Richard Sorge – Spionul secolului XX

Ian Fleming, creatorul celebrului personaj James Bond, afirma că ”Sorge este omul pe care îl consider cel mai formidabil spion din întreaga istorie”.

Generalul american Douglas McArthur îl considera ”exemplul încarnat al covârşitoarei importanţe a spionajului”.

Generaţii de agenţi secreţi învaţă despre el şi i-au studiat metodele şi personalitatea.

Dincolo de epitete şi toată gama de aprecieri imaginabile, Richard Sorge poate fi caracterizat perfect într-o singură expresie: spionul care a schimbat lumea!

Viitorul domn Ramsay

La data de 4 octombrie 1895, în mahalaua Sabunchi din Baku, capitala Azerbaijanului, se năştea cel de al nouălea şi cel mai mic dintre copiii lui Wilhelm Richard Sorge, un inginer minier de origine germană, şi ai Ninei Semionova Kobieleva.

După ce contractul de muncă al lui Richard Sorge senior cu compania locală de extragere şi prelucrare a petrolului a expirat, acesta s-a reîntors în Germania alături de întreaga sa familie.

Micul mare spion de mai târziu avea doar 3 anişori la acea dată.

A primit o educaţie tradiţională germană, dar mama sa, care ţinea o corespondenţă strânsă cu cunoştinţele ei din Rusia, i-a insuflat multe concepţii rusesşti despre viaţă micului Richard, asupra căruia, de altfel, a exercitat o puternică influenţă.

Izbucnirea primului Război Mondial nu l-a lăsat indiferent pe Richard Sorge junior, acesta înrolându-se voluntar. Pe timpul serviciului său militar efectuat pe Frontul de Vest, s-a dovedit un soldat curajos, fiind decorat cu Crucea de Fier.

Tot atunci a fost rănit destul de grav, un şrapnel retezându-i trei degete de la o mână şi fracturându-i ambele picioare. În urma acestor traume, Sorge nu a mai putut merge corect niciodată, rămânând şchiop pe viaţă.

Momentul de cotitură al vieţii sale s-a declanşat pe când era în convalescenţă într-un spital militar de campanie. Atunci, pe când era imobilizat la pat, a dat peste scrierile lui Karl Marx. A fost atât de încântat de ideologia comunistă, încât a adoptat-o cu tot sufletul, devenind un comunist cu convingeri fanatice.

Responsabili de noua “credinţă” a tânărului au fost şi sora medicală care l-a îngrijit – şi cu care Sorge a avut o relaţie de amor – şi tatăl acesteia, un alt comunist fanatic.

Fata, alături de tatăl ei, de formaţie fizician, dar marxist convins, l-au introdus pe Sorge în lumea comunismului radical.

În anii de după încheierea primei Conflagraţii Mondiale, Sorge şi-a consolidat cariera profesională. A studiat ştiinţele economice la Universităţile din Kiel, Berlin şi Hamburg, obţinând titlul de doctor în ştiinţe politice.

În acele vremuri post-război, radicalismul de toate culorile politice şi orientările ideologice era principala caracteristică a eşichierului politic german.

Sorge, cu al său marxism extrem, s-a înscris imediat în rândurile proaspăt înfiinţatului Partid Comunist German.

Era anul 1921, an în care se căsătoreşte cu Christiane Gerlach, fiica doctorului Albert Kurt Gerlach, un comunist (culmea, bogat şi înstărit) care-i fusese lui Sorge profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Kiel.

Sorge era un bărbat deosebit de chipeş şi şarmant, irezistibil pentru femei şi admirat sau invidiat de bărbaţi. Calităţi foarte folositoare de altfel în viitoare sa carieră de agent de informaţii. Mai târziu, în memoriile sale, Christiane Gerlach scria că:

“A fost ceva de nedescris, un sentiment de neimaginat. După ce l-am văzut prima dată am rămas imobilizată, fără replică. Atunci, ceva s-a trezit în mine, şi acel ceva este treaz şi astăzi. Sorge emana o aură periculoasă, întunecată, inevitabilă, dar care mă atrăgea fără ca eu să doresc măcar să mă pot opune… “

Şarmul şi personalitatea lui Sorge erau atât de cuceritoare, încât până şi soţul de atunci al Christianei ajunsese să-l admire, acesta divorţând amiabil de soţia sa, pe care aproape că i-a trimis-o în braţe. Căsnicia dintre Sorge şi Christiane a durat doar câţiva ani, natura activităţilor sale de spionaj ducând la o inevitabilă despărţire.

Sorge continuă să lucreze ca jurnalist şi profesor, până când, datorită vederilor sale, ajunge sa fie concediat.

Nu se astâmpără şi duce o furibundă propagandă de stânga în rândurile mai multor sindicate ale minerilor care lucrau în condiţii dificile în minele de cărbuni din bazinul Ruhr.

Agitaţiile sale politice stângiste l-au dus în cele din urmă la conflicte cu poliţia germană – ocazie perfectă pentru un comunist convins ca el să se refugieze în Uniunea Sovietică, Ţinutul Făgăduinţei pentru un personaj ca Sorge.

Ajuns la Moscova, calităţile sale şi inteligenţa nativă deosebită îl ajută să lucreze în cadrul Departamentului Informativ al Cominternului, organism care pe lângă funcţia sa aparentă de liant între comunismul de la Kremlin şi partidele comuniste din alte ţări, era şi o instituţie de acoperire pentru serviciile secrete sovietice.

Acolo, Sorge a fost remarcat şi imediat recrutat ca agent GRU al Armatei Roşii, iar în baza formaţiei sale de ziarist şi corespondent extern, a fost trimis în mai multe ţări din Europa, pentru a testa posibilitatea dezvoltării unor partide comuniste locale.

În anul 1929 îşi începe munca pe teren ca ofiţer de informaţii în cadrul forţelor armate.

Şefii săi din GRU îl trimit în China. În prealabil, fusese instruit în aspectele militar-politice ale noii sale poziţii, precum şi în însuşirea principiilor contrabandei.

Se întoarece apoi în Germania natală cu misiunea de a termina orice legătură cu comuniştii germani, dar cu ordinul de a se înscrie în Partidul Naţional Socialist (Nazist).

Drept acoperire pentru activităţile sale, se angajează ca redactor la Deutsche Getreide-Zeitung, o publicaţie pe teme de agricultură.

Magnet constant pentru femei, suceşte minţile unei tinere actriţe, Katia Maximova, cu care rămăne căsătorit trei ani, răstimp în care juna rusoaică suferă mult din cauza aventurilor amoroase ale năbădăiosului Sorge.

Acesta, între timp, îşi vede netulburat de treabă, trimiţând informaţii valoroase Moscovei.

După cucerirea Manciuriei de către japonezi, petrecută între anii 1931-1932, Kremlinul se temea că agresiunea niponă se va îndrepta împotriva teritoriilor sovietice din Extremul Orient.

Noua misiune a lui Sorge consta în alcătuirea unei reţele de spioni în Japonia şi descifrarea intenţiilor nipone cu privire la Uniunea Sovietică.

Pentru a-şi consolida acoperirea de jurnalist, Sorge se întoarce în Germania, unde un editor de la un cotidian central îl recomandă colonelului Eugen Ott, noul ataşat militar al Germaniei la Tokio.

Soseşte în capitala niponă în septembrie 1933, an în care urcă ierarhic în Partidul Nazist al lui Hitler. După acestă mişcare, obţine acces nelimitat în lumea diplomaţiei germane.

Aşa a apărut pe scena spionajului internaţional misteriosul domn Ramsay, numele de cod al lui Richard Sorge.

“Rahatul” care o ducea bine în Japonia

Sorge nu a pretins niciodată că ar fi fost un nazist fanatic. Era deranjat deseori atât de excesele naziştilor, cât mai ales de prostia crasă a unora din liderii acestei mişcări extremiste. Naziştilor nu le-a stârnit însă niciodată suspiciuni. Pentru ei, cineva care îndrăznea să vorbească atât de deschis şi curajos despre problemele interne ale partidului nu putea fi decât un patriot adevărat şi un activist serios.

Un alt aspect al acoperirii perfecte a lui Sorge consta în renumele de personaj monden, celebru pentru beţiile crunte şi aventurile sale cu frumuseţile vremii. Un jurnalist american observa cum nu se poate mai bine că Sorge “crease intenţionat impresia unui playboy, un plezirist clasic, de fapt alter-ego-ul perfect pentru un spion alert, atent, minuţios şi, în consecinţă, extrem de periculos”. În urma invitaţiei colonelului Ott de a călători în Manciuria, Sorge scrie o serie de articole foarte apreciate la Berlin. Devine, aşadar, cel mai de încredere consilier al lui Ott.

Câştigă încrederea lui Ott în asemenea grad, încât devine chiar amantul Helmei Ott, soţia ataşatului militar. Culmea, colonelul Ott se face că plouă, ignorând realitatea mai mult decât evidentă a relaţiei dintre soţia şi consilierul său.

Proaspătul amabasador german la Tokio aprecia foarte mult sfaturile şi informaţiile lui Sorge. Fire pragmatică, nu vroia să-şi piardă prietenul şi consilierul din cauza unei banale “infidelităţi indiscrete”. Ott era, de fapt, într-atât de fascinat de personalitatea magnetică a consilierului său, încât deseori îl caracteriza pe Sorge cu un singur cuvânt: “der Unwiderstehliche”- Irezistibilul.

Acesta se căsătoreşte, la un moment dat, cu o frumuseţe locală în vârstă de 26 ani, Hanako Ishii, chelneriţă de meserie. A fost totuşi cea mai îndelungată relaţie pe care Sorge a avut-o vreodată cu o femeie.

Misiunea sa nu era deloc atât pe idilică pe cât părea. Japonia era pe atunci un stat militaro-poliţienesc, în cel mai strict sens al termenului, măsurile de securitate internă fiind de-a dreptul extreme. Toţi rezidenţii străini erau supravegheaţi permanent de către agenţii Kempeitai – cumplita poliţie militară niponă.

Din fericire pentru Sorge, calităţile sale deosebite, precum şi faptul că agenţii din subordinea sa aveau legături cu politicieni marcanţi prin intermediul cărora aveau acces la informaţii secrete, l-au ţinut o vreme în afara pericolului la care se supune voluntar orice agent secret în situaţia sa.

Lărgeşte reţeaua de informatări prin racolarea câtorva “piese grele”, precum Branko Vukelic, un comunist iugoslav care lucra pentru o agenţie franceză de ştiri; Max Clausen, comunist german cu excelente cunoştinţe în domeniul comunicaţiilor radio şi – cea mai preţioasă piesă -, Hotsumi Ozaki, un influent jurnalist nipon, de asemenea cu vederi de stânga, foarte bun prieten cu prim-ministrul Fumimaro Konoe, având prin urmare acces la multe documente secrete, fotocopiate şi remise lui Ramsay.

Personajul nostru lucra, în mod oficial, şi ca agent al Abwehr-ului, folosindu-se de această trecere pentru a afla despre intenţiile Berlinului faţă de Uniunea Sovietică.

În 1938, generalul Genrik Liuşkov, şeful NKVD-ului (precursor al KGB-ului de mai târziu) din Extremul Orient sovietic, a dezertat, trecând graniţa în Manciuria ocupată şi cerând azil politic în Japonia, pentru a evita sângeroasele epurări ale conducătorilor Armatei Roşii de care se făcea vinovat Stalin. Moscova era disperată să afle ce le-ar putea divulga generalul trădător japonezilor.

Germanii au trimis, de asemenea, un ofiţer specializat la Tokio, pentru a face rost de informaţiile remise de Liuşkov. Sorge a reuşit să copieze rapoartele secrete. Spre dispararea Moscovei, generalul dezertor dezvăluise secrete militare şi chiar coduri.

 În urma informaţiilor lui Sorge, Kremlinul a schimbat de urgenţă codurile militare. Şase săptămâni mai târziu, un conflict de graniţă ruso-nipon a izbucnit în Manciuria.

Hotsumi Ozaki a aflat că liderii militari niponi, preocupaţi de războiul din China, erau interesaţi ca acest conflict să nu degenereze într-o înfruntare majoră. Sorge a raportat.

Siguri pe ei, sovieticii au desfăşurat numeroase trupe de în zonă.

După două săptămâni de încleştări, culminate cu bătălia de la Lacul Khasan, Japonia a fost înfrântă, acceptând termenii impuşi de Moscova.

Aceeaşi dinamică a evenimentelor s-a repetat un an mai târziu, cu ocazia unui conflict spontan la graniţa Mongoliei cu China.

Din nou Sorge a raportat că autorităţile nipone nu doreau ca conflictul să ia amploare, ceea ce i-a permis lui Stalin să administreze o înfrângere zdrobitoare forţelor japoneze în confruntarea de la Halhin Gol.

Concomitent, Sorge a informat Moscova despre intenţia Japoniei de a atrage Germania nazistă într-o alianţă militară anti-sovietică. Informaţia a contribuit din plin la decizia lui Stalin de a contraataca – diplomatic, de data acesta – prin semnarea cu Hitler a Pactului germano-sovietic de neagresiune.

Într-o singură mişcare, datorată bineînţeles tot lui Sorge, Stalin a impulsionat, de fapt, războiul iminent dintre Germania, Marea Britanie şi Franţa, lăsând momentan Uniunea Sovietică neafectată de viitoarea conflagraţie mondială. Cu toate acestea, cele mai mari servicii aduse de el URSS-ului abia urmau să vină.

A avertizat, printre altele, în premieră mondială, asupra atacului japonez împotriva bazelor navale americane de la Pearl Harbour.

Spre sfârşitul anului 1940, Sorge a primit informaţii asupra unor concentrări militare de trupe, de mare amploare, în apropierea graniţelor URSS-ului. A avertizat imediat Moscova în privinţa unui posibil atac german. Fără răspuns.

În luna mai a anului următor, devine conştient de iminenţa Operaţiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania fascistă); aceasta a fost una dintre cele mai valoroase informaţii remise de agentul Ramsay.

Primeşte mulţumiri, dar Moscova nu reacţionează politic şi militar. Stalin era convins şi în al douăsprezecelea ceas că armata germană nu va ataca; în consecinţă, nu a luat nicio măsură, fapt care a produs mai tîrziu pagube enorme sovieticilor. Stalin credea de fapt că Japonia este principalul pericol. Încă de când niponii ocupaseră Manciuria, “Tătucul Naţiunilor” credea că acesta era preludiul unei expansiuni în Siberia. Pe data de 20 iunie 1941, Sorge trimitea ultimul avertisment.

Degeaba! Următoarele 5 luni au fost dezastruoase pentru URSS. Maşina de război germană a luat prin surprindere şi a decimat Armata Roşie.

Tot Sorge a fost cel care a informat lumea, în premieră, despre intenţia Japoniei de a declanşa confruntările din coloniile franceze, britanice şi olandeze din Asia de Sud-Est.

În faţa noianului de informaţii veridice primite, Stalin, care nici nu auzise de meritele şi activitatea lui Sorge, nu este în stare de ceva mai bun decât de o declaraţie mitocănesc-batjocoritoare în stilul caracteristic celui mai mare tiran din istorie:

“Există un rahat de agent de al nostru care trăieşte pe picior mare în Japonia. S-a ajuns. Cred că are bordeluri şi fabrici. De ce să-l cred?”

La fel de incapabili şi stupizi s-au dovedit a fi şi şefii direcţi ai lui Sorge care, în linia lui Stalin, raportau:

“Suspicios. Iar telegramele sale să fie considerate provocatoare. Nimic mai mult”…

Mareşalul Jukov este cumva dator…

Cu toate acestea, Sorge nu se dă bătut în faţa prostiei incomensurabile a aparatcik-ilor de partid şi îşi continuă misiunea la modul cel mai profesionist posibil. Într-un sfârşit, după atacarea Uniunii Sovietice de cătrre Hitler, Kremlinul îşi dă seama de greşelile de estimare în privinţa propriului său agent din Tokio.

Acesta trimite rapoarte Armatei Roşii prin care asigură că Japonia nu va ataca Uniunea Sovietică decât dacă Moscova va cădea, forţele din Kwantung vor fi de trei ori mai numeroase decât trupele sovietice dislocate în Siberia orientală, sau un război civil va izbucni în Siberia.

Informaţiile de importanţă majoră remise de Sorge cu privire la şansele infime ale unei agresiuni nipone în Siberia au stat, de fapt, la baza contraofensivei şi înfrângerii naziştilor de către trupele sovietice. Informaţiile sale au dus la transferul diviziilor sovietice din Asia pe frontul de Est din Europa.

Pe baza stenogramelor sale cruciale, mareşalul Jukov a chemat trupele siberiene spre capitală, în vederea întăririi apărării şi a pregătirii contraofensivei.

Tot datorită lui, bătălia de la Stalingrad, punctul de cotitură care a înclinat balanţa celui de al doilea Război Mondial, s-a încheiat cu victoria trupelor lui Jukov.

Sorge i-a transmis, apoi, acestuia informaţia că planurile nipone suferiseră o modificare. Şi anume, japonezii vor ataca în Est doar după ce germanii vor cuceri orice oraş important de pe fluviul Volga, deoarece astfel se întrerupea aprovizionarea sovieticilor cu petrol din Baku şi cu muniţii şi alimente trimise de Aliaţi pe ruta Golful Persic-Iran- Azerbaijan-Volga.

În sfârşit, Stalin îşi dăduse seama, în ceasul al doisprezecelea, că “rahatul” din Japonia era probabil cartea câştigătoare a conflictului mondial. În următoarele două luni, 15 divizii de infanterie, 3 divizii de cazaci călări, 1.700 tancuri şi 1.700 avioane de luptă au părăsit Siberia pentru Frontul de Est.

Poate că aşa se explică dârzenia cu care trupele lui Jukov au opus formidabila rezistenţă în apărarea Stalingradului. Erau conştienţi de importanţa acestei bătălii, al cărei rezultat ar fi schimbat inevitabil lumea.

Abandonat de sovietici, spânzurat de japonezi, reabilitat de Hruşciov

În cele din urmă, lăcomia şi lipsa de scrupule a sovieticilor au dus la deconspirarea şi arestarea celui mai important spion din cel de al doilea Război Mondial.

Datorită numărului foarte mare de mesaje cifrate trimise de Sorge şi agenţii săi, Serviciul de Contrainformaţii Radio din cadrul Kempeitai-ului le-a interceptat în cele din urmă şi, prin goniometrie, a descoperit staţia de radio clandestină.

Lovitura finală a venit în urma unei pure întâmplări. Poliţia niponă a ridicat pentru interogatoriu o croitoreasă care fusese văzută în compania lui Yotoku Miyagi, un agent din subordinea lui Hotsumi Ozaki. Bătută, torturată şi violată, biata croitoreasă a cedat şi a recunoscut că fusese recrutată de Miyagi. Când zbirii din Kempeitai au intrat cu forţa în camera unde locuia Miyagi, acesta, în spirit onorabil de adevărat samurai, a încercat să-şi salveze colegii şi superiorii, sărind de la fereastra camerei într-o încercare disperată de a se sinucide, ştiind că dacă era prins viu, va ceda în urma cumplitelor şedinţe de tortură.

Din nefericire pentru el, căderea nu i-a fost fatală, suferind în schimb fracturi ale membrelor inferioare şi ale bazinului. Târât, aşa cum fusese găsit pe caldarâm, cu oasele sfărâmate, Miyagi are parte de torturi de coşmar, în urma cărora deconspiră natura de agenţi comunişti a lui Ozaki şi Sorge.

Sorge este arestat în luna octombrie 1941. După o săptămână de chinuri groaznice, capitulează în faţa torţionarilor, cu o singură condiţie. Gentleman până la capăt, şi nu playboy cum lăsase impresia tuturor, Richard Sorge le promite niponilor că le va da toate informaţiile cu un plus de detalii, cu condiţia ca aceştia să promită că Hanako Ishii, soţia sa, precum şi soţiile unor alţi agenţi, să fie lăsate în pace şi să nu sufere nicio persecuţie ulterioară. Oameni de cuvânt, şefii din Kempeitai acceptă.

Este încarcerat pentru următorii trei ani la închisoarea Sugamoto din Tokio. În săptămânile următoare arestării, este acuzat şi condamnat pentru faptul că era un agent comunist ale cărui activităţi de spionaj duceau la subminarea conceptului de proprietate privată şi încurajau uzurparea împăratului.

În septembrie 1943, este condamnat la moarte. Cu toate acestea Sorge era încrezător în privinţa viitorului său. Era sigur că nu va muri, deoarece ştia că Moscova deţinea mulţi spioni niponi, iar el, marele spion, se vedea actor al unui troc în această direcţie.

Nu a fost să fie aşa. Multe ţări nu îşi recunosc nici astăzi agenţii deconspiraţi şi prinşi.

În plus, Sorge era persona non grata la Kremlin din mai multe motive, cele mai importante fiind acelea că avertizările sale repetate asupra unui atac german fuseseră luate în derâdere de Stalin.

O realitate ruşinoasă pe care sovieticii au încercat mulţi ani să o ascundă.

Pe data de 7 noiembrie 1944, Sorge a fost spânzurat la Sugamo. În aceeaşi zi a fost spânzurat şi Ozaki Hotsumi.

Fără ca Sorge să ştie, soţia sa din URSS, Katia Maximova, murise cu un an înaintea lui.

Biata femeie fusese arestată de NKVD sub acuzaţia, evident falsă, că ar fi spionat pentru germani.

Katia a murit de frig şi foame într-unul din lagărele de exterminare care împânzeau Siberia.

Singura ei “vină” fusese aceea că era soţia unui om atât de inteligent şi eficient precum Richard Sorge.

Niponii, pe de altă parte, şi-au onorat promisiunea faţă de Sorge.

Doamna Iishi a trăit în libertate în Tokio.

La dorinţa ei, rămăşitele lui Sorge au fost strămutate în anul 1949, din cimitirul închisorii, într-un cimitir civil.

După încheierea ostilităţilor în anul 1945, Leopold Trepper, un mare spion sovietic de origine evreiască, s-a întâlnit cu generalul Tominaga, conducătorul trupelor nipone din Manciuria.

Trepper l-a întrebat pe general motivul pentru care Sorge a stat 3 ani în închisoare, nefiind schimbat cu alţi spioni.

Răspunsul lui Tominaga este încă o dovadă asupra laşităţii şi incompetenţei sovieticilor:

“De trei ori am propus amabasadei sovietice ca Sorge să fie schimbat cu prizonieri japonezi. De trei ori am primit acelaşi răspuns: cetăţeanul Sorge ne este complet necunoscut”.

Aşa a fost tratat de ai săi omul care a avertizat Uniunea Sovietică de atacul Germaniei, omul care a avertizat Kremlinul că Japonia nu va ataca URSS-ul, după cum credea Stalin în paranoia lui, permiţând astfel strategilor sovietici să pună la cale contraofensiva care a schimbat cursul războiului.

Reabilitarea a venit, paradoxal, în urma unui film “capitalist”.

În anul 1961, filmul francez Cine eşti dumneata, domnule Sorge?, în regia lui Yves Ciampi, ajunge foarte popular în Uniunea Sovietică.

Până şi preşedintele de atunci, Nikita Hruşciov, vizionează filmul şi, neavând habar de personajul real Sorge, întreabă conducerea KGB-ului de atunci dacă povestea era una reală.

Când faptele au fost confirmate, Hruşciov l-a decorat post-mortem pe Sorge cu cea mai înaltă distincţie sovietică, titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

Soţia sa, Hanako Ishii (care a murit în anul 2000, la vârsta de 89 ani), a primit din acel moment o pensie permanentă din partea Uniunii Sovietice.

Până în prezent, cel mai mare spion al secolului a mai primit post mortem un monument în Baku, o duzină de alte decoraţii, au fost emise zeci de timbre poştale comemorative cu chipul său, iar o stradă din Moscova poartă numele său şi în prezent.

Cam mică răsplata, nu-i aşa?

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

VRAJITOAREA DIN CAUCAZ: DJUNA

                                                         articol preluat din revista ,,Formula As,, , decembrie 2010 .



- Din aplauzele multimii, la tacerea singuratatii -
La inceputul anilor '90, nu trecea o zi fara ca la televizor sa nu apara vindecatori celebri ca Anatoli Kaspirovski, Alan Ciumak sau Djuna Davitasvili. Dupa 20 de ani, cand isteria bioenergiei, care cuprinsese intreaga Europa de est, pare sa fi incetat, nu se mai stie aproape nimic despre ei. Ce s-a intamplat cu acesti prooroci ai tamaduirii fara medicamente? Ce se ascunde dincolo de perdeaua de tacere care i-a acoperit?

Singurul raspuns aflat pana azi e legat de numele Djunei, celebra caucazianca agreata pentru capacitatile ei extrasenzoriale pana in cercurile cele mai inalte ale demnitarilor de la Kremlin.

Pretul cumplit al succesului
Evghenia Davitasvili - Djuna - este presedinte al Academiei Internationale de Stiinte Alternative si membru al Consiliului Consultativ al presedintelui Federatiei Ruse. Profesor-academician, detinatoare a Ordinului International Medical "Albert Schweitzer", conduce Consiliul Regent al Societatii "Noua Elita din Rusia".

Pentru meritele sale deosebite in activitatea de bioterapeut, psiholog si parapsiholog, a fost numita general-colonel al Serviciului Medical Militar. Ea detine in Moscova o clinica inca foarte solicitata. In 1989, Djuna a fost numita in mass-media internationala "cea mai remarcabila femeie din lume".

Insa onorurile si recunoasterea internationala nu i-au adus celebrei Djuna acel lucru pe care l-a cautat cu ardoare toata viata: fericirea. Pretul pe care destinul i l-a cerut pentru celebritate si momentele de glorie a fost peste puterile cuiva de a indura.

Djuna a incercat sa forteze limitele la care s-a oprit stiinta, sa contrazica boala si durerea, jucandu-se, poate, cu niste forte care scapa controlului cunoasterii umane. Provocarea adresata acestor energii s-a transformat intr-o lupta marcata de "victoriile" Djunei, dar si de o cumplita, fatidica replica a mortii. In urma cu 10 ani, intr-un groaznic accident de circulatie, unicul ei fiu, Vahtang, in varsta de 26 de ani, si-a pierdut viata. El era vointa ei de a trai, fericirea ei, tot sprijinul fizic si moral.

De atunci, Djuna a parasit viata publica si s-a izolat intr-un apartament modest, de pe strada Arbat, din centrul Moscovei. In primele momente de dupa moartea violenta a fiului ei, Djuna nu a vrut sa mai traiasca. Cu timpul, insa, i s-a dezvaluit un nou sens al vietii: acela de a descoperi tineretea vesnica.

Fetita miraculoasa

Djuna s-a nascut la 22 iunie 1949, intr-un sat de la poalele muntilor Caucaz, din regiunea Krasnodar. Tatal ei se tragea dintr-o veche familie de asirieni din Iran, iar mama - din neamul cazacilor din Kuban. Astfel ca

Djuna a mostenit atat darzenia si curajul cazacilor, cat si misticismul asirienilor. Capacitatile sale miraculoase s-au afirmat inca din copilarie. Micuta Djuna putea sa vizualizeze aura energetica a oamenilor si astfel, cu mintea ei de copil, stabilea daca prezenta lor este pozitiva sau negativa. Se juca, adesea, cu tatal ei, urcandu-i-se in spate si strigand "Dii, calutul meu". Tatal, care avea probleme cu spatele, a constatat, in timp, ca jocul acesta ii este benefic. Si astfel, se jucau tot mai des, folosind-o pe Djuna ca pe un remediu pentru durerile sale. Localnicii si-o amintesc ca pe un copil de o bunatate rar intalnita. In curand, Djuna si-a inteles scopul in viata: sa se apropie de oameni si sa ii ajute in suferintele lor.

Djuna, general-colonel

Astfel, la 21 de ani, a absolvit Scoala Tehnica Medicala din Rostov si a primit repartizare in Tbilisi, capitala Georgiei. Aici l-a intalnit pe viitorul ei sot, Victor Davitasvili, care detinea o functie extrem de importanta: era referentul lui Eduard Sevardnadze, la vremea aceea ministrul Afacerilor Interne din Georgia, desemnat de Kremlin.

In acea perioada, Djuna si-a descoperit, aproape intamplator, puterile ei uimitoare de vindecare. Totul a pornit de la o prietena apropiata, care avea din nastere o pata pe obraz. Djuna a inceput sa o maseze in acel loc zilnic, iar in scurt timp, pata inestetica a disparut. Zvonurile despre o "vrajitoare din Caucaz" s-au raspandit rapid, ajungand pana la urechile elitei politice din Georgia.

Asemenea calitati nu puteau trece neobservate, in tara care s-a interesat, poate, cel mai mult de posibilitatile de aplicare concreta a capacitatilor paranormale. Si iata ca, in 1978, Djuna a primit un apel telefonic care i-a schimbat intreaga viata. A fost sunata de la Kremlin, cu intrebarea daca il poate vindeca pe Leonid Ilici Brejnev, conducatorul Uniunii Sovietice.

In 24 de ore, Djuna a fost "smulsa" de langa sotul ei si "insotita" de o echipa KGB la Moscova. Cu ea era si baietelul ei de 3 ani, Vahtang, de care Djuna era nedespartita. La scurt timp, apropiatii sefului statului au observat ca tratamentul Djunei da rezultate. Aceste realizari deosebite si faptul ca se bucura de increderea "stapanului" imperiului sovietic au facut ca faima sa-i creasca si mai mult. La usa ei se inghesuiau oameni atat din nomenclatura comunista, cat si simpli cetateni, uniti parca toti in speranta ca vor gasi alinarea bolilor de care sufereau.



"Fenomenul D", sub supraveghere KGB

La inceputul anilor '80, Djuna Davitasvili a inceput sa lucreze in cadrul Academiei de Stiinte ca cercetator si, totodata, ca subiect al cercetarilor. In aceeasi perioada, i s-a pus la dispozitie o echipa de ofiteri KGB, care o insotea peste tot. Din cand in cand, era chemata la policlinica Kremlinului. In anii aceia, Brejnev se simtea tot mai rau. Presedintelui Sovietului Suprem al URSS ii era aproape imposibil sa stea ore in sir la conducerea plenului. Dupa cateva minute de masaj terapeutic, realizat de Djuna, Brejnev aparea restabilit. Tehnicile ei de revigorare au uimit atat medicii, cat si biologii si fizicienii din intreaga Rusie.

Profesor-academician

In cadrul Institutului de Cercetari Stiintifice, Djuna a fost supusa zi si noapte la experimente ce pareau fara sfarsit, pentru a putea depista si intelege cum actioneaza biocampurile sale asupra oamenilor. Dupa cum afirma insasi Djuna, "in stiinta nu exista loc de compromisuri. Numai experienta si practica pot confirma orice fel de presimtiri si presupuneri". Ea insasi dorea cu ardoare sa descopere originea capacitatilor sale. Oamenii de stiinta au numit-o "Fenomenul D", si dupa indelungi studii si experimente, toti au recunoscut: "Fenomenul D exista cu adevarat, insa deocamdata stiinta nu il poate explica".

In anul 1984, oamenii de stiinta de la Institutul de Cercetari Stanford din California, sub auspiciile Academiei de Stiinte a URSS si monitorizati de KGB, au realizat impreuna cu Djuna un experiment cu totul neobisnuit. Aflata la Moscova, Djuna trebuia sa descopere, folosind doar puterea mintii, locul de pe teritoriul SUA in care se ascundea o anumita persoana.

Ea trebuia sa-si concentreze atentia la peste 16.000 de kilometri catre vest, sa gaseasca si sa descrie zona unde se afla cel ascuns. Conform relatarilor celor doi oameni de stiinta americani, Russel Targ si Jane Katra, care se aflau in aceeasi incapere cu Djuna, experimentul a reusit. Djuna a putut descrie uimitor, aproape in detaliu, locatia in care se afla martorul, in San Francisco, la mii de kilometri distanta. Acest experiment a fost mediatizat pe larg, atat in presa sovietica, dar si in cea occidentala.

Insa la inceputul anilor '80, moartea lui Brejnev parea sa se reflecte negativ asupra puterilor Djunei. Disparitia inaltului sau protector a lasat-o pe Djuna expusa atacurilor celor care de mult o urau si o invidiau. Autoritatile sovietice, prinse intre rationalismul oficial si misticismul traditional rusesc, au oscilat adesea intre admiratie si suspiciune, cu privire la darul vindecator al Djunei.

Vizitele ei la Kremlin erau adesea comparate cu cele ale lui Rasputin la Curtea tarului Nicolae al II-lea, de la inceputul secolului XX. Si, nu de putine ori, oamenii vorbeau despre ea cu teama, ca fiind un "Rasputin cu fusta". Pentru unii reprezentanti ai clerului, puterile ei erau de natura diavoleasca, Djuna trezindu-se acuzata chiar si de vrajitorie.

Faima mondiala

In 1987, experimentele au incetat, iar viata Djunei a intrat pe un nou fagas: cel al deschiderii fata de oameni. Efectul pe care il avea asupra multimii era incredibil. Dupa ce ani de zile lucrase cu atatia oameni de stiinta, fizicieni, medici, biologi, Djuna avea o credibilitate foarte mare. Popularitatea ei din anii 80-'90, din intreaga Uniune Sovietica, a a avut o finalitate neasteptata. Oamenii credeau in puterile Djunei cu toata forta.

Premiul international "O viata dedicata carierei"

Dupa caderea "Cortinei de fier", faima Djunei s-a raspandit si mai mult, depasind granitele tarii. Ar fi putut pleca in Occident, unde i s-a oferit un mediu de lucru fabulos si sume mari de bani, ce urmau a fi investite in cercetarile sale. Dar Djuna a refuzat ofertele generoase. "Ii vreau pe copiii si nepotii nostri sanatosi!", spunea Djuna. "Nu sunt doar cuvinte frumoase. Aici, in Rusia, este patria mea, tara mea, sunt prietenii mei. Fara Rusia, eu nu sunt Djuna".

In acea perioada, din preajma anilor '90, atat Rusia, cat si alte tari din fosta Uniune, erau zguduite de puternice convulsii politice, luptand pentru independenta de comunism. Pe acest fond tulbure, au aparut mai multe figuri mesianice, vindecatori, vraci, bioenergeticieni, profeti, care raspundeau unei cereri indiscutabile: aceea a solutiilor de mantuire. Intr-un sistem in care nimic nu mai functiona, oamenii cautau cu disperare drumuri salvatoare.

Insa aparitia Djunei a fost cu totul deosebita de cea a celorlalti bioenergeticieni. Nimeni altcineva nu incercase ani de zile cu atata indarjire sa-si inteleaga natura puterilor. Nimeni nu acceptase atatea experimente in laborator. Nimeni altcineva nu reusise sa trateze atatea boli cumplite.

Cu Robert De Niro

Poporul rus o vedea ca pe un "mantuitor al neamului", sosit sa-i scoata din mizeria si greutatile cu care se luptau. Djuna umplea stadioane cu mii de oameni, salile de teatru devenisera neincapatoare. Pentru Rusia, ea devenise a doua oara "un fenomen", insa nu unul de cercetare parapsihologica, ci unul de cercetare psiho-sociologica.

Djuna nu percepea taxe pentru consultatiile si tratamentele sale. Cel mult, accepta mici cadouri. In casa de pe strada Arbat, Djuna a fost "vizitata" de multe personalitati, ca Federico Fellini, Andrei Tarkovsky, Robert De Niro, Nastassja Kinski. Dar Djuna nu facea caz de toate astea, iar banii pe care ii obtinea ii dona cu o generozitate rar intalnita scolilor, spitalelor, caminelor de batrani, mamelor ce isi pierdusera fiii in razboiul din Afganistan.

In timpul sedintelor de tratament, Djuna executa serii de pase asupra pacientului, insa fara a-l atinge. Potrivit spuselor sale, aceasta tehnica ii fusese transmisa in familie si se "inrudea" cu masajul fara contact direct din traditia orientala. Djuna spunea ca se concentra asupra organului bolnav, creand mintal imaginea unuia sanatos, ca si cum ar fi incercat sa impulsioneze trupul pacientului pentru a "corecta" greselile dinauntrul sau.

Vindecari fara contact

Djuna insa nazuia la mai mult. Ea nutrea dorinta apriga de a le oferi oamenilor sansa invatarii metodei sale terapeutice. Stranepoata a asirienilor, Djuna a mostenit caracterul ferm si perseverent al stramosilor ei si a luptat darz pentru a-si impune metoda de tratament in lumea oamenilor de stiinta. Iar primii sai ucenici au fost medicii. Treptat, metoda masajului fara contact a inceput sa se aplice in clinici ca tratament suplimentar celui traditional.

Experimentul Moscova - San Francisco

Perioada de recunoastere in tara natala a fost mult mai indelungata decat peste hotare. Despre Djuna s-au scris volume intregi, s-au turnat filme, s-au compus melodii si poezii. Ea a primit diplome de la organizatii internationale, a fost medaliata in multe tari ale lumii.

Dar Djuna nu este doar om de stiinta, ci si inventator. "Biocorectorul Juno", fara precedent in lume, a fost proiectat sa aiba aceeasi forta terapeutica cum au si mainile ei. In marile clinici din Moscova, s-a demonstrat ca sub influenta acestui aparat, din corpul pacientului dispare nu numai agentul de hepatita virala, dar si virusul oncogen.

"Biocorectorul Juno" imbunatateste in mod semnificativ starea imunitara a organismului, crescand astfel eficienta tratamentului impotriva cancerului. Dispozitivul a dovedit si o eficacitate ridicata la depistarea si prevenirea mai multor boli de neurologie, endocrinologie, ginecologie, dermatologie.

In martie 1992, Djuna a primit patent pentru inventia sa in SUA. In prezent, "Biocorectorul Juno", desi detine 16 patente in diverse tari ale lumii, in Rusia nu este folosit decat in clinica sa. Djuna este foarte dezamagita de actualul guvern si de faptul ca 35 de ani de munca continua in folosul stiintei nu reprezinta nimic pentru Rusia.

Visul negru

Paradoxal, tocmai atunci cand numele ei capatase recunoastere mondiala, Djuna dispare din viata publica. Anul 2002 a insemnat pentru ea anul mortii. In acelasi an au plecat "dincolo" fostul ei sot, iar la scurt timp, si fiul ei.

Vahtang a fost pentru Djuna intreaga bucurie a vietii, speranta viitorului si umarul care a sustinut-o. In clinica pe care o infiintase la Moscova, el era mana dreapta a Djunei si omul cu care se sfatuia in toate privintele. Moartea lui fulgeratoare a fost ca un cutit infipt in inima Djunei.

Cu doua saptamani inainte de tragedie, Djuna a avut un vis premonitoriu. "Trei oameni in haine negre au venit la mine cu un inel. Cu cine oare voiau sa ma logodesc? Cu moartea!?", povestea Djuna intr-un interviu acordat ziarului "Vecernaia Moskva".

 "Cu o zi inainte de dezastru, am atipit pentru zece minute si am auzit vocea tatalui meu: In patru zile vei muri!". Si asa a fost. Ingropaciunea fiului, nascut, in mod ciudat, in aceeasi zi cu mama lui, a insemnat, totodata, si retragerea in singuratate a celebrei Djuna, care de atunci parca vrea sa traiasca mai mult in trecut.

Multi s-au intrebat atunci cum de vestita Djuna, care salvase mii de oameni, nu reusise sa-si salveze propriul fiu. "Ce as fi putut face? Nimic nu-l mai putea ajuta. A avut coastele rupte, vertebrele fracturate, volanul i-a intrat in piept. A fost oribil! Cum ar fi putut trai dupa toate astea? Cum as fi putut eu sa il salvez pe Vaho, daca masina in care el a murit s-a transformat intr-o bucata de metal?".

Batranetea - o boala vindecabila

Astazi, la Moscova, "gurile rele" spun ca Djuna si-a pierdut mintile si ca lucreaza la un proiect prin care sa il "reinvie" pe fiul sau. Insa nimic din toate acestea nu este adevarat.

Djuna se gandeste la fiul ei ca la un inger care a plecat si o pazeste din ceruri. In acelasi interviu Djuna a povestit ca prin moartea lui Vaho ei i s-a dezvaluit un nou scop al existentei sale pe acest pamant.

Visul ei este de a prelungi viata oamenilor. "Cum de exista o diferenta atat de mare intre varstele primilor oameni, de exemplu Adam, care a trait cam 900 de ani, si generatiile actuale, care nu depasesc 70-100 de ani?".

Djuna este convinsa ca problema longevitatii are o solutie. Conform afirmatiilor ei, acest lucru poate fi posibil, pentru ca oamenii, ca si intreaga natura, sunt formati din atomi, iar acestia nu imbatranesc. "Etern este doar Dumnezeu. Ceea ce ma preocupa nu este problema nemuririi, ci problema longevitatii. Batranetea este o boala care poate fi tratata!".

In fiecare sambata, indiferent de vreme sau anotimp, Djuna merge la cimitir, la mormantul lui Vahtang. Singura. Exista suferinte pe care timpul nu le poate vindeca. In rest, casa ei e deschisa pentru oricine are nevoie de ajutor.

In fiecare zi, la ea vin multi oameni pentru a cere sprijin, credinta. Si pleaca din casa ei plini de nadejde, plini de speranta. Dar pentru Djuna urmeaza iarasi noaptea. Si singuratatea. Din pacate, Djunei mainile sale nu-i sunt de nici un folos!

preluare de pe: http://www.politisti.ro/topic/888-articole-interesante-in-presa/