucida fara motiv.

PUTINA LINGVISTICA.

Originea cuvantului este neclara. O teorie ar fi ca "hajduk" este un derivat al cuvantului turcesc "hajdud", folosit initial de otomani pentru a-i denumi pe soldatii de infanterie unguri, mercenari in secolele al XVI-lea si al XVII-lea. O alta teorie demonstreaza ca termenul vine din ungurescul "hajdu", care ar putea fi derivat din "hajto".

"Hajto" insemna vacar. In secolul al XVI-lea, vacarii unguri calatoreau cu turmele si erau mereu inarmati. Multi dintre ei au devenit mai tarziu banditi, altii garzi pentru nobili, si altii soldati.


FOLCLOR.

"Izvor de inspiratie pentru geniul popular nesecat al poporului roman". Scriau manualele noastre de limba si literatura romana. Haiducii au devenit mai mult personaje literare decat istorice. Asa ca oamenii au dedicat povesti, legende si balade proscrisilor, pe care pasionati precum Vasile Alecsandri le-au pus pe hartie pentru posteritate.

"Toma Alimos,/Boier din Tara de Jos;/Sedea Toma cel vestit/ Langa murgu-i priponit/ Cu tarusul de argint/ Batut negru in pamant;/ Si pe iarba cum sedea,/ Mandra masa-si intindea/ Si tot bea si veselea", zice balada lui Toma Alimos.

"In Muntii Catrinului/ In padurea Pinului,/ La cerdacu’/ Lui Novacu/ La masa de solzi de peste/ Beau voinicii boiereste/ Beau, glumesc, se veselesc/ Si la Dumnezeu gandesc./ Dar Gruita,/ Novacita,/ Nici nu bea, nici nu manca,/ Nici voie buna n-avea,/ Ci sta gata de-a pleca", scrie poetul in "Novac si corbul".

"Cine trece-n Valea-Seaca/ Cu hangerul fara teaca/ Si cu pieptul dezvelit?/ Andrii-Popa cel vestit!/ Sapte ani cu voinicie/ Si-a batut joc de domnie/ Si tot prada ne-ncetat,/ Andrii-Popa, hot barbat!/ Zi si noapte, de calare,/ Trage bir din drumul mare,/ Si din tara peste tot!/ Fug neferii cat ce pot", mai scrie Alecsandri.

(Multumim Arhivelor Nationale de Stat pentru sprijinul acordat la realizarea acestui articol)


POVESTILE BUCURESTIULUI DE ALTADATA

S-a ridicat in fruntea unei cete de voinici acum mai bine de un veac si jumatate. Ca sa sfarseasca, dupa cateva ore de suferinta, ciuruit de gloante intr-un sant de la marginea Bucurestiului. Se nascuse in Comuna Optasul din judetul Olt.

"Un om voinic, frumos, cu stiinta de carte si cu o voce foarte placuta, iar episcopul Ilarion al Argesului, care-l pretuia, isi pusese gand sa-l roage pe mitropolit sa-l faca diacon si chiar sa-l investeasca in haina preotiei", scria George Potra in "Bucurestii de altadata". A fost paracliser la Biserica Sfintii Voievozi de pe Calea Grivitei si locuia chiar in curtea bisericii.

REVOLUTIONARUL DE LA 1821.

Dupa razvratirea lui Tudor Vladimirescu, careia i s-a alaturat si paracliserul Ionita Tunsu, acesta s-a razgandit in privinta ocupatiei sale si a refuzat sa mai toarne ulei in candele. Si-a tuns parul si a cautat cativa tineri vanjosi. Gurile rele spuneau ca erau talhari de rand si fosti masalgii boieresti.

Cu ei "calca" pe negutatorii bogati si pe boierii care se aflau in tara, la mosiile lor. Se spune ca Tunsu nu omora, nu schingiuia si lasa pagubasului bani de drum si de cheltuiala. Mai mult, zice folclorul, daruia bani vaduvelor cu copii, gazdelor sarace care il ascundeau, dar avea grija si de ceata si cheltuia si pe pistoale.


URMARIT.

Generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu si i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, sa-l prinda cat mai curand. Ionita l-a pandit pe Kiseleff la un popas intre Bucuresti si Targoviste, dar nu l-a impuscat, desi putea. I-a scris generalului. "Capul excelentei tale a fost azi in bataia pustii mele.

N-am voit sa te omor, caci omoram pe un parinte iubit de tara." Kiseleff a dat ordin sa fie prins, dar sa nu se atinga nimeni de viata lui Tunsu.

Agia i-a intins o cursa. A promis o recompensa de 1.000 de lei si scutirea de impozite celui care il va trada pe Tunsu. Si a fost tradat de finul sau.

La podul Grozavesti il astepta potera. Haiducii au fost impuscati. Tunsu si alti doi, raniti, s-au aruncat in apa Dambovitei. Pe Tunsu l-au gasit aghiotantii lui Kiseleff si l-au dus degraba la medici. Chinul ranitului a durat pana spre dimineata. A fost inmormantat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, in apropiere de Marcuta.



"Cine trece-n Valea-Seaca
Cu hangerul fara teaca
Si cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Sapte ani cu voinicie
Si-a batut joc de domnie
Si tot prada ne-ncetat,
Andrii-Popa, hot barbat!

Zi si noapte, de calare,
Trage bir din drumul mare,
Si din tara peste tot!
Fug neferii cat ce pot,
Caci el are-o pusca plina
Cu trei glonti la radacina,
S-are-un murg de patru ani,
Care musca din dusmani,

S-are frati de cruce sapte,
Care-au supt sange cu lapte.
Si nu-i pasa de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!"

Andrii Popa


BOIERNASUL OLTEAN
Un mic boier din Oltenia care s-a apucat sa lupte impotriva stapanirii. Un om care a inspirat in 1981 un film de succes. O viata care a devenit legenda: Iancu Jianu. Era un barbat scund, dar vanjos, cu parul roscat, cu fata ciupita de varsat, cu buzele negre si mustata tunsa scurt. Asa il descriau contemporanii pe Iancu Jianu.

Un om energic, plin de viata, de barbatie, curajos, darz, indraznet, ager, sprinten si un tintas desavarsit, insetat de dreptate si dominat de spiritul justitiar.

VICTOR TOMESCU, HAIDUCUL GENTLEMAN
Un bandit din Vechiul Regat, care stapanea judetele Arges, Dambovita, Brasov si Prahova. Victor Tomescu a fost prins de o potera in anul 1924 si condamnat la 10 ani de inchisoare, pentru jefuirea mosierului din comuna natala. A fost trimis la puscaria Margineni. Maxima securitate, spuneau autoritatile vremii.

Dar, numai dupa o luna, Tomescu a intrat si el in istorie ca autorul unei celebre evadari. Pe atunci, inchisoarea nu insemna doar detentie. Detinutii erau batuti si supusi la torturi in fiecare zi. Tomescu ascunsese o panza de bomfaier in gulerul hainei sale taranesti. Cum celula sa dadea spre strada, Tomescu a taiat gratiile in sase zile si a evadat pe o funie facuta din hainele sale. Sefii puscariei si gardienii "incompetenti" au fost destituiti.


CA SA AJUNGA CELEBRU
In dimineata de 21 noiembrie 1875, tezaurul "Closca cu puii de aur", care era expus in una din salile cancelariei Senatului, a disparut. Deasupra era o gaura in tavan. Politia l-a prins repede pe un anume Pantazescu. Procedase ca eroii din filmele celebre de astazi. Statuse toata ziua la sedinta parlamentara. Cand programul s-a terminat, s-a ascuns si a ramas in cladi-re.

Noaptea s-a apucat de lucru. A gaurit tavanul si, ca sa nu vada gardienii nimic suspect, a lasat molozul sa cada intr-o umbrela. Apoi, cu ajutorul unei franghii, s-a lasat in gol si a furat tezaurul. La ancheta, sus-numitul Pantazescu a marturisit ca dorea sa intre in istorie drept "cel mai celebru hot".

 

 

preluare de pe sursa:

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1224349-bandele-banditii-care-inspaimantat-romania.htm

Cine au fost haiducii şi cum au devenit panduri?!

Anunturi

Cine au fost haiducii şi cum au devenit panduri?!

Misterul planează şi astăzi asupra vieţii haiducilor, asupra comorilor ascunse de ei… Probabil sunt multe legende despre care nu se mai ştie nimic. Şi, cu siguranţă, mai sunt mulţi alţi haiduci care ar merita amintiţi. Chiar dacă nu se vor găsi comorile haiducilor, cel puţin, romantismul şi farmecul vieţii lor pline de aventură şi mister merită a fi evocat.

“Fenomenul” Robin Hood, liber în spirit, care îşi părăsea casa şi trăia în păduri, pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoi şi asupriţi a ajuns, ce-i drept, ceva mai târziu, şi pe plaiurile mioritice. În variantă autohtonă, s-a numit haiduc… Nevoile, durerea, lipsa banilor şi asuprirea îi făceau pe haiduci să ia calea codrilor, îi jefuiau pe cei bogaţi şi îi ajutau pe săraci, cu o parte din pradă, restul păstrându-l. Aşa au devenit legendare comorile haiducilor, care aprind încă imaginaţia căutătorilor de comori.
Viaţa haiducilor merită cunoscută … Cei mai mulţi veneau din familii înstărite, erau educaţi, cunoşteau greaca, sau germana… Zona cea mai călcată de haiduci se întindea de-a lungul Dunării, până la munţii Carpaţi, uneori şi peste munte, zone deseori prădate de garnizoanele turceşti, în desele lor incursiuni. Haiduci faimoşi i-a dat Vâlcea, Gorjul, Oltul, Mehedinţi. Cei mai mulţi s-au regăsit în rândurile pandurilor, fie în cetele lui Iancu Jianu, fie direct, sub Tudor Vladimirescu.


Andri Popa, “recuperatorul” de cadâneDespre Andrei Popa (sau Andri Popa, haiduc originar din Seaca, Dolj, legendele spun că alături de Iancu Jianu  ataca Vidinul şi Plevna. Ceata lui trebuia să recupereze zeci de fete furate de turci şi ajunse în seraiul paşalei. Doar că Andri Popa nu s-a putut hotărî şi a încărcat toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruţe şi le-a trecut Dunărea în Oltenia. Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase şi supuse aşa că aveau destulă căutare. Preţurile depindeau de muşteriu, de la preţuri mai mult simbolice, o şa, o armă, până la sume bune de bani. Trece chiar munţii în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră şi le vinde şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre această întâmplare se spune: după 3-4 ani, un velpaşa şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reuşesc să le afle din vorbă în vorbă refuză să plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră ţărănci. Andrei Popa, spune legenda, că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o formă ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părţi de păduri iar în părţile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Se zice că şi-a ales câteva cadâne şi a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovarăşii săi, nu ieşea decât să haiducească şi vara când fântâna seca pe perioadă de secetă. Fântânile sunt şi azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.


Răspopitul, pandurul din oastea lui Tudor

Ioniţă Tunsu zis şi Tunsu, Răspopitul, Paracliserul, venea din Optaşi, Olt. “Un om voinic, frumos, cu ştiinţă de carte şi cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeşului, care-l preţuia, îşi pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon şi chiar să-l investească în haina preoţiei”, scria George Potra în “Bucureştii de altădată”. A fost şi paracliser la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei , locuind chiar în curtea bisericii.
Nu se ştie din ce motive, la un moment dat, s-a răzgândit să mai toarne ulei în candele. Şi-a tuns părul şi a plecat în pădurea Strehareţ din Olt să haiducească. Şi-a strâns repede o ceată. A plecat spre Craiova, la început ceata sa a fost unită cu cea a lui Amza Scorţan prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait înapoi în Olt.
Devenit pandur în armata lui Tudor Vladimirescu în 1821, a ajuns din nou la Bucureşti şi apoi, la Drăgăşani. Apoi, împreună cu oamenii lui acoperă întreaga distanţă dintre Bucureşti şi Craiova. Cu ei calcă pe neguţătorii bogaţi şi pe boierii care se aflau în ţară, la moşiile lor. Se spune că Tunsu nu omora, nu schingiuia şi lăsa păgubaşului bani de drum şi de cheltuială. Mai mult, zice folclorul, dăruia bani văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă şi de ceată şi cheltuia şi pe pistoale.
Istoria spune că generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu şi i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând. Ioniţă l-a pândit pe Kiseleff la un popas între Bucureşti şi Târgovişte, dar nu l-a împuşcat, deşi putea. I-a scris generalului: “Capul excelenţei tale a fost azi în bătaia puştii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară.”

Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viaţa lui Tunsu. Agia i-a întins o cursă. A promis o recompensă de 1.000 de lei şi scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat de finul său.Astfel că potera l-a aşteptat la podul Grozăveşti, iar haiducii au fost împuşcaţi. Tunsu şi alţi doi, răniţi, s-au aruncat în apa Dâmboviţei. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanţii lui Kiseleff şi l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineaţă. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuţa.
Un alt haiduc vestit a fost Preda Drugănescu, din zona Vâlcei. Despre el se ştie că a intrat în rândurile armatei lui Tudor Vladimirescu şi a devenit căpitan de panduri. A mai făcut parte din cetele de haiduci care au hotărât să lupte la Drăgăşani, dar a murit vitejeşte în bătălie.

Marius Pârv, Anghel Şaptecai, Ionică Lambru…Marius Pârv era din Ploştina, Gorj. A devenit un haiduc recunoscut al Gorjului şi Mehedinţiului. Se spune despre el: fost pandur în luptele cu turcii şi căpitan de panduri în Gorj, a fost printre primii care l-au însoţit pe Tudor Vladimirescu şi a murit tăiat de eterişti, apărându-l pe Tudor până la ultima suflare.
Anghel Panait, zis Anghel Şaptecai sau Anghel de la ocnă venea din Vâlcele, Olt şi era recunoscut ca mare iubitor de femei.

A aprins inimile multor cârciumărese, mai tinere sau mai trecute… A început să cutreiere pădurea Strehareţ, apoi în toată Oltenia şi până în Bucureşti. A fost spaima boierilor şi domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. S-a regăsit şi în ceata lui Iancu Jianu, în incursiunile acestuia peste Dunăre. A sfârşit haiducia prin a se face cârciumar la Drăgăşani, apoi în Bucureşti, unde s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumăreasă.

Din păcate, a murit otrăvit de aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgăşani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără.
Viaţa sa aventuroasă a inspirat filmul românesc Haiducii lui Şaptecai.
Ionică Lambru este numele unui haiduc din Mehedinţi, care la bătrâneţe a devenit pandur, a luptat contra austriecilor şi contra turcilor. La bătrâneţe l-a însoţit şi pe Tudor Vladimirescu deşi la vârsta lui alţii mergeau sprijiniţi în toiag.
Dupa moartea lui Tudor Vladimirescu, s-a retras la munte, sfârşind singur, undeva, prin Munţii Mehedinţiului.



Radu Ursan din Jupâneşti, haiduc mucalit şi… regizor

Despre Radu Ursan am mai pomenit în scrierile noastre despre haiduci. Gorjeanul a fost cu ceata lui alături de cetele lui Lotru şi Papură la marea lovitură dată austriecilor de la Drăgăşani. I s-a dus vestea  pentru felul în care îi batjocorea pe soldaţii imperiali. Aceştia erau dezbrăcaţi şi puşi să joace piese de teatru în pielea goală şi cu măşti pe faţă spre hazul mesenilor care se adunau ca la teatru, cu mic cu mare, ca să vadă comediile. Prizonierii erau puşi să joace poveşti populare.

Descrierea este făcută de contele Maxim Von Bindewald care fusese trimis să cerceteze furtul, dar a fost luat prizonier de către mucalitul Ursan, jucând iedul numărul 4. Poveştile erau modificate, erau mai mulţi lupi şi iezi, pentru că erau mai mulţi prizonieri care trebuiau toţi să joace. Tot el povesteşte că Ursan avea obiceiul să ţină mai multe zile prizonierii care o rupeau pe româneşte, foarte utili la dialogurile din piese.

Nu a fost nici el prins de austrieci, dar a sfârşit într-o luptă cu turcii, câţiva ani mai târziu, tocmai la Caransebeş, într-o bătălie dată în acele locuri. Aşa a dispărut unicul haiduc “regizor”. Se crede că balada populară “Radul Mamii” culeasă de pe meleagurile Gorjului, a fost inspirată de isprăvile acestuia.
Un alt haiduc despre care nu se ştie decât că ceata lui a participat alături de ceata lui Pavel Lotru la furtul de la Drăgăşani a fost Neagu Papură . După acest episod, a fost urmărit, dar este posibil să fi trecut în Bulgaria pentru un timp.

Iancu Jianu, de la haiduc la boier…

Iancu Jianu a fost, poate, cel mai vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un farmec personal deosebit. Era şi el fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi.
Iancu Jianu ajunsese să conducă în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.
Momentul culminant al carierei sale de haiduc îl constituie campania dusă în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sunt incendiate Vidinul şi Plevna, unde a pierit, se spune, şi paşa din Vidin - Pazvan-Oglu, în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. A distrus, atunci, din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal. Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului.

Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplări cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc.
Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina.
În 1821 Iancu Jianu, la anii de maturitate, îl întâmpină într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu, iar cetele sale de haiduci au făcut joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intrând în rândurile pandurilor. Istoria spune că primul steag al României, steagul purtat de Tudor şi realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în Bucureşti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central Bucureşti a fost donat guvernului României de un urmaş al jienilor.

După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preţ în pereţii casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.
S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul vieţii de haiduc. Iancu Jianu rămâne o figură legendară şi romantică într-o perioadă foarte tulbure din Ţara Românească.

Iată câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care îşi povestea faptele:

“Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceata de ai lui, plecând împreună şi trecui Oltul la Slatina“
“Nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”


Ene Hăţu şi Popa Şapcă, în armata lui TudorEne Hăţu din Celaru, Dolj, conducea o ceată ce haiducea prin Romanaţi, poterele evitând să-l urmărească, pentru că era nemilos cu oamenii poterelor şi arnăuţii prinşi. Îi supunea, după ce-i lega în hăţuri, la chinuri cumplite, de acolo venindu-i şi porecla. Ura poteraşii şi arnăuţii mai mult decât pe boieri. Nu se cunosc motivele acestei cruzimii şi a nesecatei sale dorinţe de răzbunare.

Ţinta principală a lui Hăţu era să prindă arnăuţii şi poteraşii, precum şi familiile lor şi nu boierii. În schimb, în 1821, la apelul lui Iancu Jianu, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu, iar în 1848, a intrat cu ceata lui de haiduci între revoluţionarii lui Popa Şapcă.
Popa Şapcă din Celei, Olt, a fost unul dintre cele mai simpatice personaje istorice ale regiunii. A fost preot, haiduc şi revoluţionar, în acelaşi timp. Recunoscut ca unul dintre  organizatorii Marii adunări populare de la Izlaz şi conducătorul cetelor de haiduci, a ridicat la luptă ţăranii, devenind unul dintre conducătorii armatei revoluţionarilor.

Cu el se încheie epoca haiducilor şi pandurilor celebri din Oltenia. Iar despre cum a sfârşit această viaţă aventuroasă, se spune că după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 a fost  surghiunit, plecând în exil câţiva ani. Ca apoi, să revină şi să fie numit curator pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, iar din 1864 să devină (la recomandarea lui Dimitrie Bolintineanu) chiar stareţ al mănăstirii Cozia. I se dusese vestea de mucalit şi mare gurmand, se spune că mânca câte un curcan la masă.

Gheorghe Magheru, de la haiduc la general de armatăVăr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu şi sprijinitor al lui Avram Iancu, vestit haiduc din zona Băileştiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluţionar paşoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române, acesta a fost Gheorghe Magheru.

La o vârstă foarte fragedă este obligat, împreună cu familia sa, să ia calea pribegiei când în august 1806, un corp expediţionar turcesc sub comanda lui Bechir aga, nepotul lui Regep-paşa, pradă Oltenia arzând şi satul Bârzeiul de Gilort, însă turcii sunt prinşi şi măcelăriţi de haiduci în apropierea satului Obârşia, printre haiducii care au răzbunat faptele turcilor se aflau tatăl şi fratele său mai mare .

Încă de foarte tanar, la doar 16 ani, Gheorghe Magheru s-a făcut remarcat pentru vitejia sa. A luptat cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1818, la Băileşti a avut loc o importantă luptă între turci (25.000) care ocupaseră satul şi ruşi (28.000), alături de care luptă şi un detaşament de 1.200 de panduri.

În urma bătăliei, turcii au fost izgoniţi. Pentru faptele sale de vitejie din timpul întregului război ruso-turc, Gheorghe Magheru a ajuns căpitan de panduri şi a fost decorat de către ţarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.
În 1821, s-a alăturat cu ceata sa de panduri, lui Tudor Vladimirescu, încă de la început. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor către Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana, pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele, dar şi cu vărul său, Papa Vladimirescu, nimeni altul decat fratele lui Tudor Vladimirescu. Ei se ţin, împreună cu alti panduri din subordine, de răzbunări împotriva boierilor şi slujbaşilor domneşti. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu decide să-i aducă lângă el.
După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câţiva ani, apoi a intrat în rândurile armatei, unde, graţie calităţilor sale, a urcat vertiginos în grad.


Tudor Vladimirescu: Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor

Conducătorul revoluţiei de la 1821 nu a fost un haiduc în adevăratul sens al cuvântului, dar trebuie să amintim în acest context şi de Tudor Vladimirescu… Cei mai mulţi dintre haiduci, precum s-a văzut, au aderat la oastea sa, devenind panduri…

Născut în satul Vladimiri din Gorj, dintr-o familie de moşneni, a învăţat carte, precum şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu din Craiova. Cum gorjeanul s-a dovedit a fi  inteligent şi destoinic, a devenit administrator de moşie şi, mai târziu, Glogoveanu l-a întrebuinţat în afacerile sale de negoţ, mai ales la exportul de vite.
Ulterior, Tudor Vladimirescu a reuşit să-şi facă avere, cumpărând pământ şi făcând comerţ pe cont propriu. A intrat în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente – şi a participat la războiul ruso-turc din1806 – 1812. Oficialităţile ruse l-au recompensat cu ordinul de cavalerie “Ordinul Vladimir, clasa a III-a”.

Din 1806, a fost numit administrator al unui district de munte, aşa numit, vătaf de plai la Cloşani. A stat în această funcţie până în 1820. Pe când era vătaf de plai, în perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a plecat într-o călătorie la Viena, chiar în perioada Congresului de Pace de la Viena, pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu, fiul lui Ioniţă Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.
Tudor Vladimirescu cunoştea bine limba germană, ceea ce i-a permis să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă din capitala Imperiului Austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor avea să afle că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, în obişnuitele incursiuni de prădare, prin judeţele Mehedinţi şi Gorj, îi distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi.
Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei, fiind la Bucureşti pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului. A fost momentul prielnic, ce puţin aşa l-a considerat, pentru a ridica poporul la luptă. Astfel că a purtat unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
În acest sens, a semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire, prin care urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Totuşi, conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care au trimis corpuri de oaste pentru a-l opri. Unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, a fost Nicolae Văcărescu.

Adresându-i-se lui, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Tudor a asigurat, permanent paşalele de la Dunăre şi  Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“.
A intrat în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“. Acolo a fost primit cu entuziasm de către masele populare. În primăvara anului 1821, practic, a preluat conducerea ţării. Poporul îl numea „Domnul Tudor“. Dar prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti l-a pus într-o situaţie dificilă. Nu numai că acesta se afla în fruntea unei armate nedisciplinate, dar acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către  Rusia.

În consecinţă, Tudor i-a cerut conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război. “Uitând” de acordul iniţial, conducătorii eteriştilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta.

Trădat chiar de cei apropiaţi, Tudor a fost ridicat de la Goleşti şi dus la Târgovişte.  La 21 mai, Tudor a fost ucis mişeleşte de conducătorii eteriştilor,  la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai.

L-au învinuit de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, acest fapt nefiind confirmat niciodată de istorie.

Duşmanul său cel mai redutabilul a fost locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu… Tudor Vladimirescu a avut o sora ai cărei descendenţi trăiesc şi în ziua de azi în Oltenia.

A consemnat Andra DUMITRESCU
preluare de pe Sursa: http://hartacomorii.blogspot/

Haiducul Andri Popa, ctitorul satului Palilula

                                                                           de Larisa Mititelu

Satul Palilula a fost întemeiat de o mână de haiduci şi poartă numele unei comune din Bulgaria. Cel care a pus bazele aşezării doljene este vestitul Andri Popa, cel care a avut grijă să-şi netezească drumul spre Rai construind o minunată biserică.

Despre satul doljean se mai spune că beneficiază de protecţie divină, iar exemplele în acest sens sunt numeroase. Oamenii povestesc că turcii, dar şi nemţii, au venit croiţi în zonă să cotropească satul, însă, ca o minune, localitatea nu a fost de găsit.

Localitatea Palilula, aflată la o aruncătură de băţ de Craiova, se numără printre puţinele sate doljene cu o încărcătură istorică. Despre trecutul localităţii oamenii au multe să povestească.

Chiar formarea acestui cătun, situat la adăpostul dealurilor, ar putea constitui subiectul unei file de istorie. „Se spune că în această zonă ar fi venit o ceată de haiduci condusă de Andri Popa, care ar fi adus câteva fete furate din Bulgaria. S-au stabilit aici şi au numit aşezarea Pali, după numele unei comune bulgăreşti”, povesteşte preotul din sat, Romică Pană.

Bătrânii spun că Andri Popa nu a stat prea mult prin zonă, însă a lăsat în urma sa un sat şi o biserică veche de aproape două secole. „El a ales locul şi a început construcţia bisericii în 1827. A fost finalizată trei ani mai târziu şi, cu toate că nu are fundaţie, lăcaşul de cult a rezistat la cutremure. După plecarea haiducilor, biserica a rămas în grija unei familii de boieri”, adaugă preotul Pană.

Satul cu protecţie divină

Despre Palilula, sătenii spun că ar fi o localitate cu protecţie divină. De-a lungul vremii, satul s-a numărat printre aşezările-ţintă ale turcilor şi nemţilor, însă, ca un făcut, acesta nu a putut fi găsit de către cei care îi puseseră gând de cotropire.

 „Prima dată, turcii au încercat să cucerească satul Palilula. Ştiau de el, dar după ce l-au căutat zile întregi, s-au lăsat păgubaşi. Parcă ceva i-a făcut să nu-l vadă. Au mai încercat să ajungă aici şi nemţii. Şi tot aşa s-a întâmplat. Parcă toate casele au intrat în pământ. Cred că satul e protejat de Dumnezeu”, spune unul dintre săteni, Gheorghe Radu.

preluare de pe sursa: http://www.indiscret.ro/149/reportaj/5341/haiducul-andri-popa-ctitorul-satului-palilula.html

Amintiri cu haiduci

                                                                    de Mirela MARINESCU

Au îngrozit Oltenia prin faptele lor. Au furat, au tâlhărit, au minţit, au falsificat. Unii au ucis. Au fost celebri în vremea lor. Au rămas în legendă. Sunt haiducii vremii lor.

Haiduci ca Andrii Popa (originar din Seaca Dolj), Iancu Jianu, Ion cel Mare (haiduc de la mijlocul secolului al-XIX-lea din sudul Dunării). Mărunţelul din zona Şimnic sunt o parte folclor, o parte din legendă, o parte din istorie. Unii îi consideră haiduci, alţii tâlhari la drumul mare sau răzvrătiţi ai românilor împotriva stăpânirii străine. Sunt, de fapt, oameni care au trăit în timpul corvoadelor.

În vremea lor, legea era răul, iar tot ce era în afara legii se transforma în erou. În acelaşi timp, ţărani vânjoşi, mânioşi şi disperaţi au luat calea codrului. Era vremea haiducilor, a oamenilor care s-au împrietenit cu viaţa liberă din inima pădurii, unde străinilor le era greu să pătrundă. Erau răzvrătiţii cărora le plăcea viaţa liberă, gustată pe ascuns timp de câteva luni.

Până când sfârşeau în ştreang sau la ocnă. Ei sunt cei pe care manualele de istorie din vremea „proletarilor“ îi preamăreau ca fiind bunicii „luptei de clasă“. Unii spun că erau eroi care luau de la bogaţii asupritori ca să dea săracilor. Alţii sunt convinşi că eroismul şi lupta împotriva asupritorilor e o invenţie folclorică şi că, de fapt, haiducii erau tâlhari la drumul mare care cumpărau tăcerea ţăranilor şi care erau vânduţi tot de aceştia, atunci când împărţeala jafului nu se mai făcea. Potera oferea mai mult, iar tâlharii erau prinşi când veneau după provizii sau când îşi vizitau ibovnicele.

Poveşti cu haiduci

Şi totuşi, rămân peste ani poveşti frumoase, legende cu haiduci. Aşa este şi povestea lui Andrei Popa (sau Andrii Popa), originar din Seaca (Dolj). A luptat alături de Iancu Jianu în atacurile împotriva Vidinului şi Plevnei. Despre Andrii Popa se povesteşte că a eliberat fetele furate de turci. Suflet mare, haiducul le încărca pe toate în căruţe şi le trecea Dunărea, în Oltenia. Aici le vindea ca neveste pentru ţărani, afacerea mergând bine, căci fetele erau frumoase şi aveau multă căutare.

Plăţile variau: de la o şa la sume mari de bani. Legenda are şi un epilog. Un velpaşă şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţându-le libertatea. Femeile, devenite între timp soţii şi mame, refuză. Şi Andrii Popa, „trece-n valea seacă/ Cu hangerul fără teacă/ Şi cu pieptul dezvălit/ Andrii Popa cel vestit/ Şapte ani cu voinicie/ Şi-au bătut joc de domnie/ Şi tot pradă neîncetat/ Andrii Popa, cel bărbat/ E haiduc şi e vestit Andrii Popa cel voinic/ Zi şi noapte, tot călare/ Trage bir din drumul mare/ Şi din ţară peste tot/ Fug neferii cât ce pot/ Căci el are-o puşcă plină/ Cu trei glonţi la rădăcină/ Ş-are-un murg de patru ani/ Care muşcă din duşmani/ E haiduc şi e vestit/ Andrii Popa cel voinic/ Ş-are fraţi de cruce şapte/ Ce-au supt sângele cu lapte/ Şi nu-i pasă de nimic Andrii Popa cel voinic” sunt versurile care vin să vorbească peste ani de celebrul haiduc.

Iancu Jianu, boieraşul oltean

Au mai existat şi alţi haiduci, printre ei Ion cel Mare, haiducul de la mijlocul secolului XIX, din sudul Dunării, dar şi Mărunţelul din zona Şimnicului, care îşi lua de obicei tributul de la Gura Văii sau de pe Dealul Bucovăţului. Atacau şi carele cu boi. Îşi urmăreau prada să vadă ce vânduse la târg. Îi ocheau pe cei cu punga plină şi apoi, când întunericul se lăsa, îi atacau. Le puneau cuţitul la gât şi îi jefuiau. Chiar şi cei mai răi arendaşi îşi găseau naşul în persoana lor. De mâna haiducului Ion cel Mare a murit şi cel mai rău arendaş al vremii, din Poiana Mare. Acest act avea să-i aducă şi lui moartea, căci potera l-a prins şi l-a omorât.

Alt haiduc vestit, un mic boier din Oltenia care s-a apucat să lupte împotriva stăpânirii, a fost Iancu Jianu. Un haiduc autentic, care a inspirat în 1981 un film de succes. O viaţă care a devenit legendă. Era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roşcat, cu faţa ciupită de vărsat, cu buzele negre şi mustaţa tunsă scurt. Aşa îl descriau contemporanii pe Iancu Jianu. Un om energic, plin de viaţă, de bărbăţie, curajos, dârz, îndrăzneţ, ager, sprinten şi un ţintaş desăvârşit, însetat de dreptate şi dominat de spirit justiţiar, care a luat calea haiduciei după ce „sora sa, iubita lui Tudor Vladimirescu, a fost răpită, violată şi omorâtă de turci. După această faptă, aceştia aveau să găsească în Iancu Jianu un duşman de temut. De aici, prezenţa în luptele de la 1806 şi 1812 ca ofiţer rus împotriva turcilor“, a precizat Toma Rădulescu, şeful Secţiei de istorie a Muzeului Olteniei.

Povestea unui haiduc autentic

Iancu Jianu a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă, deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt (în tinereţe). Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un farmec deosebit. Era fiul unei familii înstărite de slugeri de pe domeniile boierilor din Romanaţi.

La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 - 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar, mai ales, antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune. Momentul culminant l-a constituit campania dusă de haiduci în 1809, la sud de Dunăre, în urma căreia au fost incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele, pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată.

Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal. Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte. E însă iertat, în urma unei întâmplări cu aer romantic. „Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc. Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina“, a adăugat Toma Rădulescu.

Legende peste legende

Legendele pe seama sa s-au născut repede. Se spune că haiducii lui Iancu Jianu au îngropat averi fabuloase în peşterile din Munţii Builei. Căutătorii de comori mai bântuie şi astăzi prin pădurile necuprinse, sfidând ameninţarea blestemelor. Dovadă stau povestirile reproduse în paginile revistelor. „Prin Munţii Căpăţânii, pe unde şi pădurea se pierde în ea însăşi, mai există, de pe vremea lui Iancu Jianu, peşteri în care au fost ascunse comori. Erau ascunse de către haiducii lui, alături de care acesta a stat doisprezece ani pe Muntele Bulzu, de pe Cheile Bistriţei, din judeţul Vâlcea. Multe dintre aceste comori au fost luate chiar de către haiducii care au reuşit să scape de poteră şi care, înainte să aleagă altă ascunzătoare, le-au dezgropat. Bătrânii locurilor şi căutătorii de comori ai zilelor noastre spun că mai există multe astfel de peşteri, la care nu se mai poate ajunge, pentru că s-au pierdut punctele de reper ori au fost acoperite de pietre şi de frunze putrede. Pe fagi sau pe brazi vii erau cioplite cruci pentru a însemna peşterile.

 Atunci când întâlneai în cale un fag pe care era încrustată o cruce, ştiai că te afli în preajma unei comori. La adâncimi de peste 15 metri, în stânca de calcar, stau ascunse multe averi ale boierilor şi stareţilor de mănăstiri din acea vreme, bogăţii pentru care haiducii făceau vărsare de sânge, ca să le dea la săraci. Banii sunt însă blestemaţi tocmai pentru că haiducii erau obligaţi să omoare ca să poată să-i ia. Undeva, pe lângă Vârful lui Roman, era ştiută o astfel de comoară. Mulţi aflaseră şi locul în care fusese îngropată, numai că, de câte ori se duceau să sape, nu reuşeau decât să înfigă hârleţul de două ori şi deodată apăreau, îndemnând nebuneşte spre ei, umbre de cai nestăpâniţi, cu un nechezat înspăimântător, ori turme de porci cu înfăţişări stranii, al căror grohăit făcea să-i îngheţe sângele în vine şi celui mai aprig şi mai neînfricat căutător de comori. Aceste halucinaţii le apăreau doar celor care se încumetau să ajungă până la locul comorii, pentru că mulţi se întorceau din drum, îndemnaţi de ceva necunoscut să nu cumva să atingă pământul care ascunde monedele de aur şi de argint blestemate.

Probabil că aceştia aveau credinţa mai mare în Dumnezeu şi erau avertizaţi, prin diferite semne, că ar fi bine să facă, fără să-şi pună vreo întrebare, cale întoarsă. Cei care ştiau de comori aveau bilete lăsate de haiduci, în care era trecut locul ales şi câţi pumni de monede erau ascunse acolo. Pe acest bilet, pe lângă locul şi cantitatea de monede ascunse, era trecut şi avertismentul că nu poate fi ridicată acea comoară până ce, în locul cu pricina, nu vor muri deodată nouă fraţi“. Sunt povestiri pline de mister, care vin să vorbească de frumuseţea unui stil de viaţă nemaiîntâlnit în zilele noastre.

Mărturii din trecut

S-au păstrat şi astăzi câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu, în care îşi povestea faptele:
„Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit, ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceată de ai lui, plecând împreună, şi trecui Oltul la Slatina“.

„În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?“.

preluare de pe sursa: http://www.gds.ro/Eveniment/2007-07-01/Amintiri+cu+haiduci 

HAIDUCII OLTENI – Andrei Popa (Andri POPA) – LEGENDA SATULUI PALILULA – INIMA DE OLTEAN

Andrei Popa (sau Andri Popa) este un haiduc originar din Seaca, judeţul Dolj, se alătură lui Iancu Jianu şi atacă Vidinul şi Plevna.

Ceata lui avea sarcina să recupereze din seraiul paşalei şi din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci.

Numai că Andri Popa nu se poate hotărî şi încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruţe şi le trece Dunărea în Oltenia.
Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase şi supuse aşa că aveau destulă căutare.

Preţurile depindeau de muşteriu, de la preţuri mai mult simbolice, o şa, o armă, până la sume bune de bani.

Trece chiar munţii în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră şi le vinde şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români.

Tot despre aceasta întâmplare; după 3-4 ani, un velpaşa şi oameni ai domniei vin să caute
cadânele, promiţând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reuşesc să le afle din vorba în vorba refuză sa plece.
Aveau de acum copii, familii, deveniseră ţărănci.

Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părţi de păduri iar în părţile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului.

Se zice că şi-a ales câteva cadâne şi a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovaraşii săi, nu ieşea decât să haiducească şi vara când fântâna seca pe perioadă de secetă.
Fântânile sunt şi azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare.

Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.


SURSA: Wikipedia

preluare de pe sursa: http://olteniada.weblog.ro/2009/02/14/haiducii-olteni-andrei-popa-andri-popa-legenda-satului-palilula-inima-de-oltean/