Au îngrozit Oltenia prin faptele lor. Au furat, au tâlhărit, au minţit, au falsificat. Unii au ucis. Au fost celebri în vremea lor. Au rămas în legendă. Sunt haiducii vremii lor.
Haiduci ca Andrii Popa (originar din Seaca Dolj), Iancu Jianu, Ion cel Mare (haiduc de la mijlocul secolului al-XIX-lea din sudul Dunării). Mărunţelul din zona Şimnic sunt o parte folclor, o parte din legendă, o parte din istorie. Unii îi consideră haiduci, alţii tâlhari la drumul mare sau răzvrătiţi ai românilor împotriva stăpânirii străine. Sunt, de fapt, oameni care au trăit în timpul corvoadelor.
În vremea lor, legea era răul, iar tot ce era în afara legii se transforma în erou. În acelaşi timp, ţărani vânjoşi, mânioşi şi disperaţi au luat calea codrului. Era vremea haiducilor, a oamenilor care s-au împrietenit cu viaţa liberă din inima pădurii, unde străinilor le era greu să pătrundă. Erau răzvrătiţii cărora le plăcea viaţa liberă, gustată pe ascuns timp de câteva luni.
Până când sfârşeau în ştreang sau la ocnă. Ei sunt cei pe care manualele de istorie din vremea „proletarilor“ îi preamăreau ca fiind bunicii „luptei de clasă“. Unii spun că erau eroi care luau de la bogaţii asupritori ca să dea săracilor. Alţii sunt convinşi că eroismul şi lupta împotriva asupritorilor e o invenţie folclorică şi că, de fapt, haiducii erau tâlhari la drumul mare care cumpărau tăcerea ţăranilor şi care erau vânduţi tot de aceştia, atunci când împărţeala jafului nu se mai făcea. Potera oferea mai mult, iar tâlharii erau prinşi când veneau după provizii sau când îşi vizitau ibovnicele.
Poveşti cu haiduci
Şi totuşi, rămân peste ani poveşti frumoase, legende cu haiduci. Aşa este şi povestea lui Andrei Popa (sau Andrii Popa), originar din Seaca (Dolj). A luptat alături de Iancu Jianu în atacurile împotriva Vidinului şi Plevnei. Despre Andrii Popa se povesteşte că a eliberat fetele furate de turci. Suflet mare, haiducul le încărca pe toate în căruţe şi le trecea Dunărea, în Oltenia. Aici le vindea ca neveste pentru ţărani, afacerea mergând bine, căci fetele erau frumoase şi aveau multă căutare.
Plăţile variau: de la o şa la sume mari de bani. Legenda are şi un epilog. Un velpaşă şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţându-le libertatea. Femeile, devenite între timp soţii şi mame, refuză. Şi Andrii Popa, „trece-n valea seacă/ Cu hangerul fără teacă/ Şi cu pieptul dezvălit/ Andrii Popa cel vestit/ Şapte ani cu voinicie/ Şi-au bătut joc de domnie/ Şi tot pradă neîncetat/ Andrii Popa, cel bărbat/ E haiduc şi e vestit Andrii Popa cel voinic/ Zi şi noapte, tot călare/ Trage bir din drumul mare/ Şi din ţară peste tot/ Fug neferii cât ce pot/ Căci el are-o puşcă plină/ Cu trei glonţi la rădăcină/ Ş-are-un murg de patru ani/ Care muşcă din duşmani/ E haiduc şi e vestit/ Andrii Popa cel voinic/ Ş-are fraţi de cruce şapte/ Ce-au supt sângele cu lapte/ Şi nu-i pasă de nimic Andrii Popa cel voinic” sunt versurile care vin să vorbească peste ani de celebrul haiduc.
Iancu Jianu, boieraşul oltean
Au mai existat şi alţi haiduci, printre ei Ion cel Mare, haiducul de la mijlocul secolului XIX, din sudul Dunării, dar şi Mărunţelul din zona Şimnicului, care îşi lua de obicei tributul de la Gura Văii sau de pe Dealul Bucovăţului. Atacau şi carele cu boi. Îşi urmăreau prada să vadă ce vânduse la târg. Îi ocheau pe cei cu punga plină şi apoi, când întunericul se lăsa, îi atacau. Le puneau cuţitul la gât şi îi jefuiau. Chiar şi cei mai răi arendaşi îşi găseau naşul în persoana lor. De mâna haiducului Ion cel Mare a murit şi cel mai rău arendaş al vremii, din Poiana Mare. Acest act avea să-i aducă şi lui moartea, căci potera l-a prins şi l-a omorât.
Alt haiduc vestit, un mic boier din Oltenia care s-a apucat să lupte împotriva stăpânirii, a fost Iancu Jianu. Un haiduc autentic, care a inspirat în 1981 un film de succes. O viaţă care a devenit legendă. Era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roşcat, cu faţa ciupită de vărsat, cu buzele negre şi mustaţa tunsă scurt. Aşa îl descriau contemporanii pe Iancu Jianu. Un om energic, plin de viaţă, de bărbăţie, curajos, dârz, îndrăzneţ, ager, sprinten şi un ţintaş desăvârşit, însetat de dreptate şi dominat de spirit justiţiar, care a luat calea haiduciei după ce „sora sa, iubita lui Tudor Vladimirescu, a fost răpită, violată şi omorâtă de turci. După această faptă, aceştia aveau să găsească în Iancu Jianu un duşman de temut. De aici, prezenţa în luptele de la 1806 şi 1812 ca ofiţer rus împotriva turcilor“, a precizat Toma Rădulescu, şeful Secţiei de istorie a Muzeului Olteniei.
Povestea unui haiduc autentic
Iancu Jianu a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă, deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt (în tinereţe). Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un farmec deosebit. Era fiul unei familii înstărite de slugeri de pe domeniile boierilor din Romanaţi.
La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 - 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar, mai ales, antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune. Momentul culminant l-a constituit campania dusă de haiduci în 1809, la sud de Dunăre, în urma căreia au fost incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele, pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată.
Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal. Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte. E însă iertat, în urma unei întâmplări cu aer romantic. „Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc. Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina“, a adăugat Toma Rădulescu.
Legende peste legende
Legendele pe seama sa s-au născut repede. Se spune că haiducii lui Iancu Jianu au îngropat averi fabuloase în peşterile din Munţii Builei. Căutătorii de comori mai bântuie şi astăzi prin pădurile necuprinse, sfidând ameninţarea blestemelor. Dovadă stau povestirile reproduse în paginile revistelor. „Prin Munţii Căpăţânii, pe unde şi pădurea se pierde în ea însăşi, mai există, de pe vremea lui Iancu Jianu, peşteri în care au fost ascunse comori. Erau ascunse de către haiducii lui, alături de care acesta a stat doisprezece ani pe Muntele Bulzu, de pe Cheile Bistriţei, din judeţul Vâlcea. Multe dintre aceste comori au fost luate chiar de către haiducii care au reuşit să scape de poteră şi care, înainte să aleagă altă ascunzătoare, le-au dezgropat. Bătrânii locurilor şi căutătorii de comori ai zilelor noastre spun că mai există multe astfel de peşteri, la care nu se mai poate ajunge, pentru că s-au pierdut punctele de reper ori au fost acoperite de pietre şi de frunze putrede. Pe fagi sau pe brazi vii erau cioplite cruci pentru a însemna peşterile.
Atunci când întâlneai în cale un fag pe care era încrustată o cruce, ştiai că te afli în preajma unei comori. La adâncimi de peste 15 metri, în stânca de calcar, stau ascunse multe averi ale boierilor şi stareţilor de mănăstiri din acea vreme, bogăţii pentru care haiducii făceau vărsare de sânge, ca să le dea la săraci. Banii sunt însă blestemaţi tocmai pentru că haiducii erau obligaţi să omoare ca să poată să-i ia. Undeva, pe lângă Vârful lui Roman, era ştiută o astfel de comoară. Mulţi aflaseră şi locul în care fusese îngropată, numai că, de câte ori se duceau să sape, nu reuşeau decât să înfigă hârleţul de două ori şi deodată apăreau, îndemnând nebuneşte spre ei, umbre de cai nestăpâniţi, cu un nechezat înspăimântător, ori turme de porci cu înfăţişări stranii, al căror grohăit făcea să-i îngheţe sângele în vine şi celui mai aprig şi mai neînfricat căutător de comori. Aceste halucinaţii le apăreau doar celor care se încumetau să ajungă până la locul comorii, pentru că mulţi se întorceau din drum, îndemnaţi de ceva necunoscut să nu cumva să atingă pământul care ascunde monedele de aur şi de argint blestemate.
Probabil că aceştia aveau credinţa mai mare în Dumnezeu şi erau avertizaţi, prin diferite semne, că ar fi bine să facă, fără să-şi pună vreo întrebare, cale întoarsă. Cei care ştiau de comori aveau bilete lăsate de haiduci, în care era trecut locul ales şi câţi pumni de monede erau ascunse acolo. Pe acest bilet, pe lângă locul şi cantitatea de monede ascunse, era trecut şi avertismentul că nu poate fi ridicată acea comoară până ce, în locul cu pricina, nu vor muri deodată nouă fraţi“. Sunt povestiri pline de mister, care vin să vorbească de frumuseţea unui stil de viaţă nemaiîntâlnit în zilele noastre.
Mărturii din trecut
S-au păstrat şi astăzi câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu, în care îşi povestea faptele:
„Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit, ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceată de ai lui, plecând împreună, şi trecui Oltul la Slatina“.
„În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?“.
