Se afișează postările cu eticheta executat. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta executat. Afișați toate postările

24 octombrie 2011

Apărarea lui Antonescu


Mareşalul Ion Antonescu (1882 – 1946)
 

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne mareşalul Ion Antonescu.
 
Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum.
 
Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei.
 
Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România.
 
Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească.
 
Cu cât situaţia internaţională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puţine opţiuni la îndemână. În articolul precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor.
 
Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi.
 
De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.

 
 
Pâlnia cu opţiuni

Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă şi se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutăţesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului creşte, ajungând la un moment dat inevitabil.
 
Al doilea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai uşor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa până atunci” (citat aproximativ).
 
Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că îl va ignora cu desăvârşire, cu cinism şi fatalitate, condamnând poporul român cu bună ştiinţă prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cât egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a şi făcut-o, dar alungat. Ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie.
 
Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi ceda şi Cadrilaterul. Avea multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată când în ţară era linişte şi bine.
 
Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilităţi, şi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context.
 
Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? URSS, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat URSS să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, URSS privind cu jind la petrolul şi cerealele României. Bolşevicii au încercat şi în 1918 să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte cu bolşevicii).
 
Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi credinţa în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviaţia au evitat dezastrul Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. SUA stăteau deoparte, din nou în politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an şi jumătate mai târziu.
 
Antonescu a îndreptat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro.
 
A cedat germanilor petrol şi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur şi armament, conştient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului?
 
Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi cursul istoric.
 
Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, ţara ar fi putut fi mai pregătită şi cu mai mari şanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă.
 
Tocmai în această idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. 
 
Până la urmă, toţi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte şi lui punctul de vedere. Fiindcă există şi mai aşteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu îşi expune şi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective.
 
Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942.
Constantin I. C. Brătianu (1866 – 1950)
 
 
 
Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.
 
Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.
 
Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.
 
Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.
 
Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.
 
Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.
 
Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.
 
Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.
 
Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.
 
Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.
 
Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?
 
Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.
 
Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.
 
Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.
 
Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, (foto) într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.
 
V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, vezi Primele lupte cu bolşevicii.


Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin.
 
Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis aceasta.
 
Mai ales în cazul mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, şi chiar în mediul internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi pentru care al doilea război mondial a început doar la 22 iunie 1941.
   
preluare de pe sursa: Blog – Cristian Negrea

19 august 2011

Richard Sorge – Spionul secolului XX

Ian Fleming, creatorul celebrului personaj James Bond, afirma că ”Sorge este omul pe care îl consider cel mai formidabil spion din întreaga istorie”.

Generalul american Douglas McArthur îl considera ”exemplul încarnat al covârşitoarei importanţe a spionajului”.

Generaţii de agenţi secreţi învaţă despre el şi i-au studiat metodele şi personalitatea.

Dincolo de epitete şi toată gama de aprecieri imaginabile, Richard Sorge poate fi caracterizat perfect într-o singură expresie: spionul care a schimbat lumea!


Viitorul domn Ramsay

La data de 4 octombrie 1895, în mahalaua Sabunchi din Baku, capitala Azerbaijanului, se năştea cel de al nouălea şi cel mai mic dintre copiii lui Wilhelm Richard Sorge, un inginer minier de origine germană, şi ai Ninei Semionova Kobieleva.

După ce contractul de muncă al lui Richard Sorge senior cu compania locală de extragere şi prelucrare a petrolului a expirat, acesta s-a reîntors în Germania alături de întreaga sa familie.

Micul mare spion de mai târziu avea doar 3 anişori la acea dată.

A primit o educaţie tradiţională germană, dar mama sa, care ţinea o corespondenţă strânsă cu cunoştinţele ei din Rusia, i-a insuflat multe concepţii rusesşti despre viaţă micului Richard, asupra căruia, de altfel, a exercitat o puternică influenţă.

Izbucnirea primului Război Mondial nu l-a lăsat indiferent pe Richard Sorge junior, acesta înrolându-se voluntar. Pe timpul serviciului său militar efectuat pe Frontul de Vest, s-a dovedit un soldat curajos, fiind decorat cu Crucea de Fier.

Tot atunci a fost rănit destul de grav, un şrapnel retezându-i trei degete de la o mână şi fracturându-i ambele picioare. În urma acestor traume, Sorge nu a mai putut merge corect niciodată, rămânând şchiop pe viaţă.

Momentul de cotitură al vieţii sale s-a declanşat pe când era în convalescenţă într-un spital militar de campanie. Atunci, pe când era imobilizat la pat, a dat peste scrierile lui Karl Marx. A fost atât de încântat de ideologia comunistă, încât a adoptat-o cu tot sufletul, devenind un comunist cu convingeri fanatice.

Responsabili de noua “credinţă” a tânărului au fost şi sora medicală care l-a îngrijit – şi cu care Sorge a avut o relaţie de amor – şi tatăl acesteia, un alt comunist fanatic.

Fata, alături de tatăl ei, de formaţie fizician, dar marxist convins, l-au introdus pe Sorge în lumea comunismului radical.

În anii de după încheierea primei Conflagraţii Mondiale, Sorge şi-a consolidat cariera profesională. A studiat ştiinţele economice la Universităţile din Kiel, Berlin şi Hamburg, obţinând titlul de doctor în ştiinţe politice.

În acele vremuri post-război, radicalismul de toate culorile politice şi orientările ideologice era principala caracteristică a eşichierului politic german.

Sorge, cu al său marxism extrem, s-a înscris imediat în rândurile proaspăt înfiinţatului Partid Comunist German.

Era anul 1921, an în care se căsătoreşte cu Christiane Gerlach, fiica doctorului Albert Kurt Gerlach, un comunist (culmea, bogat şi înstărit) care-i fusese lui Sorge profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Kiel.

Sorge era un bărbat deosebit de chipeş şi şarmant, irezistibil pentru femei şi admirat sau invidiat de bărbaţi. Calităţi foarte folositoare de altfel în viitoare sa carieră de agent de informaţii. Mai târziu, în memoriile sale, Christiane Gerlach scria că:

“A fost ceva de nedescris, un sentiment de neimaginat. După ce l-am văzut prima dată am rămas imobilizată, fără replică. Atunci, ceva s-a trezit în mine, şi acel ceva este treaz şi astăzi. Sorge emana o aură periculoasă, întunecată, inevitabilă, dar care mă atrăgea fără ca eu să doresc măcar să mă pot opune… “

Şarmul şi personalitatea lui Sorge erau atât de cuceritoare, încât până şi soţul de atunci al Christianei ajunsese să-l admire, acesta divorţând amiabil de soţia sa, pe care aproape că i-a trimis-o în braţe. Căsnicia dintre Sorge şi Christiane a durat doar câţiva ani, natura activităţilor sale de spionaj ducând la o inevitabilă despărţire.

Sorge continuă să lucreze ca jurnalist şi profesor, până când, datorită vederilor sale, ajunge sa fie concediat.

Nu se astâmpără şi duce o furibundă propagandă de stânga în rândurile mai multor sindicate ale minerilor care lucrau în condiţii dificile în minele de cărbuni din bazinul Ruhr.

Agitaţiile sale politice stângiste l-au dus în cele din urmă la conflicte cu poliţia germană – ocazie perfectă pentru un comunist convins ca el să se refugieze în Uniunea Sovietică, Ţinutul Făgăduinţei pentru un personaj ca Sorge.

Ajuns la Moscova, calităţile sale şi inteligenţa nativă deosebită îl ajută să lucreze în cadrul Departamentului Informativ al Cominternului, organism care pe lângă funcţia sa aparentă de liant între comunismul de la Kremlin şi partidele comuniste din alte ţări, era şi o instituţie de acoperire pentru serviciile secrete sovietice.

Acolo, Sorge a fost remarcat şi imediat recrutat ca agent GRU al Armatei Roşii, iar în baza formaţiei sale de ziarist şi corespondent extern, a fost trimis în mai multe ţări din Europa, pentru a testa posibilitatea dezvoltării unor partide comuniste locale.

În anul 1929 îşi începe munca pe teren ca ofiţer de informaţii în cadrul forţelor armate.

Şefii săi din GRU îl trimit în China. În prealabil, fusese instruit în aspectele militar-politice ale noii sale poziţii, precum şi în însuşirea principiilor contrabandei.

Se întoarece apoi în Germania natală cu misiunea de a termina orice legătură cu comuniştii germani, dar cu ordinul de a se înscrie în Partidul Naţional Socialist (Nazist).

Drept acoperire pentru activităţile sale, se angajează ca redactor la Deutsche Getreide-Zeitung, o publicaţie pe teme de agricultură.

Magnet constant pentru femei, suceşte minţile unei tinere actriţe, Katia Maximova, cu care rămăne căsătorit trei ani, răstimp în care juna rusoaică suferă mult din cauza aventurilor amoroase ale năbădăiosului Sorge.

Acesta, între timp, îşi vede netulburat de treabă, trimiţând informaţii valoroase Moscovei.

După cucerirea Manciuriei de către japonezi, petrecută între anii 1931-1932, Kremlinul se temea că agresiunea niponă se va îndrepta împotriva teritoriilor sovietice din Extremul Orient.

Noua misiune a lui Sorge consta în alcătuirea unei reţele de spioni în Japonia şi descifrarea intenţiilor nipone cu privire la Uniunea Sovietică.

Pentru a-şi consolida acoperirea de jurnalist, Sorge se întoarce în Germania, unde un editor de la un cotidian central îl recomandă colonelului Eugen Ott, noul ataşat militar al Germaniei la Tokio.

Soseşte în capitala niponă în septembrie 1933, an în care urcă ierarhic în Partidul Nazist al lui Hitler. După acestă mişcare, obţine acces nelimitat în lumea diplomaţiei germane.

Aşa a apărut pe scena spionajului internaţional misteriosul domn Ramsay, numele de cod al lui Richard Sorge.


“Rahatul” care o ducea bine în Japonia

Sorge nu a pretins niciodată că ar fi fost un nazist fanatic. Era deranjat deseori atât de excesele naziştilor, cât mai ales de prostia crasă a unora din liderii acestei mişcări extremiste. Naziştilor nu le-a stârnit însă niciodată suspiciuni. Pentru ei, cineva care îndrăznea să vorbească atât de deschis şi curajos despre problemele interne ale partidului nu putea fi decât un patriot adevărat şi un activist serios.

Un alt aspect al acoperirii perfecte a lui Sorge consta în renumele de personaj monden, celebru pentru beţiile crunte şi aventurile sale cu frumuseţile vremii. Un jurnalist american observa cum nu se poate mai bine că Sorge “crease intenţionat impresia unui playboy, un plezirist clasic, de fapt alter-ego-ul perfect pentru un spion alert, atent, minuţios şi, în consecinţă, extrem de periculos”. În urma invitaţiei colonelului Ott de a călători în Manciuria, Sorge scrie o serie de articole foarte apreciate la Berlin. Devine, aşadar, cel mai de încredere consilier al lui Ott.

Câştigă încrederea lui Ott în asemenea grad, încât devine chiar amantul Helmei Ott, soţia ataşatului militar. Culmea, colonelul Ott se face că plouă, ignorând realitatea mai mult decât evidentă a relaţiei dintre soţia şi consilierul său.

Proaspătul amabasador german la Tokio aprecia foarte mult sfaturile şi informaţiile lui Sorge. Fire pragmatică, nu vroia să-şi piardă prietenul şi consilierul din cauza unei banale “infidelităţi indiscrete”. Ott era, de fapt, într-atât de fascinat de personalitatea magnetică a consilierului său, încât deseori îl caracteriza pe Sorge cu un singur cuvânt: “der Unwiderstehliche”- Irezistibilul.

Acesta se căsătoreşte, la un moment dat, cu o frumuseţe locală în vârstă de 26 ani, Hanako Ishii, chelneriţă de meserie. A fost totuşi cea mai îndelungată relaţie pe care Sorge a avut-o vreodată cu o femeie.

Misiunea sa nu era deloc atât pe idilică pe cât părea. Japonia era pe atunci un stat militaro-poliţienesc, în cel mai strict sens al termenului, măsurile de securitate internă fiind de-a dreptul extreme. Toţi rezidenţii străini erau supravegheaţi permanent de către agenţii Kempeitai – cumplita poliţie militară niponă.

Din fericire pentru Sorge, calităţile sale deosebite, precum şi faptul că agenţii din subordinea sa aveau legături cu politicieni marcanţi prin intermediul cărora aveau acces la informaţii secrete, l-au ţinut o vreme în afara pericolului la care se supune voluntar orice agent secret în situaţia sa.

Lărgeşte reţeaua de informatări prin racolarea câtorva “piese grele”, precum Branko Vukelic, un comunist iugoslav care lucra pentru o agenţie franceză de ştiri; Max Clausen, comunist german cu excelente cunoştinţe în domeniul comunicaţiilor radio şi – cea mai preţioasă piesă -, Hotsumi Ozaki, un influent jurnalist nipon, de asemenea cu vederi de stânga, foarte bun prieten cu prim-ministrul Fumimaro Konoe, având prin urmare acces la multe documente secrete, fotocopiate şi remise lui Ramsay.

Personajul nostru lucra, în mod oficial, şi ca agent al Abwehr-ului, folosindu-se de această trecere pentru a afla despre intenţiile Berlinului faţă de Uniunea Sovietică.

În 1938, generalul Genrik Liuşkov, şeful NKVD-ului (precursor al KGB-ului de mai târziu) din Extremul Orient sovietic, a dezertat, trecând graniţa în Manciuria ocupată şi cerând azil politic în Japonia, pentru a evita sângeroasele epurări ale conducătorilor Armatei Roşii de care se făcea vinovat Stalin. Moscova era disperată să afle ce le-ar putea divulga generalul trădător japonezilor.

Germanii au trimis, de asemenea, un ofiţer specializat la Tokio, pentru a face rost de informaţiile remise de Liuşkov. Sorge a reuşit să copieze rapoartele secrete. Spre dispararea Moscovei, generalul dezertor dezvăluise secrete militare şi chiar coduri.

 În urma informaţiilor lui Sorge, Kremlinul a schimbat de urgenţă codurile militare. Şase săptămâni mai târziu, un conflict de graniţă ruso-nipon a izbucnit în Manciuria.

Hotsumi Ozaki a aflat că liderii militari niponi, preocupaţi de războiul din China, erau interesaţi ca acest conflict să nu degenereze într-o înfruntare majoră. Sorge a raportat.

Siguri pe ei, sovieticii au desfăşurat numeroase trupe de în zonă.

După două săptămâni de încleştări, culminate cu bătălia de la Lacul Khasan, Japonia a fost înfrântă, acceptând termenii impuşi de Moscova.

Aceeaşi dinamică a evenimentelor s-a repetat un an mai târziu, cu ocazia unui conflict spontan la graniţa Mongoliei cu China.

Din nou Sorge a raportat că autorităţile nipone nu doreau ca conflictul să ia amploare, ceea ce i-a permis lui Stalin să administreze o înfrângere zdrobitoare forţelor japoneze în confruntarea de la Halhin Gol.

Concomitent, Sorge a informat Moscova despre intenţia Japoniei de a atrage Germania nazistă într-o alianţă militară anti-sovietică. Informaţia a contribuit din plin la decizia lui Stalin de a contraataca – diplomatic, de data acesta – prin semnarea cu Hitler a Pactului germano-sovietic de neagresiune.

Într-o singură mişcare, datorată bineînţeles tot lui Sorge, Stalin a impulsionat, de fapt, războiul iminent dintre Germania, Marea Britanie şi Franţa, lăsând momentan Uniunea Sovietică neafectată de viitoarea conflagraţie mondială. Cu toate acestea, cele mai mari servicii aduse de el URSS-ului abia urmau să vină.

A avertizat, printre altele, în premieră mondială, asupra atacului japonez împotriva bazelor navale americane de la Pearl Harbour.

Spre sfârşitul anului 1940, Sorge a primit informaţii asupra unor concentrări militare de trupe, de mare amploare, în apropierea graniţelor URSS-ului. A avertizat imediat Moscova în privinţa unui posibil atac german. Fără răspuns.

În luna mai a anului următor, devine conştient de iminenţa Operaţiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania fascistă); aceasta a fost una dintre cele mai valoroase informaţii remise de agentul Ramsay.

Primeşte mulţumiri, dar Moscova nu reacţionează politic şi militar. Stalin era convins şi în al douăsprezecelea ceas că armata germană nu va ataca; în consecinţă, nu a luat nicio măsură, fapt care a produs mai tîrziu pagube enorme sovieticilor. Stalin credea de fapt că Japonia este principalul pericol. Încă de când niponii ocupaseră Manciuria, “Tătucul Naţiunilor” credea că acesta era preludiul unei expansiuni în Siberia. Pe data de 20 iunie 1941, Sorge trimitea ultimul avertisment.

Degeaba! Următoarele 5 luni au fost dezastruoase pentru URSS. Maşina de război germană a luat prin surprindere şi a decimat Armata Roşie.

Tot Sorge a fost cel care a informat lumea, în premieră, despre intenţia Japoniei de a declanşa confruntările din coloniile franceze, britanice şi olandeze din Asia de Sud-Est.

În faţa noianului de informaţii veridice primite, Stalin, care nici nu auzise de meritele şi activitatea lui Sorge, nu este în stare de ceva mai bun decât de o declaraţie mitocănesc-batjocoritoare în stilul caracteristic celui mai mare tiran din istorie:

“Există un rahat de agent de al nostru care trăieşte pe picior mare în Japonia. S-a ajuns. Cred că are bordeluri şi fabrici. De ce să-l cred?”

La fel de incapabili şi stupizi s-au dovedit a fi şi şefii direcţi ai lui Sorge care, în linia lui Stalin, raportau:
“Suspicios. Iar telegramele sale să fie considerate provocatoare. Nimic mai mult”…


Mareşalul Jukov este cumva dator…

Cu toate acestea, Sorge nu se dă bătut în faţa prostiei incomensurabile a aparatcik-ilor de partid şi îşi continuă misiunea la modul cel mai profesionist posibil. Într-un sfârşit, după atacarea Uniunii Sovietice de cătrre Hitler, Kremlinul îşi dă seama de greşelile de estimare în privinţa propriului său agent din Tokio.

Acesta trimite rapoarte Armatei Roşii prin care asigură că Japonia nu va ataca Uniunea Sovietică decât dacă Moscova va cădea, forţele din Kwantung vor fi de trei ori mai numeroase decât trupele sovietice dislocate în Siberia orientală, sau un război civil va izbucni în Siberia.

Informaţiile de importanţă majoră remise de Sorge cu privire la şansele infime ale unei agresiuni nipone în Siberia au stat, de fapt, la baza contraofensivei şi înfrângerii naziştilor de către trupele sovietice. Informaţiile sale au dus la transferul diviziilor sovietice din Asia pe frontul de Est din Europa.

Pe baza stenogramelor sale cruciale, mareşalul Jukov a chemat trupele siberiene spre capitală, în vederea întăririi apărării şi a pregătirii contraofensivei.

Tot datorită lui, bătălia de la Stalingrad, punctul de cotitură care a înclinat balanţa celui de al doilea Război Mondial, s-a încheiat cu victoria trupelor lui Jukov.

Sorge i-a transmis, apoi, acestuia informaţia că planurile nipone suferiseră o modificare. Şi anume, japonezii vor ataca în Est doar după ce germanii vor cuceri orice oraş important de pe fluviul Volga, deoarece astfel se întrerupea aprovizionarea sovieticilor cu petrol din Baku şi cu muniţii şi alimente trimise de Aliaţi pe ruta Golful Persic-Iran- Azerbaijan-Volga.

În sfârşit, Stalin îşi dăduse seama, în ceasul al doisprezecelea, că “rahatul” din Japonia era probabil cartea câştigătoare a conflictului mondial. În următoarele două luni, 15 divizii de infanterie, 3 divizii de cazaci călări, 1.700 tancuri şi 1.700 avioane de luptă au părăsit Siberia pentru Frontul de Est.

Poate că aşa se explică dârzenia cu care trupele lui Jukov au opus formidabila rezistenţă în apărarea Stalingradului. Erau conştienţi de importanţa acestei bătălii, al cărei rezultat ar fi schimbat inevitabil lumea.


Abandonat de sovietici, spânzurat de japonezi, reabilitat de Hruşciov

În cele din urmă, lăcomia şi lipsa de scrupule a sovieticilor au dus la deconspirarea şi arestarea celui mai important spion din cel de al doilea Război Mondial.

Datorită numărului foarte mare de mesaje cifrate trimise de Sorge şi agenţii săi, Serviciul de Contrainformaţii Radio din cadrul Kempeitai-ului le-a interceptat în cele din urmă şi, prin goniometrie, a descoperit staţia de radio clandestină.

Lovitura finală a venit în urma unei pure întâmplări. Poliţia niponă a ridicat pentru interogatoriu o croitoreasă care fusese văzută în compania lui Yotoku Miyagi, un agent din subordinea lui Hotsumi Ozaki. Bătută, torturată şi violată, biata croitoreasă a cedat şi a recunoscut că fusese recrutată de Miyagi. Când zbirii din Kempeitai au intrat cu forţa în camera unde locuia Miyagi, acesta, în spirit onorabil de adevărat samurai, a încercat să-şi salveze colegii şi superiorii, sărind de la fereastra camerei într-o încercare disperată de a se sinucide, ştiind că dacă era prins viu, va ceda în urma cumplitelor şedinţe de tortură.

Din nefericire pentru el, căderea nu i-a fost fatală, suferind în schimb fracturi ale membrelor inferioare şi ale bazinului. Târât, aşa cum fusese găsit pe caldarâm, cu oasele sfărâmate, Miyagi are parte de torturi de coşmar, în urma cărora deconspiră natura de agenţi comunişti a lui Ozaki şi Sorge.

Sorge este arestat în luna octombrie 1941. După o săptămână de chinuri groaznice, capitulează în faţa torţionarilor, cu o singură condiţie. Gentleman până la capăt, şi nu playboy cum lăsase impresia tuturor, Richard Sorge le promite niponilor că le va da toate informaţiile cu un plus de detalii, cu condiţia ca aceştia să promită că Hanako Ishii, soţia sa, precum şi soţiile unor alţi agenţi, să fie lăsate în pace şi să nu sufere nicio persecuţie ulterioară. Oameni de cuvânt, şefii din Kempeitai acceptă.

Este încarcerat pentru următorii trei ani la închisoarea Sugamoto din Tokio. În săptămânile următoare arestării, este acuzat şi condamnat pentru faptul că era un agent comunist ale cărui activităţi de spionaj duceau la subminarea conceptului de proprietate privată şi încurajau uzurparea împăratului.

În septembrie 1943, este condamnat la moarte. Cu toate acestea Sorge era încrezător în privinţa viitorului său. Era sigur că nu va muri, deoarece ştia că Moscova deţinea mulţi spioni niponi, iar el, marele spion, se vedea actor al unui troc în această direcţie.

Nu a fost să fie aşa. Multe ţări nu îşi recunosc nici astăzi agenţii deconspiraţi şi prinşi.

În plus, Sorge era persona non grata la Kremlin din mai multe motive, cele mai importante fiind acelea că avertizările sale repetate asupra unui atac german fuseseră luate în derâdere de Stalin.

O realitate ruşinoasă pe care sovieticii au încercat mulţi ani să o ascundă.

Pe data de 7 noiembrie 1944, Sorge a fost spânzurat la Sugamo. În aceeaşi zi a fost spânzurat şi Ozaki Hotsumi.

Fără ca Sorge să ştie, soţia sa din URSS, Katia Maximova, murise cu un an înaintea lui.

Biata femeie fusese arestată de NKVD sub acuzaţia, evident falsă, că ar fi spionat pentru germani.

Katia a murit de frig şi foame într-unul din lagărele de exterminare care împânzeau Siberia.

Singura ei “vină” fusese aceea că era soţia unui om atât de inteligent şi eficient precum Richard Sorge.

Niponii, pe de altă parte, şi-au onorat promisiunea faţă de Sorge.

Doamna Iishi a trăit în libertate în Tokio.

La dorinţa ei, rămăşitele lui Sorge au fost strămutate în anul 1949, din cimitirul închisorii, într-un cimitir civil.

După încheierea ostilităţilor în anul 1945, Leopold Trepper, un mare spion sovietic de origine evreiască, s-a întâlnit cu generalul Tominaga, conducătorul trupelor nipone din Manciuria.

Trepper l-a întrebat pe general motivul pentru care Sorge a stat 3 ani în închisoare, nefiind schimbat cu alţi spioni.

Răspunsul lui Tominaga este încă o dovadă asupra laşităţii şi incompetenţei sovieticilor:

“De trei ori am propus amabasadei sovietice ca Sorge să fie schimbat cu prizonieri japonezi. De trei ori am primit acelaşi răspuns: cetăţeanul Sorge ne este complet necunoscut”.

Aşa a fost tratat de ai săi omul care a avertizat Uniunea Sovietică de atacul Germaniei, omul care a avertizat Kremlinul că Japonia nu va ataca URSS-ul, după cum credea Stalin în paranoia lui, permiţând astfel strategilor sovietici să pună la cale contraofensiva care a schimbat cursul războiului.

Reabilitarea a venit, paradoxal, în urma unui film “capitalist”.

În anul 1961, filmul francez Cine eşti dumneata, domnule Sorge?, în regia lui Yves Ciampi, ajunge foarte popular în Uniunea Sovietică.

Până şi preşedintele de atunci, Nikita Hruşciov, vizionează filmul şi, neavând habar de personajul real Sorge, întreabă conducerea KGB-ului de atunci dacă povestea era una reală.

Când faptele au fost confirmate, Hruşciov l-a decorat post-mortem pe Sorge cu cea mai înaltă distincţie sovietică, titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

Soţia sa, Hanako Ishii (care a murit în anul 2000, la vârsta de 89 ani), a primit din acel moment o pensie permanentă din partea Uniunii Sovietice.

Până în prezent, cel mai mare spion al secolului a mai primit post mortem un monument în Baku, o duzină de alte decoraţii, au fost emise zeci de timbre poştale comemorative cu chipul său, iar o stradă din Moscova poartă numele său şi în prezent.

Cam mică răsplata, nu-i aşa?


Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA