Aromânii din Pind la începutul secolului XX - film documentar

Un filmulet realizat la inceputul secolului XX si pastrat pana astazi in Arhiva Nationala de Filme (ANF) a Romaniei, despre viata aromanilor din Pind

 

 

preluare de pe sursa:

http://filmeromania.blogspot.com/2009/10/aromanii-din-pind-la-inceputul.html

 

SCENARII PENTRU SECOLUL XXI

În recenta noastră apariție, cartea „PUTEREA BANILOR”, am arătat la câte scenarii a fost martoră omenirea, nevoită să le joace fără să vrea și fără să fie în cunoștință de cauză în privința elaborării și realizării lor.

 

Este vorba de scenariile scrise și puse în scenă de capitaliștii internaționaliști ai lumii care controlează banii la nivel global de două mii de ani.

 

Dintre evenimentele cât se poate de adevărate, de perverse, de cinice și de crude pe care le-a trăit omenirea pe baza scenariilor celor pomeniți mai sus, amintim doar pe cele mai importante, poate:

 

·        Cruciadele din secolele XI-XIII, care au răspândit larg sămânța capitalismului din acele vremuri

 

·        Numeroasele războaie interstatale, toate, fără nicio excepție, ticluite de finanțatorii lor tradiționali în istorie, pentru crearea de oportunități de creștere a posesiunilor lor și de șubrezire a puterii și autorității suveranilor

 

·        Reforma religioasă de la începutul secolului XVI și urmările ei (războaie religioase și scindarea creștinilor) menite să prăbușească puterea și influența Bisericii asupra oamenilor pentru a fi înlocuite cu puterea și influența banilor (celor care-i controlau și-i controlează și astăzi)

 

·        O droaie de revoluții și revolte, începând cu cele din Anglia secolului XVII și anjungând la cele din Europa Centrală și de Est de la finele secolului XX și recentele revolte din Nordul Africii și Orientul Mijloiciu, care au avut ca scop impunerea de fiecare dată a „democrației” și a intereselor capitaliștilor internaționali

 

·        Strămutarea de populații de pe vechiul continent (Europa) în America pentru o experiență de amalgamare de populații, tradiții și conștiințe cu scopul pregătirii dominării prin bani a întregului glob (vezi globalizarea ce a urmat)

 

·        Cucerirea întregului glob prin colonialim și neocolonialism pentru a pune mâna pe resursele naturale ale țărilor  devenite posesiuni coloniale ale marilor puteri europene, controlate și practic conduse de capitaliștii internaționali și ale transforma în consumatori, fără drept de replică, a tot ceea ce capitaliștii internaționali le-a furnizat și le furnizează

 

·        O sumedenie de crize financiare și economice, dintre care cele mai importante au fost: cea de la finele secolului XIX, cea din anii ʼ30 ai secolului XX și actuala Mare Criză Financiară Mondială, care au avut drept obiectiv pregătirea unor vaste terenuri pentru implementarea secenariilor epocale (cele două războaie mondiale, comunismul pentru jumătate din omenire, crearea Uniunii Europene și a unor organisme de control global – FMI și Banca Mondială, globalizarea etc.).

 

În continuare este extrem de important să vedem cu ochii minții posibilele scenarii ale secolului XXI ce sunt sau vor fi „scrise” de cei care se află la conducerea lumii (hegemonii banilor mondiali) și care apoi  vor deveni realitate, grație deținerii de către aceștia a impresionantului arsenal de mijloace de punere în operă a oricărui scenariu, oricât de utopic ar părea el omenirii.

 

Așa cum am arătat cu prisosință în cartea „Puterea Banilor”, Marea Criză Financiară Mondială a fost planificată și declanșată pentru a realiza o „nouă ordine mondială” în secolul XXI, sintagmă foarte dragă internaționaliștilor hegemoni, adică de a pune în scenă noi scenarii de destabilizare a lumii pentru a crea noi oportunități de câștig pentru cei care istoria nu i-a săturat încă de bani, cărora li se închină de milenii și pe care-i folosesc, tot de atunci, pentru pervertirea conștiințelor, ațâțarea urii, individualismului egoist, luptei pentru putere etc.

 

Deși este greu de ghicit scenariile pregătite omenirii secolului XXI pentru destabilizarea și controlul ei mai ușor și mai durabil prin bani, încercăm totuși unele răspunsuri, bazându-ne pe acțiunile deja întreprinse, pe unele luări de poziție sau pe ideile lansate de aplogeții internaționalștilor hegemoni:

 

1. Războaie și revolte populare în numele democrației și libertății popoarelor,  scenariștii considerându-se portdrapelurile acestor idei în care ei nu cred o iotă, în schimb le trâmbițează pentru a ajunge la controlul efectiv al resurselor energetice și de materii prime aflate în mare declin (adică se apropie de epuizare). Scenariul a început în 2003 cu invadarea Irakului, continuă acum cu războiul împotriva Libiei și cu ațâțarea la revolte populare a popoarelor din Nordul Africii și din Orientul Mijlociu.

 

2. Impunerea unui guvern european care să controleze toate acțiunile și deciziile importante ale țărilor Uniunii Europene, construită artificial și devenită unealtă a internaționaliștilor hegemoni în exploatarea și dominarea „la vedere” a continentului Europa, și nu numai în mod ocult cum au făcut-o în istoria acestuia. Oportunitatea guvernului european a fost creată de Marea Criză Financiară Mondială prin punerea pe butuci a finanțelor publice ale statelor europene (a se vedea cazurile Greciei, Irlandei, Portugaliei și a celor care vor urma).

 

3. Provocarea unor cataclisme pe tot globul pentru a înfricoșa omenirea și a o putea mai ușor manipula și controla.

 

4. Provocarea, cu o destul de mare probabilitate, a unui război religios, mai întâi între musulmani și creștini, ca apoi să fie extins la nivel planetar.

 

5. Impunerea unui guvern mondial, țelul final al internaționaliștilor hegemoni. Cu toate că dețin de mult timp controlul global al omenirii, ei doresc să aibă un control absolut asupra acesteia ca să-i croiască, așa cum doresc ei, viitorul, încrezători în sarcina lor mesianică.

Sursa: FINANTE-BANCI

Acest articol e preluat de pe blogul Hoanta Nicolae

Marile companii petroliere impiedica de peste 100 de ani dezvoltarea masinii electrice

blogului Cerceteaza - 9 Mai, 2011 - 83 accesari

Cel mai concis, aceasta teorie a conspiratiei este expusa in excelentul film documentar Who Killed the Electric Car? din 2006, in care se lanseaza ipoteza ca diversele tehnologii care ar fi permis dezvoltarea ieftina, rapida si eficienta a masinilor electrice au fost suprimate ( unele aruncate in aer la propriu ) de catre un consortiu obscur format din marile companii petroliere impreuna cu diversi indivizi aflati in pozitii cheie in chiar industriile producatoare de masini.  

Prima lovitura de Knock-Out data masinii electrice s-ar fi petrecut in 1899, an in care un prototip foarte competitiv atingea recordul mondial de viteza de la acea data: 110 km/h! o performanta uluitoare pentru sfarsitul secolului XIX.

In ciuda acestui fapt, nimeni nu a mai auzit nimic de prototipul cu pricina, iar masinile de serie produse in primii ani ai secolului XX atingeau cu greu 30-40 km/h.

A doua mare lovitura ar fi avut loc candva intre 1913-1914, cand eforturile comune a celor mai prolifici inventatori din acei ani, Henry Ford si Thomas Edison, de a produce un vehicul electric, ieftin si performant, au fost impiedicate cu fervoare de tot soiul de indivizi cu larga putere financiara si influenta.

In sfarsit, ultima mare batalie s-ar fi dat recent, in pragul anilor 2000, cand General Motors si-a ingropat ”de buna voie” EV1, primul prototip de masina electrica a unui mare jucator din industria auto, care a intrat pentru o scurta vreme (1996-1999) in productia de serie.

Sursa: Cerceteaza

Privind spre anul 2100: ce se va întâmpla cu omenirea în acest secol?

Anul acesta, vom fi 7 miliarde – 7 miliarde de făpturi umane vor locui planeta, folosindu-i resursele, cu sau fără recunoştinţă, cu mai mult ori mai puţin discernământ, constienti sau nu de impactul lor asupra a tot ceea ce e în jur.

De la îndemnul biblic „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”, s-a ajuns azi la îndemnuri la responsabilitate privind numărul de copii pe care-i facem şi la avertizări aproape isterice privind necesitatea scăderii vitezei cu care ne înmulţim.

Trecând de la cantitate la calitate, nu doar câţi vom fi, ci şi cum vom fi – cum vor trăi oamenii, ce probleme vor avea, ce schimbări se vor petrece cu ei – sunt aspecte pe care încercăm să le prevedem, în încercarea de a îmbunătăţi ce se poate îmbunătăţi şi de a ne pregăti pentru restul.

De curând, un amplu raport privind starea viitoare a lumii a fost dat publicităţii: 2010 Revision of World Population Prospects este un ansamblu de previziuni privind creşterea populaţională a omenirii şi anumite aspecte ale calităţii vieţii oamenilor, elaborat pe baza unor indicatori statistici comunicaţi de ţările lumii în anul 2010.

Pentru prima dată, Organizaţia Naţiunilor Unite îşi aruncă privirea până în anul 2100 pentru a prevesti viitorul umanităţii.

Deci, ce se va întâmpla cu noi până la sfârşitul acestui veac? Să vedem…

Numărul

7 miliarde în 2011 – 9 miliarde în 2050 – 10 miliarde în 2085.

Acestea sunt cifrele estimative furnizate de ONU, care a folosit diferite modele de predicţie pentru a prevedea “încărcătura” umană pe care o va purta planeta în următoarele câteva decenii.

Pare enorm, mai ales că timpul pare să treacă atât de repede – ai impresia că acuşi o să se facă anul 2050 şi o să fim cu o treime mai mulţi decât suntem acum.

Există şi vreo veste bună? Oarecum.

Rata creşterii populaţiei a scăzut mult în ultimii 50 de ani şi, după toate probabilităţile, va continua să scadă. Cu alte cuvinte, creşterea va fi mai lentă.

În locul unei înşiruiri greoaie de cifre, care să argumenteze această evoluţie, uitaţi-vă la animaţia de mai jos, care arată modul în care se estimează că va spori populaţia globului.

Vor fi, evident, diferenţe mari între continente: Africa, de pildă, va ajunge de la 1 miliard de locuitori, cât are în prezent, la cca. 3,6 miliarde, în 2100.

Clasamentul ţărilor, în funcţie de mărimea populaţiei, va suferi schimbări, unele previzibile, altele surprinzătoare.

Cele mai populate ţări erau în 2010: China (1.341 milioane locuritori), India (1.225 milioane), SUA (310 milioane).
Cum va arăta clasamentul în 2100, după estimările oficiale?

Locul I: India (populaţie estimată: 1.551 milioane locuitori).

Locul II: China (941 milioane – remarcabilă scăderea, dar cât de bine sau de rău va fi că scade populaţia Chinei, asta numai viitorul ne-o va arăta).
Iar pe locul III – surpriză! – ar putea ajunge Nigeria, ţară care azi ocupă locul 7, dar care, având o rată mare a fertilităţii, va ajunge, se prognozează, la o populaţie de 730 milioane – cât toată populaţia actuală a Europei!

Mai bătrâni, tot mai bătrâni…

După cum probabil ştiţi, unele ţări – cele dezvoltate – au deja populaţii îmbătrînite, ca urmare a unei fertilităţi scăzute (fertilitatea este, în această accepţie demografică, un indice calculat pe baza numărului de copii născuţi vii şi a numărului de femei din populaţia respectivă), cuplate cu o speranţă de viaţă mai mare; în schimb, ţările subdezvoltate, unde, de obicei, fertilitatea este ridicată, au populaţii tinere, însă cu o speranţă de viaţă scăzută.

Una peste alta, tendinţa este de creştere a speranţei de viaţă şi de îmbătrânire a populaţiei planetei.

În anul 2010, 7,6% din populaţia globului avea peste 65 de ani.
În 2100, procentul celor de vîrsta a treia va ajunge la 22%.

În ţările în curs de dezvoltare, cu rate mari ale fertilităţii, speranţa de viaţă este, în medie de 56 de ani (scăzută); specialiştii consideră drept cauză principală a fenomenului infecţia cu virusul HIV (şi îmbolnăvirea consecutivă de SIDA).

Datorită progreselor făcute în prevenirea răspândirii bolii, dar şi extinderii tratamentelor cu medicamente antiretrovirale, se prevede că mortalitatea din cauza HIV/SIDA va continua să scadă.

Şi mortalitatea din alte cauze (malnutriţie, infecţii cu boli tropicale endemice ş.a.) va regresa, astfel încât, conform previziunilor, în aceste ţări speranţa de viaţă va ajunge în medie, la 69 de ani în 2045-2050 şi la 77 ani în 2095-2100. (Pentru comparaţie: în anul 2010, speranţa medie de viaţă, în România era, conform declaraţiilor ministrului muncii, de 70 de ani la bărbaţi şi 77,1 ani la femei.)

Sărăcia

În momentul de faţă, 48 dintre statele lumii sunt incluse de ONU în rândul “celor mai slab dezvoltate ţări” (Least Developed Countries – LDCs) – cu alte cuvinte, cele mai sărace ţări, cu nivelul de trai cel mai scăzut, cele mai… amărâte ţări; da, ştiu că nu e un cuvânt “corect politic”, dar descrie, cred, mai expresiv tabloul întunecat al existenţei oamenilor acelor ţări decât definiţia oficială a sărăciei extreme, elaborată de Banca Mondială în 2008: a trăi cu mai puţin de 1,25 USD pe zi, de persoană.

Categoria LDC a fost creată în 1970, în prima listă, publicată în 1971 (lista e revizuită o dată la trei ani) fiind cuprinse 51 de ţări, care prezentau cele mai mici valori ale unor indicatori de dezvoltare socioeconomică. Majoritatea se află în Africa sub-sahariană.

Aceste ţări suferă de pe urma sărăciei extreme, a conflictelor armate (războaie civile, frecvente ciocniri inter-etnice), a corupţiei şi a instabilităţii politice şi sociale. Epidemiile fac ravagii, oamenii sunt extrem de vulnerabili în faţa dezastrelor naturale.

Ţările cu pricina pot “promova”, adică sunt scoase de pe listă atunci când situaţia lor socieconomică se îmbunătăţeşte, depăşind un anumit prag.

Descurajant e faptul că, din 1971 şi până acum, doar trei ţări au reuşit să promoveze: Botswana în 1994, Republica Capului Verde în 2007 şi Maldive la începutul acestui an.

Aşadar, lista e încă foarte lungă: 48 de ţări doresc şi speră să o părăsească, dar se zbat încă în plasa sărăciei, a vulnerabilităţii sociale şi economice, a deficienţei în programele de sănătate şi educaţie.

Totuşi, Organizaţia Naţiunilor Unite are planuri îndrăzneţe: în opinia specialiştilor ei, jumătate din cele 48 de ţări ar putea depăşi acest statut până în 2020, dacă – ei, asta e, DACĂ… – vor beneficia de programe mai bune la nivel naţional şi de sprijin internaţional.

Ajutoare pentru dezvoltare mai bine direcţionate, politici mai eficiente în domeniul exporturilor, dublarea productivităţii agricole şi a numărului de persoane cuprinse în programele de educaţie şcolară, precum şi întărirea democraţiei, sunt măsuri propuse de grupul de experţi ONU care a analizat recent situaţia.

Acum, pe hîrtie sună foarte bine, dar… Avem vreun motiv să credem că sărăcia în lume s-ar putea diminua?

Speranţa moare ultima, se ştie, dar există nişte fapte, nişte date concrete pe care să ne sprijim speranţele?

Oarece reuşite există, deşi recenta criză economică a încetinit considerabil progresele, în ansamblu.

Cu bune şi cu rele, iată câteva date privind evoluţia sărăciei şi mersul luptei împotriva ei:

Numărul persoanelor care trăiesc sub limita sărăciei (cu mai puţin de 1,25 USD pe zi) a scăzut, între anii 1990 şi 2005, de la 1,8 miliarde la 1,4 miliarde.
Proporţia persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă în regiunile în curs de dezvoltare a scăzut şi ea, de la 46% la 27%. Dar (fir-ar să fie!) criza economică din 2008-2009 a împins iarăşi milioane de oameni în mizerie, creşterea preţurilor la alimente ducând la înrăutăţirea severă a situaţiei pentru mulţi dintre cei aflaţi la marginea sărăciei.
În ansamblu, chiar dacă aceste tendinţe pozitive se menţin, se estimează că, în 2015, cca. 920 de milioane de persoane tot vor trăi sub limita sărăciei.

Orice lucru bun se plăteşte. Spun experţii ONU: în viitor, sute de milioane de persoane (majoritatea din India şi China) vor ieşi din starea de sărăcie, trecând în rândurile aşa-numite clase de mijloc.

Iar odată ajunşi acolo, când viaţa lor se va îmbunătăţi, vor avea standarde mai ridicate, pretenţii mai mari privind nivelul de confort, ceea ce va genera o cerere sporită de produse şi servicii.

Pe de o parte, e bine; pe de altă parte, trebuie luat în calcul impactul asupra mediului: va fi vorba despre un consum mai mare de energie, de apă şi de materii prime şi o cantitate mai mare de deşeuri.

În anul 2050, cererea de produse alimentare va fi cu 75% mai mare decât astăzi.

Foametea

Deşi sărăcia are multe consecinţe grave (din perspectiva educaţiei, a sănătăţii şi altele), totuşi, efectul ei cel mai rapid invocat este foamea – ce devine foamete, atunci cînd se întinde mult în timp şi spaţiu.

Cel mai întristător lucru este că, după estimările ONU, o treime din hrana produsă în lume se pierde sau e aruncată la gunoi – mai mult de un miliard de tone în fiecare an!

În ţările în curs de dezvoltare, e vorba mai degrabă de pierderi: recoltele sunt depozitate în condiţii precare, drept care sunt atacate de dăunători, sau produse uşor perisabile (cum ar fi lactatele) sunt transportate fără refrigerare şi se strică…

Soluţia ar fi îmbunătăţirea tehnologiei şi a infrastructurii: construirea de silozuri moderne, dotarea cu instalaţii frigorifice… dar toate astea costă, deci e nevoie de programe centrate pe îmbunătăţirea capacităţilor de stocare şi transport al alimentelor.

Banca Africană de Dezvoltare desfăşoară un astfel de program, cu o durată de 7 ani, în vederea reducerii cu 3% a pierderilor de produse alimentare în ţările Africii.

Dacă totul merge conform planului, după 7 ani, pagubele ar putea fi semnificativ reduse.

În schimb, în ţările dezvoltate, problema e cu totul alta – aici, de cele mai multe ori, e vorba despre hrană aruncată la gunoi, pur şi simplu.

Consumatorii îşi au partea lor de răspundere, cât despre marile lanţuri de magazine alimentare… ce să mai vorbim: sute de milioane de tone de alimente perfect comestibile ajung anual la tomberon, fie din cauza reglementărilor restrictive privind data expirării, fie din cauză ca şi-au pierdut, oarecum, aspectul comercial ideal.

Fructele şi legumele sunt cel mai adesea aruncate din acest motiv.

Şi toate acestea, în timp ce, efectiv, o grămadă de lume nu are ce mânca.

Copilaşii sub 5 ani suferă încă de foame şi subalimentaţie, într-o măsură zguduitoare, chiar dacă s-au făcut oarece progrese.

În 1990, cca. o treime dintre copiii sub cinci ani ai lumii erau subponderali; azi, cifra e de aproximativ 26%.

Evident, soluţiile ţin şi de sfera finanţelor şi a politicii, cu asta toată lumea e de acord, dar, când e vorba despre stringenta problemă a creşterii producţiei agricole, părerile sunt diferite.

Unii mizează pe recoltele de plante modificate genetic, superproductive, pentru a rezolva problema foametei.

Alţii susţin o idee diametral opusă, foarte îndrăzneaţă în contextul actual: că, dimpotrivă, aşa-numita agricultură organică şi recursul la anumite metode tradiţionale, care şi-au dovedit eficacitatea în decursul secolelor, ar putea fi soluţia la problema foamei în lume.

Experimente surprinzătoare, realizate în diverse ţări – în China, Marea Britanie, India, Kenya, Brazilia, Guatemala, Honduras – au arătat că vechi practici tradiţionale precum folosirea ca îngrăşământ a gunoiului de grajd şi cultivarea mai multor specii pe acelaşi lot de pământ (în opoziţie cu monocultura – tarlale imense cultivate cu o singură specie, aşa cum se procedează azi în cadrul agriculturii moderne) menţin mult mai bine productivitatea solului în timp şi reduc atacul dăunătorilor. Ca să vezi!

(Pe lângă lupta pentru hrană, se va duce şi o bătălie tot mai acerbă pentru apă, căci nevoile de apă cresc mereu, iar rezervele nu pot ţine pasul.

E drept, se şi risipeşte enorm de multă apă. Se pare că avem nevoie de o nouă “cultură a apei”, până nu ajungem să avem una ca a locuitorilor de pe Arrakis, imaginara planetă deşertică înfăţişată în Dune, pentru ai cărei locuitori apa, extrem de puţină, era resursa cea mai preţioasă, valoarea supremă.)

Obezitatea…

La polul opus, ţările bogate se confruntă cu o adevărată epidemie de obezitate; în plus, malnutriţia îi loveşte, în proporţie surprinzătoare, şi pe cetăţenii acestor ţări, pentru că destui dintre ei mănâncă mult, dar prost.

Abuzul de junk food generează adesea carenţe nutriţionale de vitamine şi săruri minerale, care se adaugă, ca factori de risc, la cei reprezentaţi de colesterolul mărit, tensiunea tot mărită, burta mărită şi ea…

Iar incidenţa obezităţii tot creşte şi creşte…

… şi alte boli în plină expansiune

Îngrijorător şi sumbru, una dintre afecţiunile care cunosc o răspândire tot mai largă este demenţa – fie boala Alzheimer, fie alte forme de demenţă – , în conjuncţie cu creşterea speranţei de viaţă: aceste boli sunt mult mai frecvente în rândul vârstnicilor.

Asta este, totul e cu dus şi-ntors.

Şi încă o afecţiune care se extinde cu repeziciune în lume: depresia, căreia i se descoperă mereu noi forme.

Iar stilul de viaţă modern este el însuşi asociat cu apariţia unor afecţiuni specifice, veritabile boli ale vremurilor noi.

Bine, murim, da’ din ce cauză?

Dacă multă vreme bolile contagioase au fost o cauză majoră a morţii în lume, în viitor bolile netransmisibile şi accidentele vor deveni pricipalele cauze de deces, afirmă Organizaţia Mondială Sănătăţii.

Aceeaşi instituţie avertizează că rata accidentelor auto va creşte, iar decesele produse de fumat le vor depăşi ca număr chiar pe cele produse de HIV/SIDA.

Până şi în Africa, ale cărei ţări au populaţii tinere, fumatul, hipertensiunea şi nivelul mare de colesterol în sânge au ajuns să se numere printre primii 10 factori de risc pentru sănătate.

După o atât de sumbră viziune a unei omeniri alcătuite dintr-o mulţime de oameni subnutriţi şi care mor de tineri şi la fel de mulţi alţii obezi, dar malnutriţi, şi deprimaţi ori demenţi, mai putem avea vreun motiv de optimism?

Pare cinic şi aproape absurd chiar şi să pomenim cuvântul optimism. Şi totuşi…

Aceste cifre sunt calculate şi enunţate nu doar ca să ştim cum stăm, ci şi ca să ne pună în gardă, pentru ca fiecare dintre noi, cunoscând tendinţele actuale, să poată lua măsurile care stau în puterea lui.

Nu-i obligatoriu să îngroşăm şi noi statisticile acelea sumbre.

Aveţi grijă de voi, mâncaţi cât şi cum trebuie pentru a rămâne sănătoşi, nu vă bateţi joc de resurse şi încercaţi să găsiţi motive de bucurie în viaţă, atâta timp cât vă va fi dat să trăiţi.

Sănătate – fizică şi spirituală – tuturor!

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Richard Sorge – Spionul secolului XX

Ian Fleming, creatorul celebrului personaj James Bond, afirma că ”Sorge este omul pe care îl consider cel mai formidabil spion din întreaga istorie”.

Generalul american Douglas McArthur îl considera ”exemplul încarnat al covârşitoarei importanţe a spionajului”.

Generaţii de agenţi secreţi învaţă despre el şi i-au studiat metodele şi personalitatea.

Dincolo de epitete şi toată gama de aprecieri imaginabile, Richard Sorge poate fi caracterizat perfect într-o singură expresie: spionul care a schimbat lumea!

Viitorul domn Ramsay

La data de 4 octombrie 1895, în mahalaua Sabunchi din Baku, capitala Azerbaijanului, se năştea cel de al nouălea şi cel mai mic dintre copiii lui Wilhelm Richard Sorge, un inginer minier de origine germană, şi ai Ninei Semionova Kobieleva.

După ce contractul de muncă al lui Richard Sorge senior cu compania locală de extragere şi prelucrare a petrolului a expirat, acesta s-a reîntors în Germania alături de întreaga sa familie.

Micul mare spion de mai târziu avea doar 3 anişori la acea dată.

A primit o educaţie tradiţională germană, dar mama sa, care ţinea o corespondenţă strânsă cu cunoştinţele ei din Rusia, i-a insuflat multe concepţii rusesşti despre viaţă micului Richard, asupra căruia, de altfel, a exercitat o puternică influenţă.

Izbucnirea primului Război Mondial nu l-a lăsat indiferent pe Richard Sorge junior, acesta înrolându-se voluntar. Pe timpul serviciului său militar efectuat pe Frontul de Vest, s-a dovedit un soldat curajos, fiind decorat cu Crucea de Fier.

Tot atunci a fost rănit destul de grav, un şrapnel retezându-i trei degete de la o mână şi fracturându-i ambele picioare. În urma acestor traume, Sorge nu a mai putut merge corect niciodată, rămânând şchiop pe viaţă.

Momentul de cotitură al vieţii sale s-a declanşat pe când era în convalescenţă într-un spital militar de campanie. Atunci, pe când era imobilizat la pat, a dat peste scrierile lui Karl Marx. A fost atât de încântat de ideologia comunistă, încât a adoptat-o cu tot sufletul, devenind un comunist cu convingeri fanatice.

Responsabili de noua “credinţă” a tânărului au fost şi sora medicală care l-a îngrijit – şi cu care Sorge a avut o relaţie de amor – şi tatăl acesteia, un alt comunist fanatic.

Fata, alături de tatăl ei, de formaţie fizician, dar marxist convins, l-au introdus pe Sorge în lumea comunismului radical.

În anii de după încheierea primei Conflagraţii Mondiale, Sorge şi-a consolidat cariera profesională. A studiat ştiinţele economice la Universităţile din Kiel, Berlin şi Hamburg, obţinând titlul de doctor în ştiinţe politice.

În acele vremuri post-război, radicalismul de toate culorile politice şi orientările ideologice era principala caracteristică a eşichierului politic german.

Sorge, cu al său marxism extrem, s-a înscris imediat în rândurile proaspăt înfiinţatului Partid Comunist German.

Era anul 1921, an în care se căsătoreşte cu Christiane Gerlach, fiica doctorului Albert Kurt Gerlach, un comunist (culmea, bogat şi înstărit) care-i fusese lui Sorge profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Kiel.

Sorge era un bărbat deosebit de chipeş şi şarmant, irezistibil pentru femei şi admirat sau invidiat de bărbaţi. Calităţi foarte folositoare de altfel în viitoare sa carieră de agent de informaţii. Mai târziu, în memoriile sale, Christiane Gerlach scria că:

“A fost ceva de nedescris, un sentiment de neimaginat. După ce l-am văzut prima dată am rămas imobilizată, fără replică. Atunci, ceva s-a trezit în mine, şi acel ceva este treaz şi astăzi. Sorge emana o aură periculoasă, întunecată, inevitabilă, dar care mă atrăgea fără ca eu să doresc măcar să mă pot opune… “

Şarmul şi personalitatea lui Sorge erau atât de cuceritoare, încât până şi soţul de atunci al Christianei ajunsese să-l admire, acesta divorţând amiabil de soţia sa, pe care aproape că i-a trimis-o în braţe. Căsnicia dintre Sorge şi Christiane a durat doar câţiva ani, natura activităţilor sale de spionaj ducând la o inevitabilă despărţire.

Sorge continuă să lucreze ca jurnalist şi profesor, până când, datorită vederilor sale, ajunge sa fie concediat.

Nu se astâmpără şi duce o furibundă propagandă de stânga în rândurile mai multor sindicate ale minerilor care lucrau în condiţii dificile în minele de cărbuni din bazinul Ruhr.

Agitaţiile sale politice stângiste l-au dus în cele din urmă la conflicte cu poliţia germană – ocazie perfectă pentru un comunist convins ca el să se refugieze în Uniunea Sovietică, Ţinutul Făgăduinţei pentru un personaj ca Sorge.

Ajuns la Moscova, calităţile sale şi inteligenţa nativă deosebită îl ajută să lucreze în cadrul Departamentului Informativ al Cominternului, organism care pe lângă funcţia sa aparentă de liant între comunismul de la Kremlin şi partidele comuniste din alte ţări, era şi o instituţie de acoperire pentru serviciile secrete sovietice.

Acolo, Sorge a fost remarcat şi imediat recrutat ca agent GRU al Armatei Roşii, iar în baza formaţiei sale de ziarist şi corespondent extern, a fost trimis în mai multe ţări din Europa, pentru a testa posibilitatea dezvoltării unor partide comuniste locale.

În anul 1929 îşi începe munca pe teren ca ofiţer de informaţii în cadrul forţelor armate.

Şefii săi din GRU îl trimit în China. În prealabil, fusese instruit în aspectele militar-politice ale noii sale poziţii, precum şi în însuşirea principiilor contrabandei.

Se întoarece apoi în Germania natală cu misiunea de a termina orice legătură cu comuniştii germani, dar cu ordinul de a se înscrie în Partidul Naţional Socialist (Nazist).

Drept acoperire pentru activităţile sale, se angajează ca redactor la Deutsche Getreide-Zeitung, o publicaţie pe teme de agricultură.

Magnet constant pentru femei, suceşte minţile unei tinere actriţe, Katia Maximova, cu care rămăne căsătorit trei ani, răstimp în care juna rusoaică suferă mult din cauza aventurilor amoroase ale năbădăiosului Sorge.

Acesta, între timp, îşi vede netulburat de treabă, trimiţând informaţii valoroase Moscovei.

După cucerirea Manciuriei de către japonezi, petrecută între anii 1931-1932, Kremlinul se temea că agresiunea niponă se va îndrepta împotriva teritoriilor sovietice din Extremul Orient.

Noua misiune a lui Sorge consta în alcătuirea unei reţele de spioni în Japonia şi descifrarea intenţiilor nipone cu privire la Uniunea Sovietică.

Pentru a-şi consolida acoperirea de jurnalist, Sorge se întoarce în Germania, unde un editor de la un cotidian central îl recomandă colonelului Eugen Ott, noul ataşat militar al Germaniei la Tokio.

Soseşte în capitala niponă în septembrie 1933, an în care urcă ierarhic în Partidul Nazist al lui Hitler. După acestă mişcare, obţine acces nelimitat în lumea diplomaţiei germane.

Aşa a apărut pe scena spionajului internaţional misteriosul domn Ramsay, numele de cod al lui Richard Sorge.

“Rahatul” care o ducea bine în Japonia

Sorge nu a pretins niciodată că ar fi fost un nazist fanatic. Era deranjat deseori atât de excesele naziştilor, cât mai ales de prostia crasă a unora din liderii acestei mişcări extremiste. Naziştilor nu le-a stârnit însă niciodată suspiciuni. Pentru ei, cineva care îndrăznea să vorbească atât de deschis şi curajos despre problemele interne ale partidului nu putea fi decât un patriot adevărat şi un activist serios.

Un alt aspect al acoperirii perfecte a lui Sorge consta în renumele de personaj monden, celebru pentru beţiile crunte şi aventurile sale cu frumuseţile vremii. Un jurnalist american observa cum nu se poate mai bine că Sorge “crease intenţionat impresia unui playboy, un plezirist clasic, de fapt alter-ego-ul perfect pentru un spion alert, atent, minuţios şi, în consecinţă, extrem de periculos”. În urma invitaţiei colonelului Ott de a călători în Manciuria, Sorge scrie o serie de articole foarte apreciate la Berlin. Devine, aşadar, cel mai de încredere consilier al lui Ott.

Câştigă încrederea lui Ott în asemenea grad, încât devine chiar amantul Helmei Ott, soţia ataşatului militar. Culmea, colonelul Ott se face că plouă, ignorând realitatea mai mult decât evidentă a relaţiei dintre soţia şi consilierul său.

Proaspătul amabasador german la Tokio aprecia foarte mult sfaturile şi informaţiile lui Sorge. Fire pragmatică, nu vroia să-şi piardă prietenul şi consilierul din cauza unei banale “infidelităţi indiscrete”. Ott era, de fapt, într-atât de fascinat de personalitatea magnetică a consilierului său, încât deseori îl caracteriza pe Sorge cu un singur cuvânt: “der Unwiderstehliche”- Irezistibilul.

Acesta se căsătoreşte, la un moment dat, cu o frumuseţe locală în vârstă de 26 ani, Hanako Ishii, chelneriţă de meserie. A fost totuşi cea mai îndelungată relaţie pe care Sorge a avut-o vreodată cu o femeie.

Misiunea sa nu era deloc atât pe idilică pe cât părea. Japonia era pe atunci un stat militaro-poliţienesc, în cel mai strict sens al termenului, măsurile de securitate internă fiind de-a dreptul extreme. Toţi rezidenţii străini erau supravegheaţi permanent de către agenţii Kempeitai – cumplita poliţie militară niponă.

Din fericire pentru Sorge, calităţile sale deosebite, precum şi faptul că agenţii din subordinea sa aveau legături cu politicieni marcanţi prin intermediul cărora aveau acces la informaţii secrete, l-au ţinut o vreme în afara pericolului la care se supune voluntar orice agent secret în situaţia sa.

Lărgeşte reţeaua de informatări prin racolarea câtorva “piese grele”, precum Branko Vukelic, un comunist iugoslav care lucra pentru o agenţie franceză de ştiri; Max Clausen, comunist german cu excelente cunoştinţe în domeniul comunicaţiilor radio şi – cea mai preţioasă piesă -, Hotsumi Ozaki, un influent jurnalist nipon, de asemenea cu vederi de stânga, foarte bun prieten cu prim-ministrul Fumimaro Konoe, având prin urmare acces la multe documente secrete, fotocopiate şi remise lui Ramsay.

Personajul nostru lucra, în mod oficial, şi ca agent al Abwehr-ului, folosindu-se de această trecere pentru a afla despre intenţiile Berlinului faţă de Uniunea Sovietică.

În 1938, generalul Genrik Liuşkov, şeful NKVD-ului (precursor al KGB-ului de mai târziu) din Extremul Orient sovietic, a dezertat, trecând graniţa în Manciuria ocupată şi cerând azil politic în Japonia, pentru a evita sângeroasele epurări ale conducătorilor Armatei Roşii de care se făcea vinovat Stalin. Moscova era disperată să afle ce le-ar putea divulga generalul trădător japonezilor.

Germanii au trimis, de asemenea, un ofiţer specializat la Tokio, pentru a face rost de informaţiile remise de Liuşkov. Sorge a reuşit să copieze rapoartele secrete. Spre dispararea Moscovei, generalul dezertor dezvăluise secrete militare şi chiar coduri.

 În urma informaţiilor lui Sorge, Kremlinul a schimbat de urgenţă codurile militare. Şase săptămâni mai târziu, un conflict de graniţă ruso-nipon a izbucnit în Manciuria.

Hotsumi Ozaki a aflat că liderii militari niponi, preocupaţi de războiul din China, erau interesaţi ca acest conflict să nu degenereze într-o înfruntare majoră. Sorge a raportat.

Siguri pe ei, sovieticii au desfăşurat numeroase trupe de în zonă.

După două săptămâni de încleştări, culminate cu bătălia de la Lacul Khasan, Japonia a fost înfrântă, acceptând termenii impuşi de Moscova.

Aceeaşi dinamică a evenimentelor s-a repetat un an mai târziu, cu ocazia unui conflict spontan la graniţa Mongoliei cu China.

Din nou Sorge a raportat că autorităţile nipone nu doreau ca conflictul să ia amploare, ceea ce i-a permis lui Stalin să administreze o înfrângere zdrobitoare forţelor japoneze în confruntarea de la Halhin Gol.

Concomitent, Sorge a informat Moscova despre intenţia Japoniei de a atrage Germania nazistă într-o alianţă militară anti-sovietică. Informaţia a contribuit din plin la decizia lui Stalin de a contraataca – diplomatic, de data acesta – prin semnarea cu Hitler a Pactului germano-sovietic de neagresiune.

Într-o singură mişcare, datorată bineînţeles tot lui Sorge, Stalin a impulsionat, de fapt, războiul iminent dintre Germania, Marea Britanie şi Franţa, lăsând momentan Uniunea Sovietică neafectată de viitoarea conflagraţie mondială. Cu toate acestea, cele mai mari servicii aduse de el URSS-ului abia urmau să vină.

A avertizat, printre altele, în premieră mondială, asupra atacului japonez împotriva bazelor navale americane de la Pearl Harbour.

Spre sfârşitul anului 1940, Sorge a primit informaţii asupra unor concentrări militare de trupe, de mare amploare, în apropierea graniţelor URSS-ului. A avertizat imediat Moscova în privinţa unui posibil atac german. Fără răspuns.

În luna mai a anului următor, devine conştient de iminenţa Operaţiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania fascistă); aceasta a fost una dintre cele mai valoroase informaţii remise de agentul Ramsay.

Primeşte mulţumiri, dar Moscova nu reacţionează politic şi militar. Stalin era convins şi în al douăsprezecelea ceas că armata germană nu va ataca; în consecinţă, nu a luat nicio măsură, fapt care a produs mai tîrziu pagube enorme sovieticilor. Stalin credea de fapt că Japonia este principalul pericol. Încă de când niponii ocupaseră Manciuria, “Tătucul Naţiunilor” credea că acesta era preludiul unei expansiuni în Siberia. Pe data de 20 iunie 1941, Sorge trimitea ultimul avertisment.

Degeaba! Următoarele 5 luni au fost dezastruoase pentru URSS. Maşina de război germană a luat prin surprindere şi a decimat Armata Roşie.

Tot Sorge a fost cel care a informat lumea, în premieră, despre intenţia Japoniei de a declanşa confruntările din coloniile franceze, britanice şi olandeze din Asia de Sud-Est.

În faţa noianului de informaţii veridice primite, Stalin, care nici nu auzise de meritele şi activitatea lui Sorge, nu este în stare de ceva mai bun decât de o declaraţie mitocănesc-batjocoritoare în stilul caracteristic celui mai mare tiran din istorie:

“Există un rahat de agent de al nostru care trăieşte pe picior mare în Japonia. S-a ajuns. Cred că are bordeluri şi fabrici. De ce să-l cred?”

La fel de incapabili şi stupizi s-au dovedit a fi şi şefii direcţi ai lui Sorge care, în linia lui Stalin, raportau:

“Suspicios. Iar telegramele sale să fie considerate provocatoare. Nimic mai mult”…

Mareşalul Jukov este cumva dator…

Cu toate acestea, Sorge nu se dă bătut în faţa prostiei incomensurabile a aparatcik-ilor de partid şi îşi continuă misiunea la modul cel mai profesionist posibil. Într-un sfârşit, după atacarea Uniunii Sovietice de cătrre Hitler, Kremlinul îşi dă seama de greşelile de estimare în privinţa propriului său agent din Tokio.

Acesta trimite rapoarte Armatei Roşii prin care asigură că Japonia nu va ataca Uniunea Sovietică decât dacă Moscova va cădea, forţele din Kwantung vor fi de trei ori mai numeroase decât trupele sovietice dislocate în Siberia orientală, sau un război civil va izbucni în Siberia.

Informaţiile de importanţă majoră remise de Sorge cu privire la şansele infime ale unei agresiuni nipone în Siberia au stat, de fapt, la baza contraofensivei şi înfrângerii naziştilor de către trupele sovietice. Informaţiile sale au dus la transferul diviziilor sovietice din Asia pe frontul de Est din Europa.

Pe baza stenogramelor sale cruciale, mareşalul Jukov a chemat trupele siberiene spre capitală, în vederea întăririi apărării şi a pregătirii contraofensivei.

Tot datorită lui, bătălia de la Stalingrad, punctul de cotitură care a înclinat balanţa celui de al doilea Război Mondial, s-a încheiat cu victoria trupelor lui Jukov.

Sorge i-a transmis, apoi, acestuia informaţia că planurile nipone suferiseră o modificare. Şi anume, japonezii vor ataca în Est doar după ce germanii vor cuceri orice oraş important de pe fluviul Volga, deoarece astfel se întrerupea aprovizionarea sovieticilor cu petrol din Baku şi cu muniţii şi alimente trimise de Aliaţi pe ruta Golful Persic-Iran- Azerbaijan-Volga.

În sfârşit, Stalin îşi dăduse seama, în ceasul al doisprezecelea, că “rahatul” din Japonia era probabil cartea câştigătoare a conflictului mondial. În următoarele două luni, 15 divizii de infanterie, 3 divizii de cazaci călări, 1.700 tancuri şi 1.700 avioane de luptă au părăsit Siberia pentru Frontul de Est.

Poate că aşa se explică dârzenia cu care trupele lui Jukov au opus formidabila rezistenţă în apărarea Stalingradului. Erau conştienţi de importanţa acestei bătălii, al cărei rezultat ar fi schimbat inevitabil lumea.

Abandonat de sovietici, spânzurat de japonezi, reabilitat de Hruşciov

În cele din urmă, lăcomia şi lipsa de scrupule a sovieticilor au dus la deconspirarea şi arestarea celui mai important spion din cel de al doilea Război Mondial.

Datorită numărului foarte mare de mesaje cifrate trimise de Sorge şi agenţii săi, Serviciul de Contrainformaţii Radio din cadrul Kempeitai-ului le-a interceptat în cele din urmă şi, prin goniometrie, a descoperit staţia de radio clandestină.

Lovitura finală a venit în urma unei pure întâmplări. Poliţia niponă a ridicat pentru interogatoriu o croitoreasă care fusese văzută în compania lui Yotoku Miyagi, un agent din subordinea lui Hotsumi Ozaki. Bătută, torturată şi violată, biata croitoreasă a cedat şi a recunoscut că fusese recrutată de Miyagi. Când zbirii din Kempeitai au intrat cu forţa în camera unde locuia Miyagi, acesta, în spirit onorabil de adevărat samurai, a încercat să-şi salveze colegii şi superiorii, sărind de la fereastra camerei într-o încercare disperată de a se sinucide, ştiind că dacă era prins viu, va ceda în urma cumplitelor şedinţe de tortură.

Din nefericire pentru el, căderea nu i-a fost fatală, suferind în schimb fracturi ale membrelor inferioare şi ale bazinului. Târât, aşa cum fusese găsit pe caldarâm, cu oasele sfărâmate, Miyagi are parte de torturi de coşmar, în urma cărora deconspiră natura de agenţi comunişti a lui Ozaki şi Sorge.

Sorge este arestat în luna octombrie 1941. După o săptămână de chinuri groaznice, capitulează în faţa torţionarilor, cu o singură condiţie. Gentleman până la capăt, şi nu playboy cum lăsase impresia tuturor, Richard Sorge le promite niponilor că le va da toate informaţiile cu un plus de detalii, cu condiţia ca aceştia să promită că Hanako Ishii, soţia sa, precum şi soţiile unor alţi agenţi, să fie lăsate în pace şi să nu sufere nicio persecuţie ulterioară. Oameni de cuvânt, şefii din Kempeitai acceptă.

Este încarcerat pentru următorii trei ani la închisoarea Sugamoto din Tokio. În săptămânile următoare arestării, este acuzat şi condamnat pentru faptul că era un agent comunist ale cărui activităţi de spionaj duceau la subminarea conceptului de proprietate privată şi încurajau uzurparea împăratului.

În septembrie 1943, este condamnat la moarte. Cu toate acestea Sorge era încrezător în privinţa viitorului său. Era sigur că nu va muri, deoarece ştia că Moscova deţinea mulţi spioni niponi, iar el, marele spion, se vedea actor al unui troc în această direcţie.

Nu a fost să fie aşa. Multe ţări nu îşi recunosc nici astăzi agenţii deconspiraţi şi prinşi.

În plus, Sorge era persona non grata la Kremlin din mai multe motive, cele mai importante fiind acelea că avertizările sale repetate asupra unui atac german fuseseră luate în derâdere de Stalin.

O realitate ruşinoasă pe care sovieticii au încercat mulţi ani să o ascundă.

Pe data de 7 noiembrie 1944, Sorge a fost spânzurat la Sugamo. În aceeaşi zi a fost spânzurat şi Ozaki Hotsumi.

Fără ca Sorge să ştie, soţia sa din URSS, Katia Maximova, murise cu un an înaintea lui.

Biata femeie fusese arestată de NKVD sub acuzaţia, evident falsă, că ar fi spionat pentru germani.

Katia a murit de frig şi foame într-unul din lagărele de exterminare care împânzeau Siberia.

Singura ei “vină” fusese aceea că era soţia unui om atât de inteligent şi eficient precum Richard Sorge.

Niponii, pe de altă parte, şi-au onorat promisiunea faţă de Sorge.

Doamna Iishi a trăit în libertate în Tokio.

La dorinţa ei, rămăşitele lui Sorge au fost strămutate în anul 1949, din cimitirul închisorii, într-un cimitir civil.

După încheierea ostilităţilor în anul 1945, Leopold Trepper, un mare spion sovietic de origine evreiască, s-a întâlnit cu generalul Tominaga, conducătorul trupelor nipone din Manciuria.

Trepper l-a întrebat pe general motivul pentru care Sorge a stat 3 ani în închisoare, nefiind schimbat cu alţi spioni.

Răspunsul lui Tominaga este încă o dovadă asupra laşităţii şi incompetenţei sovieticilor:

“De trei ori am propus amabasadei sovietice ca Sorge să fie schimbat cu prizonieri japonezi. De trei ori am primit acelaşi răspuns: cetăţeanul Sorge ne este complet necunoscut”.

Aşa a fost tratat de ai săi omul care a avertizat Uniunea Sovietică de atacul Germaniei, omul care a avertizat Kremlinul că Japonia nu va ataca URSS-ul, după cum credea Stalin în paranoia lui, permiţând astfel strategilor sovietici să pună la cale contraofensiva care a schimbat cursul războiului.

Reabilitarea a venit, paradoxal, în urma unui film “capitalist”.

În anul 1961, filmul francez Cine eşti dumneata, domnule Sorge?, în regia lui Yves Ciampi, ajunge foarte popular în Uniunea Sovietică.

Până şi preşedintele de atunci, Nikita Hruşciov, vizionează filmul şi, neavând habar de personajul real Sorge, întreabă conducerea KGB-ului de atunci dacă povestea era una reală.

Când faptele au fost confirmate, Hruşciov l-a decorat post-mortem pe Sorge cu cea mai înaltă distincţie sovietică, titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

Soţia sa, Hanako Ishii (care a murit în anul 2000, la vârsta de 89 ani), a primit din acel moment o pensie permanentă din partea Uniunii Sovietice.

Până în prezent, cel mai mare spion al secolului a mai primit post mortem un monument în Baku, o duzină de alte decoraţii, au fost emise zeci de timbre poştale comemorative cu chipul său, iar o stradă din Moscova poartă numele său şi în prezent.

Cam mică răsplata, nu-i aşa?

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA