Haiducul Andri Popa, ctitorul satului Palilula

                                                                           de Larisa Mititelu

Satul Palilula a fost întemeiat de o mână de haiduci şi poartă numele unei comune din Bulgaria. Cel care a pus bazele aşezării doljene este vestitul Andri Popa, cel care a avut grijă să-şi netezească drumul spre Rai construind o minunată biserică.

Despre satul doljean se mai spune că beneficiază de protecţie divină, iar exemplele în acest sens sunt numeroase. Oamenii povestesc că turcii, dar şi nemţii, au venit croiţi în zonă să cotropească satul, însă, ca o minune, localitatea nu a fost de găsit.

Localitatea Palilula, aflată la o aruncătură de băţ de Craiova, se numără printre puţinele sate doljene cu o încărcătură istorică. Despre trecutul localităţii oamenii au multe să povestească.

Chiar formarea acestui cătun, situat la adăpostul dealurilor, ar putea constitui subiectul unei file de istorie. „Se spune că în această zonă ar fi venit o ceată de haiduci condusă de Andri Popa, care ar fi adus câteva fete furate din Bulgaria. S-au stabilit aici şi au numit aşezarea Pali, după numele unei comune bulgăreşti”, povesteşte preotul din sat, Romică Pană.

Bătrânii spun că Andri Popa nu a stat prea mult prin zonă, însă a lăsat în urma sa un sat şi o biserică veche de aproape două secole. „El a ales locul şi a început construcţia bisericii în 1827. A fost finalizată trei ani mai târziu şi, cu toate că nu are fundaţie, lăcaşul de cult a rezistat la cutremure. După plecarea haiducilor, biserica a rămas în grija unei familii de boieri”, adaugă preotul Pană.

Satul cu protecţie divină

Despre Palilula, sătenii spun că ar fi o localitate cu protecţie divină. De-a lungul vremii, satul s-a numărat printre aşezările-ţintă ale turcilor şi nemţilor, însă, ca un făcut, acesta nu a putut fi găsit de către cei care îi puseseră gând de cotropire.

 „Prima dată, turcii au încercat să cucerească satul Palilula. Ştiau de el, dar după ce l-au căutat zile întregi, s-au lăsat păgubaşi. Parcă ceva i-a făcut să nu-l vadă. Au mai încercat să ajungă aici şi nemţii. Şi tot aşa s-a întâmplat. Parcă toate casele au intrat în pământ. Cred că satul e protejat de Dumnezeu”, spune unul dintre săteni, Gheorghe Radu.

preluare de pe sursa: http://www.indiscret.ro/149/reportaj/5341/haiducul-andri-popa-ctitorul-satului-palilula.html

Amintiri cu haiduci

                                                                    de Mirela MARINESCU

Au îngrozit Oltenia prin faptele lor. Au furat, au tâlhărit, au minţit, au falsificat. Unii au ucis. Au fost celebri în vremea lor. Au rămas în legendă. Sunt haiducii vremii lor.

Haiduci ca Andrii Popa (originar din Seaca Dolj), Iancu Jianu, Ion cel Mare (haiduc de la mijlocul secolului al-XIX-lea din sudul Dunării). Mărunţelul din zona Şimnic sunt o parte folclor, o parte din legendă, o parte din istorie. Unii îi consideră haiduci, alţii tâlhari la drumul mare sau răzvrătiţi ai românilor împotriva stăpânirii străine. Sunt, de fapt, oameni care au trăit în timpul corvoadelor.

În vremea lor, legea era răul, iar tot ce era în afara legii se transforma în erou. În acelaşi timp, ţărani vânjoşi, mânioşi şi disperaţi au luat calea codrului. Era vremea haiducilor, a oamenilor care s-au împrietenit cu viaţa liberă din inima pădurii, unde străinilor le era greu să pătrundă. Erau răzvrătiţii cărora le plăcea viaţa liberă, gustată pe ascuns timp de câteva luni.

Până când sfârşeau în ştreang sau la ocnă. Ei sunt cei pe care manualele de istorie din vremea „proletarilor“ îi preamăreau ca fiind bunicii „luptei de clasă“. Unii spun că erau eroi care luau de la bogaţii asupritori ca să dea săracilor. Alţii sunt convinşi că eroismul şi lupta împotriva asupritorilor e o invenţie folclorică şi că, de fapt, haiducii erau tâlhari la drumul mare care cumpărau tăcerea ţăranilor şi care erau vânduţi tot de aceştia, atunci când împărţeala jafului nu se mai făcea. Potera oferea mai mult, iar tâlharii erau prinşi când veneau după provizii sau când îşi vizitau ibovnicele.

Poveşti cu haiduci

Şi totuşi, rămân peste ani poveşti frumoase, legende cu haiduci. Aşa este şi povestea lui Andrei Popa (sau Andrii Popa), originar din Seaca (Dolj). A luptat alături de Iancu Jianu în atacurile împotriva Vidinului şi Plevnei. Despre Andrii Popa se povesteşte că a eliberat fetele furate de turci. Suflet mare, haiducul le încărca pe toate în căruţe şi le trecea Dunărea, în Oltenia. Aici le vindea ca neveste pentru ţărani, afacerea mergând bine, căci fetele erau frumoase şi aveau multă căutare.

Plăţile variau: de la o şa la sume mari de bani. Legenda are şi un epilog. Un velpaşă şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţându-le libertatea. Femeile, devenite între timp soţii şi mame, refuză. Şi Andrii Popa, „trece-n valea seacă/ Cu hangerul fără teacă/ Şi cu pieptul dezvălit/ Andrii Popa cel vestit/ Şapte ani cu voinicie/ Şi-au bătut joc de domnie/ Şi tot pradă neîncetat/ Andrii Popa, cel bărbat/ E haiduc şi e vestit Andrii Popa cel voinic/ Zi şi noapte, tot călare/ Trage bir din drumul mare/ Şi din ţară peste tot/ Fug neferii cât ce pot/ Căci el are-o puşcă plină/ Cu trei glonţi la rădăcină/ Ş-are-un murg de patru ani/ Care muşcă din duşmani/ E haiduc şi e vestit/ Andrii Popa cel voinic/ Ş-are fraţi de cruce şapte/ Ce-au supt sângele cu lapte/ Şi nu-i pasă de nimic Andrii Popa cel voinic” sunt versurile care vin să vorbească peste ani de celebrul haiduc.

Iancu Jianu, boieraşul oltean

Au mai existat şi alţi haiduci, printre ei Ion cel Mare, haiducul de la mijlocul secolului XIX, din sudul Dunării, dar şi Mărunţelul din zona Şimnicului, care îşi lua de obicei tributul de la Gura Văii sau de pe Dealul Bucovăţului. Atacau şi carele cu boi. Îşi urmăreau prada să vadă ce vânduse la târg. Îi ocheau pe cei cu punga plină şi apoi, când întunericul se lăsa, îi atacau. Le puneau cuţitul la gât şi îi jefuiau. Chiar şi cei mai răi arendaşi îşi găseau naşul în persoana lor. De mâna haiducului Ion cel Mare a murit şi cel mai rău arendaş al vremii, din Poiana Mare. Acest act avea să-i aducă şi lui moartea, căci potera l-a prins şi l-a omorât.

Alt haiduc vestit, un mic boier din Oltenia care s-a apucat să lupte împotriva stăpânirii, a fost Iancu Jianu. Un haiduc autentic, care a inspirat în 1981 un film de succes. O viaţă care a devenit legendă. Era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roşcat, cu faţa ciupită de vărsat, cu buzele negre şi mustaţa tunsă scurt. Aşa îl descriau contemporanii pe Iancu Jianu. Un om energic, plin de viaţă, de bărbăţie, curajos, dârz, îndrăzneţ, ager, sprinten şi un ţintaş desăvârşit, însetat de dreptate şi dominat de spirit justiţiar, care a luat calea haiduciei după ce „sora sa, iubita lui Tudor Vladimirescu, a fost răpită, violată şi omorâtă de turci. După această faptă, aceştia aveau să găsească în Iancu Jianu un duşman de temut. De aici, prezenţa în luptele de la 1806 şi 1812 ca ofiţer rus împotriva turcilor“, a precizat Toma Rădulescu, şeful Secţiei de istorie a Muzeului Olteniei.

Povestea unui haiduc autentic

Iancu Jianu a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă, deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt (în tinereţe). Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un farmec deosebit. Era fiul unei familii înstărite de slugeri de pe domeniile boierilor din Romanaţi.

La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 - 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar, mai ales, antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune. Momentul culminant l-a constituit campania dusă de haiduci în 1809, la sud de Dunăre, în urma căreia au fost incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele, pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată.

Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal. Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte. E însă iertat, în urma unei întâmplări cu aer romantic. „Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc. Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina“, a adăugat Toma Rădulescu.

Legende peste legende

Legendele pe seama sa s-au născut repede. Se spune că haiducii lui Iancu Jianu au îngropat averi fabuloase în peşterile din Munţii Builei. Căutătorii de comori mai bântuie şi astăzi prin pădurile necuprinse, sfidând ameninţarea blestemelor. Dovadă stau povestirile reproduse în paginile revistelor. „Prin Munţii Căpăţânii, pe unde şi pădurea se pierde în ea însăşi, mai există, de pe vremea lui Iancu Jianu, peşteri în care au fost ascunse comori. Erau ascunse de către haiducii lui, alături de care acesta a stat doisprezece ani pe Muntele Bulzu, de pe Cheile Bistriţei, din judeţul Vâlcea. Multe dintre aceste comori au fost luate chiar de către haiducii care au reuşit să scape de poteră şi care, înainte să aleagă altă ascunzătoare, le-au dezgropat. Bătrânii locurilor şi căutătorii de comori ai zilelor noastre spun că mai există multe astfel de peşteri, la care nu se mai poate ajunge, pentru că s-au pierdut punctele de reper ori au fost acoperite de pietre şi de frunze putrede. Pe fagi sau pe brazi vii erau cioplite cruci pentru a însemna peşterile.

 Atunci când întâlneai în cale un fag pe care era încrustată o cruce, ştiai că te afli în preajma unei comori. La adâncimi de peste 15 metri, în stânca de calcar, stau ascunse multe averi ale boierilor şi stareţilor de mănăstiri din acea vreme, bogăţii pentru care haiducii făceau vărsare de sânge, ca să le dea la săraci. Banii sunt însă blestemaţi tocmai pentru că haiducii erau obligaţi să omoare ca să poată să-i ia. Undeva, pe lângă Vârful lui Roman, era ştiută o astfel de comoară. Mulţi aflaseră şi locul în care fusese îngropată, numai că, de câte ori se duceau să sape, nu reuşeau decât să înfigă hârleţul de două ori şi deodată apăreau, îndemnând nebuneşte spre ei, umbre de cai nestăpâniţi, cu un nechezat înspăimântător, ori turme de porci cu înfăţişări stranii, al căror grohăit făcea să-i îngheţe sângele în vine şi celui mai aprig şi mai neînfricat căutător de comori. Aceste halucinaţii le apăreau doar celor care se încumetau să ajungă până la locul comorii, pentru că mulţi se întorceau din drum, îndemnaţi de ceva necunoscut să nu cumva să atingă pământul care ascunde monedele de aur şi de argint blestemate.

Probabil că aceştia aveau credinţa mai mare în Dumnezeu şi erau avertizaţi, prin diferite semne, că ar fi bine să facă, fără să-şi pună vreo întrebare, cale întoarsă. Cei care ştiau de comori aveau bilete lăsate de haiduci, în care era trecut locul ales şi câţi pumni de monede erau ascunse acolo. Pe acest bilet, pe lângă locul şi cantitatea de monede ascunse, era trecut şi avertismentul că nu poate fi ridicată acea comoară până ce, în locul cu pricina, nu vor muri deodată nouă fraţi“. Sunt povestiri pline de mister, care vin să vorbească de frumuseţea unui stil de viaţă nemaiîntâlnit în zilele noastre.

Mărturii din trecut

S-au păstrat şi astăzi câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu, în care îşi povestea faptele:
„Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit, ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceată de ai lui, plecând împreună, şi trecui Oltul la Slatina“.

„În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?“.

preluare de pe sursa: http://www.gds.ro/Eveniment/2007-07-01/Amintiri+cu+haiduci 

HAIDUCII OLTENI – Andrei Popa (Andri POPA) – LEGENDA SATULUI PALILULA – INIMA DE OLTEAN

Andrei Popa (sau Andri Popa) este un haiduc originar din Seaca, judeţul Dolj, se alătură lui Iancu Jianu şi atacă Vidinul şi Plevna.

Ceata lui avea sarcina să recupereze din seraiul paşalei şi din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci.

Numai că Andri Popa nu se poate hotărî şi încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruţe şi le trece Dunărea în Oltenia.
Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase şi supuse aşa că aveau destulă căutare.

Preţurile depindeau de muşteriu, de la preţuri mai mult simbolice, o şa, o armă, până la sume bune de bani.

Trece chiar munţii în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră şi le vinde şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români.

Tot despre aceasta întâmplare; după 3-4 ani, un velpaşa şi oameni ai domniei vin să caute
cadânele, promiţând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reuşesc să le afle din vorba în vorba refuză sa plece.
Aveau de acum copii, familii, deveniseră ţărănci.

Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părţi de păduri iar în părţile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului.

Se zice că şi-a ales câteva cadâne şi a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovaraşii săi, nu ieşea decât să haiducească şi vara când fântâna seca pe perioadă de secetă.
Fântânile sunt şi azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare.

Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.


SURSA: Wikipedia

preluare de pe sursa: http://olteniada.weblog.ro/2009/02/14/haiducii-olteni-andrei-popa-andri-popa-legenda-satului-palilula-inima-de-oltean/

Despre originea poporului român, interviu cu Neagu Djuvara

“Este un blocaj intelectual. Romanul nu e in stare sa accepte ca intemeietorul lui nu e o corcitura intre Traian si Decebal. Este o timpenie!


Cum sa fie o timpenie? Am trait o viata cu o timpenie in cap?

Da! Va rog sa va lecuiti. Timp de o mie si ceva de ani nu va dati seama ce amestec de populatii au fost pe pamintul acesta! ” – Neagu Djuvara.

Istoricul sustine, in cel mai recent volum al sau, aparut la Editura Humanitas, ca primii voievozi romani erau de origine cumana, la fel si o parte insemnata a boierilor de la curte.

Ce ar fi sa va injure cineva de mama si de tata?


De ce?

Dumneavoastra ne injurati de mama si tata neamul in ultima carte aparuta la Humanitas, “Thocomerius – Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti”.

Sa va spun ceva. Romanii mei sint in intirziere cu aproape o suta de ani, ca mentalitate. Fiindca noi nu vrem sa admitem, fiindca nu stim si fiindca s-a ocultat lucrul acesta, ca nici o tara din Europa, dar nici una, nu si-a format in Evul Mediu un nou stat pornind de la bastinasi. Dar nici unul! Primele mele lucrari le-am inceput tardiv, date fiind razboiul, diplomatia (bun, sa nu ma pling, ca, daca nu eram trimis la Stockholm in 23 august 1944, as fi infundat puscaria pe zece-cinspe ani� plecind, am trecut prin momente grele in strainatate). Pe la 40 de ani m-am apucat de studii, care erau de filosofia istoriei, nu de istorie-istorie. Istorie adevarata nu am scris decit dupa 50 de ani. Cum o sa am 91 de ani peste doua luni, zic ca sint vreo 40 de ani de cind fac istorie.


Uite cum tineti sa nu fiti atacat ca v-ati apucat de istorie tirziu

Eram licentiat in istorie. Dom’le, aveam o obsesie: nu incep sa scriu istorie pina cind nu ma lamuresc cum se poate scrie istoria. De aceea, am facut invers decit ceilalti istorici, care studiaza istorie si apoi filosofia ei. Filosofia e un fel de sfirsit de cariera, ca un fel de concluzie, semnul unui batrin intelept lasat pe lume.
Intii ati imbatrinit

Da, intii am imbatrinit bine si apoi, dupa 50 de ani, am inceput sa scriu istorie. Si ce istorie am scris? Cum s-au occidentalizat Principatele Romane dupa 1800. Sa stiti un lucru: ce traiam eu in Africa, efortul de occidentalizare al africanului, imi deschidea niste orizonturi despre ce s-a intimplat la noi. Si sa nu fiti scandalizat, comparam negrul meu cu romanul, fiindca, in astfel de momente, cind unii incearca sa-i imite pe ceilalti, se intimpla fenomene similare si faptul ca vedeam sub ochii mei acest fenomen – am stat 23 de ani in Africa – mi-a deschis un orizont spre anii 1800. Vedeam superstitiile lor in a imbraca haina europeneasca si m-am gindit ca oarecare dificultate a avut in sensul asta si romanul, sa treaca de la religia ortodoxa bizantina, de la obiceiuri grecesti si turcesti, dintr-o data, la modelul francez. Miracolul la noi a fost ca noi aveam asa o sete de occidentalizare, ca, dintre toate, Bulgaria, Rusia, Serbia, noi am sarit cel mai repede in noul model, dar cit de adinc l-am asimilat e o problema. Era cit p-aci sa fim occidentalizati, cind a venit drama comunismului, o trauma care ne-a oprit din crestere. 45 de ani ne-a stat ceasul, a incetat evolutia noastra normala, iar romanul, oricit de intreg e la minte, este infectat acum cu tot felul de timpenii.



Istoriografia asta duplicitara!

Este, dar culmea este ca de 17 ani incoace nu scriem cum gindim. Nu toti, dar ne-a intrat in reflex sa ne autocenzuram. Nu e bine! E un bumerang, tot ce facem ca sa mistificam trecutul se intoarce impotriva noastra.


Constantiniu, Vlad Georgescu si “Istoriile” lor sint bune?

Da, destul de bune, dar cind e vorba de originea lui Basarab, de exemplu, nu se pronunta.
Habar nu au de poveste!


E, cum sa n-o stie? Iorga cade pe o carte scrisa de un englez privitor la cumani, numiti in trei feluri diferite, “polovske”, “ciupceak”, “cumani”. Trib destul de numeros ce a ocupat aproape toata Ucraina de azi, plus jumatate din Romania. Noi, fiind ultimul val al cumanilor, eram numiti cumanii negri, iar cei din Ucraina erau albi, asta e diferenta dintre cumanii principali si cei periferici, fara conotatie peiorativa. Cumanii albi primesc valul mongolilor. Cei negri, ai nostri, care refuzasera crestinarea, luptindu-se cu ungurii timp de 150 de ani, au vazut victoria oamenilor lui Genghis Han, de la 1223, si au cerut imediat crestinarea din partea regelui Ungariei. Regele era vasalul Papei si considera o misiune sfinta crestinarea vecinilor sai. In 1227, 15.000 de osteni cumani in frunte cu conducatorii lor au fost crestinati. Papalitatea creeaza episcopatul Milcovensis, de la Milcov. Din pacate, asta nu dureaza decit pina la 1241, cind mongolii au venit in al doilea lor val si cumanii au trecut in masa in Ungaria: 40.000 de corturi. Locuitorii din Transilvania ii cunosteau pe astia ca pe niste vrajmasi, asa ca i-au primit prost. Regele Ungariei i-a colonizat de-a lungul Tisei, iar conducatorul cumanilor a fost pus la Buda intr-un palat. Cind au trecut mongolii Carpatii, gloatele ungare de la Buda l-au omorit pe regele cumanilor. A fost o revolta generala in toata Ungaria si, in loc sa le fie de ajutor ungurilor impotriva mongolilor, au generat mereu motive de neliniste. Cumanii au plecat spre Bulgaria si abia dupa retragerea mongola au revenit la chemarea regelui Bela al Ungariei. Bun, niciodata nu au plecat cu totii in aceste dus-intorsuri, iar o parte au ramas si in Moldova, si in Muntenia. Si au ramas nu doar cumani de rind, ci si dintre capetenii, stramosi ai boierilor nostri. Romania e plina de toponime cumane sau pecenege. Nu doar Comana, Peceneaga, astea ar fi simple, nu, toate localitatile ce se termina in “ui”, Vaslui, Calmatui� Sint nume proprii, precum Barcan, Tincaba, priviti la satele Barcanesti, Tincabesti, astea sint localitati ce apartin unor boieri. Parerea mea e ca, in ajunul intemeierii Tarii Romanesti, mare parte dintre virfurile ierarhiei erau cumani.


Si Negru Voda?

Negru Voda e cuman!


Nu se poate!

Uite ce se intimpla: am inceput sa va spun de Iorga. Iorga descopera aceasta carte ce povesteste de cumani. Iorga descopera acolo o groaza de nume, precum Basaraba, Tincaba, si zice, uite, domnule, originea lor cumana. Face o comunicare la Academia Romana in 1927 intitulata “Imperiul cumanilor si domnia lui Basaraba”. Acolo este o fraza: “Numele e cuman”. Basar e aoristul unui verb, “a domina”, iar aba e “tata”.
Deci, e cuman. Si adauga: “Dar numai numele?”. Stia. In “Istoria” lui, apoi, nu mai spune acelasi lucru.


A uitat.

Nu! Este un blocaj intelectual. Romanul nu e in stare sa accepte ca intemeietorul lui nu e o corcitura intre Traian si Decebal. Este o timpenie!


Cum sa fie o timpenie? Am trait o viata cu o timpenie in cap?

Da! Va rog sa va lecuiti. Timp de o mie si ceva de ani nu va dati seama ce amestec de populatii au fost pe pamintul acesta! Cine sint romanii astia? In afara de o mica parte dintre legionari si dintre saracii din sudul Italiei, restul, majoritatea colonistilor nu erau romani. Uitati-va la tipul fizic, asta a descoperit-o un Lahovary. El a comparat grupele sangvine din cataloagele de recrutare a civililor. In 1930 se stia. Daca iei cele trei judete de secuime, sint integral cu grupa B. Grupa raspindita in Asia. Turanici. Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucatica din Muntenia.


Va rog, nu-mi distrugeti inca un mit! Va puteti face ca ati uitat� cine il mai citeste pe Lahovary?

Dom�le, nu pot sa nu spun adevarul! Deci, in acele zone avem grupa A, din zona mediteraneana. Cine au fost insa colonistii? In afara de romani, minoritari, am avut multi arabi, Legiunea Syrica.


Sintem arabi!

Da. Eu imi aduc aminte de taranii mei de la tara. Bunicul meu adusese tarani la munca din zone curat romanesti. Dom'le, sa vezi niste oameni care seamana cu arabii, curat romaneste!


Scandalos!

Coboara din Syrica! Deci, din partea romanilor sintem foarte amestecati. Acum si dintre daci�


Nu, va rog!

Cu dacii e problema citi au mai ramas! Nu prea stim cum aratau, destul de deschisi la culoare, precum albanezii. Slusanschi, cel mai bun indoeuropenist al nostru, e de parere ca limba, daca nu are legatura cu cea traca!


Cum, domnule Djuvara, chiar vreti sa-mi doboriti miturile?

Astea sint manii, dragul meu, niste improvizatii istorice, nu te pot lasa asa! E dovedit ca limba traca e altceva decit cea daca. Daca e legata, da, de albaneza, dar nu cum au crezut tot felul de minti inventive ca au fost dacii linga albanezi la un anumit moment. Nu e adevarat! Cuvintele romanesti si cele albaneze sint mostenite din dacomeziana, radacina comuna.


Acum chiar ne injurati de mama si de tata!

Hahaha, daca o interpretati asa! Sa stiti de la mine ceva: sintem un mare amestec de populatii, ne-a unit o limba si e fantastic cum am putut sa asimilam atitea. Asta e puterea romanului, puterea de asimilare.


Adaptarea.

Da, limba romana e un fel de “melting pot”. Aici, un alt lucru pe care l-am tot ascuns… amestecul cu slavii. Giurescu, batrinul, el a venit cu ideea ca slavii aveau acelasi rol, precum germanicii in Franta.


Nu incepeti cu asta!

Dom'le, regatul Frantei a fost facut de germanici, iar cel al Spaniei, de vizigoti!


Al nostru, de daci si romani.

Nu! Dintr-un amestec dintre slavi si romani. Slavii s-au instalat in colonii uriase, dovada toponimele, Ialomita, Neajlov, Bistrita, Dimbovita. Interesant insa, asta mi-a spus-o Poghirc, ca aceste colonii erau inconjurate de fluvii cu nume stravechi dacice: Dunarea, Oltul, Mures, Cris. Astea sint dovezi de continuitate. Slavii au patruns destul de mult. Satele noastre erau sub un jude, denumire latina; venirea slavilor a adus cneazul. Cele doua denumiri functionau paralel in anumite zone. “Cneazul” era de origine slava. Cnejii erau niste seniori, se impuneau ca autoritate, iar juzii doar administrau. Juzii, deci, nu au avut vocatie de a uni toata tara! Si acum, ca originalitate din partea mea, eu cred ca nici slavii nu au avut puterea de a crea state. Si care e dovada: nici un stat slav, nici unul!, nu s-a nascut cu aristocratie slava. Slavii nu au venit cu intreaga armata, nu, ci ca tarani, neorganizati, dovada ca numele lor privind sefii, “ban”, “jupan”, sint de origine avara. Cneaz chiar e germanic. La sud de Dunare, numai protobulgarii au facut stat, or, ei erau de origine turca. Ei au venit foarte bine organizati, foarte luptatori, i-au batut pe bizantini si i-au obligat sa le dea o bucata de pamint. Rusii au fost facuti de varegi, de nordici razboinici. Numele de “rus” Oleg, Igor sint nordice. Tara noastra facuta de cumani se numea Cumania, dar faptul ca ei au plecat/venit a facut ca ei sa fie romanizati.


Cui ajuta zapaceala asta?

Sa stim cine sintem. Sa nu ne mai inchipuim niste basme! Si basme care nu sint crezute de straini. De ce nu sintem cunoscuti in lume? Fiindca am mintit!


Si ne-am mintit pe noi!

Si ne-am mintit si, ce-i mai rau, am crezut minciuna. Eu consider ca fac o revolutie cu aceasta carte!


Dar cum e sa te minti si sa si crezi?

E un blocaj psihologic. Oamenii inteligenti isi fac autocenzura. Nu merg mai departe, ca nu place poporului. Ghinionul nostru a fost ca am intrat in concertul european cu mare intirziere din cauza ocupatiei turcesti. Abia in veacul 19 intram in Europa. Atunci a fost un moment in care fiecare a vrut sa se arate mai sus decit era.
Balcescu, Kogalniceanu, ei sint de vina!


Toti!

Nu era momentul!


Bine, dar ei stiau multe lucruri! De ce a ascuns Iorga? Despre Basaraba stia ca e cuman. A scris-o in articole, nu a spus-o in cartile mari. Stia si de taica-su. Ticalosia de unde a inceput? De la “filius Thocomerii”, tradus imediat ca Tihomir. E o mica ticalosie intelectuala. S-au repezit sa gaseasca un slavo-roman.
Il stiu pe Tihomir, e ca un frate pentru mine, am crescut cu el!


E, l-ai invatat? Dezvata-l. De 50 de ani, un mare savant, Decei, si unul maghiar au spus ca acest nume este unul cunoscut, cuman, care inseamna “fier calit”. Deci, pe tatal lui Basarab il chema Thocomer. Deci, era cuman! Numele tatalui si fiului erau cumane. Argumentul principal era ca ei erau catolici, iar singurii catolici erau acesti cumani, care cu o suta de ani inainte fusesera crestinati. Nu doar domnitorul era cuman, ci si cei din jur, un sfert dintre boierii importanti erau cu nume cumane.


Va faceti boierii Djuvara cumani?

Eu sint din sudul Dunarii, s-ar putea sa fiu in afara cumanitatii, dar familia mea din partea mamei s-ar putea sa fie de origine cumana! Uite, am facut un tabel de ascendenta de partea mamei. Stiti ce am descoperit acolo?


Ca nu sinteti din Djuvara cu Gradisteanu!

Hahaha, nu asta, fiindca daca mergi pe linia mamei esti mai sigur. Nu, am descoperit ca mama cobora de 12 ori din Basarab.


De 12 ori? Sinteti cuman! Sinteti mindru?

Foarte! Astia erau barbati luptatori. Sa stiti ca o parte dintre cumani au plecat spre Africa� ei sint mamelucii care stapinesc Egiptul de sute de ani.


Are legatura faptul ca ati calarit camile si ati iubit prin Africa cu faptul ca aveti curaj sa ne faceti cumani?

Hahahaha! Nici o legatura! Putin imi pasa de injuraturile unora si altora, de conexiuni din astea fanteziste, fiindca eu stiu ca spun adevarul, iar cind voi fi in Iad sau in Rai, peste vreo 50 de ani, teoria mea va fi studiata in manualele scolare.


Pot sa va intreb lucruri simple: ce e viata, domnule Djuvara?

Poftim? Dom�le, s-o iei asa cum vine. Eu cred ca am avut un noroc fantastic in viata! Am avut fel de fel de tragedii, dar dupa ele am trecut ca prin foc! Fa-ma, mama, cu noroc si arunca-ma in foc!, cum e vorba aia. M-am nascut in 1916, la putin timp dupa aceea a trebuit sa fugim in Moldova. La virsta de un an am strabatut toata Rusia ca sa ajungem in Franta si am fost opriti in Petrograd, in plina Mare Revolutie Socialista, din cauza guvernantei cu nume germanic, si am scapat. Nu se numeste noroc? Pe urma, am plecat din Bucuresti in 23 August 1944, altfel infundam puscaria cine stie cit. Asta da noroc! Si am crescut fara tata. Mama fusese saracita prin expropriere. Dar am fost fericit in copilarie.


A lipsit modelul barbatesc?

Nu am avut nevoie de autoritate ca sa fiu copil cuminte. Eram o natura buna! Eram ascultator, prea de tot. Eram fricos de superiori!


Moartea cum o vedeti?

Senin. Pe masura ce imbatrinesc, mi-e tot mai putin frica de ea. Nu as vrea sa sufar fizic! Nu mi-e frica de momentul acesta.


Ce prindeti? Paradis, Iad?

Nu prea cred in ele, desi sint foarte credincios. Dar nu sint sigur ca exista. Eu cred ca Raiul si Iadul sint pe Pamint. Nu stiu ce e dincolo, dar s-ar putea sa fie ceva, altfel mintea noastra nu poate concepe un necunoscut. Principalul e sa scriu, sa scriu, sa scriu.


Bibbliografie

1916, 18 august – se naste la Bucuresti Neagu Djuvara.

1937 – licentiat in litere la Sorbona.

1940 – doctor in drept la Sorbona.

1940 – publica “Le droit roumain en mati�re de nationalit�”, Paris.

1941, iunie-noiembrie – elev-ofiter de rezerva in campania din Basarabia si Transnistria; este ranit la Odessa.

1943, mai – intra prin concurs la Ministerul de Externe.

1944, 23 august – este trimis curier diplomatic la Stockholm.

1944 – septembrie 1947 – secretar de legatie la Stockholm.

1947-1961 – secretar general al “Comitetului de Asistenta a Refugiatilor Romani”, la Paris;
secretar general al Fundatiei Universitare “Carol I”; colaborator al postului de radio Europa Libera.

1961-1984 – consilier diplomatic si juridic al Ministerului Afacerilor Straine nigerian, in Republica Niger; profesor de drept international si de istorie economica la Universitatea din Niamey; diploma a Institutului National de Limbi si Civilizatii Orientale de la Paris.

1972, mai – doctorat de stat (docenta) la Sorbona, cu o teza de filozofie a istoriei.

1973 – publica “D�m�trius Cantemir, philosophe de l�Histoire”, in “Revue des �tudes roumaines”, Paris.

1975 – publica “Civilisations et lois historiques. Essai d��tude compar�e de civilisations”, Mouton, Paris – Haga (carte premiata de Academia Franceza).

1984-1989 – secretar general al Casei Romanesti de la Paris.

1989 – “Le Pays Roumain entre Orient et Occident: les Pricipautes danubiennes au debut du XIXe siecle”, Publications Orientalistes de France.

1991-1998 – profesor asociat la Universitatea din Bucuresti; membru de onoare al Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” din Iasi si al Institutului de Istorie “N. Iorga” din Bucuresti.

1995 – apare “Intre Orient si Occident. Tarile romane la inceputul epocii moderne”, Ed. Humanitas.

1996 – “Aromanii: istorie, limba, destin”, Ed. Fundatiei Culturale Romane.

1999 – “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri”, Ed. Humanitas.

1999 – “Civilizatii si tipare istorice: un studiu comparat al civilizatiilor”, trad. din franceza de Serban Broch�, Ed. Humanitas.

2001 – “Cum s-a nascut poporul roman”, Ed. Humanitas.

2001 – “Mircea cel Batran si luptele cu turcii”, Ed. Humanitas.

2003 – “De la Vlad Tepes la Dracula vampirul”, Ed. Humanitas.

2004 – “Scrisorile spatarului Nicolae Milescu”, roman, Ed. Humanitas.

2004 – “Exista istorie adevarata?”, Ed. Humanitas.

2005 – “Amintiri din pribegie”, Ed. Humanitas.

2007 – “Thocomerius – Negru Voda. Un voivod cuman la inceputurile Tarii Romanesti”, Ed. Humanitas.

preluare de pe sursa: blogul meu

Axa Washington-Londra-Tel Aviv

La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.



Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentam o reproducere a documentului, care se află la Biblioteca din Bucureşti a Mişcării Legionare.

Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă “Republică a Olteniei”. Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că “se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. ( Gen. Chelaru incerca sa demaste clica care a pus stapanire prin proxy peste Romania)

A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta.

Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.


Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”. Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.


Ce spune harta şi ce s-a întîmplat

Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:

- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.

- Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci.

- În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.

- În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia.

-În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.

- În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.

- În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.

- În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.

- “Eliberarea” bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub “opresiunea franceză”, este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.

- În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum “simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.

- “Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă”. Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi.


Chelaru: ” Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000″

Generalul Mircea Chelaru: “La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de tigani, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate. Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decît cu sînge”.

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit – pe lîngă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România – Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate “George C. Marshall” din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.



De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?

Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: “Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbusul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995.

Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta”. O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti – Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene. Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti – Bruxelles.

Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar… Ce scria presa în 20 mai 2008: “Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică”.

Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cît despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rînd, frîiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie…

România a scăpat, deocamdată, de liniile noii ordini europene trasate pe această hartă blestemată. Reamintim, însă, o idee aristotelică, conform căreia o comunitate în care dispare Justiţia este pe cale de disoluţie, în contextul în care România este în acest moment cel mai corupt stat din Uniunea Europeană, iar nivelul de trai este în prăbuşire.



De ce ne urăsc fiii celor care au bolşevizat România?

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu fiecare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupaţie.

N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi.

Mulţi au fost duşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.

A trebuit, însă, să treacă 20 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină.

Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.

În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale. A se constata că analizele şi rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevăraţii vinovaţi. Au fost supuşi, însă, oprobriului public tot românii, care, din ignoranţă, au devenit victime ale manipulării şi au fost folosiţi în asemenea acţiuni barbare.

Adevăraţii criminali de atunci şi-au dus traiul tihnit pînă la adînci bătrîneţe şi şi-au lăsat urmaşi de nădejde, care le continuă “opera” şi în vremurile noastre. Iată, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, şi Mihai Oişteanu, născut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul că toţi sînt evrei, proveniţi din teritoriile unde sovieticii şi-au pregătit acţiunile împotriva României, toţi, după 1964, şi-au românizat numele pentru a-şi ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvîrşite în perioada de bolşevizare a României, toţi au ajuns, cu sprijinul Moscovei şi al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toţi şi-au lăsat cel puţin cîte un urmaş cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă faţă de români şi misiunea de a continua să-i duşmănească.

Anul 1964 a marcat începutul unei perioade de dezgheţ în politica statului comunist. Românii din nomenclatura de partid şi-au întărit poziţiile şi au început să imprime propagandei şi ideologiei de partid un caracter naţional din ce în ce mai pronunţat. S-au recunoscut şi au fost condamnate chiar şi o parte din greşelile şi crimele trecutului. România se distanţa tot mai mult de Moscova şi stabilea relaţii cu lumea occidentală.

Concomitent, aparatul de partid şi instituţiile statului au fost curăţate de elemente alogene, barîndu-se, totodată, prin subtile pîrghii administrative, accesul etnicilor minoritari în funcţii importante. În aceste condiţii, indivizi ca aceia nominalizaţi mai sus şi-au pierdut poziţiile dominante în partid şi, o dată cu ele, privilegiile importante de care beneficiau. Desigur, n-au fost aruncaţi în stradă din locuinţele luxoase pe care le ocupau, aşa cum au făcut odraslele lor cu românii după 1990, dar nici nu li s-a mai permis desfrîul şi opulenţa cu care se obişnuiseră şi, mai ales, favoarea pe care le-o dădea puterea.

Cei care le-au făcut această “neplăcere” erau tocmai românii, pe care ei îi urau genetic şi lucru acesta n-aveau cum să-l uite. Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, aşa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alţii au lăsat pe seama urmaşilor duşmănia împotriva românilor şi, din cîte se constată, aceştia se dovedesc extrem de zeloşi în a-şi executa aceste obligaţii testamentare. Îi recunoaştem, prin ostilitatea ce o manifestă faţă de români, prin înverşunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naţionale şi, în general, prin răul imens făcut ţării în aceşti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oişteanu.

Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităţilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria şi ne-au ridicat spiritualitatea naţională ce ne dă identitate, legitimitate şi ne plasează în rîndul naţiunilor civilizate etc.

Şi ei, ca şi bolşevicii din care, biologic, se trag, tot de pe funcţii de autoritate îi duşmănesc pe români. Puterea ce le-o conferă aceste funcţii le permit să acţioneze cu mai multă eficienţă şi, totodată, să beneficieze de privilegii şi să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii.

Dacă părinţii lor i-au duşmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziţie de anticomunişti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas însă acelaşi, adică să-i menţină pe români într-o stare de înapoiere culturală pentru a-i putea domina.

Pentru români se pun, însă, nişte întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit şi reinvestit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura şi valorile în lume şi de care el, de fapt, se foloseşte pentru a ne batjocori şi a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o altă odraslă de bolşevic, în speţă Tismăneanu, a ajuns “inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate şi, bineînţeles, fonduri substanţiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români?

De ce şi celelalte odrasle de bolşevici se situează bine în zona privilegiaţilor postdecembrişti, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcţii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecţiile lor anticomuniste? Sunt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredinţat aceste funcţii şi continuă să-i încurajeze în acţiunile lor, deşi acestea oripilează tot mai multă lume.

Sînt, desigur, întrebări retorice pentru că şi individul numit Băsescu Traian, prin tot ceea ce face, se poziţionează împotriva intereselor poporului român. În aceste condiţii ar trebui să-i întrebăm pe cei care l-au votat pe acest individ dacă nu cumva prestaţia lui începe să-i dezamăgească, dacă nu cumva încearcă un sentiment de culpabilitate faţă de răul ce s-a abătut asupra ţării.

Alexandru Amititeloaie


preluare de pe sursa: http://piatza.net/axa-washington-londra-tel-aviv/